Cateheză despre Sf.

Dimitrie izvorâtorul de mir

În fiecare zi din calendarul Bisericii Ortodoxe sunt pomeniți unul sau mai mulți sfinți, însă la
fiecare Sfântă Liturghie sunt pomeniți și toți sfinții grupați în cete diferite de îngeri și oameni
slujitori ai lui Dumnezeu: proroci, apostoli, ierarhi, mucenici, cuvioși, ș.a.

Prăzuirea sfinților ne ajută să înșelegem ca unitatea Bisericii se realizează cu prioritate în

comuniunea sfinților.

În Crez sau în Simbolul de Credință, mărturisim că Biserica este Una, Sfântă, Sobornicească
și Apostolască, vedem că unitatea Bisericii este profund legată de sfințenia ei, deoarece și în
Dumnezeu sfințenia și unitatea sunt nedespărțite. Sfințtenia lui Dumnezeu este iubirea Sa
desăvarșită, iar Dumnezeu împărtășește sfințenia Sa oamenilor pe măsura credinței lor adevărate
și a iubirii lor smerite. Biserica a voit să ne învețe că, deși în fiecare zi pomenim unul sau mai
mulți sfinți, totuși aceștia nu se află în izolare ci în comuniune și în conlucrare. În acest sens,
Dumnezeu este minunat în diversitatea și comuniunea sfinților uniți între ei prin același har și
aceeași credință în Hristos deși sunt diferiți ca vârstă, rang în societate: de la împărați până la
simpli țărani. Aceștia au în frunte pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara
Maria, întrucât ea a născut pe Iisus Hristos, Capul Bisericii și Mântuitorul lumii.

Tema se va referi așadar la sărbatoarea prin care Biserica Ortodoxă în prăznuiește pe Sfântul
Dimitrie Izvorâtorul de Mir.

Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir este unul dintre ostașii cei adevărați ai Domnului care nu
a întârziat să propovăduiască adevărul în fața împăratului păgân Maximian. Această făclie vie a
credinței creștine s-a născut în cetatea Tesalonic din nordul Greciei, din părinți de ,,neam bun,,
Tatăl său a fost voievodul, comandantul cetăţii Tesalonic; şi era creştin, dar ţinea în taină dreapta
credinţă, pentru marea prigoană care era atunci asupra credincioşilor creştini. După moartea
tatălui său, împăratul Maximian auzind de vitejia și înțelepciunea Sfântului Mare Mucenic
Dimitrie, îi oferă funcția de proconsul al Tesalonicului și îi poruncește sa pornească prigoană
împotriva creștinilor.

Aflând împăratul că Sfântul nu a îndepinit porunca sa, ba mai mult, propovăduia cu tărie
Evanghelia lui Hristos îl întemnițează. În perioada aceea se obișnuia ca pentru amuzamentul
cetățenilor, creștinii să fie uciși de către un gladiator pe nume Lie. Nemaiputând răbda ticăloșia
păgânilor, ucenicul Sf, Dimitrie, Nestor cere binecuvântare părintelui său duhovnicesc de a se
lupta cu Lie pe care îl învinge.

Văzând acest lucru împăratul s-a mâniat peste măsură și a poruncit uciderea celor doi viteji
mărturisitori.
 Credința cea dreaptă și curajul de a mărturisi fără preget Evanghelia Mântuitorului Hristos l-au
înălțat pe Sfântul Dimitrie spre cele mai înalte culmi ale desăvârșirii, primind cununa muceniciei.

Aceste două virtuți au un rol deosebit în urcușul nostrum spiritual și este necesar sa spunem
câteva cuvinte despre fiecare în parte.

Așadar, credința reprezintă un dar al lui Dumnezeu pentru om. Potrivit Sfântului Ioan
Damaschin, Credința se împarte în două mari categorii: credința din auzire, prin care ne
împărtășim de cuvântul evanghelic și urcăm prima treaptă spre Impărăția Cerurilor si
încredințarea despre cele nădăjduite. Legătura dintre cele două virtuți este foarte clar stabilită de
către Sfântul Apostol Iacov ,,căci precum trupul fără suflet mort este, astfel și credința fără fapte
moartă este (Iacov 2:26). Însă trebuie să ținem seama că nu orice fel de credință este bună. Toate
civilizațiile au un crez într-o anumită divinitate, unele dintre ele postesc, fac fapte bune, se roagă,
însă fără nici un folos duhovnicesc; De ce ? Răspunsul la această întrebare ne este oferit de către
Sfântul Efrem Sirul ,, când mintea a parasite scopul dreptei credințe, toate faptele bune nu mai
folosesc,,.

Astfel, primul icos al imnului acatist potențează ideea că ostașul Domnului se afla pe drumul
cel bun al credinței, aducându-se jertfă lui Dumnezeu și împlinid cuvântul Legii: „Credința cea
adevărată învățându-o, Mucenice Dimitrie, de la părinții tăi, ai viețuit pe pământ prin darul lui
Dumnezeu ca un înger...”. Idealul pentru care a luptat, dragostea nemărginită față de Mântuitorul
Hristos și dorința arzătoare de a face parte din ceata casnicilor Săi este cel mai bun exemplu de
trăire duhovnicească. Pentru a urma calea spre limanul bunătăților, Dumnezeu cere de la noi
dragoste față de cei în nevoi, credință statornică și curăție sufletească, însușiri pe care le putem
împrumuta de la sfinții care s-au adus pe sine jertfă Domnului.

Curajul, virtute fundamentală a sufletului creștin

Părintele Nicolae Steinhardt, într-o predică ținută la Mănăstirea Rohia, le amintea credin-
cioșilor veniți să îl asculte - și aceasta se petrecea în plină dictatură comunistă - că virtutea
curajului este o însușire creștină esențială. „Fără de curaj - le spunea el -, existența Bisericii nu ar
fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia ființă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de acela
al discipolilor Săi.”

În sprijinul acestor idei, monahul Nicolae de la Rohia evoca marile figuri ale istoriei Bisericii.
În primul rând pe Mântuitorul Însuși Care, spune el, asemenea unui leu viteaz a urcat pe Cruce,
asumându-Și sacrificiul pentru întregul neam omenesc. Urmând exemplul Domnului, Apostolii
au propovăduit în lumea toată Evanghelia, Vestea cea Bună a Întrupării Fiului lui Dumnezeu,
înfruntând curajos ostilitatea lumii. În vremea prigoanelor dezlănțuite de mai-marii lumii,
martirii din primele secole - dar și cei din secolul XX, am putea adăuga noi - au ieșit cu
îndrăzneală împotriva propriei morți, dovedind tuturor că, pentru creștini, moartea nu există. Au
demonstrat, în același timp, libertatea absolută pe care o trăiesc creștinii.

Jertfa martirilor stă la temelia Bisericii. Tertulian le scrie prigonitorilor din vremea sa: „Ori de
câte ori suntem secerați de voi, ne facem și mai numeroși: sămânța e chiar sângele creștinilor!
(semen est sanguis christianorum).
 Sfânta Scriptură abundă în varietatea formelor sub care suntem îndemnați să îndrăznim, să nu
ne lăsăm sufletele acaparate de frică, de lașitate, de tentația de a dezerta din lupta pe care - așa
cum ne relevă Sfinții Părinți - fiecare creștin o dă și trebuie să o dea cu diavolul, cu lumea (ca
sursă a păcatelor și a patimilor) și cu patimile care și-au făcut sălaș în propriul nostru trup: „În
lume, necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33); „Luptă-te lupta cea
bună a credinței, cucerește viața veșnică…” (1 Tim. 6, 12); Luptă îca un bun ostaș al lui Hristos
Iisus” (2 Tim. 2, 3).

Desigur, nu este ușor să ne însușim astfel de calități, drumul fiind anevoios, plin de încercări și
necazuri, însă prin perseverență și credință neîndoielnică, Dumnezeu va ridica sufletul nostru din
mocirla păcatului și ne va elibera din legăturile diavolului. Pe această cale aș vrea să vă relatez o
scurtă pildă despre cei care aud cuvintele lui Dumnezeu, își îndulcesc urechile la auzul acestora,
însă nu îl pun în lucrare. „Se spune că într-o vestită mănăstire se afla un călugăr cu viață
îmbunătățită care excela în lucrarea virtuților și ale cărui cuvinte entuziasmau pe toți cei care îl
ascultau. După ce terminase cuvântul de învățătură, le spuse creștinilor: - V-am învățat cum
trebuie să vă rugați, v-am arătat minunile săvârșite de către Sfinții lui Dumnezeu, iar înainte să
plecați, vă voi spune o pildă: Se spune că un creștin după o viață întreagă petrecută în sânul
Bisericii și deprins fiind cu lucrarea faptelor bune a trecut la cele veșnice și a fost dus de îngerul
păzitor în Rai. Ajuns acolo, a rămas fermecat de frumusețea cea negrăită a Raiului și de dulcețile
de care se împărtășesc toți cei care au împlinit voia lui Dumnezeu. Spre sfârșitul călătoriei sale a
văzut un munte de urechi și l-a întrebat pe înger ce înseamnă aceasta. Îngerul i-a zis: - Acestea
sunt urechile creștinilor care au ascultat cuvântul lui Dumnezeu, însă nu l-au împlinit. Urechile s-
au mântuit, dar stăpânii urechilor ard în focul iadului pentru neîmplinirea voii lui Dumnezeu. Nu
doar auzirea învățăturilor ne va mântui! Îndemnurile duhovnicești trebuie să străpungă inima
omului pentru ca acesta să aducă roadă întru dreptate. V-am spus această pildă ca nu toată
osteneala mea și a voastră să fie zadarnică”. Vedem din această pildă că este nevoie și de fapte
pentru a atinge scopul pentru care am fost creați, iar cea mai importantă lucrare pe care Domnul
Hristos a dat-o Sfinților Săi Apostoli este propovăduirea: „Drept aceea, mergând, învățați toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh. Învățându-le să păzească
toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului”
(Matei 28, 19-20). Sfântul Dimitrie urmează întocmai aceste două îndemnuri prin curajul său de
a mărturisi pe Hristos în perioada marilor persecuții întreprinse de către păgânii împărați
Domițian și Maximian împotriva creștinilor. El a reprezentat un exemplu de trăire în duhul
ortodox a marilor mărturisitori de mai târziu care au transformat suferința într-un drum al
mântuirii.
 A

A-B:-cine este mucenicul supranumit Izvorâtorul de Mir

1. Cine împărtășește sfințenia Sa oamenilor pe măsura credinței lor
adevărate și a iubirii lor smerite.
2. Cum se numește împăratul care l-a întemnițat pe Sf. Dimitrie
3. Cum se numește persoana care a avut de îndurat suferințe, chinuri
îngrozitoare și moartea, apărând ideile creștinismului.
4. Cum se numește cetatea în care s-a născut Sf. Dimitrie.
5. Cine este ucenicul care cere binecuvântare de la Sf. Dimitrie
pentru a lupta cu gladiatorul Lie.
6. Virtute a Sfântului Mare Mucenic Dimtrie
7. Sfântul Apostol Iacov spune: ,,căci precum trupul fără suflet mort
este, astfel și ……… fără fapte moartă este (Iacov 2:26).
8. Cum se numesc cei care îl recunosc pe Iisus Hristos drept
Mântuitor