Cultura şi păstrarea altor plante furajere

CULTURA ŞI PĂSTRAREA ALTOR

PLANTE FURAJERE

13.1. CUCURBITACEELE FURAJERE

spândirea. În ţara noastră aria de răspândire a

R
cucurbitaceelor furajere (bostănoaselor) este mică
deoarece necesită forţă manuală la întreţinere şi
recoltat şi nu se mai pot cultiva intercalat cu porumbul

23
Capitolul 13

(cum s-a făcut cultura lor tradiţională) datorită mecanizării, chimizării

şi în general noii tehnologii a porumbului.

Importanţa. Bostănoasele sunt furaje care acoperă o

perioadă de furajare la începutul toamnei, fiind folosite ca atare sau
în amestec cu furaje grosiere. Pot fi administrate vacilor cu lapte,
stimulând lactaţia şi mărind conţinutul în grăsime, la toate categoriile
de bovine şi la porci (unde se administrează în stare fiartă). Ele pot fi
şi însilozate, tocate în amestec cu paie sau coceni de porumb.
Păstrarea este dificilă datorită conţinutului ridicat de apă (90%) şi
trebuie ferite de îngheţuri.
Fructele (care constituie furajul) au un conţinut de 8-10% SU
şi sunt bogate în zaharuri solubile (4-6% la dovleac, 3-4% la
pepene), conţin 1,2% proteine, 6,1% extractive neazotate, 100 kg
fructe conţin până la 11 UN (MOISUC AL., 1991).
Seminţele (care reprezintă până la 2% din greutatea fructelor),
conţin 30-35% ulei, de aceea şroturile sunt foarte apreciate în
furajarea animalelor. Sunt de asemenea bune plante melifere
producând la o floare 30-300 mg nectar.

Prezentarea plantelor. Taxonomie. Speciile de bostănoase

cultivate pentru furaj sunt: dovleacul (Cucurbita pepo); dovlecelul
(Cucurbita pepo var. oblonga), bostanul turcesc (Cucurbita maxima)
şi pepenele verde furajer (Citrullus colocynthoides). Florile sunt
unisexuate cu preponderenţa celor mascule. Fructul este o peponidă.
În cultură răspândite sunt populaţiile locale. La dovleac s-a
extins foarte mult soiul Mariţa, iar la pepenele verde soiurile Banat şi
Pekin.

Cerinţe faţă de climă şi sol. Cucurbitaceele sunt

pretenţioase faţă de temperatură fiind foarte sensibile la temperaturi
scăzute (plantele pier la 0 0C). Limita nordică a cucurbitaceelor
furajere este de 600 latitudine. Germinează la temperaturi de peste
120C, temperatura optimă de germinare fiind de 25 0C. Între specii
există anumite deosebiri în funcţie de cerinţele faţă de temperatură.
Astfel, Cucurbita pepo are cerinţe mai mici decât Cucurbita maxima.
Cucurbitaceele au un consum ridicat de apă datorită foliajului
foarte bine dezvoltat. Cu toate acestea datorită sistemului radicular
24
 Cultura şi păstrarea altor plante furajere

profund sunt relativ rezistente la secetă. Şi aici există deosebiri între

specii. Astfel, Citrulus colocynthoides este mai rezistent decât
Cucurbita pepo, dar acesta din urmă suportă mai bine excesul de
umiditate din sol (BĂRBULESCU C. şi colab., 1992).
Solurile cele mai favorabile sunt cele lutoase, fertile, bogate în
substanţe nutritive, cu reacţie neutră şi structură bună.
Cucurbitaceele furajere, reuşesc bine în zona de câmpie şi mai puţin
bine în zona colinară.

13.1.1. Cultura pentru furaj

Rotaţia. Cele mai bune premergătoare sunt culturile furajere

perene (lucerna, trifoiul) leguminoasele anuale, cerealele păioase
sau prăşitoarele de primăvară care au fost îngrăşate cu gunoi de
grajd. La rândul lor sunt foarte bune premergătoare pentru toate
plantele. Nu se seamănă după ele însele mai repede de 4 ani. Se
recomandă terenuri plane.

Fertilizarea. Bostănoasele sunt mari consumatoare de

elemente nutritive. Îngrăşămintele minerale se aplică în doze de 80-
100 kg/ha N; 40-80 kg/ha P2O5 şi 40-80 kg/ha K2O. Dar, pentru
aceste plante, îngrăşămintele de bază rămân cele organice,
recomandându-se aplicarea de doze ce pot ajunge la 60-80 t/ha.
Este indicată şi administrarea îngrăşămintelor organice bine
fermentate (mraniţă) la cuib.

Pregătirea terenului. Toamna după aplicarea îngrăşămintelor

(organice, fosfor, potasiu) se face o arătură adâncă. Primăvara
devreme se face o discuire, iar înainte de semănat se mai face o
discuire când se încorporează şi azotul.

Sămânţa şi semănatul. Semănatul se face când temperatura

în sol depăşeşte câteva zile 10 0C la dovleac şi 120C la celelalte
cucurbitacee.
Semănatul se poate face manual sau mecanic. Manual se
seamănă în cuiburi cu distanţa de 2-3 m între rânduri şi 1,5 m între
cuiburi la dovleac; la pepenele furajer 1,5 m între rânduri şi 1 m între

25
Capitolul 13

cuiburi; la dovlecel 1 m între rânduri şi 1 m între cuiburi; la bostanul

turcesc 2 m între rânduri şi 1,5 m pe rând.
La fiecare cuib se seamănă 3-4 seminţe ceea ce înseamnă 5-
6 kg/ha. Adâncimea de semănat este de 3-5 cm. Semănatul mecanic
se face cu SPC-6 la distanţa de 1,5 m, folosindu-se discuri
corespunzătoare, aplicându-se o normă de 6-8 kg/ha.
Lucrări de îngrijire. Se execută 3-4 praşile mecanice şi
manuale (chiar mai multe până cultura este închegată). După praşila
a doua se execută răritul. La semănatul manual se lasă 1-2 plante în
cuib, iar la cel manual 1-2 plante la distanţa corespunzătoare (funcţie
de specie).

Recoltarea. Pentru folosirea imediată, recoltarea se face

eşalonat, de la sfârşitul lunii septembrie şi până la venirea brumelor.
Recoltarea se face manual, fructele putând fi folosite în furajare
întregi sau tocate. Pentru păstrare (care este de scurtă durată),
fructele se stratifică în paie sau pleavă, sau se însilozează prin
tocare cu furaje grosiere.
Producţiile ce se obţin sunt variabile în funcţie de specii, fiind
între 40-60 t la dovleac, 40-50 t la dovlecel, 60-80 t la pepenele
furajer şi de peste 100 t la bostanul turcesc.

13.2. CRUCIFERELE FURAJERE

Formează un grup de plante care se folosesc pentru masa

verde administrate ca atare sau însilozate (în amestec). În general
sunt primele şi ultimele plante din conveierul verde.

13.2.1. Rapiţa furajeră.

Rapiţa furajeră este o plantă răspândită în Europa şi în special

în Europa de vest unde se cultivă pe întinse suprafeţe. La noi în ţară
se cultivă începând cu anul 1960, însă extinderea ei s-a produs în
urmă cu mai bine de un deceniu.

Importanţă. Rapiţa furajeră ocupă un loc important în cadrul

conveierului verde, fiind folosită în hrana animalelor ca masă verde
26
 Cultura şi păstrarea altor plante furajere

primăvara, vara sau toamna (în funcţie de momentul semănatului).

Rapiţa se poate şi păşuna şi este bine consumată de către bovine şi
ovine. În alimentaţia bovinelor se administrează până la 35 kg/zi,
pentru a nu provoca tulburări digestive.
BĂRBULESCU C. şi colab. (1992) arată că masa verde de
rapiţă conţine 9-11% SU, 3% PB, 5-6% substanţe extractive
neazotate (100 kg nutreţ echivalează cu 14-16 UN).
Având un conţinut mare de apă şi fiind administrată primăvara
devreme, masa verde de rapiţă pentru a nu avea un efect laxativ
puternic, trebuie amestecată cu un furaj bogat în substanţă uscată
cum este fânul sau paiele.

Prezentarea plantei. Taxonomie. Este o plantă anuală sau

bienală din familia Cruciferae. Are o rădăcină pivotantă care pătrunde
în sol până la 60-80 cm. Tulpina este înaltă de până la 1,4-1,6 m,
fiind ramificată. Florile sunt grupate în raceme alungite, de culoare
galbenă. La rapiţă se întâlnesc două forme: colza sau rapiţa mare
(Brassica napus oleifera) şi naveta sau rapiţa mică ( Brassica
campestris oleifera).
În ţara noastră se cultivă mai multe soiuri: Liho, Emerald,
Arvar, Akela, dar cel mai important este soiul Ratona creat la SCA
Lovrin, fiind un soi de rapiţă furajeră de toamnă cu o perioadă de
vegetaţie de 276 zile cu o talie de 160-170 m, cu o bună rezistenţă la
boli şi la iernare. Posedă o bună capacitate de producţie şi când este
semănat în cultură succesivă şi când este semănat l sfârşitul verii.

Cerinţe faţă de climă şi sol. Cerinţele faţă de temperatură

ale rapiţei sunt reduse. Temperatura de germinare este de 1-2 0C. În
faza tânără este sensibilă la temperaturi scăzute iar în faza de rozetă
bine dezvoltată, rezistă până la –20 0C. Nu suportă îngheţurile şi
dezgheţurile din primăvară.
Are pretenţii destul de mari faţă de umiditate, ea nesuportând
seceta prelungită.
Faţă de sol de asemenea rapiţa furajeră este pretenţioasă, ea
dezvoltându-se bine pe soluri profunde, permeabile, bogate în
humus cu reacţie uşor alcalină, cu o textură luto-nisipoasă.
Necesitând 450-500 mm precipitaţii şi o temperatură medie
anuală de 7-100C (cu ierni fără geruri mari), cele mai favorabile zone
27
Capitolul 13

de cultură sunt Câmpia Română şi Câmpia de Vest. În general

zonele foarte favorabile pentru orzul de toamnă pot fi considerate
zone favorabile pentru rapiţa de toamnă.

13.2.1.1. Cultura pentru furaj

Rotaţia . În culturi succesive poate fi semănată cu succes

după cerealele păioase, putând fi semănată chiar şi în prima decadă
a lunii august. În cultură de toamnă, poate urma după orice plantă
care părăseşte terenul devreme, de preferat o plantă care a fost
fertilizată cu gunoi de grajd. După rapiţa de toamnă poate fi semănat
porumb (de preferat siloz) sau soia.

Fertilizarea. Rapiţa furajeră este o mare consumatoare de

îngrăşăminte. Azotul este un element necesar rapiţei. Producţii
economice se obţin când doza de azot nu depăşeşte 80-100 kg/ha.
Pentru cultura succesivă, azotul se aplică la pregătirea patului
germinativ. Pentru rapiţa semănată toamna, fertilizarea cu azot se
face în februarie pe terenul îngheţat. Nu se aplică azot toamna,
întrucât reduce rezistenţa rapiţei la iernare (MOISUC AL:, 1991).
Fosforul este de asemenea necesar rapiţei. Pentru cultura
succesivă, fosforul se aplică plantei premergătoare. iar pentru cultura
de toamnă, se administrează înainte de arătură 50-80 kg/ha P 2O5.

Pregătirea terenului. Rapiţa este pretenţioasă la lucrările

solului. În cultură succesivă, dacă terenul nu este tasat, curat de
buruieni, se poate pregăti terenul numai cu lucrări superficiale, 3-4
treceri cu grapa cu discul, ultima în agregat cu tăvălugul inelar sau în
sistemul de prelucrare manuală a solului.
Dacă solul este tasat sau există resturi vegetale, cât şi pentru
semănatul de toamnă se impune executarea unei arături de 18-22
cm în agregat cu grapa stelată. Patul germinativ se pregăteşte cu
discul, ultima lucrare este indicată a se executa cu combinatorul.

Sămânţa şi semănatul. Epoca de semănat depinde de tipul

de cultură. Pentru cultura succesivă, cele mai bune rezultate se obţin
28
 Cultura şi păstrarea altor plante furajere

dacă rapiţa se seamănă în prima jumătate a lunii iulie. Dacă se

seamănă toamna, rapiţa se seamănă până la 25 septembrie în
zonele de şes şi 15 septembrie în zonele de deal, astfel ca până la
venirea iernii să acumuleze 600-8000C.
Cantitatea de sămânţă optimă este de 8-10 kg/ha. Semănatul
se va face la adâncimea de 1,5-2,5 cm.
Lucrări de îngrijire. O primă lucrare care se execută după
semănat este tăvălugirea. Este indicată şi irigarea. Ca udare de
răsărire se recomandă 300-350 m3/ha, iar în anii secetoşi aceasta se
repetă după două săptămâni. Pentru rapiţa din cultură succesivă
este recomandată irigarea cu norma de 600 m 3/ha din două în două
săptămâni (norma este variabilă în funcţie de precipitaţiile căzute).

Recoltarea. Rapiţa în culturi succesive se recoltează până

după căderea brumelor. Ea se poate administra la iesle sau se poate
păşuna. Rapiţa de toamnă se poate administra de când plantele au
30-40 cm şi până la mijlocul fazei de înflorire când începe lignificarea
puternică. Surplusul de masă verde se poate însiloza când recoltarea
se face în faza de înflorire. Însilozarea se face în amestec cu un furaj
grosier pentru a reduce umiditatea la valoarea dorită. Producţiile
obţinute sunt în funcţie de tipul de cultură şi ajung până la 60-65 t/ha
masă verde.

13.2.2. Varza furajeră

Răspândire. Cultura verzei furajere este răspândită în ţările

cu climat oceanic şi cu zootehnia dezvoltată din Vestul Europei
(Anglia, Olanda, Franţa, Norvegia). În ţara noastră, varza furajeră se
cultivă pe suprafeţe reduse.

Importanţă. Importanţa acestei culturi constă în faptul că dă

producţii ridicate şi poate fi folosită până toamna târziu. produce un
nutreţ suculent având un conţinut scăzut în substanţă uscată (10-
15%). După BURCEA şi IGNAT (1980)m, 100 kg nutreţ conţine cca
10-12 UN.
Nutreţul verde având un grad ridicat de consumabilitatea este
indicat a fi utilizat în conveier, în alimentaţia vacilor cu lapte şi
ovinelor.
29
Capitolul 13

Prezentarea plantei. Taxonomie. Este o plantă bienală, cu

rădăcina pivotantă, cu tulpina bine dezvoltată putând atinge 1,5 m.
Frunzele sunt alterne peţiolate. Tulpina şi frunzele sunt glabre fiind
acoperite cu un strat ceros. Florile şi fructul sunt tipice pentru
crucifere.
Există mai multe soiuri de varza furajeră (Brassica oleraceea
var. acephala). La noi în ţară s-au experimentat şi se cultivă soiurile
Cavalier Vert, Proteor (din Franţa), Anqeliter (Germania), Kale
Thausand Mead (Anglia).

Tabelul 13.1
Conţinutul în principii nutritivi la varza furajeră.

SPECIFICARE %

S.U. 9 - 13

Proteina bruta 1.6 - 1.8

Substanţe extractive
6.5 - 7.5
neazotate
Celuloza brută 1.8 - 2.2

Cerinţe faţă de climă şi sol. Este o plantă ce nu este

pretenţioasă faţă de temperaturi, dar pretenţioasă faţă de umiditate,
fapt pentru care creşte bine în regiunile reci şi umede. Germinează la
1-20C, iar toamna rezistă până la –10-12 0C. Perioada de vegetaţie
este de 150-180 de zile. Fiind iubitoare de umiditate nu suportă
seceta. Preferă solurile fertile, luto-argiloase cu pH neutru, fără exces
de umiditate. Nu dă rezultate pe soluri uşoare şi nici pe cele
sărăturate sau acide.

13.2.2.1. Cultura pentru furaj

Rotaţia. Când se seamănă în ogor propriu, poate urma după

cereale, leguminoase sau alte culturi ce permit pregătirea patului
30
 Cultura şi păstrarea altor plante furajere

germinativ pentru urgenţa întâi, cu excepţia cruciferelor. În cultură

succesivă urmează după orz sau grâu.

Fertilizarea. Este o plantă care valorifică foarte bine

îngrăşămintele. Foarte indicat este aplicarea gunoiului de grajd 30-50
t/ha direct sau plantei premergătoare, împreună cu 40-50 kg/ha P 2O5.
Când nu se folosesc îngrăşăminte organice se asigură 80-120 kg/ha
N şi 50-60 kg/ha P2O5. În cultură succesivă fosforul se aplică plantei
premergătoare.

Figura 13.1. Influienţa N asupra producţiei

Pregătirea terenului. Având sămânţa mică, trebuie asigurat

un pat germinativ corespunzător (mărunţit, nivelat, aşezat). Pentru
cultura în ogor propriu, pregătirea terenului se face de cu toamnă,
primăvara făcându-se o lucrare cu combinatorul. În cultură
succesivă, se face o arătură superficială, urmată de grapa cu discuri.
De asemenea, ultima lucrare se face cu combinatorul.

Sămânţa şi semănatul. Epoca de semănat în ogor propriu

este primăvara cât mai devreme (la începutul lunii martie) În cultură
succesivă se seamănă între 15-25 iulie. Întârzierea semănatului
după această perioadă duce la diminuarea producţiei. Semănatul se
poate face în rânduri apropiate (25 cm), sau în rânduri distanţate (50
cm). Adâncimea de semănat este de 2-3 cm. Dacă semănatul se
31
Capitolul 13

face în rânduri apropiate, se obţine un furaj suculent, bogat în

proteină; în rânduri distanţate se obţine un furaj mai bogat în
substanţă uscată , dar mai sărac în proteină. Norma de semănat este
de 5 kg/ha în rânduri distanţate şi 10 kg/ha în rânduri apropiate.

Lucrări de îngrijire. Buruienile se combat prin erbicidare,

preemergent cu Treflan, Triflurox sau Mecloran 3-4 l/ha, Ramrod 7
kg/ha după semănat ori cu Semeron 1-2 l/ha când varza are 4
frunze.
La varza furajeră semănată rar se execută, dacă s-a erbicidat,
1-2 praşile mecanice, iar dacă nu s-a erbicidat 2-3 praşile mecanice
şi 1-2 praşile manuale pe rând.
Datorită faptului că există pericolul atacului de purici de plante
(Phylotreta sp.), imediat după răsărire (în special la cultura
succesivă), trebuie făcută combaterea lor cu Lindatox 25 kg/ha.
Pentru culturile succesive este bine să se poată iriga pentru
a asigura reuşita culturii. Indicată este o udare de răsărire de 400-
500 m3/ha.

Recoltarea. Se face eşalonat în funcţie de necesarul de furaj

şi poate începe când varza atinge înălţimea de 40-50 cm şi continuă,
în ogor propriu, până la îngălbenirea şi căderea frunzelor bazale,
deoarece după această fază calitatea furajului scade mult, iar la
culturile succesive până când temperatura ajunge la -10-12 0C.
Recoltarea se poate face cu combinele de recoltat E280 sau se
poate organiza păşunatul raţional.

Producţia. În ogor propriu producţiile sunt de 60-75 t/ha

putând ajunge în condiţii de irigare şi la 100 t/ha. În cultură succesivă
se obţin 25-35 t/ha, iar în cultură irigată 40-60 t m.v./ha.

13.2.3. Alte crucifere furajere

În această grupă intră o serie de hibrizi aloploizi obţinuţi prin

hibridare între diferite specii de Brassica şi anume Tyfonul, Perko,
Buko, Noko, Novabuko, etc.
Tyfonul este un hibrid între Brassica napus x Brassica
chinensis,; Perko între Brassica chinensis x Brassica campestris;
32
 Cultura şi păstrarea altor plante furajere

Buko între Brassica rapa v. oleifera x Brassica chinensis x Brassica

napus, iar Noko este un hibrid între Perko şi Buko.

Importanţă. Toate aceste plante prezintă câteva caracteristici

comune şi anume:
 au o creştere foarte rapidă în condiţiile unei bune
aprovizionări cu apă, corelată cu o foarte bună capacitate
de regenerare ceea ce face să se poată obţine mai multe
recolte pe an;
 rezistenţă superioară la iernat;
 rădăcina este puternică permiţând recoltarea mecanizată
şi păşunatul; în rădăcină se depozitează unele substanţe
de rezervă ceea ce permite regenerarea rapidă;
 au un gust plăcut cu grad mare de consumabilitate;
 primăvara pornesc foarte repede în vegetaţie;
 nu fructifică în anul însămânţării.
Compoziţia lor chimică este destul de asemănătoare. Conţin
7-11% SU, 23-25% proteină, 15% celuloză, 18% cenuşă.
Digestibilitatea este de 77%. La 1 kg de SU conţin 200-210 g
proteină digestibilă.
Sunt plante intensive care necesită cantităţi sporite de
îngrăşăminte: 50 kg/ha P2O5, 50 kg/ha K2O, 100 kg/ha N, pentru
prima recoltă şi 70 kg/ha N pentru cea de-a doua recoltă.
Se pot semăna de primăvara devreme şi până toamna în
funcţie de momentul asigurării cu furaj al animalelor.
Densitatea de semănat este de 150-200 seminţe
germinabile/m2, ceea ce înseamnă 8-10 kg/ha. Se seamănă în
rânduri dese (12,5 cm) la o adâncime de 1,5-2 cm.
În ceea ce priveşte producţiile, MOISUC AL. (1991), în
experienţele efectuate la Staţiunea Didactică Experimentală a
Universităţii de Ştiinţe Agricole a Banatului Timişoara, arată că la
Tyfon şi Perko s-au obţinut în cazul semănatului în septembrie şi
recoltat în primăvară, două coase cu producţiile de 90-100 t/ha (60-
70 t/ha coasa I şi 30-40 t/ha la coasa a II-a).

13.2.4. Composite furajere

33
Capitolul 13

Topinamburul. Originar din Mexic este puţin răspândit în ţara

noastră. Se cultivă pe soluri nisipoase, pe malul unor râuri.
Dificultăţile de recoltare şi conservare a tuberculilor fac să nu joace
un rol major ca plantă furajeră.
La topinambur se consumă întreaga plantă. Tulpinile
suculente se însilozează, iar tuberculii sunt consumaţi ca atare.
Valoarea nutritivă a acestor plante este destul de ridicată, 100 kg
tulpini au 23,2 UN, iar tuberculi 22,5 UN. Tuberculii au 20-21% SU cu
1,5% PB şi 17% extractive neazotate.
Topinamburul (Helianthus tuberosus) numit şi napul porcesc,
face parte din familia Composite fiind o plantă perenă. La suprafaţa
solului dezvoltă tulpini puternice , a căror înălţime ajung la 2,5-3 m. În
sol formează tuberculi de formă foarte neregulată cu perimetrul
subţire, fapt ce face dificilă păstrarea lor.
În ţara noastră se cultivă populaţii locale şi într-o foarte mică
măsură soiul Darenburg.
Toamna se execută o arătură adâncă, iar primăvara se
pregăteşte patul germinativ prin lucrări cu grapa cu discuri. Tuberculii
de topinambur se plantează la 70-80 cm distanţă între rânduri şi 30-
40 cm pe rând la o adâncime de 6-8 cm, folosindu-se 2000-2500 kg
tuberculi/ha.
Toamna tulpinile se recoltează şi se însilozează. Tuberculii
sunt imposibil de recoltat mecanic şi foarte greu manual. Păstrarea
lor este dificilă. Întrucât păstrarea şi recoltarea necesită un volul
considerabil de muncă, culturile de napi porceşti se păşunează după
însilozarea tulpinilor cu porcii. Producţiile ce se obţin sunt de 30-50 t
tulpini/ha şi 15-30 t tuberculi/ha.
Floarea soarelui
Floarea soarelui (Helianthus annus), cunoscută ca plantă
oleaginoasă, pe suprafeţe restrânse se cultivă şi ca plantă furajeră.
Deşi are o valoarea furajeră bună (100 kg furaj echivalează cu 15
UN), datorită porozităţii accentuate, ea nu este consumată de către
animale. De aceea, nu se practică decât cultura în amestec. Astfel,
pentru însilozare, se însămânţează amestecuri: 15-20 kg/ha porumb
+ 7 kg/ha floarea soarelui sau 20 kg/ha sorg x iarbă de Sudan + 10
kg/ha floarea soarelui sau 40 kg/ha soia + 10 kg/ha floarea soarelui.
De asemenea, se fac diferite amestecuri şi pentru masă verde
34
 Cultura şi păstrarea altor plante furajere

caz în care distanţa de semănat este de 25 cm. Astfel de amestecuri

sunt: 60 kg/ha porumb + 12 kg/ha floarea soarelui; 20 kg/ha iarbă de
Sudan + 12 kg/ha floarea soarelui.
Recoltarea pentru siloz se face în momentul formării
calatidiilor, iar pentru masă verde, înainte de îngroşarea tulpinilor.
Producţiile obţinute sunt de 40-80 t mv/ha, producţie ce
depinde şi de planta cu care se găseşte în amestec.

35