Sunteți pe pagina 1din 10

Întroducere

Dreptul penal european (drept penal comunitar) este un drept convenţional, or, el este
bazat pe convenţii pe care au căzut de acord să le respecte statele.
Cu toate acestea, caracterul convenţional al dreptului penal european este asigurat de
anumite precizări şi limite. Precizia are la bază distincţia intre tratate-contracte şi tratate-legi.
Primele au realizat intre state o operaţiune juridică (tratate de comerţ sau de alianţă), dar nu
creează un drept nou. Celelalte creează reguli de drept şi au deci un conţinut normativ.
Deosebirea respectivă nu este doar de ordin teoretic, or ea are importanţă in aplicarea
reciprocităţii. Principiul reciprocităţii nu vizează tratatelelegi, dar numai tratatele-contracte.
După cum dreptul penal european este creat prin tratatele-legi, in cazul lui nu se aplică
reciprocitatea, deoarece „el se impune nu cu titilu de contraprestaţie a drepturilor consimţite de
către alte state semnatare, dar in baza aranjamentelor asumate”.
Dreptul penal european are un rol de virf in ierarhia izvoarelor naţionale de drept, iar in
calitate de sursă a dreptului se exprimă prin următoarele acte:
(a) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. In unele state (Regatul Unit al Marii
Britanii, Irlanda şi Norvegia) convenţia nu este incorporată in ordinea juridică internă.
Aceste ţări au preluat un sistem dualist, nu monist, de unde reiese că dreptul naţional şi
dreptul european constituie sisteme diferite de drept, care coexistă separat. La origini, dreptul
european nu se putea aplica pe plan intern, decit dacă a fost incorporat sau dacă legislaţia
naţională a fost transformată: azi din ce in ce mai mult insă există aplicabilitate directă a normei
europene, in consecinţă sistemul devenind monist.
În practica statelor cu un sistem dualist, convenţia europeană a drepturilor omului are
rolul de autoritate morală, uneori fiind citată in pledoarii. Aceste state de facto sunt nevoite o
dată cu condamnarea lor la CurteaEuropeană a Drepturilor Omului să-şi modifice legislaţia.
(b) In cadrul d reptului comunităţii europene, p rincipiul este superioritatea dreptului
comunitar asupra celui intern. Tratatul Comunităţii Economice Europene a instituit o ordine
juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea in vigoare a
tratatului şi care se impune jurisdicţiei lor. Art. 189 al Tratatului de la Roma (249 CE
Amsterdam) aminteşte că regulamentele au valoare „obligatorie” şi sunt „direct aplicabile in
orice stat membru”.
Această supremaţie a dreptului comunitar asupra dreptului naţional atrage două efecte: -
paralizia normei naţionale concrete; - obligaţia judecătorului naţional de a prefera norma
comunitară faţă de orice dispoziţie contrară dreptului naţional, chiar şi posterioară. Dr. pen
asigură respectul drepturilor omului. Prioritatea drepturilor omului in materie penală, se confirmă
şi prin convenţiile de asistenţă juridică. Cu titlu de exemplu poate fi indicată Convenţia
Europeană de extrădare. Conform art. 9 al acesteia, extrădarea nu va fi acordată atunci cind
individul reclamat a fost judecat definitiv de către autorităţile statului solicitat.
Poate fi invocată Convenţia Europeană privind transferul persoanelor condamnate după
care in art. 3/1 (d) se stipulează că condamnatul trebuie să-şi dea acordul la transfer, ceea ce
evocă garantarea principiului libertăţii care se găseşte confirmat sub diferite forme in Convenţia
EDO.

Capitolul I
1.1.Durata și limitele aplicării normelor de drept penal comunitar în timp.
Aplicarea legii penale în timp implică soluţionarea prealabilă a unor probleme, privind
determinarea legii aplicabile în reglementarea relaţiilor sociale la un moment dat.

1.Intrarea în vigoare a legii penale – conform art. 76 în Constituție,actele normative intră în


vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al RM,sau la o altă dată prevăzută în textul
actului normativ.De la intrarea în vigoare a actului normativ încep să se producă efectele juridice
ale acestuia ,i-au naștere se modificică ,încetează raporturile juridice, se exercită drepturile
subiective, și se execută îndatoririle juridice prevăzute de actul normativ. De la data intării în
vigoare a actului normativ,statul invocă prezumția absolută de cunoaștere a actului normativ de
către toata populația. Astfel de la data intrării în vigoare,nimeni nu se poate scuza cu
necunoașterea lui.

2.Ieşirea din vigoare a legii penale – – ieșirea din vigoare a actului normativ semnifică încetarea
acțiunii acestora precum și incapacitatea actului normativ de a reglementa relațiile sociale și de a
produce efecte juridice.

Legea privind actele legislative legea.nr 780 prevede următoarele căi de ieșire din vigoare:

–Abrogarea – ieșirea din vigoare a unui act normativ învechit parțial sau total,prin substituirea
acestuia cu un alt act normativ corespunzător necesităților sociale. (scoaterea din circuit cu
substituirea cu act corespuzător).

După volum deosebim abrogare totală și parțială.

-abrogare totală–scos din circuit și substituit complet.

–abrogare parțială – scos din circuit doar o parte a actului normativ.

După formula sau expresia de abrogare deosebim:

-abrogarea expresă directă–cînd se arată în text ceea ce se abrogă.(actul în capitol,în ansamblu).


-abrogarea expresă indirectă–cînd se arată la general că actele normative necorespunzătoare cu
noul act normativ se abrogă.

-abrogarea tacită(implicită) – denotă absența unei expresii de abrogare.

–Ajungerea la termen – data expirării actului normativ,adică ajungerea la limita normei ,este
procedeul de eșire din vigoare a actelor normative temporare.

–Declararea nulității actului normativ – este calea de ieșire din viagoare declarate nule prin
hotărîrea organelor competente de stat (curtea constituțională, judecătorești).

–Caducitatea – este o cale de ieșire din vigoare a actelor normative care își pierd obiectul de
reglementare.

–Consumarea actului normativ- procedeu de eșire a actului normativ,care și-a atins scopul.

1.2.Principiul aplicării legii penale în timp.

Activitatea legilor penale in afara modalităților de aplicare într-un anumit spațiu,mai este
caracterizată și de durata de “ființare” în simultaneitatea, succesiunea sau retroactivitatea
acestora. Legea penala are o aplicare limitată în timp îș depinde de natura, structura și evoluția
relațiilor sociale reglementate. Modificarea și stingerea oricărui raport juridic penal depinde in
mod nemijlocit de durata activității de incriminare a normei penale, aceasta avînd uneori legatura
succesivă cu două legi penale.
Durata de aplicare a unei legi penale este intervalul de timp cuprins între momentul
intrării în vigoare şi cel al pierderii puterii juridice a legii respective. – implică reglementarea
relațiilor sociale prevăzute de actul normativ, de la intrarea în vigoare și pînă la eșirea din
vigoare. Actul normativ cu o acțiune temporară, are o acțiune în timp determinată(de ex. legea
bugetului de stat p/u anul 2015). Majoritatea actelor normative au o acțiune nedeterminată în
timp(știm data intrării în vigoare, nu știm data ieșirii). Acțiunea propriu-zisă este subordonată
principiului neretroactivității legii, potrivit acestui principiu toate actele normative produc efecte
juridice de la intrare în vigoare și pînă la eșire din vigoare.
Principiul activitatii legii penale inseamna aplicarea ei imediata , obligatory, integral si
continua , fara a exista momente de discontinuitate sau suspendari cat timp este in vigoare.

Timpul săvîrşirii infracţiunii – pe lîngă stabilirea momentului de intrarea şi de eşire din


vigoare a legii penale, este necesar de a determina şi timpul săvîrşirii infracţiunii , fiindcă :
1) Trebuie de a fi cunoscut pentru a cunoaşte dacă infracţiunea se încadrează în limitele de timp ,
în care a activat legea penală. Ziua – atenuantă . Noaptea – agravantă

2)Este necesară pentru constatarea ilegalităţii faptei prejudiciabile.

3)Este necesară determinarea timpului pentru apariţia raportului juridic penal.

4)Pentru stabilirea premiselor răspunderii penale – responsabilităţii şi atingerii vîrstei prevăzute


de legea penală pentru a fi recunoscut subiect al infracţiunii.

5)pentru stabilirea prescripţiei tragerii la răspundere penală.

Conform art. 9 Timpul săvîrşirii faptei se consideră timpul cînd a fost săvîrşită acţiunea
(inacţiunea) prejudiciabilă , indiferent de timpul survenirii urmărilor.

1.3. Efectul retroactiv al legii penale.


Extraactivitatea legii penale
Deşi principiul activităţii legii penale constituie regula generală ,există situaţii tranzitorii
determinate , de succesiuni a legilor penale , în care cu necesitate legea penală
extraactivează.Astfel, de ex. cînd o infracţiune este săvîrşită sub imperiul unei legi penale ,dar
urmările sau judecarea infractorului, ori executarea pedepsei, are loc sub imperiul unei alte legi.
Extraactivitatea legii penale este o derogare excepţională în materia aplicării legii penale în timp
şi constă într-o extindere a activităţii legii penale, fie înainte de momentul intrării sale în vigoare,
fie ulterior după ieşirea ei din vigoare.
Prin efectele pe care le produce , extraactivitatea legii penale, se manifestă în două forme:
· Retroactivitatea legii penale- constă în faptul că în unele împrejurări ,anumite legi penale îşi
extind activitatea în trecut , asupra infracţiunilor săvîrşite înainte de intrarea lor în vigoare.
Conform, art.10 Cod penal al RM, efectul retroactiv al legii penale este conceput astfel:
(1)Legea penală care înlătură carcterul infracţional al faptei , care uşurează pedeapsa ori,în alt
mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactive pînă la intrarea
în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat
pedeapsa,dar au antecedente penale.
Astfel, în legislaţia penală a R.M. au efect retroactiv, doar legile penale mai blînde. Şi anume :
1)Legile dezincriminatoare ,care exclud din sfera ilicitului penal anumite fapte.
2)Legile penale, care prevăd condiţii de tragere la răspundere penală mai uşoare. (de ex. Legea
penală veche prevedea de la 2-5 ani, iar legea penală nouă de la 1-3 ani, în acest caz legea penală
va retroactiva).
3)Legile penale mai favorabile după condiţiile de incriminare.
4)Legile penale care uşurează pedeapsa ,adică micşorează mărimea maximă sau minimă a
pedepsei principale sau complementare, stabilesc o pedeapsă alternativă mai blîndă , abrogă
pedepsele complementare care anterior erau obligatorii.(prevede o pedeapsă alternativă mai
blîndă)
5)Legea penală care ameliorează în alt mod situaţia persoanei ce a comis infracţiunea . De ex.
legile penale care uşurează regimul executării pedepsei (categoria penetenciarului), extind
posibilităţile liberării de răspundere şi pedeapsă penală, reduc termenile de prescripţie etc.

Retroactivitatea legii penale mai blînde implică două modalităţi :

1)retroactivitatea simplă – aplicarea legii penale noi asupra infracţiunilor pentru săvîrşirea
cărora nu a fost pronunţată o sentinţă definitivă a instanţei de judecată.

2)retroactivitatea de revizie –aplicarea legii penale noi asupra infracţiunilor , pentru săvîrşirea
cărora există o sentinţă definitivă a instanţei de judecată.

· Ultraactivitatea legii penale

În mod excepţional, legislaţia R.M. prevede situaţii în care legea ultraactivează,adică se aplică
asupra faptelor comise sub imperiul ei ,chiar după ce a ieşit din vigoare.
Principiul ultaactivităţii legii penale nu este admis , decît în cazuri speciale şi anume:
1)Au caracter ultraactiv legile penale temporare sau excepţionalecare pot fi aplicate şi după
scoaterea lor din uz.
2)O altă excepţie de ultraactivitate reiese din aplicarea legii penale mai favorabile , în cazul cînd
o infracţiune a fost săvîrşită sub imperiul legii vechi, care prevedea o sancţiune mai uşoară ,dar
pe parcusul urmăririi penale sau al judecării cauzei ,ea a fost abrogată şi înlocuită cu o lege nouă
care prevede o sancţiune mai aspră.În acest caz se va aplica ultraactiv legea veche.
Justificarea ultraactivităţii legii penale constă în faptul că infractorul trebuie să poartă
răspundere penală ,conform condiţiilor sancţionatoare în vigoare la momentul comiterii faptei,
condiţii cunoscute de infractor.

1.4.Aplicabilitatea imediată și efectul direct.


Efectul negativ al dreptului comunitar asupra dreptului penal naţional prin neutralizarea
dreptului naţional de către dreptul comunitar, este un rezultat nu doar al supremaţiei dreptului
comunitar, dar şi al conceptelor de aplicabilitate imediată şi efect direct.
Efectul direct urmează a fi distins de aplicabilitatea imediată. Dreptul comunitar,
indiferent dacă are sau nu efect direct, este imediat aplicabil. Nu este obligatorie incorporarea lui
in dreptul naţional. El este imediat aplicabil şi absolut integrat in sistemul de drept al Statelor
Membre. Nu doar tratatele de instituire dar şi normele care emană de la instituţiile comunitare
vor trebui să devină o parte integrantă a sistemului de drept al Statelor Membre.
Curtea de Justiţie menţionează că: „Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice
Europene a creat propriul sistem de drept, care din momentul intrării in vigoare a tratatului, a
devenit o parte integrantă a sistemului de drept al Statelor Membre şi urmează a fi aplicat de
instanţele naţionale.”
Aplicabilitatea directă sau efectul direct al dreptului comunitar constă in faptul că el
poate fi invocat de către persoane impotriva jurisdicţiei lor naţionale. Persoanele pot benefcia de
drepturile individuale chiar dacă nu constituie obiectul prevederilor comunitare. Efectul direct
există in cazul in care prevederile dreptului comunitar sunt considerate a fi necondiţionate şi
suficient de precise.
Acest fapt insă nu exclude aplicarea puterii discreţionare de către judecător. Instanţa de
judecată naţională, care este obligată să aplice norma comunitară trebuie să interpreteze această
normă şi poate cere in acest sens o decizie preliminară a Curţii de Justiţie. Principiul supremaţiei
dreptulu comunitar constă in faptul că normele dreptului comunitar „trebuie să fie integral şi
uniform aplicate in toate statele membre de la data intrării lor in vigoare şi atata timp cat ele sunt
in vigoare –intrarea lor in vigoare face automat inaplicabilă orice prevedere conflictuală
naţională dar – fiind considerate părţi integrante şi avand prioritatea in sistemul de drept al
Statelor Membre - de asemenea, exclud adoptarea unor măsuri legislative naţionale care vor fi
incompatibile cu prevederile comunitare.”

Capitolul II
2.1. Interacțiunea cu legislațiile penale naționale.
În ultimii ani în literatura de specialitate se discută din ce în ce mai mult de un drept
penal european, dezvoltat atât în cadrul Consiliului Europei cât şi în cadrul Uniunii Europene.
Astfel, sub egida Consiliului Europei au fost adoptate numeroase convenţii cu incidenţă
în sfera dreptului penal, începând cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, continuând cu
convenţiile de asistenţă judiciară în materie penală deja evocate şi până la recentele convenţii
privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal (1998), corupţia (1999) sau
cybercriminalitatea (2001) care conţin la rândul lor dispoziţii cu caracter penal.
La nivelul Uniunii Europene, dacă în primele decenii de existenţă s-a considerat că
dreptul penal trebuie să rămână un apanaj exclusiv al legiuitorului naţional, în ultimii ani s-au
intensificat eforturile în vederea armonizării legislaţiilor penale naţionale şi adoptării unor acte
normative la nivel comunitar în domeniul dreptului penal. Un aport substanţial la această
evoluţie l-a constituit Tratatul de la Amsterdam (1997), care, continuând evoluţia începută prin
Tratatul de la Maastricht (1992) a prevăzut o întărire a cooperării poliţieneşti şi judiciare în
materie penală. Astfel, în materia cooperării judiciare art.31 din tratat prevede facilitarea
extrădării între statele membre, prevenirea conflictelor de competenţă între state şi adoptarea
progresivă a unor reguli minimale privind elementele constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunile
aplicabile în domeniul criminalităţii organizate, terorismului şi traficului de droguri .
Pe linia acestei evoluţii se înscrie şi proiectul Corpus Juris ce conţine dispoziţii penale
privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, elaborat de un grup de experţi la
iniţiativa Parlamentului European. Fără a avea pretenţia unui cod penal model european,
proiectul conţine atât dispoziţii de parte generală - privind principiile generale, tentativa,
concursul de infracţiuni, participaţia penală, răspunderea penală a persoanelor juridice, sancţiuni
şi modul de individualizare a acestora - cât şi încriminarea unor fapte ce aduc atingere intereselor
financiare ale Uniunii şi norme de procedură. Chiar dacă în momentul intrării sale în vigoare
aplicabilitatea Corpus Juris va fi limitată la faptele incriminate de acesta, existenţa în cuprinsul
său a normelor de parte generală lasă deschisă calea extinderii ulterioare a aplicabilităţii lui şi în
cazul altor infracţiuni, putându-se transforma într-un nucleu al unui proiect de mai mare
anvergură privind elaborarea unui cod penal european.
Astfel, proiectul denumit Corpus Juris, elaborat la cererea instituţiilor comunitare de un
grup de experţi în vederea unificării dispoziţiilor de drept penal substanţial şi procedural, este
menit să asigure o represiune mai eficientă a faptelor care aduc atingere intereselor financiare ale
Uniunii Europene.
În ciuda criticilor care s-au adus procesului de unificare a dispoziţiilor penale la nivel
european, susţinându-se că potrivit Tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene, materia
penală este de competenţa exclusivă a legislaţiei naţionale şi că instituţiile comunitare nu pot
impune statelor membre dispoziţii penale unitare, fără o investire din partea Parlamentului
European, în prezent se manifestă o puternică tendinţă de uniformizare a legislaţiei penale la
nivel european, pentru a răspunde în mod eficient creşterii criminalităţii internaţionale, şi chiar
pentru ocrotirea intereselor Uniunii Europene.
Un al doilea proiect de unificare, rod al iniţiativei unui grup de oameni de ştiinţă din ţările
membre ale Uniunii Europene, cuprinde o parte generală (22 articole) şi o parte specială (35
articole), proiect prezentat la Simpozionul internaţional de la Freiburg, 13-14 octombrie 2000,
fiind intitulat „euro-delicte”".

2.2. Prioritatea ordinii juridice UE asupra dreptului național.


Principiul supremaţiei dreptului UE, prefigurat încă din 1962 , a fost statuat de Curtea de
Justiţie prin hotărârea 6/64 Costa c./ENEL, cu privire la conflictul dintre dreptul comunitar (în
prezent, dreptul UE) şi o lege italiană posterioară, referitoare la naţionalizarea electricităţii.
Curtea Constituţională italiană, care se pronunţase asupra acestui conflict de legi cu câteva
săptămâni înainte, aplicase teza dualistă, specifică dreptului internaţional clasic şi ordinii juridice
italiene, soluţionând conflictul în favoarea normei celei mai recente, în speţă, legea naţională.
Potrivit hotărârii pronunţate în cauza 6/64 Costa c./ENEL: „întrucât provine dintr-un
izvor autonom, dreptului născut din tratat nu i s-ar putea opune, aşadar, în considerarea naturii
sale specifice, originale, pe cale judiciară, un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-şi
pierde caracterul comunitar şi fără a fi pus în discuţie fundamentul juridic al Comunităţii înseşi”.
Raţionamentul Curţii de Justiţie în această cauză se bazează pe trei argumente
complementare: aplicabilitatea directă şi imediată a dreptului Uniunii, atribuirea de competenţe
Uniunii, atribuire prin care se limitează în mod corespunzător drepturile suverane ale statelor
membre şi necesitatea asigurării uniformităţii aplicării dreptului UE în întreg spaţiul acesteia.
În mod concret, conflictul între o normă de drept al UE şi o normă naţională este
soluţionat în mod sistematic de către Curtea de Justiţie în favoarea dreptului UE, după cum
urmează:
Aplicarea dreptului UE nu este condiţionată de abrogarea formală a normei naţionale
contrare: chiar dacă abrogarea, care face să dispară din ordinea juridică internă textul
incompatibil, apare ca fiind utilă şi uneori chiar obligatorie, pentru raţiuni ce ţin de asigurarea
certitudinii juridice , aceasta este considerată de Curtea de Justiţie o simplă formalitate, fără
efecte proprii. Inaplicabilitatea normei naţionale nu se subordonează abrogării sale prealabile şi
se impune de îndată tuturor autorităţilor naţionale. Dreptul UE, înzestrat sau nu cu efect direct,
poate fi invocat de către particulari înaintea judecătorului naţional, care este obligat să ia în
considerare dreptul UE când pronunţă hotărârea sa. Astfel, judecătorul naţional este obligat să
interpreteze dreptul naţional în conformitate cu dreptul UE, lăsând, dacă este cazul, neaplicată
norma naţională contrară. În plus, potrivit hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie în cauzele
conexate 6/90 şi 9/90, Francovich şi Bonifaci: „dreptul comunitar impune principiul potrivit
căruia statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor ca urmare a
încălcărilor dreptului comunitar care le sunt imputabile.” Obligaţia de reparare a prejudiciului
astfel constatat există indiferent dacă norma în discuţie se bucură sau nu de efect direct.

2.3. Poziția Curților Constituționale naționale.


Pana acum s-au remarcat două tendinţe generale în jurisprudenţa Curţilor Constituţionale
naţionale:
- o primă tendinţă, caracteristică perioadei de început a dialogului dintre Curtea de la
Luxembourg şi jurisdicţiile constituţionale naţionale (anii 1960-1970), în cadrul căreia instanţele
naţionale manifestau o rezistenţă bazată pe necesitatea de a asigura protecţia drepturilor
fundamentale, domeniu în care dreptul UE era considerat, la acea vreme, deficitar.
- o a doua tendinţă, manifestă după intrarea în vigoarea a Tratatului de la Maastricht (anii
1992 – 2000) în care accentul în raporturile dreptul UE – ordinea juridică naţionale cade pe
delimitarea între competenţele atribuite UE şi protejarea suveranităţii naţionale.
În raport cu aceste tendinţe, instanţa jurisdicţională a Uniunii s-a pronunţat sistematic în
favoarea supremaţiei totale şi necondiţionate a întregului drept al UE asupra ansamblului
normelor juridice naţionale.
2.3. Poziţia Curţii de Justiţie în raport cu jurisprudenţa Curţilor Constituţionale
naţionale.
Răspunsul pe care Curtea de Justiţie îl aduce acestei serii de hotărâri ale Curţilor
Constituţionale naţionale rămâne fidel jurisprudenţei sale consacrate. Prin hotărârea pronunţată
în cauza 314/85, Foto Frost, Curtea de Justiţie a reiterat principiul potrivit căreia este singura
competentă să se pronunţe cu privire la validitate actelor instituţiilor UE, potrivit necesităţii
aplicării uniforme a dreptului UE, exigenţă care se impune cu deosebită forţă atunci când este
pusă în discuţie validitatea unui act al UE.
În lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie invocată în prezentul material, în raport cu
poziţia Curţilor Constituţionale naţionale, putem afirma că, în practică, asistăm la un compromis
între competenţele judecătorului UE şi cele ale judecătorului naţional. Astfel, jurisprudenţa
Curţii de justiţie va avea întotdeauna întâietate şi se va bucura de o prezumţie de interpretare
autentică a dreptului UE. Curţile Constituţionale, pe de altă parte, vor păstra o competenţă
reziduală, care nu va putea fi activată decât în cazuri excepţionale în care ar fi puse în pericol
principiile fundamentale ale ordinii constituţionale naţionale sau atribuirea de competenţe între
Uniunea Europeană şi statele sale membre.
Avantajul unei astfel de concluzii este că ţine seama atât de natura specifică, proprie a
dreptului UE cât şi de tradiţiile constituţionale ale statelor membre care fac parte din patrimoniul
comun de valori europene.
În ce privește ordinea juridica din Republica Moldova, după semnarea Acordului de
Asociere cu Uniunea Europeana, si o data cu începerea negocierilor de aderare la UE, aceasta va
trebui sa integreze treptat parți din legislația europeana. Prin urmare, in măsura in care parcursul
european al Republicii Moldova va continua, ordinea juridica a UE va dobândi treptat prioritate
asupra ordinii juridice interne. Acest proces va fi desavarsit in măsura in care Republica
Moldova va deveni stat membru al Uniunii Europene. In consecința, toate instituțiile, inclusiv
Curtea Constituționala prin jurisprudența sa vor fi obligate sa tina cont de ordinea juridica a UE
si sa-i dea prioritate.
Concluzie
Crearea şi consolidarea Dreptului Penal al UE este influenţată de dreptul naţional al
statelor membre atît în aspectele de drept material (traficul de droguri, crimele cibernetice,
traficul de fiinţe umane, crimele organizate, pornografia infantilă), cît şi prin elemente de drept
procedural penal (stabilirea criteriilor minime pentru dreptul de interpretare şi traducere, dreptul
la informare şi de a dispune de un apărător în procesele penale), precum şi de cooperare judiciară
în materie penală (mandatul de arest european, recunoaşterea şi punerea în executare a hotărîrilor
penale străine).
Dreptul Penal al UE influenţează drepturile penale naţionale prin armonizarea în baza
Tratatelor Uniunii Europene şi Funcţionării Uniunii Europene prin actele de drept derivat. Aceste
acte facilitează cooperarea transnaţională prin reducerea procedurilor, reducerea timpului pentru
recunoaşterea şi punerea în executare a sentinţelor penale.
În acest context, se impune delimitarea unor ramuri de distincţie ale Dreptului Penal al
UE, care să reglementeze principiile Dreptului Penal al UE, metodele de aplicare ale acestuia,
cadrul normativ, instituţional şi jurisdicţional atît la nivelul UE, cît şi al statelor membre.