Lect. univ. Marcel N.

Popescu

Elemente de sociologie a opiniei publice

şi de propagandă politică. Cultura Occidentală sub asediul
marxismului cultural
- note de curs -

A. Opinia publică şi „creatorii” săi.

Aşa cum subliniau Jean Stoetzel şi Alain Girard, doi dintre fondatorii analizei
opiniei publice, deşi studiul ştiinţific al acesteia a apărut şi s-a dezvoltat în secolului
al XX-lea, „... de-a lungul tradiţiei noastre culturale, ea a fost recunoscută, implicit
sau explicit, de gânditori şi oameni politici. (…) denumită drept ”voinţa generală”,
în accepţiunea lui J. J. Rousseau - parte a artei de a conduce un Stat (…) sau „o forţă
publică” - în accepţiunea lui J. B. Duroselle – al cărei nume este opinia publică”1 –
opinia publică a constituit un concept care nu a fost ocolit de nici un mare gânditor
social. Conform lui John Morgan şi Stephen Livingstone, „…în orice moment există
un corp de credinţe, convingeri, sentimente, principii, recunoscute şi puternic
înrădăcinate, care, luate laolaltă constituie opinia publică a unei anumite epoci, care
se constituie în opinia dominantă.”2 Leonard W. Doob care, din perspectiva
psihologiei, consideră opinia publică ca fiind formată din „…atitudini ale oamenilor
reuniţi în grupuri în jurul unui subiect central.”3, este primul care face o diferenţiere
între „opinia externă” – care se exprimă în conversaţiile publice şi „opinia internă”

1
Jean, STOETZEL; Alain, GIRARD, Sondajele de opinie publică, traducerer de I. Pecher, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1975, pp. 21-22.
2
John, MORGAN; Stephen, LIVINGSTONE, Law and Opinion in Twentieth- century, Britain and Ireland, Palgrave
Macmillan, Basingstoke, 2003, P. 112.
3
Leonard, W, DOOB, Public Opinion and Propaganda, Shoe String Pr. Inc; 2 edition, 1966, p. 12.

1
– care nu este exteriorizată decât atunci când indivizii se simt liberi şi în siguranţă.
Această teorie s-a dovedit a fi foarte importantă în sondajele de opinie publică,
întrucât dihotomia între cele două tipuri de opinii a făcut necesară elaborarea de
tehnici de reprimarea reacţiilor de frică, sau de prestigiu, care ar fi condus la
exprimarea opiniei externe şi nu a celei interne. Cu un secol înaintea sa, Alexis de
Tocqueville, analizând democraţia americană, considera că „…opinia publică
reprezintă în America o presiune, o povară, o constrângere de a te conforma sau (…)
un jug în care societatea îl obligă pe individ să se lase prins. (…) şi descrie cum
presiunea opiniei publice nu se exercită numai asupra individului, ci şi asupra
guvernării.”4 Opinia publică este atât de puternică, considera el, încât, în perioada
care precede campania electorală ţi în timpul ei, preşedintele nu mai guvernează spre
binele statului ci, în scopul realegerii sale, se supune voinţei opiniei publice. „El
iubeşte ceea ce iubeşte opinia publică, urăşte ce urăşte ea; anticipează voinţa ,i
nevoile acesteia şi îi îndeplineşte cele mai mici dorinţe.”5
Edward L. Bernays, „părintele” relaţiilor publice, consideră opinia publică
drept „... termenul care defineşte un grup difuz, nestatornic şi schimbător de judecăţi
individuale”6. Deşi a trecut aproape un secol de la analiza sa (lucrarea a apărut în
1923), definiţia sa şi-a păstrat actualitatea. Într-o lucrare cu un pronunţat caracter
aplicativ, Petre Datculescu este chiar mai pragmatic: „Opinia publică include toate
opiniile individuale. Vederile personale despre diferite lucruri sunt exprimate de
oameni în cadrul interacţiunii sociale şi se cumulează, formând opinii generale sau
publice.”7 Opinia publică este o rezultantă a opiniilor individuale - care pot fi

4
Elisabeth, NOELLE-NEUMANN, Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostrum social,traducere de Vlad Cucu-
Oancea, Editura Comunicare.ro, 2004, pp. 114-115.
5
Alexis, de TOCQUEVILLE, apud Elisabeth, NOELLE-NEUMANN, Op. cit., p. 117.
6
Edward, L, BERNAYS, Cristalizarea opiniei publice, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 73.
7
Petre, DATCULESCU, Cercetarea de marketing – cum pătrunzi în mintea consumatorului, cum măsori şi cum
analizezi informaţia, Brandbuilders Grup, Bucureşti, 2006, p. 511.

2
consensuale, diferite sau chiar conflictuale - ale celor care alcătuiesc un anumit grup
social, sau un anumit public. Pentru a putea înţelege opinia publică, trebuie să ne
referim la indivizii care compun grupul social, la opiniile individuale. Acestea nu
sunt altceva decât nişte reacţii verbale la stimuli, reacţii care se caracterizează fie
prin fermitate, fie prin fragilitate, datorită suportului cognitiv. Când suportul
cognitiv este puternic, opiniile individuale sunt temeinice, dar în acest caz le vom
numi „credinţe”. Când suportul cognitiv este labil, opiniile individuale sunt fragile.
La nivel individual, opiniile pot proveni din trei surse: contacte cu alţii,
raţionamente, experienţe personale. De asemenea, aşa cum se va analiza mai jos, o
importanţă deosebită în formarea sau modificarea opiniilor o are mass media.
Important pentru analiza opiniilor este şi că acestea au un substrat emoţional, care le
imprimă o direcţie pro sau contra, pozitivă sau negativă faţă de o anumită realitate
socială. Opiniile au întotdeauna această tentă de aprobare sau dezaprobare.
Deosebim o opinie de judecăţi neutre tocmai prin aceea că acestea din urmă includ
expresii ca „s-ar putea”, „depinde”, „probabil”, „eventual”. Aprobatoare sau
dezaprobatoare opiniile pot fi puternice sau slabe. În sondajele de opinie, intensitatea
acestora este măsurată pe scale cu mai multe gradaţii, de regulă cinci sau şapte. De
remarcat şi faptul că persoanele care au opinii mai puternice sunt mai dispuse să le
afirme, în timp ce persoanele cu opinii mai slabe sunt mult mai prudente în a le face
publice. Direcţia şi intensitatea opiniilor individuale configurează opinia publică.
Aceasta este, de fapt, o „opinie modală” – aşa cum o numeşte Petre Datculescu –
adică opinia pe care o îmbrăţişează majoritatea. În unele cazuri, opinia publică poate
fi „bimodală”, atunci când, în cadrul aceluiaşi public, avem de a face cu două poziţii
dominante opuse. În alte situaţii, în cadrul aceluiaşi public pot fi întâlnite mai multe
poziţii modale. Astfel, în interiorul poziţiei modale pot exista substructuri, în funcţie
de nivelul de intensitate al poziţiei (poziţii mai puternice, până la „extremism” şi
poziţii mai slabe). Extremismul nu se confundă însă cu intensitatea. Poziţia extremă
3
indică faptul că pe axa poziţiilor pro, aceasta se află la capătul axei. Intensitatea
reprezintă tăria cu care o anumită poziţie este susţinută, ceea ce se poate exprima
prin cât de mult şi ce anume este dispus să sacrifice cineva pentru poziţia sa. Din
punct de vedere psihologic, când se afirmă despre o poziţie că este extremă, se
comunică doar faptul că ea are un conţinut radical, diferit de poziţia pro a majorităţii.
Dacă ne referim la intensitate, trebuie să precizăm dacă această poziţie este susţinută
cu fervoare sau de o manieră „academică”. Faptul că, în accepţiunea largă, o poziţie
extremă, pe lângă radicalismul ei, este asimilată şi cu fervoarea susţinerii este, într-
o măsură destul de mare, adevărată. Cercetările empirice au demonstrat că pe măsură
ce o poziţie este împinsă spre extrem, creşte şi intensitatea cu care este susţinută.
Opiniile oamenilor nu sunt nişte stări de spirit absolut independente.
Dimpotrivă, ele sunt condiţionate de credinţe şi de sisteme de valori de toate felurile
(etice, culturale, etc.). O altă trăsătură a opiniilor este că, la acelaşi individ, ele sunt
inconsecvente şi chiar contradictorii. Inconsecvenţa opiniilor este generată de
caracterul complex şi schimbător al situaţiilor sociale în care oamenii se află în
diferite momente ale existenţei lor. În acest sens, Lane şi Sears, arată că „...
pluralitatea situaţiilor sociale generează tendinţa oamenilor de a se „dota” cu opinii
potrivite pentru o varietate cât mai mare de contexte diferite.”8
O trăsătură importantă a opiniei publice este aceea că oamenii pot avea opinii
foarte ferme despre lucruri, fapte, fenomene pe care le cunosc foarte puţin sau
aproape de loc. Lipsa de informare generează două fenomene: pe de o parte -
diferenţierea scăzută a opiniilor şi, pe de altă parte – incapacitatea persoanelor de a
sesiza consecinţele unor opinii. Astfel, când avem o populaţie caracterizată printr-
un nivel scăzut de cunoaştere a unui fenomen, opiniile asupra acelui fenomen sunt
aproape omogene. „O persoană care ştie puţine lucruri despre un anumit subiect –

8
Robert E. LANE; D., O., SEARS, Public Opinion, Englewood Cliffs, N.J.: Prentice Hall, 1964, p. 13.

4
afirmă Edward L. Bernays – îşi formează, aproape invariabil, judecăţi clare şi
categorice în legătură cu acesta.”9 Acest lucru este important atunci când ne referim
la opiniile politice, căci comunităţile caracterizate printr-un grad scăzut de instruire
şi deci şi de informare îşi formează „opinii ferme” foarte repede, de regulă sub
influenţa unor lideri locali, pe care le pot abandona tot atât de repede pe cât şi le-au
format. Aceasta înseamnă că nu trebuie confundat publicul captiv al unui partid cu
comunităţile care, într-o situaţie dată, au votat în masă pentru acel partid. Adevăratul
public captiv este cel reprezentat printr-un procent, mai mare sau mai mic, dintr-o
comunitate eterogenă în ceea ce priveşte opiniile politice și care este caracterizat
prin raţionalitate.
Gândirea individului comun este formată dintr-o masă de judecăţi asupra
majorităţii subiectelor cu care intră în contact. Deşi aceste judecăţi sunt instrumente
ale existenţei sale de zi cu zi, ele nu au un fundament temeinic ci reprezintă mai mult
dogme însuşite prin educaţie sau ca urmare a autorităţii unor persoane influente din
comunitate, cum sunt liderii religioşi, politici, sociali, economici sau de altă natură.
Wilfred Trotter, referindu-se la psihologia socială a omului obişnuit, arăta că
„...în aceasta intră numeroase judecăţi foarte precise asupra unor subiecte de o foarte
mare diversitate, complexitate şi dificultate. (...) Desigur că majoritatea acestor
opinii nu au o bază raţională, atâta timp cât multe dintre ele privesc probleme care,
din punctul de vedere al experţilor, sunt încă nerezolvate; cât despre celelalte, este
clar că pregătirea şi experienţa omului obişnuit nu îl îndreptăţesc să aibă o opinie
asupra lor. Metoda raţională folosită adecvat duce la concluzia că, în legătură cu cele
mai multe dintre aceste întrebări ar trebui să aibă o singură atitudine – să se abţină.”10
Exemple în acest sens sunt copleşitoare, atât ca număr cât şi ca efecte sociale,
atât în trecutul omenirii cât şi în prezentul cotidian. Dacă ar fi să ne referim la câteva

9
Edward, L, BERNAYS, Op. cit., p. 74.
10
Wilfred, TROTTER, Instincts of the Heard in Peace and War, Casimo Classics, New York, 2005, p.36.

5
mai celebre, nu ar trebui să omitem opinia potrivit căreia soarele se învârte în jurul
pământului, fenomen pe care orice muritor putea să-l admire o dată pe zi, drept
pentru care arderea pe rug a ereticului Giordano Bruno, care susţinea contrariul, nu
putea decât să fie o pedeapsă firească pentru o astfel de „erezie”. În zilele noastre, o
proporţie la fel de mare dintre adulţii români, la fel de „bine” informaţi, au fost
convinşi, spre exemplu, că privatizarea, prin sine însăşi, le va face automat viaţa mai
bună. Iar cercetările asupra opiniei publice au demonstrat că probabilitatea ca un
individ să accepte o idee contrară cu a sa (sau doar diferită) este invers proporţională
cu nivelul cunoştinţelor în domeniu11. Inteligenţa populară o spune chiar mai frumos:
Prostul are idei puţine, dar fixe. Iar dintre toate problemele, cele care oferă cele mai
multe confruntări sunt tocmai opiniile asupra problemelor publice, asupra vieţii şi
personalităţilor politice. Imposibilitatea de a înţelege sau de a admite puncte de
vedere opuse face casă bună cu intoleranţa. Ceea ce s-a întâmplat în Italia, în toamna
anului 2007, după uciderea Giovanei Reggiani de către Nicolae Romulus Mailat, un
etnic ţigan cu cetăţenie română, a dezlănţuit o psihoză naţională evident, cu
”ajutorul” mass media care şi-a concertat eforturile în acest sens. Campania
mediatică anti-românească, susţinută şi de Walter Veltroni, primarul de atunci al
Romei (până în 2008) a condus la formarea unui foarte puternic curent de opinie
împotriva românilor. Milioane de italieni, care nici nu ştiu unde este România pe
harta Europei, asimilau românii cu ţiganii şi considerau, aproape la unison, că „toţi
românii sunt infractori”. „Intoleranţa este însoţită aproape invariabil – afirmă
Edward L. Bernays - de o adevărată imposibilitate de a înţelege sau de a permite
puncte de vedere opuse. (...) Găsim aici, cu o uniformitate semnificativă, ceea ce un
psiholog a numit „compartimente de rezistenţă la logică”.12 Aceste „compartimente
de rezistenţă la logică” există, în proporţii diferite, la toţi oamenii. La nivelul

11
Edward, L, BERNAYS, Op. cit., pp. 75 – 77.
12
Idem, p. 76.

6
comunităţilor umane mari, al popoarelor, este semnificativă, în acest sens, tendinţa
de a-şi păstra tradiţiile mult timp după ce acestea şi-au pierdut semnificaţia. Poporul
român este un exemplu de tradiţii precreştine care rezistă în timp şi, spre norocul
nostru ca naţie, vor mai rezista încă multă vreme. Dar, astfel de exemple întâlnim şi
la nivelul unor comunităţi cu mult mai mici. „Este clar de la început – afirmă William
Trotter – că aceste credinţe sunt întotdeauna considerate drept raţionale şi apărate în
consecinţă, în timp ce poziţia celui care susţine puncte de vedere contrare este văzută
drept neraţională. Omul religios îl acuză pe ateu că este superficial şi iraţional, dar
primeşte o replică similară. Pentru conservator, lucrul cel mai uimitor la liberal este
incapacitatea lui de a gândi raţional şi de a accepta singura soluţie posibilă
problemelor publice. Analiza relevă faptul că diferenţele nu se datorează doar
mecanismelor logice eronate, atâta timp cât acestea sunt uşor de evitat, chiar şi de
către politicieni, şi atâta timp cât nu există nici un motiv pentru a crede că una dintre
părţile implicate într-o asemenea controversă este mai puţin logică decât cealaltă.
Diferenţa se datorează mai degrabă faptului că presupoziţiile fundamentale ale celor
aflaţi în conflict sunt ostile, iar aceste presupoziţii derivă din sugestiile mulţimii;
pentru liberali, anumite concepţii fundamentale au căpătat calitatea de adevăr
instinctiv, au devenit teze a priori, datorită sugestiilor cumulate la care a fost expus;
o explicaţie asemănătoare se aplică şi în cazul ateului, al creştinului sau al
conservatorului. Fiecare(...) consideră, în consecinţă, că raţionalitatea poziţiei sale
nu are nici o fisură şi este incapabil să vadă în ea viciile de gândire care i se par
evidente oponentului său, acestuia nefiindu-i inculcate aceleaşi presupoziţii de către
sugestiile mulţimii.”13
Cele de mai sus sugerează un lucru foarte important, şi anume faptul că atunci
când se încearcă modificarea opiniilor unui anumit public, trebuie să se ia în

13
Wilfred, TROTTER, Op. cit., pp. 36-37.

7
considerare judecata a priori a acestuia. Aceste opinii pot fi etichetate sau
discreditate, dar trebuie aproape automat să fie expuse argumentat, cele noi care să
le ia locul. Iar în acest punct al demersului nostru apare o altă problemă. Opinia
publică este „rigidă” sau „maleabilă”, este „pasivă”, sau „activă”? Răspunsul la
aceste întrebări implică o mare doză de relativitate, căci este implicată propria
noastră conştiinţă şi propriile noastre opinii. Atunci când o anumite expresie a
opiniei publice este în acord cu propriile noastre opinii, spunem că aceasta este într-
adevăr o formă de manifestare corectă a conştiinţei publice. Când suntem în
dezacord cu ea, o etichetăm drept o expresie a manipulării conştiinţei publice de
către grupurile de interese. De fapt, opinia publică poate fi atât rezultatul
manipulării, dar şi generatorul ei. Opinia publică a poporului italian faţă de români
este cert rezultatul unei manipulări. Dar, la rândul său, ea însăşi se constituie într-un
factor de manipulare tocmai prin reacţiile şi manifestările concrete pe care le
provoacă la nivelul unor indivizi, sau grupuri de indivizi (agresiuni fizice, inscripţii
ameninţătoare, acţiuni teroriste). Acolo unde sunt implicate ideile generale, critica
stării de spirit a publicului şi a originii acestei stări vine din partea grupurilor care
nu agreează punctul de vedere acceptat. Acestea consideră că publicul este
nereceptiv faţă de punctul lor de vedere şi, pe drept sau pe nedrept, atribuie acest
lucru influenţei intereselor contrare asupra spiritului public. Cel care nu se regăseşte
în opinia publică dominantă priveşte forţele exterioare acesteia ca fiind o forţă
coercitivă, ca fiind manipulante.
Este evident faptul că opinia publică este influenţată de multe forţe exterioare,
cele mai evidente fiind presa, familia, grupurile de prieteni, formatorii de opinie,
reclamele, dar şi instituţii ca şcoala şi biserica.
Faţă de aceste forţe, opinia publică se manifestă diferit în momente diferite.
Astfel, există situaţii când - spre exemplu presa, căreia i se atribuie poate cea mai
mare forţă de influenţare – nu are o influenţă determinantă, deci putem spune că
8
opinia publică se manifestă ca fiind „rigidă”. Un exemplu de astfel de „rigiditate”,
este adevărat, parţială, este eşecul pe care l-a înregistrat PSD-ul la alegerile
parlamentare din 2004, deşi aproape întreaga presă era de partea sa. Aceeaşi
„rigiditate” s-a putut constata şi la cetăţenii sectorului 5 al Capitalei, care, în ciuda
presei foarte proaste pe care a avut-o Vanghelie, bazată pe realităţi obiective şi
evidente, l-au reales primar. Acest lucru demonstrează faptul că există factori, la fel
de importanţi ca presa, care acţionează asupra opiniei publice. Cu atât mai mult acest
lucru trebuie avut în vedere în condiţiile în care, în România, cea mai mare parte a
presei este, în mod evident (prin natura acţionariatului), partizană. Spre exemplu,
când liderul unui partid politic este la originea unui trust de presă, este evident că
cetăţenii pot privi cu reticenţă modul în care ziarele radioul şi televiziunile acestui
trust reflectă viaţa politică. Cu cât acest parteneriat este mai evident, cu atât puterea
de influenţare asupra opiniei publice este mai redusă. Altfel spus, opinia publică se
manifestă mai „rigidă” în astfel de situaţii.
Un alt punct de vedere afirmă faptul că presa, ca şi celelalte forţe care
acţionează asupra opiniei publice nu face decât să reflecte şi să amplifice opinia
publică existentă şi constatată ca atare. Un exemplu în acest sens, este şi Everett
Dean Martin care afirmă că: „Omul modern are în presa scrisă un mijloc foarte
eficient pentru perpetuarea mişcărilor mulţimilor şi pentru păstrarea maselor mari de
oameni sub influenţa constantă a anumitor idei ale mulţimii. Orice grup-mulţime are
revistele sale, agenţii săi de presă şi „literatura” specială prin care le predică
membrilor săi şi celor care nu pot fi convertiţi. Multe cărţi, şi în special anumite
lucrări de ficţiune gen „best seller”, se bazează în mod clar pe fenomenele de
masă.”14

Everet, Dean, MARTIN, The Behavior of Crowds – A Psichological Study, Kessinger Publishing, Whitefish,
14

Montana, 2006, p. 45.

9
 În sfârşit, un al treilea punct de vedere consideră că presa are un rol major
evident în formarea sau schimbarea opiniei publice. Cel mai clar exemplu îl
reprezintă adoptarea, de către o parte importantă a opiniei publice din România, a
sărbătorii zilei de Halloween şi a celei de Valentine’s Day, prima absolut străină
spaţiului cultural românesc, iar cea de a doua având un corespondent în tradiţiile
poporului român (Dragobete şi, într-o oarecare măsură, 1 Martie), la „insistenţele”
îndeosebi ale trustului de presă „PRO”. Dar, aşa cum arătam mai sus, presa este
restricţionată fie de către proprietarii săi, în modul cel mai puternic, fie de către alte
„condiţii de control” – cum le numeşte Edward L. Bernays, între care se află inclusiv
anumite prejudecăţi sau predispoziţii ale publicului însuşi. De asemenea, condiţii
restrictive pot impune şi companiile de publicitate, în măsura în care consideră că o
anumită abordarea materialelor redacţionale ar îndepărta publicul lor ţintă.
Orice forţă care acţionează asupra opiniei publice interacţionează cu publicul.
Această afirmaţie are valoarea unui truism. Important este însă să desprindem
specificul acestei interacţiuni. Dacă, aşa ca şi până acum, vom alege mass media
pentru exemplificare, problema care se pune este cea a materialelor redacţionale ce
se publică (în cazul presei scrise) sau se difuzează (în cazul radioului şi televiziunii).
Cum sunt selectate ştirile? Cum sunt redactate? Cum sunt difuzate (ce poziţie ocupă)
în ansamblul celorlalte ştiri? Toate aceste întrebări, dar şi multe altele, reprezintă tot
atâtea probleme în funcţie de care opiniile indivizilor se structurează sau se modifică
(dacă suntem adepţii teoriei potrivit căreia presa poate face acest lucru, aşa cum am
arătat mai sus). Problema a ceea ce presa ar trebui să prezinte drept ştiri şi comentarii
este foarte diferit interpretată şi ţine de mulţi factori, primul dintre aceştia fiind însuşi
caracterul unei publicaţii sau a alteia. Din acest punct de vedere, ne vom referi în
continuare doar la presa „de calitate”, deşi presa „de scandal” are rolul său în
formarea opiniilor.
De la celebra definiţie a ştirii, pe care orice aspirant la profesia de jurnalist o
10
ştie („Ştirea nu este că un câine a muşcat un om, ci că un om a muşcat un câine”), ce
este, sau ce trebuie să fie o ştire a rămas o problemă cu răspunsuri multiple. Willard
Bleyer defineşte ştirile ca fiind: „...toate informaţiile şi evenimentele semnificative
şi de actualitate pentru cititorii ziarului în relaţia lor cu comunitatea, statul şi
naţiunea”15. Dar problema este cine şi în funcţie de ce criterii stabileşte ce este
„semnificativ” şi ce nu este? Mai departe, se pune şi problema cine decide, şi în
funcţie de ce criterii, care dintre relaţiile individului cu comunitatea implică dreptul
la protejarea intimităţii şi care nu îl implică? Definiţia lui Willard nu răspunde la
aceste întrebări. Răspunde însă Bernays în mod tranşant, iar răspunsul său se bazează
tocmai pe relaţia dintre opinia publică şi presă: „Trebuie să existe un consens al
opiniei publice în funcţie de care ziarul (pe vremea sa televiziunea nu exista, radioul
era la început, aşa că referirile sale la mass media se fac exclusiv la presa scrisă, ceea
ce însă nu le ştirbeşte valoarea întrucât concluziile sale sunt valabile la nivelul
ansamblului formelor de exprimare ale mass media, n.a.) îşi stabileşte propriile
criterii.”16
Mai mult decât atât, în problemele importante ale comunităţii, presa este cea
care se conformează opiniei publice. „Afirmaţia potrivit căreia publicul conduce
instituţiile – susţine Bernays – este la fel de adevărată ca cea care susţine că
instituţiile conduc publicul. Atunci când este vorba de a întreţine o anumită opinie
la nivelul conştiinţei colective, presa este cea care trebuie să urmeze opinia publică
şi să răspundă acesteia. Când însă se pune problema schimbării unei opinii
dominante sau formării unei opinii noi, presa este cea care trebuie să conducă
publicul.”17 Desigur că nu toţi cercetătorii acestui fenomen pe care-l numim opinie
publică sunt de acord cu afirmaţia de mai sus. H. L. Mencken, marele jurnalist Ralph

15
Willard, G. BLEYER, Main Currents in the History of American Journalism, Da Capo Pr, 1973, p. 73.
16
Edward, L, BERNAYS, Op. cit., p. 84.
17
Idem, p. 88.

11
Pulitzer, Francisc E. Leupp, Charles Dudley Warner - citaţi de Edward L. Bernays –
susţineau că opinia presei este stabilită de către public18. Dar şi ei aveau în vedere
exclusiv presa scrisă şi plecau de la premisa că fiecare ziar trebuie să-şi servească
publicul săi, în sensul de a-i oferi ceea ce acest public aşteaptă de la el. Acest lucru
este la fel de adevărat şi astăzi, dar el nu poate nega şi reversul problemei. Spre
exemplu, cititorilor ziarului „Libertatea” trebuie să li se ofere exact genul de
jurnalism practicat de un tabloid, tot aşa cum cititorii ziarului „Gândul” aşteaptă cu
totul alt gen de materiale jurnalistice. Aceste grupe de cititori nu se amestecă între
ele. Este foarte puţin probabil ca un cititor de „Libertatea” să fie şi cititor al
„Gândului” şi deci se constituie în publicuri diferite care interacţionează prea puţin
între ele. Dar acest lucru, adică faptul că ambele publicaţii „se conformează” gustului
publicului lor, nu înseamnă nici pe departe că, în anumite momente, aceste publicaţii
nu devin formatoare de opinii, tocmai pentru că ştiu cum să se adreseze publicului
lor.
Am stabilit deci că forţe exterioare – în speţă, mass media – pot să producă
modificări la nivelul opiniei publice. „Influenţa oricărei forţe care încearcă să
modifice opinia publică – afirmă Edward Bedrnays – depinde de succesul cu care
poate să coopteze puncte de vedere deja stabilite”.19 Între ipoteza care susţine că
publicul este opac şi cea care susţine maleabilitatea sa există o cale de mijloc care
pare a fi, în cele din urmă, cea mai potrivită realităţii. Mass media se conformează
cerinţelor publicului, dar, în multe situaţii, o formează, o întăreşte sau o schimbă.
Dar, acest lucru nu se produce fără a se întâmpina o opoziţie, de cele mai multe ori
tacită şi neconştientizată, a maselor.
De ce masele, publicurile opun rezistenţă la tentativele de a le schimba
opiniile? E.D. Martin, susţine, în lucrarea citată, că nu putem înţelege această

18
Ibidem, pp. 86-87.
19
Edward, L, BERNAYS, Op. cit., p. 88.

12
opoziţie fără a înţelege ce însemnă, de fapt, o mulţime, un public20. Căci, o mulţime
nu este doar o simplă agregare fizică a unor persoane, ci mai mult o stare de spirit
care apare atunci când oamenii gândesc şi acţionează împreună ca urmare a acţiunii
unei instanţe publice, care poate fi un partid, o sectă religioasă, o instituţie etc. Deci
o astfel de mulţime este agregată tocmai prin opiniile lor comune asupra unor
probleme importante. Spre exemplu, când merg la vot, oamenii nu se întrebă cu ce
echipă de fotbal simpatizează, tot aşa cum pe stadioane, galeriile pot fi formate din
simpatizanţi ai unor partide politice diferite sau chiar ireconciliabile. Oamenii care
aparţin unui grup social, susţine E. D. Martin, şi-au sacrificat libertatea individuală
pentru a face parte din grup. Tocmai faptul că şi-au sacrificat libertatea îi motivează
pe aceştia să se opună schimbării fundamentale a opiniei dominante.
Pe de altă parte, orice mulţime, grup social structurat pe baza unei opinii
dominante, are tendinţa de a se considera superior oricăror altor grupuri cu opinii
dominante diferite şi, în măsura în care se percepe pe sine ca fiind un grup, pretinde
că reprezintă însuşi „poporul”. E. D. Martin numeşte această tendinţă drept
„principiul împingerii în faţă”21. O ilustrare a acestui principiu o constituie
predispoziţia majorităţii grupurilor de a se angaja într-o confruntare cu alte grupuri
opuse.
Pe lângă acest principiu, foarte important în explicarea comportamentului
grupului pe baza opiniei dominante, E. D. Martin a evidenţiat alte două principii.
Primul afirmă că gândirea mulţimii, deci opinia publică dominantă, nu este nici
limitată la acea parte din grup formată din ignoranţi şi nici nu este influenţată de
către aceştia. Ignoranţii adoptă opinia dominantă şi o susţin chiar dacă nu o înţeleg
în profunzimea sa, fie pentru că nu au nivelul de pregătire necesar, fie că nu au
nivelul de inteligenţă necesar pentru a o înţelege. Sunt de notorietate interviurile cu

20
Everet, Dean, MARTIN, Op. cit., pp. 50 – 53.
21
Everet, Dean, MARTIN, Op. cit., p. 52.

13
participanţii la diferitele întruniri politice, „oameni din popor” care nu pot motiva în
nici un fel prezenţa lor acolo, dar „susţin cu tărie” ceea ce li se serveşte de către
organizatori.
Al doilea, afirmă faptul că opinia publică se manifestă şi în absenţa unei
aglomerări fizice de oameni, ceea ce demonstrează că nu proximitatea membrilor
grupurilor impune opinia dominantă. Mergând mai departe cu această idee, se poate
afirma că adunările, mitingurile nu impun opinii mulţimii, ci doar creează cadrul în
care acestea pot fi afirmate în mod colectiv şi, prin aceasta, pot fi consolidate. Privit
dintr-un alt punct de vedere, acest principiu afirmă şi faptul că indivizii izolaţi,
supuşi unor factori externi de influenţare a opiniei individuale participă la conturarea
opiniei publice a grupului din care fac parte. Evident, în acest caz, este vorba despre
acea parte conştientă a grupului, care participă la conturarea opiniei publice
dominante cel puţin din punctul de vedere al însuşirii sale conştiente şi al afirmării
ulterioare pertinente în diverse ocazii.
Când vorbim despre opinii dominante, este necesar să facem apel şi la un
concept, mai puţin academic, dar foarte clar în ceea ce denotă, şi anume – „spiritul
de turmă”. În lucrarea sa Instincts of the Herd in Peace and War22, Wilfred Trotter
abordează cauzele profunde şi rezultatele tendinţelor de „turmă” , din punctul de
vedere al coeziunii acesteia. Tendinţa grupului de standardizare a obiceiurilor
indivizilor şi de atribuire a unor motivaţii logice acestora este un factor ce trebuie
avut în vedere. Punctul de vedere dominant, care transformă un punct de vedere altfel
raţional, într-un adevăr cu valoare de axiomă, ia naştere şi îşi trage puterea din faptul
că obţine susţinerea „turmei” pentru punctul de vedere individual. Aceasta este şi
explicaţia pentru faptul că idei numeroase sunt uşor de popularizat. Principala
calitate a „turmei”, din punctul de vedere al conştiinţei, este omogenitatea. În

22
Wilfred,TROTTER, Instincts of the Herd in Peace and War, Cosimo Classics – Business, Kindle Edition, 2010, pp.
30 – 97.

14
„turmă”, conştiinţele individuale îşi pierd identităţile. Ele se „nivelează” pur şi
simplu, chiar dacă alături se află un profesor universitar şi un tractorist. Altfel, nici
nu ar fi posibil un punct de vedere al „turmei”. Dar aceasta numai în situaţii de criză,
care aduc alături profesorul universitar şi tractoristul. Altfel, în situaţii de
normalitate, fiecare individ, din cauza (sau datorită) spiritului de „turmă” îşi caută
susţinerea ideilor, mai mult sau mai puţin personale, în susţinerea clasei din care face
parte care nu este altceva decât tot o ... „turmă”, dar o „turmă omogenă” (grupul de
apartenenţă, de fapt, şi mai rar grupul de referinţă). Ca urmare, toate sugestiile care
vor veni din partea „turmei omogene” vor fi acceptate. Această sugestibilitate a
„turmei” nu este însă generală. Ea se aplică doar asupra acelor sugestii ale „turmei”
care sunt certificate drept acceptabile de către acţiunea instinctului, iar omul este
insensibil la „sugestiile” experienţei. Acest adevăr a fost admirabil surprins şi definit
de către Al şi Laura Ries care, referitor la una dintre problemele de credibilitate ale
PR-ului, afirmă: „Oare oamenii cred orice citesc, aud sau văd în media? Sigur că nu.
Dar există o deosebire importantă. Oamenii resping doar acele afirmaţii care vin în
conflict cu idei deja bine întipărite în mintea lor.”23 (Subl. aut.)
Instinctul gregar al omului influenţează, în multe situaţii, comportamentul
într-un mod complex, dar este caracterizat de toate calităţile acţiunii instinctive. Un
astfel de comportament este, de regulă, raţional, dar acest lucru nu îi poate masca
adevăratul caracter. Walter Lippmann, subliniază faptul că întâi definim şi după
aceea vedem. „În lumea exterioară, explozivă, zgomotoasă, confuză, alegem din
dezordine ceea ce este definit deja pentru noi şi tindem să percepem ceea ce cultura
noastră ne-a arătat deja într-o formă stereotipă.”24
Potrivit lui Wilfred Trotter, tendinţa gregară a omului are cinci caracteristici,

23
Al, RIES; Laura, RIES, Căderea advertisingului şi ascensiunea PR-ului, traducere de Liana Tomescu, Editura
Brandbuilders Grup, 2005, traducerea de , p. 303.
24
Walter, LIPPMANN, Public Opinion, Kessinger Publishing, Whitefish - Montana, 2010, p. 81.

15
care, susţine el, se regăsesc la toate animalele gregare25:
Omul este intolerant şi se teme de singurătate fizică şi psihică. Ca urmare,
omul se simte în largul său, sau, mai bine zis, nu resimte angoasă decât atunci când
aparţine unei „turme”.
Omul este mai sensibil la „vocea turmei” decât la orice altă influenţă. „Vocea
turmei” poate să inhibe sau să stimuleze modul de gândire, şi deci comportamentul
omului. Ea îi poate da energie şi curaj, dar i le poate lua înapoi la fel de uşor. Îi poate
face chiar să accepte cu seninătate propria pedeapsă dacă a încălcat prescripţiile
proprii „turmei” din care face parte. Această culme a puterii turmei - consideră
autorul citat – este poate cea mai puternică dovadă a naturii profund gregare a
omului.
Omul este supus pasiunilor mulţimii în violenţa sa şi pasiunilor turmei în
panica sa. În situaţiile de criză, omul nu se poate opune violenţelor pasionale ale
„turmei”.
Omul este remarcabil de susceptibil faţă de conducere. Pe de o parte, îşi
doreşte să fie lider, pe de altă parte are îndoieli faţă de lideri.
Relaţiile cu semenii depind de recunoaşterea sa ca membru al „turmei”, dar şi
de poziţia pe care „turma” i-o acordă.
Interesant de remarcat este şi faptul că Wilfred Trotter extinde sfera de
influenţare a turmei dincolo de manifestările publice, considerând-o drept un factor
prezent constant în toate sentimentele şi judecăţile umane, căci acestea se raportează,
voit sau nu, la eventual poziţie pe care „turma” ar avea-o faţă de ele. Cu alte cuvinte,
controlul „turmei” asupra individului acţionează chiar şi în absenţa ei, „spiritul de
turmă” fiind cuibărit în conştiinţa omului. „Omul - afirmă Trotter – nu este(...)
influenţabil doar în anumite momente (...), atunci când se află în mulţime, sub

25
Wilfred,TROTTER, Op. cit., pp. 122 – 126.

16
hipnoză şi aşa mai departe, ci mereu, oriunde şi sub orice circumstanţe.”26 Mai mult,
din cauza „efectului de turmă” cetăţeanul obişnuit, înregimentat, este cel mai eficient
cenzor din lume, căci propria sa gândire este cea mai puternică barieră dintre el însuşi
şi faptele pe care le observă. Propriile sale „compartimente de rezistenţă la logică”
– cum le numeşte Bernays, îl împiedică să perceapă în termenii experienţei şi ai
gândirii şi îl direcţionează către reacţia de grup.
Chiar şi instituţiile care contribuie la formarea şi schimbarea opiniei publice,
cum sunt presa, şcoala, biserica etc. funcţionează pe un teren pe care nu îl
controlează în întregime. Dacă luăm ca exemplu presa, aceasta este condiţionată clar
de caracteristicile fiecărui grup de cititori, caracteristici pe care echipa redacţională
se străduieşte să le respecte, în sensul de a oferi astfel de materiale care să „se
potrivească” dorinţei de informare a publicului său. „Să le dăm ceea ce ei aşteaptă
de la noi”, pare a fi cuvântul de ordine în presă. Nici o publicaţie care, spre exemplu,
este favorabilă unui anumit politician, nu va da curs unor materiale critice la adresa
sa, şi cu atât mai puţin ofensatoare, pentru că publicul său le-ar primi cu ostilitate.
Şi atunci ce face? Putem spune că este formatoare de opinie, sau mai mult
„întreţinătoare” de opinie? În această accepţiune devine clar că presa trebuie (ca să
se vândă) să îşi satisfacă publicul şi, într-un sens, chiar să i se supună. „În presă -
afirmă Bernays – întâlnim o tendinţă, cât se poate de umană, spre compromis, între
a da publicului ceea ce îşi doreşte şi a-i da ceea ce ar trebui să-şi dorească.”27 Acest
lucru este evident, spre exemplu, la televiziunile comerciale care, în ciuda acuzelor
că atentează la bunul gust şi chiar bunul simţ public, realizează emisiuni de
divertisment manelizate, motivând nevoia de audienţă.
Dar, presa mai are şi un alt stăpân. El se numeşte „Stăpânul Ştire”. Ce
înseamnă ştire, este foarte clar începând cu celebra definiţie: Un câine care muşcă

26
Wilfred,TROTTER, Op. cit., p. 124.
27
Edward, L, BERNAYS, Op. cit., p. 102.

17
un om este un fapt banal, un om care muşcă un câine este o ştire. Toată presa aleargă
după ştiri, căci oamenii dau atenţie, în primul rând, noutăţilor. „Mintea
consumatorului obişnuit – afirmă Al Ries şi Jack Trout - este asemeni unui burete
plin cu apă, care nu va reuşi să „absoarbă” mai multe informaţii decât înlăturând din
cele existente”.28 Iar înlăturarea celor existente nu se face decât dacă apar noutăţi
semnificative pentru fiecare consumator de informaţie în parte. Aici apare un
paradox. Sunt momente când există cu adevărat evenimente, din păcate simultane,
astfel încât cele mai importante le umbresc , dacă nu chiar le eclipsează, pe altele,
mai puţin spectaculoase, care astfel nu mai au nici o şansă să ajungă la public. Există
alte momente când nu se întâmplă nimic important, iar presa este nevoită să
inventeze poveşti cu „câini muşcaţi de oameni” sau să facă din „marş javră!”, „un
om a muşcat un câine”. Astfel, opinia publică, în aceste momente este „hrănită” cu
informaţii care nu merită să ţină prima pagină. Acest paradox este un alt factor de
constrângere al presei în calitatea sa de „formator” de opinie. Cine şi cum face
această selecţie? „Nu există criterii obiective ci convenţii”29, afirmă Walter
Lippman. Spre exemplu, în aceeaşi zi, pentru o publicaţie evenimentul central îl
constituie refuzul preşedintelui Băsescu de a semna numirea Noricăi Nicolai în
calitatea de Ministru al Justiţiei, iar pentru altă publicaţie, evenimentul central este
un nasture de la rochia Elodiei găsit într-o râpă de pe Valea Prahovei. Fiecare dintre
aceste publicaţii îşi „hrăneşte” propriul public. Poate că redactorul şef de la
publicaţia cu Elodia este la fel de bine pregătit profesional ca şi celălalt, dar „ceva
anume” îi impune să treacă nasturele Elodiei pe prima pagină. Acel ceva anume este
gustul publicului său, pe care el, ca profesionist, trebuie să-l cunoască şi apoi să-l
respecte. Altfel nu îşi va mai vinde ziarul.

28
Al, RIES; Jack, TROUT, Poziţionarea, lupta pentru un loc în mintea ta, Editura Brandbuilders Grup, 2004,
traducerea de Patricia Mandache, p. 21.
29
Walter, LIPPMANN, Op. cit., p. 354.

18
 Deci, care mai este raportul între opinia publică şi presa ca „formator” de
opinie publică? Barnays oferă un răspuns la două capete: „Este la fel de neadevărat
să considerăm că opinia publică este construită, pe cât este să considerăm că opinia
publică guvernează instanţele care o modelează.”30 Deci, adevărul este undeva la
mijloc, ca majoritatea adevărurilor care exprimă comportamentul uman. Este
adevărat că, aşa cum afirmă Bernays în continuare, liderii politici autentici sunt
atenţi la cel mai mic semn de împotrivire din partea maselor. Chiar şi predicatorii,
parohii, consideraţi veritabili lideri morali ai colectivităţilor pe care ce păstoresc, se
supun şi ei opinie publice, dacă vor să o „conducă” în continuare. În susţinerea
acestor puncte de vedere Bernays sesizează însă eroarea: „Criticii care susţin aceste
puncte de vedere extreme asupra opiniei publice confundă prea uşor cauza cu efectul.
Legătura dintre orator şi audienţă nu este cea pe care o creează oratorul. El poate să
o intensifice sau, printr-un discurs lipsit de tact, să o rupă, dar nu o poate crea din
nimic.”31 (Op. cit. p 107) Şi atunci cine, şi mai ales cum creează opinia publică? Nu
o creează oratorii, afirmă şi demonstrează Barnays foarte simplu, printr-un exemplu:
„Margaret Sanger, un lider al luptei pentru educaţie în privinţa planificării familiale,
este entuziasmată atunci când se adresează unui public aprobator. Când, dimpotrivă,
încearcă să-şi impună punctul de vedere în faţa unui public care are o aversiune
preconcepută faţă de aceste idei, ea poate fi agresată, chiar şi fizic.”32 La fel şi
oratorii (liderii) politici ai zilelor noastre se adresează publicurilor lor, care oricum
îi simpatizează, altfel de ce ar mai veni la întruniri. Şi le spun lucruri cu care aceştia
sunt din stat de acord. Extrapolând, campaniile electorale care nu sunt altceva decât
un lung şir de întâlniri electorale, spoturi TV, spoturi audio, afişe, fluturaşi, tricouri,
şepcuţe pixuri etc., , toate inscripţionate cui se adresează? Evident celor cărora le

30
Edward, L, BERNAYS, Op. cit., p. 107.
31
Idem, p. 107.
32
Edward, L, BERNAYS, Op. cit., p. 108.

19
acceptă, deci celor care au deja o opinie formată în legătură cu partidul sau omul
politic respectiv. Şi atunci, care este rolul lor? Să arătăm unii spre alţii cu degetul cât
de frumoşi şi de deştepţi suntem? Se pare că da! „Eu liderul vostru şi voi, alegătorii
mei” sau „Tu liderul nostru şi noi, alegătorii tăi”, depinde din ce perspectivă privim
acest raport. Şi atunci, cine a creat opinia publică, „punctul de vedere dominant”,
cum îl mai numeşte Bernays. Răspunsul său, extrem de simplu, ca orice mare adevăr,
este: „Punctul de vedere devine dominant prin faptul că satisface anumite nevoi
umane, reale sau presupuse.”33 (Subl. aut.)) Am simţit nevoia să subliniez această
afirmaţie, căci pe ea se sprijină partea constructivă a punctului nostru de vedere.
Dacă, aşa cum ne-am propus să demonstrăm, campania electorală este „regele gol al
marketingului politic”, ce punem în loc? Cele 15 cuvinte de mai sus sunt o temelie
suficient de solidă pentru a răspunde la această întrebare, la momentul potrivit, după
ce vom vedea ceea ce afirmă că sunt şi ceea ce sunt, în realitate, campaniile
electorale.
Hendrik Willem Van Loon, vine în sprijinul afirmaţiei de mai sus cu
înfăţişarea „tabloului” interacţiunii dintre Napoleon I şi publicul său34. Când
Napoleon a fost promotorul democraţiei şi egalităţii, el a fost un erou, un lider de
succes. Acelaşi personaj, încă mai încărcat de victorii militare, când, la sfârșitul
domniei sale, s-a îndreptat către casa de Burbon, acelaşi public s-a îndreptat
împotriva lui, s-a dezis de el. Altfel spus, când Napoleon era exponentul aspiraţiilor
şi nevoilor majorităţii susţinătorilor săi era nu numai conducătorul statului ci şi
liderul de opinie. Când a schimbat direcţia acţiunilor sale şi a deviat de la aspiraţiile
şi nevoile francezilor, aceştia nu şi-au mai urmat liderul ci, dimpotrivă, i s-au opus.
În finalul acestor consideraţii referitoare la conceptul de opinie publică, nu

33
Idem, p. 108.
34
Hendrik, Willem, van LOON, The Story of Mankind, Liveright Publishing Corporation, New edition, New York, 1999,
pp.381-394.

20
întâmplător vom face referire la unul dintre cei mai mari sociologi francezi ai
secolului trecut – Pierre Bourdieu. În cadrul unei expuneri publice susţinute în
ianuarie 1972, acesta a făcut o afirmaţie şocantă: „Opinia publică nu există.”35
Afirmaţia sa, deosebit de surprinzătoare pentru orice specialist din domeniul
ştiinţelor sociale, se referă preponderent la opinia asupra vieţii politice şi pleacă de
la problematica sondajelor de opinie publică care, în accepţiunea sa, prin datele
statistice pe care le prezintă, au devenit furnizoare de „artefacte” şi nu de imagini
reale asupra opiniilor unor grupuri sociale. Fără a intra prea mult în argumentele pe
care Bourdieu le aduce în sprijinul afirmaţiei sale, punctăm doar pe cele care prezintă
o legătură directă cu problematica acestei lucrări. În primul rând, sociologul francez
consideră că sondajele de opinie pleacă de la premisa falsă potrivit căreia, toţi
membri unei comunităţi umane trebuie să aibă o opinie asupra problematicii
investigate. „Probabilitatea e a avea o opinie asupra tuturor problemelor pe care le
presupune viaţa şi activitatea politică – afirmă Bourdieu – este comparabilă cu
probabilitatea de a merge la un muzeu”36 (traducerea autorului). La această premisă
falsă se adaugă şi faptul că sondajele de opinie nu iau în considerare non-
răspunsurile, pe care le consideră asemeni buletinelor de vot anulate, ceea ce nu este
acelaşi lucru. Recalcularea procentelor prin eliminarea non-răspunsurilor alterează
profund imaginea asupra realităţii, afirmă Bourdieu. Atunci când, un sondaj de
opinie publică afirmă că „X”% dintr-un anumit public este favorabil cuiva sau pentru
ceva, aceasta nu este opinie publică. Pe de o parte – susţine Bourdieu – există opinii
formate, care aparţin unor grupuri de presiune formate în jurul unui sistem de
interese explicit formulate; pe de altă parte există anumite stări (”dispositions”) ale
oamenilor care nu sunt opinii, fiind lipsite de coerenţă…”37 O asemenea abordare a

35
Pierre, BOURDIEU, “l’opinion publique n’existe pas”, în Les Temps moderns, nr. 318, janvier, 1973.
36
Pierre, BOURDIEU, Op. cit., p. 228.
37
Idem., p. 235.

21
opiniei publice este importantă îndeosebi în momentul în care se analizează şi se
interpretează datele statistice ce trebuie să reflecte modul în care se structurează
opinia publică faţă de anumite probleme.
Afirmaţia lui Bourdieu deci nu trebuie luată stricto sensu, iar procesul formării
şi consolidării unor opinii sau convingeri politice nu poate fi înţeles în afara
conceptului de opinie publică şi al celor de agregare a preferinţelor, raţionalitate
colectivă, alegere colectivă care, în opinia noastră se află, cu noţiunea de opinie
publică, într-un raport de la specie la gen. Iar propaganda politică, despre care vom
vorbi în continuare, este responsabilă de formarea, modelarea, schimbarea
componentei politice a opiniei publice.

B. Propaganda politică
Propaganda politică are o vechime uimitoare pentru cei ce asociază acest
termen doar perioadelor de dictatură, fascistă şi comunistă, pe care le-a cunoscut
secolul al XX-lea. Ca şi în alte domenii ale vieţii sociale sau ale culturii materiale,
acest gen de activitate a fost mai întâi specific spaţiului cultural şi politic chinezesc
încă din secolul al XII-lea. Gaozong, primul împărat al Dinastiei Song (1127 –
1162), care însă a ajuns la domnie doar ca urmare a unor violenţe ce au condus la
moartea tatălui său şi a fratelui mai mare – moştenitorul de drept, a comandat o
pictură pe o pânză de mătase (aproape 1,5 mp), în urma unei victorii militare. A avut
însă înţelepciunea ca cel reprezentat în pictură să nu fie el, ci un legendar prinţ din
secolul al VII-lea, Chonger, venerat încă de poporul său. Asocierea fonetică dintre
cele două nume şi asocierea dintre victoria sa militară şi faptele de vitejie ale
prinţului a fost considerată de către Gaozong ca folositoare imaginii sale politice
ceea ce a şi reuşit, consemnat ca atare de istorie.

22
 Cuvântul „propagandă”, conform lui Robert Cole38 , în accepţiunea actuală
provine de la denumirea Congregaţiei pentru Propagarea Credinţei, o organizaţie
catolică fondată în anul 1662, cu rolul de a propaga dogma catolică în teritoriile de
peste mări, de a face faţă presiunilor Reformei şi de a stopa influenţa islamismului
în sud-estul Europei, ocupat de către turci. De atunci, cu mijloacele specifice fiecărei
epoci istorice (religie, monumente, monede, sărbători religioase, legende, mituri,
ceremonii, sistemul de învăţământ – până la apariţia presei scrise - presa scrisă,
radioul, televiziunea, instituţii specializate ale statului – în epoca modernă şi
contemporană) propaganda a însoţit viaţa socială şi, mai ales, politică a
comunităţilor umane. Apogeul folosirii propagandei a fost atins în regimurile
totalitare, fie ele fasciste sau comuniste. De aceea, orice abordare a problematicii
propagandei trebuie să facă referire la această perioadă din istoria omenirii, mai ales
că totalitarismul, însoţit de propaganda fără de care nu este posibil, este o prezenţă
şi astăzi în ţări precum Coreea de Nord, Cuba, şi în mai mică măsură în Iran şi unele
state africane.
În aceste state, propaganda nu s-a limitat doar la a susţine ideologia partidului
unic aflat la putere, la realizarea cultului personalităţii ci şi-a propus şi să susţină şi
să justifice anihilarea vieţii personale a membrilor societăţii, pentru a putea realiza
un control total asupra acestora. Hannah Arendt demonstrează chiar că această formă
de dominare a societăţii în ansamblul său şi a fiecărui individ în parte, susţinută şi
prin propagandă, a urmărit nu numai abolirea libertăţii ci eliminarea oricărei
spontaneităţi umane, care este poate cea mai exacerbată formă de umilire a fiinţei
umane. Referindu-se la spaţiul sovietic din perioada dictaturii staliniste, Arendt
afirmă că propaganda, însoţită de teroare, a atins asemenea cote de „performanţă”
încât voinţa conducătorului „…care singur putea decide cine va fi următorul

38
Robert, COLE, International Encyclopedia of Propaganda, Routledge, New York, 1998.
.

23
potenţial inamic.”39 se transmitea opiniei publice, inamicul prestabilit devenind,
aproape instantaneu, un inamic al întregului popor.
Raymond Aron, între cele cinci elemente care, în opinia sa, definesc sistemul
totalitar, plasează şi propaganda, care are drept scop răspândirea „adevărului oficial”
(ideologia) prin stăpânirea totală a ansamblului mijloacelor de comunicare în masă.
„Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt supuse statului şi
devin, într-un anumit mod, parte integrantă a acestuia. Întrucât statul este inseparabil
de ideologia sa – afirmă autorul - cea mai mare parte a activităţilor economice şi
profesionale, au coloratura adevărului oficial.”40
Definiţia propagandei politice pe care ne-o oferă Dicţionarul politic41 elaborat
în contextul însuşi al unei societăţi totalitare, este însă cât se poate de corectă şi de
pragmatică, ceea ce nu trebuie să ne mire dacă ne uităm la anul apariţiei
dicţionarului, 1975, când încă se mai putea spunea lucrurilor pe nume. Astfel,
propaganda politică este definită ca fiind un mijloc fundamental şi indispensabil al
acţiunii politice, având ca scop, pe de o parte, convingerea unor colectivităţi sociale
largi şi diverse, asupra justeţei sau injusteții anumitor idei, aprecieri, interpretări
ideologice a faptelor, evenimentelor, măsurilor sociale şi, pe de altă parte, să
determine aceste colectivităţi să acţioneze conform obiectivelor şi idealurilor
politice cărora propaganda respectivă le este dedicată. Această definiţie ar putea
rezolva cumva problema diferenţei particularizării propagandei în ansamblul actelor
de comunicare. Iar această particularizare nu poate fi localizată decât în afirmaţia
din definiţie potrivit căreia propaganda politică este, aşa cum arătam mai sus, „...un
mijloc fundamental şi indispensabil al acţiunii politice...”42.

39
Hannah, ARENDT, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur şi Mircea Ivănescu, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994, p. 552.
40
Raymond, ARON, Democraţie şi totalitarism, traducere de Simona Ceauşu, Editura All, Bucureşti, 2001, p. 187.
41
*** Dicţionarul politic, Editura politică, Bucureşti, 1975.
42
Op.cit., p. 72.

24
 Tot în acele vremuri de totalitarism în România, Mihai Milca43 încerca să
sistematizeze punctele de vedere referitoare la delimitarea conceptuală a
propagandei politice. În raport cu procesul comunicării, propaganda era considerată
un caz special al comunicării de masă datorită scopului său profund persuasiv.
Propaganda era o comunicare astfel structurată şi organizată încât să obţină, cu
maximum de eficienţă, schimbarea atitudinală dorită în conştiinţa publică maselor
de oameni. Dar, observă că, de fapt, orice act de comunicare socială are tot un astfel
de scop, căci altfel actul de comunicare este lipsit de sens. Întrebarea însă este dacă
acest „caz special al comunicării” mai înseamnă şi altceva decât faptul că este, aşa
cum arătam mai sus, un mijloc fundamental şi indispensabil al acţiunii politice.
Situaţie în care ar trebui să punem semnul egalităţii între „propaganda politică” şi
„comunicarea politică”. Căci, să nu uităm că, pe bună dreptate, termenul de
propagandă politică are o puternică conotaţie negativă, având în vedere asocierea lui
cu regimurile totalitare când era afirmat şi fluturat la lumina zilei ca un act de
comunicare unanim acceptat.
Un astfel de punct de vedere este însă departe de a fi consensual. Astfel spre
exemplu, François Chazel44 distinge, în comunicarea politică, două tendinţe: una
stricto senso, care au efectiv un conţinut politic, care s-ar suprapune cu propaganda
politică şi o alta, lato senso, care are în vedere orice tip de comunicare al cărei
conţinut produce efecte asupra vieţii şi activităţii politice. Desigur, este un punct de
vedere care nu îl neagă pe cel care identifică comunicarea politică cu propaganda
politică, ci doar extinde sfera noţiunii de comunicare politică la nivelul efectelor
comunicării, indiferent de conţinutul său. De aici şi până la a spune că există
comunicare care are un conţinut politic dar nu influenţează asupra vieţii politice este

43
Mihai, MILCA, Propaganda politică, Editura politică, Bucureşti, 1981, p. 15.
44
François, CHAZEL, „La place du politique dans les mobilisations constetataires: Une decouverte progressive”, în
Action collective et mouvements sociaux – Sous la direction de François Chazel, Paris, P.U.F., 1993, pp. 145-163.

25
un pas foarte mic care însă, din punctul de vedere al activităţii practice nu face decât
să complice abordarea comunicării politice. Se naşte astfel o întrebare firească:
Considerăm un act de comunicare ca fiind politic prin prisma conţinutului său
intrinsec, sau prin prisma efectului pe care îl are asupra vieţii politice? Încercarea de
a răspunde la această întrebare naşte însă o alta: Dacă un act de comunicare are drept
scop influenţarea vieţii politice atunci ne aflăm în faţa unei comunicări politice sau
unui act de propagandă politică?
Credem că, în acest punct, poate fi separată propaganda politică de
comunicarea politică. Căci, atunci când vorbim de comunicare politică, fiind de
acord că scopul său este cel mai sus enunţat, conţinutul său nu poate fi decât politic.
În privinţa propagandei politice, având acelaşi scop ca şi comunicarea politică, ea se
poate exercita şi prin alte forme de comunicare, peste care se suprapune mesajul
politic. Spre exemplu, o trupă rock care susţine un recital în cadrul unui eveniment
politic nu poate fi încadrată la comunicare politică, dar este, în mod cert, un act de
propaganda politică, prin asocierea imaginii trupei la cea a partidului sau
candidatului respectiv. Altfel spus, propaganda politică interferează cu comunicarea
politică, dar ambele au şi zone care le diferenţiază.
În alte interpretări, propaganda politică este asimilată persuasiunii politice,
fiind considerată drept una dintre tehnicile sale, alături de alte tehnici cum sunt:
războiul psihologic, spălarea creierelor, îndoctrinarea etc. Astfel, J.A.C. Brown,
consideră propaganda politică doar ca acţiune de transformare a opiniilor şi
conduitelor politice în vederea unor scopuri predeterminate. Aceasta pentru că
„…majoritatea oamenilor vor să simtă că problemele sunt simple, mai degrabă decât
complexe, doresc să le fie confirmate prejudecăţile, doresc să simtă că „aparţin” unei
anume colectivităţi cu care se identifică şi manifestă nevoia de a identifica un inamic

26
care este de vină pentru toate frustrările lor”45 (traducerea autorului).
Specificul propagandei politice a fost foarte bine şi sistematic de Jean-Marie
Domenach. Potrivit autorului, propaganda politică este caracterizată prin cinci
reguli46: regula simplificării şi a inamicului unic, regula deformării şi a
caricaturizării, regula orchestrării, regula transferului şi regula unanimităţii şi a
contagiunii. Le vom prezenta, extrăgând doar ceea ce se potriveşte unei propagande
politice într-un cadru democratic, fără referirile la propaganda specifică statelor
totalitare, care nu ne sunt utile în contextul lucrării noastre.
„Regula simplificării şi a inamicului unic” se referă la direcţionarea
conţinutului mesajului şi la una dintre trăsăturile importante ale alcătuirii sale.
Inamicul este foarte clar identificat, foarte precis caracterizat exclusiv prin trăsături
negative. Mesajul este alcătuit din idei simple, uşor de înţeles şi la fel de uşor de
reţinut. Orice sistem propagandistic nu poate funcţiona fără un inamic clar
identificat, care să fie ţinta discursului politic eminamente critic şi distructiv, din
acest punct de vedere.
„Regula deformării şi a caricaturizării” are ca premisă faptul că mesajul
propagandistic nu îşi poate atinge scopul, decât arareori, în condiţiile realităţii. Ca
urmare, atunci când realitatea nu este suficient de convingătoare sau nu foloseşte
scopului mesajului propagandistic, ea trebuie schimbată. Cel mai simplu şi mai
gustat de public mod de a o deforma este caricaturizarea, bagatelizarea. Când acest
lucru nu este posibil din cauza gravităţii anumitor aspecte, intervine regula
deformării. Realitatea este prezentată pur şi simplu altfel, sau chiar cu totul altfel
decât este ea în mod obiectiv. Deformarea este adesea însoţită de înscenări care au
rolul ca mesajul să fie cât mai credibil. Deformările şi caricaturizările, fără a încălca

45
J .A.C., BROWN, Techniques of Persuasion, Penguin Books, Baltimore, 1963, p.15.
46
Jean-Marie, DOMENACH, Propaganda politică, Institutul European, Bucureşti, 2004.

27
regula anterioară, a inamicului unic, sunt folosite şi pentru referirile la aspecte,
realităţi tangenţiale acelui inamic unic, având menirea de a-l înconjura numai de
aspecte negative. Inamicul unic are astfel un halou total negativ. Tot ce atinge, tot
ceea ce este în jurul său nu poate fi decât „răul” şi „urâtul” absolut. Adolf Hitler în
„Lupta mea”47, în capitolul „Propaganda de război”, exprima o idee de mare valoare
practică, ce s-a dovedit a fi cât se poate de adevărată. Şi anume, referitor la nivelul
intelectual al mesajului transmis, conform punctului de vedere exprimat de Hitler,
acesta trebuia să fie stabilit în funcţie de cea mai de jos capacitate de înţelegere a
auditoriului. Iar cu cât masa de oameni căreia i se adresează mesajul este mai mare,
cu atât nivelul intelectual al mesajului trebuie să fie mai scăzut. Această teorie a fost
aplicată cu mult succes, iar ea este la fel de adevărată şi în zilele noastre, întrucât
premisa pe care se bazează – referitoare la nivelul mediu intelectual al maselor – este
neschimbată şi nici nu se va schimba prea curând.
„Regula orchestrării” se referă la repetarea obsesivă a temei principale a
mesajului propagandistic, pe toate canalele de comunicare (la fel ca şi în cazul
campaniilor promoţionale bazate pe reclame). Regula orchestrării mai presupune şi
diversificarea formelor de prezentare, în funcţie de publicul ţintă, dar şi mediul
social, politic în care are loc actul de comunicare. În acest fel, zona ideatică a
publicului ţintă este acoperită cu un număr limitat de teme, tratate în mod similar, la
nivelul minim de înţelegere, cu variaţii conjuncturale, ceea ce are rolul de a bloca
dezvoltarea şi răspândirea unor idei concurenţiale. Jean-Marie Domenach ataşează
acestei reguli şi ritualul, căruia îi acordă o importanţă semnificativă. Privit ca un
demers imagistic, cu două componente – dominant şi dominat, ca o cale spre un
anumit tip de apartenenţă, ca pe un instrument de legitimare a unei continuităţi el
este, fără îndoială un instrument propagandistic. Dar, pentru nevoile acestei abordări,

47
Adolf, HITLER, Mon Combat, http://isohunt.com/torrent_details/122157881/?tab=summary, p. 91-97.

28
ritualul nu prezintă aceeaşi semnificaţie aşa încât, în acest punct ne vom disocia de
autorul citat.
„Regula transferului” se referă la necesitatea ca, în persuadarea unui public,
propaganda politică să înceapă de la un substrat informaţional şi afectiv deja
existent. Propaganda nu poate pleca de la nimic şi nici nu se poate impune unui
public în orice moment. Chiar şi atunci când se doreşte schimbarea unei convingeri,
nu se începe cu negarea ei ci, dimpotrivă, cu aprobarea ... sub anumite rezerve care,
în cele din urmă vor conduce la noua atitudine dorită de comunicator.
„Regula unanimităţii şi a contagiunii” are în vedere scopul mesajului
propagandistic, şi anume acela de a unii publicul ţintă în jurul ideilor promovate
prim propagandă. Condiţie „sine qua non” în regimurile totalitare, această regulă se
aplică şi în democraţie, cu referire însă nu la ansamblul societăţii ci doar la publicul
ţintă. Construirea sugestiei de unanimitate este fundamentul contagiunii. Căci
oamenii sunt mai mult atraşi de forţa majorităţii şi se simt mult mai în siguranţă
atunci când ştiu că împărtăşesc ideile unei majorităţi. Acesta este aşa numitul
fenomen de „contagiune pasivă”, pentru că, fenomenul de contagiune se referă şi la
o componentă activă, care se poate manifesta în cadrul unor reuniuni la care participă
mase mari de oameni. Aceştia, dacă discursul propagandistic este bine realizat şi
bine condus, ajung să se exprime la unison, să acţioneze la unison, chiar dacă iniţial
aveau alte idei sau nu şi-au propus să se manifeste într-un fel anume.
Această scurtă analiză a conceptului de propagandă, în opoziţie cu punctul de
vedere care afirmă că aceasta este comunicarea politică impusă dinspre un partid stat
spre mase (deci caracteristică numai regimurilor dictatoriale), afirmă, în concluzie,
că propaganda este o formă a comunicării politice care urmăreşte atragerea
publicului ţintă către un anumit partid, un anumit lider politic, local sau naţional. Şi
întrucât mass media nu mai este, ca în cazul statelor cu regimuri dictatoriale, doar la
dispoziţia partidului stat, ea este accesibilă atât puterii, cât şi opoziţiei. Această
29
precizare este importantă întrucât, făcând trecerea la marketingul politic, pentru
scopul lucrării noastre este necesar să fie bine înţeles care este rolul, atât al
comunicării politice, cât şi al propagandei, în structura acestuia. Astfel privită
această problemă, ambele concepte – comunicare politică şi propagandă politică -
au, în aceeaşi măsură, dreptul la existenţă.

C. Cultura occidentală sub asediul marxismului cultural

Cineva interesat de ”marxismul cultural”, dacă ajunge să se informeze din
surse apropiate de sociologii de stânga, de ”multiculturalism”, sau de zona
”politically correct”, va afla că este vorba despre un concept utilizat de către mediile
conservatoare și de extremă dreapta, preponderent americane, conform cărora
”Școala de la Frankfurt” și alți gânditori politici de stânga, se află la originea unui
complot care vizează distrugerea culturii occidentale prin promovarea ”teoriei
critice”. Potrivit aceleiași abordări, conceptul este folosit și dezvoltat de către
gânditori ca William S. Lind, Pat Buchanan, Paul Weyrich iar abordarea sa
contemporană a fost inițiată de Michael Minnicino într-un eseu publicat în anul
1992. Deci, iată cum niște gânditori de dreapta și conservatori au inventat un concept
cu o puternică conotație emoțională (”marxism”!), pentru a combate niște teorii și
politici de stânga!
Eticheta - ”de dreapta” și ”conservatori” - este de natură să stârnească
suspiciune oricărei persoane neimplicate direct în astfel de confruntări ideologice și
care își dorește o informare obiectivă dar, așa cum se va vedea în continuare, ne
aflăm în fața unei abordări superficiale și mincinoase menite tocmai să acopere cu
o perdea de fum o realitate socială care oferă explicații la toate marile mutații
petrecute în cultura și societatea occidentală în ultimii 75 de ani, de la revoluția
culturală și morală care a debutat în Statele Unite în anii 60 (generalizată acum la

30
nivelul întregii culturi europene), până la ... exodul masiv al migranților din Orient
și Africa de Nord către Europa Occidentală, petrecut anii 2015 și 2016.

Când și unde doctrina marxistă se întâlnește cu marele capital financiar

Mai întâi însă să vedem ce înseamnă cu adevărat ”marxism cultural”, cui
aparține acest concept și care sunt semnificațiile sale. Pentru aceasta trebuie ca, mai
întâi, să facem abstracție de manualele de istorie din liceu și să pornim de la însuși
Marx și Engels care, în Manifestul Partidului Comunist (februarie 1848) – lucrarea
pe care se bazează doctrina comunistă - propovăduia unirea tuturor muncitorilor,
dincolo de granițele statelor naționale (”Proletari din toate țările, uniți-vă!”), pentru
a lupta împreună împotriva dușmanului comun – capitaliștii și capitalismul – pentru
a instura o noă ordine politică și economică mondială – comunismul. Această
profeție, deși întemeiată ulterior ”științific” pe cele trei volume ale Capitalului
(publicate în 1867, 1889 și 1894). nu numai că nu s-a împlinit, dar în timpul primului
război mondial, proletarii s-au dovedit a fi loiali națiunilor lor, valorilor societății în
care trăiau și credinței în Dumnezeu, luptând unii împotriva altora, fără nici o
”conștiință de clasă” care, potrivit doctrinei marxiste, ar fi trebuit să-i impiedice, în
numele ”interesului comun” – lupta împotriva burgheziei. Este adevărat, ”interesul
comun” a putut fi demonstrat și fundamentat teoretic fără reproș, pe baza
materialismului dialectic și istoric, dar ”conștiința de clasă”, care ar fi trebuit să-i
unească pe proletari, nu a rămas decât o himeră. Pur și simplu ea se încăpățâna să
existe.
Evident că, doctrina comunistă, destinată proletarilor, care erau singurii ei
beneficiari, nu a putut fi internalizată și materializartă la nivelul acestei clase, din
simplul motiv că proletariatul secolului al XIX-lea și al începutului de secol XX, nu
aveau nici capacitatea intelectuală și nici deschderea necesară pentru așa ceva.
Păstrătorii și purtătorii idealului comunist au fost intelectualii, seduși de această
31
frumoasă construcție teoretică care se sprijinea pe premise la care intelectualii erau
deosebit de sensibili – egalitatea dintre oameni, exploatarea omului de către om (care
neagă egalitatea), echitate și dreptate socială. Dar, numai cu suportul intelectualilor
idealurile comuniste, marxismul, ar fi rămas doar la nivelul bibliotecilor.
Mai era nevoie și de un sprijin concret, material și, culmea, el a venit tocmai
de la cei mai mari profitori ai orânduirii capitaliste – marele capital financiar,
concentrat, în acea perioadă (sfârșit de secol XIX și început de secol XX) în New
York, pe Wall Street. De ce? Pentru că deținătorii acestei fabuloase puteri financiare
nu se mai mulțumeau cu câștigurile pe care le asigura mecanismul economiei de
piață capitaliste unde ”jucătorii” erau modești ca putere economică și anvergură. Cu
totul altfel ar fi stat lucrurile dacă, așa cum spunea Marx, mijloacele de producție,
prin revoluție comunistă, ar trece în mâna statului. Un stat proprietaar a tot ceea ce
înseamnă mijloace de produsție și resurse naturale poate fi un adevărat partener de
afaceri pentru marele capital financiar, mai ales că guvernele pot fi ”controlate” tot
prin forța banului.
Așa că, încă de la începutu secolului XX, marii bancheri internaționali (”The
Trust of Money”) plănuiau revoluții în principalele state ale Europei, care să permită
instaurarea monopolului de stat asupra economiei. Cine ar fi trebuit să constituie
forța revoluționară? Evident, proletariatul. Doctrina marxistă se potrivea excelent
intereselor marelui caputal financiar din acea perioadă. Primul plan concret, în
acest sens, a fost făcut de marele bancher Andrew Carnegie și el viza, în primul rând
Rusia, cu imensele ei bogății naturale fiind, în același timp, și statul cel mai
vulnerabil din punct de vedere social. În 1905, planul este pus în aplicare și
sindicatul bancherilor internaționali de pe Wall Street (”The Trust of Money”), cu
implicarea directă a lui Iacob Schiff (un mare bancher, 1847 – 1920), a finanțat prima
revoluție rusă, soldată însă cu un eșec. În acea perioadă, fără însă nici o legătură cu

32
revoluția rusă, ”Trustul” a mai finațat revoluția lui Pancho Villa în Mexic și pe cea
a lui Sun Yat Sen, din China.

(Germania + Lenin + Bani) + (”Trustul” + Troțki + Bani) = Marea

Revoluție Socialistă din 22 octombrie/7 noiembrire
Primul război mondial a creat noi și majore oportunități pentru revoluții
comuniste, Rusia fiind, din nou, cel mai potrivit stat pentru o astfel de încercare. De
această dată, ”Sindicatul bancherilor internaționali” de pe Wall Street - Jacob Schiff,
J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry
Harriman, Frank Vanderlip – puteau să conteze și pe sprijinul logistic al Germaniei,
imnteresată de ieșirea Rusiei din război.
”Exportat” în Rusia de către germani, Lenin, alături de Troțki (acesta fiind un
”export” american, însoțit de o trupă de 276 de luptători bine instruiți, proveniți din
prizonierii ruși din războiul ruso – japonez, din anii 1904-1905), și-a făcut bine
treaba, lovitura de stat (revoluția) din 7 noiembrie 1917, reușind pe deplin. Și de
această dată, bancherul Iacob Schiff a fost principalul conducător al operațiunii de
implantare a bolșevismului în Rusia, secondat de un alt mare bancher de pe Wall
Street, Paul Wartburg. Fratele acestuia, Max Wartburg era șefului serviciului secret
german, inițiatorul folosirii lui Lenin ca ”armă” împotriva rusiei țariste. Susținerea
a fost totală și pe multiple planuri. Max Wartburg a asigurat o parte a finațării,
diferită de cea primită de Troțki de la ”Trustul” de pe Wall Street. Câteva zeci de
ofițeri din servicul secret geerman, au fost legendați (li s-a întocmit biografii false)
ca fiind ruși și au fost trimiși lui Lenin pentru a sprijini lovitura de stat. Aceștia au
ocupat, ulterior, poziții de conducere in Armata Roșie, în tot cursul Războiului Civil.
Ei au alcatuit, până in 1921, corpul de gardă al conducerii bolșevice, asigurându-i
securitatea. Germanii trebuiau să-l sprijine pe Lenin să ia puterea, iar Lenin trebuia
să retragă Rusia din război, ceea ce s-a și întâmplat. Germanii au apelat la această
33
complicată stratagemă pentru că, în martie 1917 aflaseră deja de intențiile
americanilor de a intra în răzbioi și deci trebuiau să găsească o cale de pace cât
mai grabnică cu rușii, pentru a-și putea aduce trupele pe frontul de vest. Pe de
altă parte, ”Trustul” își materializa planul de transformare a Rusiei în primul
stat cu economia integrală de stat. Finanțarea bolșevicilor de Wall Street era
intermediată de banca suedeză “NYA Banken”, condusă de bancherul promarxist
Olof Aschberg.
Și participarea ”Trustului” la pregătirea și declanșarea revoluției lui Lenin a
fost directă și masivă. In august 1917 – cu două luni înainte de “revoluție” – la
Petersburg își face apariția o așa-zisă “misiune a Crucii Roșii” americane: 36 de
persoane, toate îmbracate în halate albe, cu însemnele și simbolurile Crucii Roșii.
Misiunea afișa scopuri strict umanitare. În realitate, lucrurile stăteau puțin
diferit.“Misiunea Crucii Roșii” americane descinsese, la Petersburg, direct de pe
Wall Street: 26 dintre “misionari” se numarau printre cei mai mari bancheri, oameni
de afaceri și industriași americani, deghizați în “medici”, încadrați fantezist în
serviciul sanitar al armatei americane. “Misiunea” fusese expediată în Rusia chiar
de colonelul Edward Mandell House, consilierul președintelui Wilson. Același care
îl expediase de la New York la Petersburg și pe Trotki, cu grupul său de mercenari,
la bordul vasului “Cristianja”, ca să organizeze puciul bolșevic plănuit. În fruntea
misiunii Crucii Roșii americane era “medicul” William Boyce Thompson, nimeni
altul decat directorul lui “Federal Reserve” a SUA. Alaturi de Thompson, alți
“medici” și “infirmieri” vestiți pe Wall Street, ca Robert Barr (presedintele lui
“Chase National Bank”), Corse (de la “National City Bank”), Averell Harriman (de
la firma “Harriman”, cu mari investiții în mine și petrol) ori ca Thomas Thacher,
Henry Davison, Alan Wardwell, Harold Swift. Amestecați printre aceștia erau și 10
medici autentici și câteva infirmiere. Aceștia din urmă vor pleca, de altfel, o lună
mai târziu. “Medicii” de pe Wall Street vor ramâne însă la Petersburg până în
34
noiembrie 1917. Adică se mai aflau acolo în timpul puciului bolșevic. Cei 26 de
“medici” de pe Wall Street au fost primiți, în august 1917, în audiență de către Lenin,
la insistentele lui Trotki. S-au pun la cale fabuloase afaceri postrevoluționare, ca
și sprijinul secret pe care Wall Street-ul urma să-l acorde bolșevicilor, după
preluarea puterii de către aceștia, prin puciul planificat.
Colaborarea secretă a Wall Street-ului cu bolșevicii se va concretiza,
după puci, printr-o serie de mari contracte: “General Electrics”, de pildă, va
obține un contract fabulos pentru electrificarea Rusiei. La rândul său, “Standard Oil
Company”, imperiul lui Rockefeller, cumpără 50% din campurile de petrol de la
ruși, cu toate că oficial se spunea că au fost naționalizate. In 1927, Standard Oil, prin
partenerul său ”Vacuum Oil Company” obține și dreptul exclusiv de vânzare a
petrolului rusesc în ţările europene și construiește prima rafinărie din Rusia. Iată alte
câteva din firmele americane profitoare ale puciului bolsevic: Gillette, Du Pont,
Harriman, Hammer, Singer, Harvester, Westing House, Ford, Caterpillar, General
Electrics, dar și firmele englezesti Royal Dutch, Shell, Metro-Vickers, Birmingham
Arms, Stery, Ferguson, firmele franceze Duverger, Schlumberger, Duralumin si
firmele italiene Fiat, Nobile, Montefiore. Mulți dintre “medicii” de pe Wall Street
vor face apoi, decenii la rând, colosale afaceri cu URSS. Ca, de pildă, Armand
Hammer (“miliardarul roșu”) ori Averell Harriman. Harriman a format cu statul
bolșevic o firmă maritimă, care opera în regim de monopol. A căpătat concesii pentru
exploatarea (cu mână de lucru rusească, foarte ieftină, impulsionată de activiști si
ofițeri CEKA, deveniți, din 1922, GPU și apoi NKVD) imenselor zăcăminte de
mangan din munții Caucaz. Nu întamplator, acelați Harriman va deveni trimis al
SUA la Moscova si confidentul lui Stalin pe relația cu SUA.
De remarcat faptul că în 1923, când s-a înființat prima bancă sovietică
internațională – ”Ruskombank” – Olof Aschberg, a devenit președintele băncii, iar
Max May, vicepreședinte la “Guaranty Trust” (J.P. Morgan), a preluat funcția de
35
director. Mai este nevoie de altceva pentru a demonstra și înțelege simbioza
dintre doctrina politico-social-econommică comunistă a lui Marx și Engels și
marele capitalism financiar?
Desigur că nici un istoric de-al lui Putin nu va îndrăzni să recunoască aceste
realități, deși toate se bazează pe documente din arhivele sovietice, scoase la iveală
în anii 90 când se părea că Rusia chiar și-a propus să devină un stat democratic. Dacă
ar recunoaște, cum altfel s-ar mai bucura de ”Marea Revoluție Socialistă din
Octombrie” (26 octombrie/7 noiembrie)?
Am prezentat mai în amănunt problema ”revoluției socialiste” a lui Lenin, pe
de o parte, pentru că a fost masiv mistificată de istoriografia ”de manual” și, pe de
altă parte, pentru că exemplifică foare clar imixtiunea directă a marilor finațe în
destinul omenirii, imixtiune care a continuat permanent, este adevărat, mai voalat, și
continuă și în zilele noastre.

Imposibilitatea revoluției mondiale a proletariatului, pe care Lenin o

recunoaște, naște ”marxismul cultural”
Revenind la Lenin, după ce Revoluția comunistă din Germania din 1918 –
1919 și cea din Ungaria au fost înfrânte (Armata română a pus capăt singură
revoluției comuniste condusă de Bella Kuhn, ocupând Budapesta din august până în
noiembrie 1919. Armata bolșevică maghiară avea în plan joncțiunea, prin ocuparea
României, cu trupele bolșevice ruse în Bucovina și pe Prut.), acesta și-a dat seama
că trebuie ”altceva” care să facă posibilă bolșevizarea Europei. Mai ales că în prima
țară în care se construia comunismul, devenită, din 1922, ”Uniunea Sovietică”,
acesta nu putea fi menținut decât prin teroare și nicidecum prin convingere. Nici
măcar așa, ”conștiința de clasă” nu funcționa decât cu ”ajutorul” NKVD-ului, temuta
poliție politică sovietică.

36
 Ajungem astfel, în sfârșit, la ”marxismul cultural”. În 1922, Lenin convoacă,
la institutl ”Marx – Engels”, din Moscova, o reuniune a Kominternului
(Internaționala Comunistă), la care Georg Lucács (intelectual comunist evreu ungur,
fost ministru al culturii în scurta perioadă de existență a Republicii Bolșevice
maghiare, martie – august 1919) și Willi Münzerberg (intelectual comunist german,
primul președinte la Internaționalei Tineretului Comunist) își expun ”Strategia de
cucerire a Occidentului” prin înlocuirea ”marxismului economic”, care
presupunea revolta violentă a proletarilor împotriva capitalismului, cu
”marxismul cultural”, la care se ajunge prin subminarea culturii occidentale și
schimbarea sistemului de valori al acesteia. Eram deci în anul 1922, când acest
concept a fost formulat. Drumul va fi lung, dar victoria va fi o certitudine, considerau
inițiatorii lui. Willi Münzerberg, care a fost marele strateg al dezinformării și
manipulării în timpul lui Lenin și (parțial) al lui Stalin, spunea că societatea
comunistă nu va putea fi implantată în Occident decât numai după ce aceste
”popoare ale creștinătății” își vor schimba ”natura”, iar aceasta va fi posibil
numai prin intermediul ”marxismului cultural”, a cărui obiective și modalități
de acțiune le- definit astfel: ”Să organizăm intelectualii și să ne servim de ei pentru
a altera până la putrefacție valorile societății. Și atunci, după ce toate valorile au
fost compromise, iar viața va deveni imposibilă, vom putea impune dictatura
proletariatului.”
Iată deci că ”marxismul cultural” nu este nicidecum o creație a intelectualilor
de dreapta și conservatori, ci o parte inseparabilă a doctrinei marxiste, este
adevărat, de după Marx. Consecința acestei abordări a fost fondarea, în 1923, de
către un grup de intelectuali membri ai Partidului Comunist din Germania, la
Universitata din Frankfurt, a Institutului pentru Cercetare Socială, care va fi
cunoscut sub numele de ”Școala de la Frankfurt”, sub coordonarea lui Max
Horheimer. Ea reunea personalități universitare (filosofi, sociologi, psihologi)
37
marcante ca Georg Lucacs, Charles Reich, Theodore Adorno, Erich From, Wilhelm
Reich, Max Horheimer, asistați de...Sigmund Freud, și își propunea să studieze
cauzele eșecului marxismului și să ofere alternative la teoria marxistă de până atunci.
Raționamentul era simplu: 1.Popoarele europene au respins marxismul. 2.Oare este
o eroare în doctrină? 3.Exclus! Eroarea se află în imaturitatea popoarelor. 4.Deci
trebuie să schimbăm mentalitatea popoarelor înainte de a prelua puterea. Ca
urmare, sloganul lui Marx din Manifestul Partidului Comunist - ”Proletari din toate
țările, uniți-vă!”, a devenit, în abordarea ”Școlii de la Frankfurt”, ”Schimbați cultura
occidentală, iar proletarii se vor uni!”

Antonio Gramsci stabilește ”țintele” marxismului cultural – familia, religia,

patriotismul, națiunea
Antonio Gramsci (intelectual de elită, primul președinte al Partidului
Comunist Italian, închis de Musolini, în 1926 și mort în detenție 11 ani mai târziu)
– a cărui gândire a fost însușită de membri ”Școlii de la Frankfurt”, scria în în
”Caietele din închisoare” că nici o țară occidentală fundamentată pe valorile
creștine nu poate fi destructurată până când nu sunt eliminate aceste valori.
Proletarii se vor uni (deci Marx va avea dreptate) dar numai după ce ”marșul cel
lung” (pătrunderea în cultură și modificarea reperelor culturale ale populației)
se va încheia. Pentru că, o popuație care gândește în termeni de familie, patriotism,
Dumnezeu, națiune și țară este imposibil să adere la ideile politice marxiste. Deci
acest sistem de gândire trebuia mai întâi distrus, atacat în fundamentele sale. Lenin
teoretiza cucerirea societății prin cucerirea violentă a puterii în stat, în timp ce
Gramsci a propus procedura inversă: cucerirea statului prin ”ocuparea culturală a
societății”. ”Baricadele din 1848 și lovitura de stat leninistă trebuie înlocuite cu
procesul răbdător și metodic de cucerire a inimilor și sufletelor pentru valorile
comunismului ...” spunea Luciano Pellicani, un continuator al gândirii lui Gramsci.
38
Iar printr-o astfel de abordare, Gramsci nu făcea decât să-l continue pe Marx care,
în Manifestul Partidului Comunist spunea – ”Legea, moralitatea, religia sunt tot
atâtea prejudecăți burgheze, în spatele cărora stau la pândă tot atâtea interese
burgheze.”
Cum a reacționat societatea burgheză, tradiționalistă față de astfel de
amenințări la adresa fundamentului său valoric? În nici un fel, cum se și așteptau
intelectualii comuniști. Dacă față de propaganda comunistă directă Occidentul se
proteja printr-o contra-propagandă eficientă, tocmai una dintre valorile sale
importante – libertatea de exprimare, oferea cadrul perfect pentru subminarea
din interior a societății.

Aparent paradoxal, Staele Unite, cel mai democratic și mai bogat stat
capitalist – terenul ideal de manifestare al ”marxismului cultural”
Mutată în Statele Unite, când a început ascensiunea lui Hitler la putere,
”Școala de la Frankfurt” s-a putut manifesta pe cel mai fertil teren posibil. Dacă
perioada de până la al doilea război mondial, condițiile sociale, economice și politice
nu permiteau încă punerea în practică a strategiei Lui Gramsci de atac asupra
valorilor societății tradiționale, perioada de avânt economic care, la începutul anilor
60 începea să-și arate roadele în nivelul de trai al populației, începea să ofere un
generos cadru declanșării ”marxismului cultural”. Și, mai era un avantaj. Dacă până
la al doilea război mondial, Occidentul European era modelul cultural pentru
întreaga societate capitalistă, inclusiv pentru cea de peste ocean, după război Statele
Unite preluau treptat supremația și pe acest plan. Modelul de viață american,
promovat îndeosebi prin producțiile cinematografice hollywood-iene, se
impunea treptat întregului Occident. Aceasta însemna că era suficient ca atacul
împotriva modului de viață tradițional să se desfășoare în Statele Unite pentru ca
apoi, rezultatele să se extindă la nivelul întregului Occident susținut, evident, de
39
intelectualitatea marxistă locală - ”intelectualii organici” – cum îi numea Gramsci,
sau ”doctori ai corpului social”, cum îi numea Troțki. Acest lucru era ușurat și de
puternica simpatie pe care foarte mulți intelectuali de stânga, dar și o pătură
importantă a populației, o aveau față de comunism susținută și de partide comuniste
puternice, care dispuneau de propriile mijloace de exprimar și informare (cum era
Franța și Italia). Propaganda sovietică, bazată exclusiv pe minciună, foarte puternică
și convingătoare a funcționat din plin.
Ce se întâmpla în statele comuniste? Tocmai aici valorile societății
tradiționale erau cel mai bine protejate (familie tradițională, patriotism, națiune),
mai puțin religia care, chiuar dacă a fost supsă unei opresiuni care a îmbrăcat și
forme violente, nu a obținut rezultatul scontat decât în unele țări, cum ar fi Cehia,
Ungaria, Bulgaria, în timp ce în altele, cum este cazul României și al Poloniei,
rezultatul a fost aproape nul (vezi anexa de la sfârșitul lucrării cu procentele de
credincioși și atei din țările europene).
Finanțele internaționale, care au abandonat politica investiției directe în
revoluțiile comuniste, pentru că, așa cum au arătat și reprezentanții ”Școlii de la
Frankfurt”, nu mai erau posibile, stăteau la ”pândă” (pentru tot cu state naționale se
puteau face cele mai mari afaceri) și, cum a fost, spre exemplu, situația României
care, desprinsă puțin de pe orbita Moscovei și-a luat soarta în propriile mâini și a
început procesul de industrializare accelerată, din anii 60 și 70, au câștigat
considerabil prin creditele acordate. Aceasta ese și perioada în care marilor finanțe
începeau să li se alăture, o creație a lor - marile companii aflate, în acei ani, la debutul
procesului de ”multinaționalizare” (viitoarele ”multinaționalele”, care au devenit
apoi mai puternice financiar decât multe state). Așa s-a juns la acorduri de liber
schimb și, în final, la conceptul de globalizare în care se vor întâlni cele două
mari forțe care urmăreau schimbarea lumii – ”marxismul cultural” și marile
finațe internaționale. Dar, să nu anticipăm.
40
 ”Politically correct” – formă mascată de cenzură împotriva apărăătorilor
valorilor tradiționale occidentale.
”Marxismul cultural”, pentru a fi eficient, avea nevoie și de o cenzură
mascată, care să anihileze opoziția firească a societății tradiționale. Astfel s-a ajuns,
de fapt, la una dintre formele sale de manifestare – ”politically correct” (PC) sau
”politically correctness”. Inițiat după 1950 în SUA (deci în perioada premergătoare
masivului atac al marxismului culturasl din anii 60), acesta avea menirea de a evalua
corectitudinea (gramaticală, morală și juridică) a limbajului judiciar, administrativ
și politic, privind dreptul constituțional sau civil. Mobilul era onorabil,
considerându-se că anumite minorități trebuiau menajate, protejate și chiar
avantajate activ (discriminare pozitivă). În scurt timp însă, sub presiunea
”intelectualilor organici”, ceea ce a pornit ca o ”cruciadă” în sprijinul politeții, a
degenerat într-un motiv de conflicte și, ceea ce este mai răru, prin abdicarea în fața
adevărului, a evidențelor, o formă draconică de cenzură.
Câteva forme extreme de PC demonstrează, de fapt, caracterul de instrument
al ”marxismului cultural”. În cazul copiilor, nu mai vorbim de mamă și tată, ci de
părinte 1 și părinte2 (atac direct la familia tradițională), BBC nu mai folosește, în
cronologia istorică formulele de ”Before și After Christ”, ca și ”Anno Domini”
pentru a nu leza pe cei care nu sunt creștini (atac la adresa civilizației occidentale
bazate pe creștinism) și au ajuns, culmea (!), la formele noastre comuniste – ”Înainte
și după era noastră”. Dar, poate și mai grav, în numele aceleiași PC s-a ajuns ca
mass media occidentală să treacă sub tăcere evenimente grave produse de refugiați,
deși ele au afectat cetățăeni pașnici și nevinovați (incidentele din Germania anului
2016). Iar imigrația, despre care încă n-am pomenit până acum, are tocmai menirea
de a pune cireașa pe ”tortul” fragmentării națiunilor și civilizațiilor occidentale.
Amintindu-ne de reacția dură a mass mediei occidentale față de emigranții români
41
din occident (din prima decadă a secolului XXI), perfect integrabili în țările în care
doreau să muncească, amintindu-ne de cele câteva sute de țigani expulzați din Franța
(pe bună dreptate, apropo de comportamentul lor asocial), cum putem să ne
explicăm, în termeni de raționalitate, excesiva toleranță față de valul de imigranți ce
au asaltat Europa în anul 2015. Flori, ”Bine ați venit!”, ”Vă așteptăm cu drag!” etc.,
ajutoare pe care imigranții le respingeau, sau chiar le batjocoreau, pentru că aveau o
cruce roșie pe ele, imense sume de bani cu care ”cineva” a sprijinit această migrație
etc., erau parte ale aceleiași realități, aparent, de neînțeles. Cum tot de neînțeles ar fi
și faptul că, spre exemplu, la începutul anului 2015, din cele 162 000 de cereri de azi
depuse în Germania, de către imiganți sirieni, afgani, irakieni și nod-africani, au fost
aprobate 98%, iar alte
133 000 de cereri depuse de imigranți din Balcani, au fost respinse în aceeași
proporție ... 98%.
Lucrurile au început să se mai lămurească atunci când, în ciuda PC –
dominantă acum în Europa Occidentală și Statele Unite, în ciuda unei mass medii
cenzurate cum – credeam noi, cei care am trăit în două sisteme – că doar comuniștii
știau să o facă (sistemul s-a perpetual în Rusia lui Putin, așa că avem termeni de
comparație) s- a conturat faptul că imigrația trebuia să fie ”lovitura de garație”
pentru civilizația și societarea tradițională europeană, bazată pe familie,
proprietate privată, religia creștină și naționalism. Sistemul instituit de
”marxismul cultural” nu avea nevoie de imigranți legali, educați, ușor de integrat
(cum s-au dovedit a fi românii, polonezii, bulgarii), care erau greu manipulabili, în
favoarea valurilor de imigranți cu o slabă educație, cu o religie și un model cultural
care-i făceau foarte greu sau chiar imposibil de integrat, dependenți de ajutoarele
sociale, deci oricând la cheremul politicienilor de stânga.
Revenind la PC, deși pe atunci încă nu cunoșteam aceste termen, în anii 90
România a fost supusă celei mai aberante manevre de ”politically correct”,
42
referitoare la etnia țigănească. Imediat după revoluție, în martei 1990, s-a înființat
”Partida Romilor”, avându-l ca lider pe Nicolae Păun. Persoana din ”umbră” și
adevăratul lider intelectual al țiganilor era însă Gheorghe Nicolae (decedat în 2013)
de care mă lega o strânsă prietenie, de pe vremea când, ca student, participam la
cercetările pe care Gherghe Nicolae le derula în diferitele comunități de țigani, sub
auspiciile Centrului de Cercetări Sociologice din București, unde era cercetător
(cercetările au continuat până în 1989, an după care Gheorghe Nicolae a avut cu totul
alte preocupări). Intrigat de această denumire – ”rom” – pe care nu am auzit-o
niciodată până atunci, am avut o discuție telefonică cu Gheorghe Nicolae, care era
de nerecunoscut pentru mine, finalizată cu ... vorbe grele. I-am reproșat lui Gheorghe
că a inventat un cuvânt (pe atunci încă nu cunoșteam adevărata conspirație pe această
temă, derulată prin fundațiile lui Soros), care nu are gen (Cum se numește nevasta
rom-ului? Roamă sau cumva romancă?), nu are diminutiv (Cu ce înlocuiești
”țigăncușă este frumoasă, țigăncușa mea ...”? Cu romanuță, sau cumva cu
romancuță”), nu are genitiv (Cu ce înlocuiești – al țiganului? Cu al romului, sau
cumva cu al romanului?), că rom este prefixul sau sufixul unor importante instituții
naționale – taROM, asiROM, ROMexterra, ROMcontrol etc., care dobândesc astfel
un alt înțeles, că provoacă confuzii referitoare la înăsăși țara noastră (Dacă țiganii
ar avea o țară, oare cum s-ar putea numi altfel decât ... ROMania?) și, finalmente
l-am acuzat că asta și urmărește – crearea unei confuzii, la nivel internațional, asupra
românilor și României. M-a etichetat drept rasist și astfel discuția s-a încheiat pentru
a nu mai fi reluată niciodată. Ulterior, prin 1995, fundațiile Soros au descoperit că
romii au și o limbă care inițial s-a numit ”romalli”, apoi cu ”rromani”, pentru ca în
sfârșit să se schimbe în ... ”romanes” (de ce nu au făcut pasul la ”romana”, nu am
înțeles). Iar ca ”politically correct” să fie deplină, deși exisrtau doar niște
recomandări ale Uniunii Europene și Consiliului Europei, referitoare la denumirea
de ”rrom” (Atenție, măcar era cu doi de ”r”!), la 29 februarie, 2000, prin
43
memorandumul emis de către Ministeul de Externe al României (ministru – Petre
Roman), denumirea de ”rom” a fost oficializată în toate actele oficiale. Nu aș fi
amintit această situație dacă nu aș fi citit ultimul interviu al lui Gheorghe Nicolae,
realizat de către Lucian Ștefănescu și publicat în data de 17 august, 2013
(www.europaliberă.org), în care se poate citi ”negru pe alb”: Nicolae
Gheorghe: „M-ați întrebat de perioada de dinainte de 1990, atunci nu era
termenul de „rom”. Așa am crescut și eu, cu numele de „țigan”, nu cu numele de
„rom”. Quod erat demonstrandum! Minciuna a fost impusă ca adevăr, iar acum
trăim cu ea. Din fericire, strategia care a stat la baza acestui demers de ”politically
correct” nu s-a realizat decât parțial, iar la câte ”cruci” poartă românii, încă una în
plus nu se mai simte.

Familia, religia și națiunea– principalele ”ținte” ale ”marxismului

cultural”
Lupta ”marxiștilor culturali” - bazată exclusiv și temeinic, pe producțiile
intelectuale al ”Școlii de la Frankfurt” - pe care o poartă de mai bine de jumătate de
secol, pentru ”drepturile minorităților sexuale”, pentru recunoașterea căsătoriilor
homosexuale și a adopțiilor de copii de către aceste familii au contribuit la perimarea
imaginii familiei tradiționale – veritabilul nucleu al civilizației occidentale.
Promovarea excesivă a ”drepturilor omului”, fără condiționarea firească și
absolut necesară de ”obligațiile cetățeanului” a condus nu numai la situații aberante
(presa noastră deplânge condițiile grele de viață din pușcării, uitând că cei care le
calcă pragul sunt acolo pentru fapte anti-sociale, dar ”uită” de cele 2000 de școli fără
avize sanitare de funcționare, sau de spitalele mizere din provincie) a genereat
sentimentul de descurajare socială, de pesimism a majorității obediente (în raport cu
ordinea socială) și tăcute.

44
 Promovarea ”multiculturalismului” sub masca luptei împotriva rasismului a
condus la distrugerea identității naționale, a valorilor pe care națiunea le perpetua,
Atacul asupra religiei creștine și asupra bisericilor și-a atins, în mare parte,
scopul. În Europa Occidentală – practic, credincioșii au devenit o minoritate înstate
ca: Cehia (16%), Suedia (18%), Estonia (18%), Norvegia (22%), Franța (27%),
Olanda (28%), Danemarca (28%), Islanda (31%), Slovacia (32%), Finlanda (33%),
Bulgaria (35%), Belgia (37%), Marea Britanie (37%), Letonia (38%), Germania
(44%), Elveția (44%), Austria (44%). Ungaria (45%), Luxemburg (46%) și în
Lituania (47%). Adevărate bastioane ale credinței creștine au rămas: Malta (96%),
România (94%), Cipru (88%), Polonia (79%), Grecia (79%), Italia (74%), Irlanda
(70%), Portugalia (70%), Croația (69%) și Slovenia (63%). De ce marxismul cultural
nu și-a făcut la fel de bine treaba și în cazul acestor țări ține de spiritualitatea fiecărui
popor în parte, dar poate și de orientare atacurilor principale care, cel puțin în
România, nu au fost împotriva religiei ci, mai ales, împotriva bisericii ortodoxe
majoritare. Cazul ”Tanacu”, care a pornit de la imobilizarea unei persoane psihotice
violente – care își putea face sieși rău, sau celor din jur (practică obișnuită în spitalele
de psihiatre în care se întâlnesc de la ”cămăși de forță” la ”paturi de imobilizare”), a
fost un exemplu în acest sens, presiunea mediatică fiind resimțită inclusiv la nivelul
instanțelor de judecatăl care au dat o sențință cel puțin imorală – condamnarea la
închisoare cu executare a unui preot și a câtorva măicuțe, pentru o ”infracțiune” care
nu exista, iar dacă ar fi existsat gradul său de pericol sociial era zero.
Destructurarea societății occidentale se află pe un drum ascendent și asistăm
la noi și noi victorii ale ”marxismului cultural”, capabil să deturneze în scopurile
sale, prin mijloace demagogice, atât de familiare comunismului, revendicări altfel
generoase. Astfel lupta împotriva poluării devine, pe de o parte, o luptă împotriva
productivității capitalismului, a progresului economic crescând enorm cheltuielile
de producție și, pe de altă parte, o luptă împotriva individualismului specific culturii
45
occidentale, militând, spre exemplu, împotriva transportului individual cu propriile
mașini, în favoarea transportului în comun. Lupta împotriva instituțiilor statului,
acuzate de abuzuri reale, dar mult exagerate, sau inventate (poliție, justiție etc.), ca
și lupta pentru pace, în cadrul căreia sunt atacate armata și cheltuielile militare,
vizează destructurarea structurtilor de rezistență ale societății în raport cu agresiuni
externe sau interne. Lupta împotriva ”imperialismului american”, care speculează
sentimentele antiamericane existente în unele state occidentale care, nu întâmplător,
au avut mișcări și partide comuniste puternice (Franța, Italia) vor să distrugă
încrederea în ”brațul înarmat al Occidentului”, singurul care, deocamdată asigură o
ordine mondială capabilă să prevină un conflict mondial major.
Sigur, doctrina distaturii proletariatului a devenit desuetă, dar ea a fost de
mult înlocuită cu cea a unei pături formate din intelectuali, jurnaliști, lideri de
opinie și politicieni care au în comun faptul că ”gândesc corect”, în spiritul lui
”politically correct”. Această putere de ”gânditori corect” se folosește de pozițiile
sale de forță pentru a-și promova agenda politică pe baza ”adevărului lor” și al
”binelui lor”, prin mijloace demagogice în care minciunii repetae la infinit îi revine
rolul dominant. Toți cei care s-ar opune acestui curent, care și pot fi și ei intelectuali,
jurnaliști, lideri de opinie și oameni politici, sunt imediat etichetați – ”fasciști”,
extremiști”, ”xenofobi” etc. de către această inchiziție modernă. O veritabilă
dictatură a minorității, bine organizată și dispunând de importante resurse materiale,
asupra unei majorități debusolate și speriate.
La noi, recent (august 2017) postul de televiziune DIGI 24 a inaugurat un ciclu
de emisiuni care au drept ”țintă”, naționalismul. Evident, naționalismul românesc!
Ce este rău în a fi naționalist, în spiritul a ceea ce DEX-ul definește prin acest termen
(Doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și
aspirațiilor naționale. [Pr.: -ți-o] – Din fr. Nationalisme). Cui folosește decuplarea
românilor de la a afirma și susține interesele naționale? De când a devenit
46
naționalismul blamabil, atâtsa timp cât nu este ”exagerat”? Iar naționalismul
”exagerat”, ”extremist” are o identitate foarte clar definită – ”șovinism”. Și atunci,
de ce redactorii de la DIGI nu combat ”șovinismul” și își iau ca inamic
”naționalismul”? Se recunoaște cumva influența ”marxismului cultural”?

Statele Unite sub asediul ”marxismului cultural”

Pentru a se vedea foarte clar și la obiect modalitățile de acțiune ale
”marxismului cultural”, să luăm exemplul Statelor Unite. ”Marșul cel lung”,
imaginat de Antonio Gramsci, prin instituții, prin seminarii, literatură, școli, colegii,
prin mass media, prin producțiile de la Holywood, pentru a crea a cultură anti-
creștină a început imediat ce societatea americană, urmare a unei creșteri
economimce spectaculoase, a creat o generație de tineri care nu mai aveau grija zilei
de mâine – generația ”baby-boomers”, reprezentând cohorta demografică născută
între 1946 ș i 1955. La mijlocul anilor 60, această cohortă cuprindea de la copii de
10 ani, la adolescenți și tineri de până în 20 de ani, care se bucurau de condiții de
viață incomparabil mai bune decât oriunde în lume. Această detașare de grijile
materiale ale vieții te face mult mai dispus să îmbrățișezi modele noi de viață, să le
contești pe cele existente, să fi critic, contestatar și, în același timp, foarte deschis în
a recepta tot ceea ce neagă prezentul ”învechit” și ”retrograd”. În același timp, anul
1965 a marcat ieșirea bisericii din școlile anericane, prin renunțarea la rugăciunea cu
care debutau orele de curs. Imediat, Hollywood-ul a produs primul film satanist și
primul film pentru adulți din istoria cinematografiei. Asaltul reprezentanților ”Școlii
de la Frankfurt” avea terenul pregătit.
Sub ”cupola ” intectualistă și filosofică a ”Teoriei criticiste”, inițiate și
promovate de ”Școala de la Frankfurt”, primul atac la adresa societății americane
tradiționaliste este îndreptat asupra istoriei Statelor Unite și a Părinților săi fondatori
(cei 56 de semnatari ai Declarației de Independență care, pentru americanu de rând
47
sunt foarte aproape de sfinți). A fost scos la lumină tot ceea ce se purtea spune rău
despre SUA și fondatorii săi, pentru a le analiza și mediatiza (cam tot așa cu
manualele noastre de istorie, imediat după 1990, au început să conțină detalii
”picante” despre marile noastre personalități, de genul ”Cuza era un mare curvar”
etc.) în toate mediile – școli, universități, prin filme, emisiuni TV etc. Informațiile
erau de genul că albii i-au masacrat pe indieni, fondatorii națiunii erau opresivi, erau
proprietari de scalvi etc.
Aceste ”dezvăluiri” s-au împletit cu atacurtile directe la adresa familiei
tradiționale și a religiei, folosindu-se cei mai puternici vectori de influențare ai vreii
– cărțile și filmele artistice cu participarea celor mai în vogă artiști. Astfel, ”Toria
critică” a dat naștere la un val de creații artistice cu un pronunțat caracter anti-sistem
– cărți (”Moartea familiei – David Cooper; ”Evadarea din libertate” – Erich
Fromm; ”Psihologia de masă a fascismului” – Wilhelm Reich; ”Revoluția sexuală”
– Jeffrey Escoffier; ”Bucuria sexuluii” – Alex Comfort; ”Personalitatea
autoritară”, care ataca dur familia tradițională – T.W. Adorno, Else Frenkel-
Brumswik, Daniel J. Levinson – toate având un succes de vânzare uluitor); filme
contra-cultură și binevoitoare cu drogurile (”The Trip” – 1967, cu Peter Fonda¸
”Easy Rider” – 1969, cu Peter Fonda și Jach Nicholson; ”The Wild Angels” - 1966,
cu Peter Fonda și Nancy Sinatra; ”The Wild Bunch” – 1969, cu Robert Ryan; ”The
Born Loosers” – 1967, cu Tom Laughlin); filme care prezintă unitatea familială ca
disfuncțională și care transmit un puternic sentiment de pesimism cultural la adresa
familiei tradiționale (”The Battle of the Sexes” – 1959, cu Peter Sellers; ”How to
Murder your Wife” – 1965, cu Jack Lemmon și Virna Lisi; ”Harold and Maude” –
1971; ”The Graduate” – 1967, cu Dustin Hofman; ”Bonnie and Clyde” – 1967, cu
Fay Dunaway;”Carnal Knowledge” – 1971, cu Jack Nicholson și Ann Margret;
”Bob & Carol & Ted & Alice” – 1969, cu Natalie Wood; ”The Boys in the Band”,
1970; ”The Goodfather” – 1972, cu Marlon Brando și Al Pacino; ”Kramer vs.
48
Kramer” – 1979, cu Dustin Hofman și Maryl Streep). Cu siguranță că ați recunoscut
filme de mare succes pe care le-ați vizionat cu plăcere dar, la fel de sigur, nu ați făcut
legătura cu filosofia ”marxismului cultural” care stăteau la baza scenariilor lor. Cu
titlu de paranteză ( nu are legătură directă cu subiecrtul nostru, ci este doar un alt
exemplu de manipulare în masă), pentru a schimba imaginea dezastruoasă a armatei
americane, Hollywood-ul a creat seria de filme ”Rambo”. Evident că, în paralel,
armata americană s-a modificat în profunzime (în primul rând, a trecut de serviciul
militar obligatoriu, la profesionalizare, urmată de mari investiții în perfecționarea
armamantului și a tehnicilor de luptă).
Dacă prin cărți și filme atacul la adresa valorilor tradiționale era direct și cu
rezultate imediate în tot spațiul de cultură occidentală (deci și în Europa de Vest),
prin ”noua muzică” –un alt ”teren” pe care s-a manifestat ”marxismul cultural” -
mesajele au fost subliminale, dar nu mai puțin puternice și cu rezultate în modul de
viață, întrucât rock-ul și folk-ul, genurile muzicale anti-sistem (care au
evoluat/regresat la muzica psihedelică și satanistă), erau însoțite și de un mod de
viață anti-sistem, de o vestimentație specifică, tunsură (efectele au ajuns și în spațiul
comunist, pletoșii, pantalonii evazați și accesoriile vestimentare fiind, alături de
noua muzică, o prezență și în rândurile generației noastre, dar lipsită de fundamentul
contestatar la adresa societății, asemeni ”formelor fără fond” de la jumătatea
secolului al XIX-lea, când România prelua instituții lae Occidentului, fără a avea
suportul real, econoic și financiar, pe care acestea să se statueze), sexul liber,
drogurile, refuzul familiei tradiționale, refuzul normelor moralei creștine,
proclamarea ”morții lui Dumnezeu”. Toată această propagandă a ”Școlii de la
Frankfurt” a fost repede însușită de generația baby-boomer, tinerii cei mai liberi, dar
cu probleme de înțelegere a realității, cei mai lipsiți de griji materiale și, poate tocmai
de aceea, plictisiți de viețile lor.

49
 Prin atacarea instituției familiei tradiționale, marxiștii culturali au atacat clasa
de mijloc a Americii, care era veritabila ”coloană vertebrală” a întregii națiuni
americane, tocmai pentru că unitatea familială este considerată a fi ”cărămida de
bază” a acestei clase de mijloc. Prin familie, clasa de mijloc a devenit prosperă,
puternică, unită. ”Distruge clasa de mijloc și vei putea distruge motorul economiei
americane. Distruge motorul econommic și atunci structura sa politică, construită
pe capitalism și pe Constituție, se prăbușește.” – era cuvântul de ordine al ”Teoriei
critice”.
Socialismul lui Marx își propunea să distrugă: familia, proprietatea privată,
religia și națiunea. ”Obții astfel un mare gulag, o imensă Uniune Sovietică.
Marxiștii culturali pot astfel să realizeze ceea ce Marx, Lenin, Troțki și Stalin doar
au visat. În timp ce Lenin, Troțki și Stalin au luat ideile lui Marx și au dat lumii
brutala Uniune Sovietică, Gramsci, Lucacs și Marcuse au luat ideile lui Marx și au
oferit Americii marxismul cultural ”prietenos” (Ted Baehr) , față de care nu pot
dezvolta nici un mecanim de apărare tocmai datorită valorilor democratice, care este
atacată în esența ei. Așa cum s-a văzut mai sus, ”policically correct” s-a putut impune
datorită libretății de exprimare, dar orice reacție împotriva ei este supusă unei
cenzuri brutale. Unde este libertatea de exprimare în această situație? Mai este vorba
de aceeași democrație? Astăzi, baby – boomer-ii și urmașii lor, ”corecți politic”, sunt
cufundați în pesimismul cultural al ”Școlii de la Frankfurt” și rupți de realitate,
asemeni lui Nemo, din Matrix.
Familia este atacată și pe un drum mai ocolit, dar mai spectaculos -
introducerea ”androginiei”. Aceasta începe cu invalidarea rolului femeii în cadrul
familiei, dar și în cadrul societății (pornind de la promovarea egalității între sexe).
Astfel, tații sunt prezentați ca fiind dominatori, restricitvi, depersonalizați și
dictatori. Componenta masculină a unității familiale este invalidată. În același timp,
mamele sunt prezentate ca anxioase, psihopate, schizofrenice și sâcâitoare,
50
invalidaând astfel și componenta feminină a familiei. Avem deci o dublă invalidare,
care este promovată pe toate căile – mass media, filme, cărți. Rezultatul este o
atitudine pesimistă față de familia tradițională. Acest pesimism se impregnează în
cultură devenind un pesimism cultural. Mesajul pesimismuluii cultural este
următorul: 1. Familiile sunt plictisitoare, represive și intruzive. 2. Mamele și tații nu
sunt buni de nimic („are suck”). 3. De aceea, divorțul este și necesar și justificat.
Aceasta, în condițiile unei liberalizări a procedurilor de divorț (mai ales cu sintagme
”fără vină” sau ”din vina ambilor”, sau ”prin consens”) a condus, în SUA la o rată a
divorțialității de 50% (n.a. În România este de cca. 25%).
În acest context de atacuri permanente și susținute la adresa familiei,
învățământul tranmite cunoștințe, după niște programe care sunt decise de politicieni
(subordanați intereselor corporațiilor), birocrați, grupuri de reflexie etc. Deci practic
de niște grupări ”invizibile” care hotărăsc ce anume valori transmite școala copiilor.
Unde este controlul social, cum s-ar putea exercita acesta și, mai ales în interesul
cui?
Dar ce mesaje transmit filmele Holywood-iene în ziua de astăzi, pentru a
asigura menținerea actualei stări de disoluție socială la care s-a lucrat din 1965 până
în prezent (profilul personajului): !. protagonistul și/sau antagonistul sunt divorțați.
2. Femeia este dominantă, cu dorința de a controla pe ceilalți, violentă și/sau în
competiție cu bărbații. 3. Bărbatul este indiferent, feminin, hiper-sensibil și/sau
adulter.4. Undeva, în familie, cel puțin o persoiană trebuie să fie lesbiană,
homosexual, bisexual sau o feministă. Uneori aceste trăsături sunt amestecate iar
bărbatul și femeia schimbă rolurile între ei. Comportamentele androgine devin astfel
o ”normalitate” pentru tineri. Pesimismul cultural este dus astfel la un nou nivel:
toleranța totală pentru structurile sociale disfuncționale și pentru unitățile economice
ineficiente.

51
 Din 1965, sute de milioane de familii nucleare au fost distruse de marxismul
cultural. Aceasta a condus la declinul puternic al clasei de mijloc. Următorul pas îl
constituie ”distrugerea capitalismului american, dacă efectele marxismului cultural
nu sunt recunoscute și reparate.” – este concluzia unui film documentar intitulat:
”Marxismul Cultural – Plaga nevăzută care a corupt America.

Last, but not least

Alegerea lui Donald Trump a entuziasmat o jumătate de Americă și a indignat
celaltă jumătate. A dezamăgit ”lumea bună” a politicii europene, dar a încântat
spectul din dreapta a acelaiași vieți politice. I-a entuziasmat pe ruși, de au golit cu
entuziasm sticle de vodcă în onoarea lui Tramp (oricum, lor nu le trebuie multe
motive să se bucure în această manieră), dar acum asistă la sancțiuni econommice
sporite și la întărirea prezenței americane în Europa de Est.Mass media mondială
este, la unison, împotriva sa. Noroc că există Twiter, altfel poate nu am fi aflat
niciodată ”ce și cum” face Donald Trump. Nu am fi aflat, spre exemplu, de ce a
denunțat Tratatul de la Paris și am fi fost la unison în a-l considera un dușman al
Planetei Pământ. Însă, după ce am citit cele de mai jos, m-am mirat că a putut exista
un Președinte american care să-l semneze:
Potrivit Acordului de la Paris, Statele Unite trebuie ca până în 2040
să-și reducă producția de cărbune cu 86% dar, în acelasi timp, China este
autorizată să deschidă sute de noi mine de cărbune. Iar India este autorizată
să-și dubleze producția de cărbune până îin 2020. Cu ce ajută asta la reducerea
CO2? În plus, China este autorizată să-și mărească emisiile de CO2 timp de 13
ani. “Si atunci - se întreabă Trump - cu ce contribuie asta la lupta impotriva
incalzirii globale?”
Pentru a-și respecta angajamentele din Tratat, Statele Unite trebuie să-și
reducă producța de gaze naturale cu 13%, cea de hârtie cu 12%, cea de ciment cu
52
23%, cea de fier si otel cu 38%. Dar, de aceste materii prime Statele Unite au nevoie.
Trebuie, așadar, în loc să și le producă singure, să le importe. Deci, să lase alte țări
să le producă. ”Unde este logica? Unde este reducerea gazului cu efect de sera?”
– se întreabă, pe bună dreptate, Trump.
“În rezumat, acordurile nu elimină locurile de muncă, ci se mulțumesc să le
transfere în afara Statelor Unite, trimițându-le in alte țări”, a remarcat Trump, care
a adăugat “Aceste acorduri sunt mai puțin despre climat, și mai mult despre
avantajele financiare pe care le dobândesc alte țări în dauna Statelor Unite.” Putem
să-l contrazicem?
“Chiar dacă Acordul de la Paris ar fi pus in practica în totalitate, chiar dacă
toate țările l-ar respecta ad-litteram, el estimează că va reduce temperatura globală
cu doua zecimi de grad Celsius, de acum și până în 2100!” – spune Donald Trump.
”În realitate, 14 zile de emisii de CO2 în China anulează toate câștigurile datorate
Statelor Unite – este vorba de o statistică incredibilă -, anulează total reducerile
obținute de Statele Unite până în 2030, asta după ce noi am fi cheltuit miliarde și
miliarde de dolari, am fi închis uzine, am fi pierdut locuri de muncă și am fi avut de
plătit un cost mai ridicat al energiei, atât de întreprinderi, cât și de cetățenii
obișnuiți. (...) În afara prevederilor draconice impuse Statelor Unite, acordurile
prevăd un alt instrument de distribuire a bogaăților către alte țări. Este vorba de
așa numitul “Fond verde pentru climat” al ONU, care cere țărilor industrializate
să verse 100 miliarde dolari/an altor țări (printre care India si China)! Fără a mai
spune că directorul executiv al Fondului a indicat că această sumă trebuie să fie
reevaluată la 450 miliarde dolari, până în 2020! Și fără a mai spune ca tarile care
poluează cel mai mult nu contribuie deloc la acest fond! Și nimeni nu e în stare să
spună la ce servesc acești bani și cine beneficiază de ei. Potrivit studiului facut de
National Economic Research Associates, părăsirea acordurilor de la Paris – a

53
conchis Donald Trump - va permite salvarea a 2,7 milioane de locuri de muncă până
în 2025.”
Până acum, în calitate de consumator de știri, nu am auzit nimic de acest fel
despre Acordurile de la Paris. De ce? Se pare că, Donald Trump nu erași nu este în
”cărțile” celor care sprijină ”marxismul cultural” și că, din anii 60 încoace, este
primul mare scurt-circuit de acest fel în derularea strategiei ”marxismului cultural”.
Dacă aceasrtă afirmație este adevărată ne vom convinge în viitorul apropiat pentru
că, în această etapă, abia ”se ascut săbiile”. Adevăratele confruntări ar trebui să
urmeze de acum înainte. Cu ce consecințe? Nimeni nu știe. Dar ”asediul
marxismului cultural”, atât de bine și de eficient derulat până acum, pare a avea de
înfruntat primul obstacol pe măsura potențelor sale.

54
55
56