TEORIA ELASTICITĂŢII ŞI PLASTICITĂŢII

6. SOLUŢII ALE UNOR PROBLEME INGINEREŞTI

DE ELASTICITATE PLANĂ/SPAŢIALĂ ÎN
COORDONATE POLARE/CILINDRICE

6.1. ŞAIBA INFINITĂ CU GOL CIRCULAR ŞI ÎNCĂRCARE

RADIALĂ PE CONTURUL GOLULUI
6.1.1. Definirea problemei
Se consideră o placă de grosime mică (şaibă sau diafragmă),
prevăzută cu un gol circular şi acţionată de o presiune radială uniformă, care
se autoechilibrează pe frontiera golului. Diametrul golului este mic în
comparaţie cu dimensiunile din plan ale şaibei, astfel încât aceasta poate fi
considerată „infinită” în raport cu golul (fig. 6.8).

Fig. 6.8. Şaiba infinită cu gol circular şi încărcare radială pe conturul golului

În condiţiile de mai sus, şaiba infinită cu gol circular şi încărcare

radială uniformă pe frontiera golului se află în stare plană de tensiune.

1
 6. PROBLEME INGINEREŞTI ÎN COORDONATE POLARE ŞI CILINDRICE

Determinarea tensiunilor şi a deplasărilor se face în coordonate polare,

problema fiind simetrică în raport cu polul, care se alege în centrul golului.
O problemă similară este determinarea tensiunilor şi deplasărilor
într-un mediu infinit, cu gaură circulară, acţionată pe contur de o presiune
radială uniformă. Este cazul galeriilor sau tunelurilor hidrotehnice şi
hidroedilitare, prin care circulă un lichid sub presiune, problemă cunoscută
în ingineria civilă ca „problema tunelului”.

6.1.2. Tunele sub presiune

Se consideră o galerie sau un tunel circular, de lungime mare,
acţionat de o presiune interioară radială, p, uniformă în lung. Distanţa de la
oricare punct de pe conturul golului până la suprafaţa terenului este suficient
de mare, astfel încât efectul presiunii interioare nu se mai resimte. Masivul
din jurul excavaţiei se consideră omogen, izotrop şi având comportare liniar
elastică (fig. 6.9).

Fig. 6.9. Tunel/Galerie circulară acţionată de o presiune radială uniformă

2
 TEORIA ELASTICITĂŢII ŞI PLASTICITĂŢII
Pentru a determina deplasările şi tensiunile din masiv se consideră o
fâşie îngustă (de grosime egală cu unitatea), obţinută cu două secţiuni plane,
normale pe axa tunelului. Această fâşie, încărcată cu presiunea aferentă, se
află în stare plană de deformaţie şi se poate asimila cu o şaibă infinită cu un
gol circular, pe frontiera căruia acţionează presiunea radială de intensitate
constantă (fig. 6.10). Centrul golului este şi centru de simetrie al şaibei
(problemă axial simetrică).
La rezolvarea în deplasări a problemelor axial simetrice s-a obţinut
deplasarea radială u, de forma:
C2
u = C1r + (6.40)
r
La distanţă mare de tunel deplasarea u tinde la zero, dar matematic,
pentru r ® ¥ , u din (6.40) tinde la ¥ , ceea ce nu corespunde cu realitatea.
Pentru ca soluţia matematică să corespundă realităţii fizice, trebuie ca
C1 = 0 . Prin urmare, deplasările radiale u vor avea expresia:
C2
u= (6.41)
r

3
 6. PROBLEME INGINEREŞTI ÎN COORDONATE POLARE ŞI CILINDRICE

Fig. 6.10. Şaiba infinită cu gol circular, acţionată de presiune radială pe frontiera golului
Având u şi folosind relaţiile (6.4) se obţin tensiunile:
EC2 1 -n E C2
sr = - × 2 =- ×
1 -n 2
r 1 +n r 2 (6.42)
EC2 1 -n E C2
sr = × 2 = ×
1 -n 2
r 1 +n r 2
Constanta C2 se determină din condiţia ca pe conturul excavaţiei,
tensiunea radială să fie egală cu –p, deci,
- pentru r = R ® s r = - p (6.43)

din care rezultă:

1 +n
C2 = pR 2 (6.44)
E
Deplasările u se scriu:
C2 1 +n R 2
u= = p (6.45)
r E r
Tensiunile s r şi s q sunt egale în valoare absolută:
2
æRö
s r = -s q = - p ç ÷ (6.46)
èrø
Rezultă că, în orice punct, masivul este solicitat la forfecare pură
(fig. 6.10), această solicitare fiind echivalentă cu solicitarea de compresiune
pe o direcţie (direcţia radială) şi întindere egală pe direcţia circumferenţială.
Din graficele de variaţie a tensiunilor şi a deplasărilor din masiv,
reprezentate în fig. 6.11, se constată că amortizarea tensiunilor se produce
mai rapid decât a deplasărilor.

4
 TEORIA ELASTICITĂŢII ŞI PLASTICITĂŢII

Fig. 6.11. Variaţia tensiunilor şi a deplasărilor radiale în masiv

6.1.3. Tunel căptuşit cu conductă groasă

Tunelele sau galeriile, prin care circulă apă sub presiune, se
căptuşesc cu una sau două conducte. În mod similar se realizează puţurile
verticale. În continuare se consideră o galerie căptuşită cu o conductă
groasă, acţionată de o presiune interioară radială, p (fig. 6.12).
Se admite că înainte de încărcare, conducta este în contact continuu
cu pereţii galeriei, dar starea de eforturi din conductă şi masiv este nulă.
Presiunea care acţionează pe pereţii conductei se transmite şi
masivului, care împiedică deformarea liberă a conductei. Între căptuşeală şi
masiv apare o presiune de contact, iniţial necunoscută. În raport cu ipotezele
făcute, se poate conchide că în direcţie radială, deplasarea punctelor de pe
suprafaţa de contact căptuşeală-tunel (pentru r = Rt) este aceeaşi, adică se
menţine contactul continuu între căptuşeală şi masiv:
uc = ut (6.47)

5
 6. PROBLEME INGINEREŞTI ÎN COORDONATE POLARE ŞI CILINDRICE

unde uc este deplasarea punctelor de pe conturul exterior al căptuşelii, iar ut

este deplasarea punctelor de pe suprafaţa interioară a tunelului (galeriei).

Fig. 6.12. Tunel (galerie) căptuşit cu conductă groasă

Întrucât căptuşeala este o conductă sau un tub cu pereţi groşi,

deplasarea uc se exprimă folosind relaţia (6.14), în care pi = p, pe = pc
(presiunea de contact), Ri = R, Re = Rt, E = Ec, ν = νc (Ec şi νc – modulul de
elasticitate longitudinal şi coeficientul Poisson al materialului căptuşelii).
Deplasarea ut a punctelor de pe suprafaţa interioară a tunelului se
determină cu relaţia (6.45), în care p = pc, R = Rt, E = Em, ν = νm (Em şi νm –
modulul de elasticitate longitudinal şi coeficientul Poisson al masivului).

6
 TEORIA ELASTICITĂŢII ŞI PLASTICITĂŢII
În relaţiile care dau pe uc şi ut se face r = Rt, care apoi se introduc în
egalitatea uc = ut, din care rezultă presiunea de contact, pc, dintre conductă
(căptuşeală) şi masiv:
2 pR 2
pc = (6.48)
é E ù
( )
2 Rt R + Rt2 - R 2 ê(1 -n c ) + (1 + n m ) c ú
Em û
ë
Presiunea pc acţionează asupra masivului care, conform principiului
acţiunii şi reacţiunii, răspunde cu o reacţiune egală şi de sens contrar lui pc
asupra căptuşelii.
În continuare, folosind descompunerea din fig. 6.12 şi pc determinat
cu relaţia (6.48), se poate detrmina starea de tensiune şi starea de deformaţie
din conductă şi respectiv masiv.

6.1.4. Tunel căptuşit cu conductă subţire

Se fac aceleaşi raţionamente ca şi în cazul tunelului căptuşit cu
conductă groasă. Pentru determinarea presiunilor de contact se foloseşte, de
asemenea, egalitatea (6.47), cu menţiunea că deplasarea radială a conductei,
uc, se ia egală cu deplasarea radială a liniei mediane, grosimea fiind mică (R
se consideră atât raza medie a conductei cât şi raza tunelului din fig. 6.13 a).
Considerând din conductă un inel având lungime egală cu unitatea
(fig. 6.13 b), efortul axial N şi tensiunea s q pe direcţia tangentă la
circumferinţă (circumferenţială) se scriu:
N ( p - pc ) R
N = Nq = ( p - pc ) R a); s = s q = = b) (6.49)
A 1× t
t fiind grosimea căptuşelii (peretele conductei).

7
 6. PROBLEME INGINEREŞTI ÎN COORDONATE POLARE ŞI CILINDRICE

Fig. 6.13. Tunel căptuşit cu conductă subţire: a) secţiune transversală; b) secţiune

diametrală prin inelul de lungime egală cu unitatea

Din expresia deformaţiei specifice liniare în direcţia tangentă la

circumferinţă, eq , se deduce deplasarea radială a conductei, uc:

uc
eq = Þ uc = eq R (6.50)
R
Întrucât grosimea peretelui conductei este mică ( t ! R ) , se poate

aprecia că toate punctele conductei se deplasează în direcţie radială cu

aceeaşi cantitate, uc. Ca urmare, deformaţia specifică radială, e r , este nulă

şi, din legea lui Hooke pentru starea plană, rezultă:

1
er = (s r -n cs q ) = 0 Þ s r = n cs q (6.51)
Ec
Tot din legea lui Hooke se exprimă eq , în care se foloseşte rezultatul
din (6.51) şi se obţine:
1 1 1 -n c2
eq = (s q -n cs r ) =
Ec Ec
(
s q -n c s q =
2

Ec
) sq (6.52)

cu care, deplasarea radială uc devine:

8

TEORIA ELASTICITĂŢII ŞI PLASTICITĂŢII

uc =
(1 -n ) ( p - p ) R
2
c c 2
(6.53)
Ect
Deplasarea uc a căptuşelii se egalează cu deplasarea masivului, um la
r = R şi rezultă:

(1 -n ) ( p - p ) R = (1 +n ) p R
2
c c 2 m c
(6.54)
Ect Em
din care se deduce presiunea de contact, pc
p p
pc = = (6.55)
1 +n m Ec t 1 + hc
1+ × ×
1 -n c2 Em R
În relaţia (6.55) s-a introdus notaţia hc , care se poate considera un

coeficient de conlucrare între căptuşeală şi masiv:

1 +n m Ec t
hc = × × (6.66)
1 -n c2 Em R

În particular, dacă se neglijează n c2 în raport cu unitatea, rezultă:

1 +n m Ec t
hc = × (6.66)
Em R
Tensiunea normală circumferenţială din conductă se scrie:

sq c =
( p - pc ) R = æ p - p ö R hc p R
ç ÷ = × (6.67)
t è 1 + hc ø t 1 + hc t
şi este, totodată, tensiune principală maximă (de întindere).
Tensiunile din masiv se determină cu relaţia:
R2 p R2
s q m = -s rm = pc = × (6.68)
r 2 1 + hc r 2
şi sunt, de asemenea, tensiuni principale.

9
 6. PROBLEME INGINEREŞTI ÎN COORDONATE POLARE ŞI CILINDRICE

6.5. SEMIPLANUL ELASTIC

6.5.1. Semiplanul elastic acţionat de o forţă concentrată,

normală la contur

Se consideră o placă semiinfinită (limitată de o faţă orizontală

rectilinie, având lăţimea şi adâncimea nelimitate), de grosime mică (în
particular, egală cu unitatea), care se numeşte semiplan.
Se face ipoteza că materialul constitutiv al semiplanului este liniar
elastic, omogen şi izotrop. Dacă forţele sunt uniforme pe grosime,
semiplanul astfel definit se află în stare plană de tensiune (fig. 6.21 a).
Un alt caz, care se tratează în mod similar, este semiplanul elastic în
stare plană de deformaţie. Această situaţie se realizează în cazul unei
încărcări distribuite în lungul unei linii, pe un semispaţiu liniar elastic,
omogen şi izotrop. O fâşie de grosime egală cu unitatea, normală pe direcţia
forţei uniform distribuite, p, se află în stare plană de deformaţie (fig. 6.21 b).
Semiplanul încărcat cu o forţă concentrată, normală la contur, este un
caz limită al panei elastice, acţionate de o forţă în vârf, dirijată după
bisectoare, obţinându-se pentru a = p / 2 .
Funcţia de tensiune rezultă din relaţia (6.85), de la pana elastică, în
care P se înlocuieşte cu –P şi 2a = p :
P
F ( r ,q ) = - rq sin q (6.123)
p
Tensiunile dintr-un punct oarecare, de coordonate ( r ,q ) al

semiplanului, se pot obţine similar, prin particularizarea expresiilor de la

pana elastică sau direct, din funcţia de tensiune (6.123), cu relaţiile generale:

10
 TEORIA ELASTICITĂŢII ŞI PLASTICITĂŢII
1 ¶F 1 ¶ 2 F 2 P cos q
sr = + 2 =- ×
r ¶r r ¶q 2
p r
(6.124)
¶ F
2
¶ æ 1 ¶F ö
s q = 2 = 0; t rq = t q r = - ç ÷=0
¶r ¶r è r ¶q ø

Fig. 6.21. Semiplan elastic: a) în stare plană de tensiune; b) în stare plană de deformaţie

Prin urmare, în semiplanul elastic acţionat de o forţă concentrată,

normală la contur, se creează o stare de tensiune radială simplă; tensiunile
s r sunt proporţionale cu cos q şi invers proporţionale cu distanţa, r, până la
punctul de aplicaţie al forţei de pe contur (fig. 6.22 a).
Observaţia precedentă permite determinarea tensiunii radiale şi pe o
altă cale, mai intuitivă din punct de vedere fizic. Astfel, se observă că
tensiunea radială s r se poate scrie ca produsul dintre o constantă, C, şi

cos q
raportul :
r
cos q
sr = C (6.125)
r

11
 6. PROBLEME INGINEREŞTI ÎN COORDONATE POLARE ŞI CILINDRICE

Constanta C se determină dintr-o ecuaţie de proiecţie a tuturor forţelor

pe direcţia axei x (tensiunile radiale de pe secţiunea semicilindrică, de rază
r, din fig. 6.22 a, trebuie să fie în echilibru cu forţa P):
P + ò (s r × dA ) cos q = 0 (6.126)
A

Fig. 6.22. Tensiuni în semiplanul elastic: a) variaţia tensiunilor radiale sr ;

a) traiectoriile tensiunilor principale (izostaticele)
Înlocuind pe s r din (6.125) şi elementul de arie

dA = 1× ds = 1× rdq (6.127)
p p
şi observând că variabila q are limitele de integrare între - şi , ecuaţia
2 2
de echilibru (6.126) devine:
p
2

òp ( C cos q ) dq = - P
2
(6.128)
-
2

Consultând tabloul primitivelor funcţiilor trigonometrice din analiza

matematică, se constată că
p p
2
1 2 p
òp cos q dq =
2
(q + sin q cos q ) = (6.129)
2 -
p 2
- 2
2

12
 TEORIA ELASTICITĂŢII ŞI PLASTICITĂŢII
astfel că
p 2P
C = -P ® C = - (6.130)
2 p
şi în final se obţine
2 P cos q
sr = - × (6.131)
p r
Întrucât în apropierea originii tensiunile cresc nemărginit, se va
depăşi limita de elasticitate, s e , a materialului constitutiv, expresia (6.131)

a tensiunilor s r fiind valabilă pentru punctele cu r > r0 , în care s r < s e .

Pe elementele de suprafaţă din planele radiale şi pe cele normale la

raza vectoare, tensiunile tangenţiale fiind nule, tensiunile normale s r şi

s q = 0 sunt tensiuni principale:

s1 = s q = 0, s 2 = s r (6.132)

Traiectoriile tensiunilor principale s 1 (izostaticele de speţa I-a, SI)

sunt semicercuri cu centrul în punctul de aplicaţie al forţei P (originea O),
iar traiectoriile tensiunilor principale s 2 (izostaticele de speţa a II-a, SII)
sunt drepte ce trec prin acelaşi punct (fig. 6.22 b).
Considerând un cerc tangent la contur în origine (fig. 6.23 a) şi un
punct M oarecare al acestui cerc, definit de raza vectoare r şi unghiul polar
θ, se remarcă faptul că
r = d cos q (6.133)
d fiind diametrul acestui cerc. Înlocuind (6.133) în expresia (6.131) a
tensiunii s r , se obţine:

2P
sr = - (6.134)
pd

13
 6. PROBLEME INGINEREŞTI ÎN COORDONATE POLARE ŞI CILINDRICE

Punctul M fiind arbitrar, se poate conchide că în orice punct de pe

cerc, tensiunile s r sunt constante în modul. În consecinţă, cercurile

tangente la contur în origine se numesc şi izobare (fig. 6.23 b), fiind linii de
egală presiune (tensiune).

Fig. 6.23. Semiplanul acţionat de o forţă normală la contur: a) tensiuni pe cercul de

diametru d, tangent la contur în origine; b) linii de egală tensiune (izobare)
Tensiunile tangenţiale maxime se determină cu relaţia:
s1 - s 2 sq - s r P cos q P
t max = = = × = (6.135)
2 2 p r pd
Traiectoriile tensiunilor tangenţiale extreme bisectează, în orice
punct, direcţiile tensiunilor principale şi au forma unor spirale logaritmice
(fig. 6.24).

Fig. 6.24. Traiectoriile tensiunilor tangenţiale extreme

14
 TEORIA ELASTICITĂŢII ŞI PLASTICITĂŢII
Pe un cerc de diametru d, tangent în origine, tensiunile tangenţiale
sunt, de asemenea, constante. În fotoelasticimetrie, curbele pe care
tensiunile tangenţiale maxime sunt constante se numesc izocromate (linii de
aceeaşi culoare). Realizând experimental, din material optic activ, un
semiplan încărcat cu o forţă normală la contur, la trecerea luminii albe prin
modelul încărcat, se constată apariţia unor cercuri tangente la margine, în
punctul de aplicaţie al forţei, colorate diferit funcţie de mărimea diferenţei
s1 - s 2 . În lumină polarizată monocromatică, apar alternativ benzi circulare
întunecate şi albe. Se confirmă astfel experimental soluţia obţinută în teoria
elasticităţii.
Trecând la coordonate carteziene, funcţia de tensiune F(x,y) are
expresia:
P y
F ( x, y ) = - y × arctan (6.136)
p x
Tensiunile s x , s y , t xy se obţin prin particularizarea expresiilor

(6.89) de la pana elastică sau, direct cu relaţiile (4.27) din elasticitatea plană
în coordonate carteziene:
¶2 F 2P x3
sx = 2 = - ×
¶y p x2 + y 2 ( )
2

¶2 F 2P xy 2
sy = = - × (6.137)
¶x 2 (
p x2 + y 2 )
2

¶2 F 2P x2 y
t xy = - =- ×
¶x¶y p x2 + y 2( )
2

Distribuţiile tensiunilor s x şi t xy pe un plan orizontal, situat la cota

x = x0 , şi a tensiunilor s y şi t yx pe un plan vertical, situat la distanţa

y = y0 de origine, sunt prezentate în fig. 6.25.

15
 6. PROBLEME INGINEREŞTI ÎN COORDONATE POLARE ŞI CILINDRICE

Fig. 6.25. Distribuţiile tensiunilor în semiplanul încărcat cu o forţă normală la contur: a)

sx şi t xy pe un plan orizontal; b) sy şi t yx pe un plan vertical

Dacă pe marginea rectilinie a semiplanului elastic acţionează mai

multe forţe concentrate, starea de tensiune, în orice punct, poate fi
determinată folosind suprapunerea efectelor.
Reprezentând graficul tensiunilor s x pe planul mn, situat la cota x,
date de forţa P = 1, aplicată în O, ordonata s într-un punct oarecare B,
reprezintă valoarea tensiunii s x în acel punct, produsă de forţa P = 1, ce
acţionează în O. Dacă se aplică o forţă P = 1 în O1, situat pe contur în
dreptul punctului B, atunci tensiunea din punctul A, situat pe planul mn pe
verticala ce trece prin O, va fi de asemenea egală cu s. Prin urmare,
ordonatele curbei s x ( P = 1) reprezintă valorile tensiunii s x în punctul A,

date de o forţă egală cu unitatea, care parcurge marginea semiplanului (fig.

6.26). Prin urmare, graficul s x ( P = 1) reprezintă linia de influenţă a

tensiunii s x în punctul A, când o forţă egală cu unitatea, normală la contur,

parcurge acest contur.

16
 TEORIA ELASTICITĂŢII ŞI PLASTICITĂŢII

Fig. 6.26. Ilustrarea principiului suprapunerii efectelor şi linia de influenţă a tensiunii sx

în punctul A

Pentru sistemul de forţe P1, P2, ..., Pi, ..., Pn, tensiunea s x în punctul
A se determină cu expresia:
n
s xA = s1 P1 + s2 P2 + ! + si Pi + ! + sn Pn = å si Pi (6.138)
i =1

Extinzând şi la o încărcare uniform distribuită, tensiunea în A va fi

numeric egală cu suprafaţa din linia de influenţă situată sub încărcare,
înmulţită cu intensitatea acesteia.
Analog se procedează şi pentru tensiunile s y şi t xy .

6.5.2. Semiplanul acţionat de forţă distribuită

Rezultatele obţinute pot fi extinse la cazul semiplanului acţionat, pe

o anumită lungime, de o forţă distribuită după o lege oarecare (fig. 6.27).

17
 6. PROBLEME INGINEREŞTI ÎN COORDONATE POLARE ŞI CILINDRICE

Fig. 6.27. Semiplan elastic acţionat de o forţă distribuită după o lege oarecare

Pe o lungime infinitezimală, dy, rezultanta acţiunii se consideră ca o

forţă concentrată:
dP = p ( y ) dy (6.139)

Pentru a determina tensiunile într-un punct oarecare al semiplanului,

M(x,y), produse de forţa infinitezimală dP, se utilizează relaţiile (6.87) de la
pana elastică, particularizate pentru semiplan. Tensiunile vor fi, de
asemenea, infinitezimale:
2 p ( y ) dy
ds x = - cos3 q
pr
2 p ( y ) dy
ds y = - sin 2 q cos q (6.140)
pr
2 p ( y ) dy
dt xy = - sin q cos 2 q
pr
Din fig. (6.27) se exprimă lungimea infinitezimală dy,
r × dq r × dq
cos q = Þ dy = (6.141)
dy cos q
care se înlocuieşte în expresiile tensiunilor, se integrează acestea între
limitele (j1 , j2 ) şi rezultă:

18
 TEORIA ELASTICITĂŢII ŞI PLASTICITĂŢII
j2
2
p ( y ) cos
p jò
sx = - 2
q dq
1

j2
2
p ( y ) sin
p jò
sx = - 2
q dq (6.142)
1

j2
2
t xy = -
p ò p ( y ) sin q cos q dq
j1

Dacă încărcarea este de intensitate constantă (uniform distribuită,

p ( y ) = p = const.), integralele se efectuează cu uşurinţă:
j2
2p p
sx = - òj cos
2
q dq = - é 2 (j 2 - j1 ) + sin 2j 2 - sin 2j1 ùû
p 1
2p ë
j2
2p p
sy = - ò sin
2
q dq = - é 2 (j 2 - j1 ) - sin 2j 2 + sin 2j1 ùû (6.143)
p j
1
2p ë
j2
p p
( cos 2j - cos 2j 2 )
p jò
t xy = - sin 2q dq = -
2p
1
1

Analog se tratează şi alte tipuri de încărcări.

6.5.3. Deplasări în semiplanul elastic

Fiind cunoscută starea de tensiune în semiplanul elastic, cu ajutorul

legii lui Hooke, se poate determina starea de deformaţie. Pentru o forţă
concentrată, normală la faţa semiplanului, deformaţiile vor fi:
1 2 P cos q
er = (s r -ns q ) = -
E pE r
1 2n P cos q
eq = (s q -ns r ) = (6.144)
E pE r
t rq
g rq = g q r = =0
G

19
 6. PROBLEME INGINEREŞTI ÎN COORDONATE POLARE ŞI CILINDRICE

Pentru determinarea deplasărilor u şi v se folosesc ecuaţiile

geometrice. Prima ecuaţie se scrie:
¶u 2 P cos q
er = =- (6.145)
¶r pE r
care se integrează în raport la r şi se obţine
2P
u=- ln r × cos q + f ¢ (q ) (6.146)
pE
A doua ecuaţie geometrică, ţinând cont şi de expresia deplasării u
din relaţia precedentă, va avea forma:
u 1 ¶v 2P f ¢ (q ) 1 ¶v 2n P
eq = + =- ln r × cos q + + = cos q (6.147)
r r ¶q p Er r r ¶q p Er
de unde se izolează derivata lui v în raport la q :
¶v 2 P
= ( ln r +n ) cosq - f ¢ (q ) (6.148)
¶q p E
Se integrează acestă ecuaţie diferenţială, obţinându-se:
2P
v= ( ln r +n ) sin q - f (q ) + j ( r ) (6.149)
pE
Deplasările u din (6.146) şi v din (6.149) se înlocuiesc în a treia
ecuaţie geometrică:
1 ¶u v ¶v 2 P f ¢¢ (q )
g rq = - + = ln r × sin q + -
r ¶q r ¶r p Er r (6.150)
2P f (q ) j ( r ) 2 P
- ( ln r +n ) sin q + - + sin q + j ¢ ( r ) = 0
p Er r r p Er
După reducerea termenilor asemenea, se constată că ultima expresie
este echivalentă cu două ecuaţii cu variabile separate:
ì 2P
ï f ¢¢ (q ) + f (q ) + (1 -n ) sin q = 0
í pE (6.151)
ï
î j ( r ) + rj ¢ ( r ) = 0

20
 TEORIA ELASTICITĂŢII ŞI PLASTICITĂŢII
Cele două ecuaţii diferenţiale obţinute admit următoarele soluţii:
1 -n
f (q ) = Pq cos q + A sin q + B cos q
pE (6.152)
j ( r ) = Cr
unde A, B, C sunt constante de integrare ce trebuie determinate.
Funcţiile f (q ) şi j ( r ) se introduc în expresiile deplasărilor u şi v,

care devin:
2P 1 -n æ 1 -n ö
u=- ln r × cos q - Pq sin q - B sin q + ç A + cos q
pE pE è p E ÷ø (6.153)
2P 1 -n
v= ( ln r +n ) sin q - Pq cos q - A sin q - B cos q + Cr
pE pE
Pentru determinarea constantelor de integrare, se pun condiţii de
fixare a semiplanului, care să excludă mişcarea de corp rigid. Astfel, pe axa
Ox, deci pentru q = 0 , deplasările laterale v sunt nule, iar la o adâncime d,
suficient de mare, deplasările u (în lungul axei x) sunt nule:
- pentru q = 0 ® v = 0
- pentru r = d , q = 0 ® u = 0

condiţii din care rezultă:

2P 1 -n
B = C = 0, A = ln d - P (6.154)
pE pE
cu care, deplasările u şi v devin:
2P d 1 -n
u= ln cos q - Pq sin q
pE r pE
(6.155)
2 P æ r 1 +n ö 1 -n
v= ç ln + ÷ sin q - Pq cos q
pE è d 2 ø pE
p
Pentru q = ± se obţin deplasările în punctele de pe linia limită a
2
semiplanului:
21
 6. PROBLEME INGINEREŞTI ÎN COORDONATE POLARE ŞI CILINDRICE

æ pö 1 -n
u çq = ± ÷ = - P
è 2ø 2E
(6.156)
æ pö 2 P r 1 +n 2 P æ r 1 +n ö
v çq = ± ÷ = ± ln ± P=± ln +
è 2ø pE d pE p E çè d ÷
2 ø
Prima expresie din (6.156) este frecvent folosită pentru calculul
tasărilor unor terenuri de fundare.

6.6. SEMISPAŢIUL ELASTIC

6.6.1. Consideraţii generale

Problema semispaţiului elastic se formulează şi se rezolvă în mod
similar cu problema semiplanului elastic. În acest sens se consideră un
mediu continuu semiinfinit, care se extinde nelimitat în plan orizontal şi în
adâncime, fiind limitat doar la partea superioară de un plan orizontal (fața
semispațiului sau suprafața de separație). Pe suprafaţa acestui plan, într-un
punct oarecare O, numit pol, acţionează o forţă concentrată verticală, P.
Analiza răspunsului acestui mediu, considerat omogen, izotrop şi
liniar elastic, la acţiunea forţei P, adică determinarea stării de tensiune, a
stării de deformaţie și a deplasărilor din mediu, constituie problema
semispaţiului elastic, problemă rezolvată de Boussinesq.
Această problemă se deosebeşte principial de problema semiplanului
elastic, prin aceea că nu mai avem de a face cu o stare plană de deformaţie
ci cu o stare spaţială. De remarcat, totuşi, că starea spaţială admite o simetrie
în raport cu direcţia forţei (orice plan vertical ce conţine direcţia forţei este
un plan de simetrie în raport cu această direcţie).
Se face o secţiune verticală prin semispaţiu, obţinută cu ajutorul unui
plan de simetrie Q. Sistemul de referinţă, convenabil de adoptat, este
cilindric, cu axa z dirijată după verticala forţei, distanţa polară, r, de la polul

22

TEORIA ELASTICITĂŢII ŞI PLASTICITĂŢII

O la un punct oarecare din semispaţiu, făcând unghiul θ cu axa z (Fig. 1).

Suplimentar, coordonata polară R măsoară distanţa, în plan orizontal, de la
axa z la punct. De asemenea, tot în planul orizontal, este util de utilizat

unghiul θ , pentru a indica direcția circumferențială.

Având în vedere simetria în raport cu polul O, în orice punct de pe
cercul orizontal de rază R starea de solicitare este aceeaşi.

Fig. 1. Sistemul de referinţă utilizat în problema semispaţiului elastic

6.6.2. Tensiuni în semispaţiul elastic

Ca şi în cazul semiplanului elastic, este evident că şi în problema

semispaţiului elastic, tensiunile normale radiale, s r , trebuie să scadă cu cât

23
 6. PROBLEME INGINEREŞTI ÎN COORDONATE POLARE ŞI CILINDRICE

sunt mai depărtate de punctul de aplicaţie al forţei şi, de asemenea, cu cât

raza vectoare r are o înclinare mai mare faţă de axa z. Acest proces de
amortizare a efectelor este însă mult mai rapid ca în problema plană. Bazat
pe aceste considerente şi având în vedere relaţia de la semiplanul elastic, se
alege pentru tensiunea radială o expresie de forma:
cos q
s r = -kP (1)
r2
în care, k este o constantă ce trebuie determinată.
Efectul de descreştere mai rapidă a tensiunilor este surprins în relaţia
(1) prin considerarea, la numitor, a distanţei polare r la pătrat. Celelalte
tensiuni, de pe feţele radiale şi circumferenţiale ale elementului diferenţial
din Fig. 2, sunt nule:
s q = 0; t rq = tq r = 0 (2)

Secţiunea normală pe raza vectoare, de arie egală cu 1, se proiectează

pe orizontală cu mărimea 1 × cos q , astfel încât componentele lui s r pe

secţiunea orizontală vor fi:

s z = s r cos 2 q , t zR = s r sin q cos q (3)

Înlocuind tensiunea s r cu expresia sa din (1) şi ţinând cont că

R z Rz
sin q = , cos q = , sin q cos q = 2 (4)
r r r
tensiunile din (3) devin:
cos q cos3 q z3
s z = -kP × cos 2
q = - kP = - kP
r2 r2 r5 (5)
cos q cos 2 q Rz 2
t zR = -kP 2 × sin q cos q = -kP 2 sin q = -kP 5
r r r

24

TEORIA ELASTICITĂŢII ŞI PLASTICITĂŢII

Constanta k se determină dintr-o condiţie de echilibru, care exprimă

ecuaţia de proiecţie a tuturor forţelor după axa z. În acest scop se consideră
o secţiune orizontală 1-1, de rază R, la distanţa z de la faţa semispaţiului.

Fig. 2. Tensiuni pe feţele elementului diferenţial

Rezultanta tensiunilor s z pe elementul de arie dA = 2p R × dR este

s z dA = s z × 2p RdR (6)

iar ecuaţia de proiecţie pe verticală se scrie

25
 6. PROBLEME INGINEREŞTI ÎN COORDONATE POLARE ŞI CILINDRICE

¥
P + ò s z × 2p RdR = 0 (7)
0

Trecând integrala în membrul drept şi înlocuind pe s z din (5), rezultă:

¥ ¥
æ z3 ö R
P = - ò ç -kP 5 ÷ × 2p RdR = 2p kPz ò 5 dR
3
(8)
0è
r ø 0
r
La cota z = constant, din Fig. 2 se vede că
r 2 = R2 + z 2 (9)
iar prin derivare se obţine
2rdr = 2RdR + 0 ⇒ RdR = rdr (10)
Prin urmare, integrala din relaţia (8) se mai scrie:
¥ ¥ ¥
RdR rdr æ 1 ö æ 1 ö 1
ò0 r 5 = òz r 5 = çè - 3r 3 ÷ø z = 0 - çè - 3z3 ÷ø = 3z3 (11)

astfel că ecuaţia (8) devine

1 2
P = 2p kPz 3 × 3
= p kP (12)
3z 3
de unde rezultă
3
k= (13)
2p
Înlocuind valoarea constantei k în expresia (1) se obţine:
3P cos q
sr = - (14)
2p r 2
Tensiunea radială s r variază după o hiperbolă cubică în lungul razei

vectoare r, diagrama sa de variaţie fiind trasată în Fig. 2.

În literatura de specialitate (Precupanu, 1982; etc.) se demonstrează că
soluţia (1), aleasă iniţial, este exactă dacă se consideră o funcţie de tensiuni
de forma:

26

TEORIA ELASTICITĂŢII ŞI PLASTICITĂŢII

æ R2 + z 2 - z ö
F ( R, z ) = C1 z ln R + C2 R + z + C3 z ln ç
2 2
÷ (15)
ç R2 + z 2 + z ÷
è ø
unde C1, C2, C3 sunt constante ce trebuie determinate.
Pentru celelalte tensiuni, arătate în Fig. 2, rezultă următoarele relaţii
de calcul:

3P z 3 P é 1 - 2n 3zR 2 ù
sz = - × 5 , sR = ê - ú,
2p r 2p êë r ( r + z ) r 5 úû
(16)
P éz 1 ù 3P z 2 R
sq = (1 - 2n ) ê 3 - ú , t zR = - ×
2p ëê r r ( r + z ) ûú 2p r 5

în care ν este coeficientul Poisson al materialului din care este constituit

semispaţiul. Relaţiile (16) sunt cunoscute ca formulele lui Boussinesq.
Dacă în secţiunea orizontală de la adâncimea z se face compunerea,
după regula paralelogramului, ca în Fig. 3, a tensiunilor s z şi t zR , se obţine

tensiunea totală dintr-un punct:

p = s z2 + t zR
2
(17)

Înlocuind tensiunile de sub radical cu expresiile lor din (16), şi ţinând

cont de (4) şi (9), rezultă:
3P z 2 3P z 2 3P cos2 q
p=- × z +R =-
2 2
× =- × 2 (18)
2p r 5 2p r 4 2p r
Direcţia tensiunii totale p, precizată prin unghiul 𝛼, este:
τ zR 3Pz 2 R 2π r 5 R
tan α = = ⋅ = = tan θ (19)
σz 2π r 5 3Pz 3 z
Relaţiile (19), respectiv (18), indică faptul că tensiunea rezultantă p
dintr-un punct, pe o secţiune orizontală, este dirijată după raza vectoare dusă
prin acel punct şi are valoarea egală cu s r cos q .

27
 6. PROBLEME INGINEREŞTI ÎN COORDONATE POLARE ŞI CILINDRICE

Se consideră o sferă de diametru d, tangentă la suprafaţa

semispaţiului, în punctul O de aplicaţie al forţei P. Tensiunea totală, p, de pe
secţiunea orizontală dusă print-un punct oarecare A de pe suprafaţa sferei,
este dată de relaţia (18), în care se poate înlocui, conform Fig. 3,
cos q 1
= (20)
r d
şi rezultă:
3P
p=- (21)
2p d 2

Fig. 3. Tensiunea rezultantă pe o secţiune orizontală

Se observă că valoarea tensiunii totale p nu depinde de poziţia
punctului pe suprafaţa sferei, adică în orice punct al acestei sfere, tensiunea
totală de pe secţiunea orizontală dusă prin punct are aceeaşi valoare, dată de
relaţia (21), şi direcţia razei vectoare corespunzătoare punctului. Se observă

28

TEORIA ELASTICITĂŢII ŞI PLASTICITĂŢII

analogia formală cu formula tensiunii s r de pe un cerc de diametru d,

tangent în punctul de aplicaţie al forţei la problema semiplanului elastic.

Prin trecere la coordonate carteziene, cu axele x, y în plan orizontal,
normale pe direcţia z a forţei, expresiile tensiunilor se scriu:

P é 3zx 2 æz r x 2 ( 2r + z ) ö ù
sx = - ê 3 - (1 - 2n ) ç - + ÷ú
2p r 2 êë r ç r r + z r ( r + z )2 ÷ ú
è øû

P é 3zy 2 æz r y 2 ( 2r + z ) ö ù
sy = - ê 3 - (1 - 2n ) ç - + ÷ú
2p r 2 êë r ç r r + z r ( r + z )2 ÷ ú
è øû
3P z 3
sz = - × (22)
2p r 5

P é 3xyz (1 - 2n )( 2r + z ) xy ù
t xy = - ê 3 - ú
2p r 2 r (r + z)
2
êë r úû

3Pyz 2 3Pxz 2
t yz = - , t = -
2p r 5 2p r 5
zx

6.6.3. Deplasări în semispaţiul elastic

Deplasările unui punct oarecare din semispaţiul elastic se determină
folosind ecuaţiile geometrice şi ecuaţiile fizice ale elasticităţii spaţiale.
În coordonate cilindrice, având în vedere simetria în raport cu polul O,
deplasarea v, după tangenta la cercul orizontal de rază R, este nulă.
Deplasarea u în plan orizontal, după direcţia R, este aceeaşi pentru orice
orientare a razei R şi se obţine din ecuaţia geometrică adecvată:
R
u = eq R = és -n (s R + s z ùû (23)
Eë q
Se înlocuiesc expresiile tensiunilor din (16) şi, după efectuarea unor
calcule, rezultă:

29
 6. PROBLEME INGINEREŞTI ÎN COORDONATE POLARE ŞI CILINDRICE

P é Rz R ù
u= ê - (1 - 2n ) 2 (24)
4p G ë r 3
r + rz úû
unde G este modulul de elasticitate transversal (modulul de forfecare).
Deplasarea w, după direcţia axei z, se determină folosind relaţia
geometrică adecvată
¶w 1
ez = = és z -n (s R + s q ) ùû (25)
¶z E ë
din care, prin integrare, rezultă:
1 1
w= ò e z dz + f ( r ) = ò éës z -n (s r + s q )ùû dz + f ( r ) (26)
E E
Se introduc tensiunile din (16), se efectuează integrala şi, dintr-o
condiţie la limită convenabilă, rezultă funcţia de integrare f ( r ) :

r ® ¥, w = 0 Þ f (r ) = 0 (27)

astfel că, în final, deplasarea w capătă expresia

P é 2 (1 -n ) z 2 ù
w= ê + 3ú (28)
4p G ë r r û
Pentru z = 0 rezultă deplasările pe verticală ale punctelor situate pe
suprafaţa orizontală a semiplanului:

w0 =
P (1 -n )
=
(
P 1 -n 2 ) (29)
2p GR p ER
În coordonate carteziene, cu x coincident cu direcţia R şi y tot în plan
orizontal, perpendicular pe x, componentele deplasării unui punct se scriu:

30
 TEORIA ELASTICITĂŢII ŞI PLASTICITĂŢII
P é 1 - 2n xz ù
u= ê- x+ 3 ú
4p G êë r ( r + z ) r úû

P é 1 - 2n yz ù
v= ê- y+ 3 ú (30)
4p G ëê r ( r + z ) r ûú
P é 2 (1 -n ) z 2 ù
w= ê + 3ú
4p G ë r r û

Analiza relaţiilor (16), pentru tensiuni, şi a relaţiilor (24) şi (28),

pentru deplasări, conduce la concluzia că în punctul de aplicaţie al forţei
O(z=R=r=0), valorile tensiunilor şi deplasărilor tind spre infinit. În realitate,
dat fiind faptul că forţele nu sunt aplicate punctual ci pe o anumită suprafaţă,
oricât de mică ar fi ea, valorile tensiunilor şi deplasărilor sunt practic finite,
dar foarte mari. Ele pot determina apariţia unor zone plasticizate, de formă
sferică, prin intermediul cărora forţa concentrată se transmite distribuit
mediului continuu.

31