UNIVERSITATEA DIN PITESTI

FACULTATEA DE STIINTELE EDUCATIEI, STIINTE SOCIALE SI PSIHOLOGIE

AFECTIVITATE, EMOTII POZITIVE SI EMOTII NEGATIVE

Profesor: Lect. Univ. DUMITRU ELENA-IOANA

Studenti: Dita Elena

Niti Petrisor
Visan Elena

2019
 AFECTIVITATEA

Teoriile afectivității
Procesele afective sau stările emoționele ne colorează viața:
suntem gri de invidie, roșii de furie sau suntem albaștrii din cauza tristeții.
Stările afective pozitive, precum dragostea și dorința, sunt cele care aduc
plăcere vieții, pe când cele negative, precum frica, depresia și furia, pot face în
așa fel încât viața noastră să fie un chin. Procesele afective sunt stări sau trăiri
subiective care reflectă relațiile omului cu lumea înconjurătoare și măsura în
care neceșitățile lui interne sunt sau nu satisfăcute. Ansamblul proceselor
afective (emoții, dispoziții, sentimente, pasiuni) sunt reunite sub numele de
afectivitate.
Emoțiile sunt acele stări afective de scurtă durată și cu o intensitate
variabilă. Emoțiile pot să fie, în primul rând, un răspuns la o situație (atunci
când ne este frică ne temem de o anumită situație) sau la un evenimit cu care ne
confruntăm. Ele pot să ne motiveze comportamentul – atunci când suntem
nervoși acționăm cu o anumită agresivitate. O emoție poate să fie un scop în
sine. Ne putem comporta în așa fel încât să obținem o stare de plăcere sau chiar
sentimente de dragoste.
Emoțiile au componente psihologice, situaționale și cognitive, dar
psihologii s-au contrazis în legătură cu modul în care aceste comportamente
interacționează în așa fel încât să producă stări sentimentale sau acțiuni
motivate de aceste stări. Unii dintre psihologi susțin faptul că declanșarea
fiziologică este componenta de bază a răspunsului emoțional față de
conștientizare și de natura declanșării pe care o resimțim influențează în mod
puternic modalitatea noastră de a eticheta o anumită emoție (Izard, 1991).
Teoria comună în legătură cu emoțiile este aceea conform căreia se
întâmplă ceva (apare o situație), care este percepută într-un anumit fel

2
(interpretat) de persoana respectivă, ca mai apoi să apară starea emoțională (o
combinație între declanșare și gânduri).
Din multitudinea de teorii asupra afectivității putem menționa trei
direcții generale în care s-au grupat teoriile enunțate de-a lungul timpului.
Putem în acest sens să menționăm teoriile mecaniciste, teoriile cognitiviste și
teoriile pragmaticii emoționale.
Teoriile mecaniciste dezbat existența a două tipuri de probleme:
originea emoțiilor este una de tip centrală sau din contră, una periferică (teoria
James-Lange contra teoriei lui Cannon), iar a doua problemă se referă la relația
emoție-cogniție (emoția este un element al cogniției sau este o entitate de
sinestătătoare?
Atât James-Lang cât și Cannon-Bard recunosc existența unor
pattern-uri specifice ale modificărilor fiziologice în funcție de emoțiile trăite.
Teoriile cognitiviste se concentrează asupra explicării procesului
de transmitere a informației. Principiul general este acela conform căruia
evenimentul inductor este receptat, iar, mai apoi, interpretat. Odată interpretat,
el este codificat și transpus într-o formă de reprezentare internă. În funcție de
această reprezentare internă, se adoptă un plan de pregătire pentru a acționa într-
un anumit fel. Abia după acest pas se face o evaluare a adaptării la situația
respectivă.
În general, susținătorii teoriilor cognitiviste merg pe linia indicată
de Schachter în 1964: interpretarea situației are rolul de a determina aspectul
subiectiv și timpul de emoție implicate.
Robert Zajonc consideră că emoția este o entitate independentă,
autonomă ce nu poate firedusă la simpla cogniție și mai mult, emoția are o
latură diferită complet de aceasta. A adus o serie de argumente care să susțină
teoria sa:
Reacțiile afective se produc într-un timp mai scurt decât reacțiile
cognitive, care prezintă stări latente mai lungi;

3
 Reacțiile afective ocupă un rol mai important în evoluția speciei decât în
evoluția individului: emoția precede cogniția;
Reacțiile afective sunt relativ independente de voință și rațiune; deseori
există puține cunoștințe și sunt dificil de exprimat prin cuvinte. De asemenea nu
există o legătură între conținutul substanțial (denotativ) și aspectul evaluativ
(conotativ).
Richard Lazarus (1991) face deosebirea între evaluarea primară a
aspectului pozitiv sau negativ al oricărei situații noi, urmată de o evaluare a
resurselor (evaluări secundare). Acest proces este urmat de o evaluare a
rezulatatelor.
Teoriile pragmaticii emoționale (teoriile funcționeliste)
Aceste teorii consideră că emoțiile nu sunt folositoare vieții umane, ele
fiind doar un factor perturbator al ordinii interindividuale și intraindividuale.
Aceste teorii au la bază opozițiile rațiune-pasiune și trup-suflet.
Cel mai de seamă reprezentant al acestor teorii este considerat ca fiind
Darwin (1859) care susține că emoțiile sunt perturbatoare (emoții distruptive).
El susține că expresia emoțiilor este comună omului și animalelor și că eistă trei
principii ce explică majoritatea expresiilor și gesturilor involuntare ale omului și
animalelor, așa cum au loc sub influența emoțiilor și a diverselor senzații.
Principiul perenității obiceiurilor utile- pe parcursul evoluției speciei s-a
dovedit că există un număr de comportamenete utile pentru specie, printre care
și expresiile emoționele; acestea s-au fixat ereditar și, chiar dacă pe termen lung,
unele dintre acestea au devenit inutile, au rămas în stadiul lor primar totuși.
Principiul expresiei antice a emoțiilor opuse – trăsăturile caracteristice
emoțiilor opuse sunt de asemenea opuse morfologic și în expresie.
Principiul acțiunii ditecte a sistemului nervos – atunci când excitația este
puternică, „forța nervoasă„, generată în exces se transmite în conformitate cu
anumite căi predeterminate ale sistemului nervos și parțial, în virtutea
obișnuințelor.

4
 Un secol mai târziu, N.H. Frijda (1969), unul dintre specialiștii
contemporani ai emoțiilor pune accentul pe relațiile pe care le are individul cu
mediul său; astfel, sunt explicate ideile conform cărora sunt posibile mai multe
comportamente pentru o singură emoție.
Fondatorul teoriei e evoluționoste, Charles Drwin, considera că
recunoașterea universală a expresiilor feței are un rol deosebit de important în
supraviețuire. De exemplu, expresiile faciale pot anunța apropierea unui dușman
sau a unui prieten, în absența unui limbaj comun.
Majoritatea cercetătorilor (Brown, Buss, Ekman, Izard) sunt de
acord că există expresii faciale care sunt universal valabile și transmit aceleași
emoții, indiferent de persoana sau de cultura din care aceasta face parte.

Rolul afectivității în activitatea umană

Afectivitatea reprezintă fondul și latura energetică a vieții psihice a
individului, dar și a coportamentului acestuia în raport cu sine sau cu ceilalți
membrii ai comunității din care face parte. Procesele afective au diferite funcții
în viața umană; dispozițiile, emoțiile și sentimentele intervin ca sursă de energie
internă care potențează activitatea individului și o susțin. Viața afectivă joacă un
rol foarte important în viața umană și prin motivația întreținută pentru diverse
activități desfășurate de indivizi. Sentimentele constituie, de exemplu motive
pentru o activitate continuă și întreținută.
În afară de sursa energetică pentru activitatea individului, emoțiile au ca
funcție de bază punerea organismului în acord cu situația și deci de a regla
comportamentul uman. Viața afectivă poate deveni atât o sursă de motivație în
atingerea scopurilor și idealurilor în viață, dar la fel de bine poate deveni o sursă
de incapacitate a individului de a-și desfășura activitatea în limite normale sau
de a relaționa cu ceilalți – această formă a vieții afective dezorganizate se
concretizează în acele afecțiuni de ordin psihic. Vasile Pavelcu (1982) a susținut

5
că emoțiile dezorganizează comportamentul, în timp ce sentimentele îl
organizează; emoțiile de intensitate medie au un efect dinamizator, adaptativ, în
timp ce emoțiile de intensitate maximă au ca efect dezorganizarea conduitei.
Cand ne referim la emoțiile negative puternice, putem considera că avem
un sabotor interior, căruia îi plac emoțiile distructive, în general. Frica, tristețea,
rușinea, mânia, dezgustul, vinovăția, invidia, gelozia etc. sunt prietenele lui cele
mai bune.
In studiul despre utilitatea emoțiilor negative, W. Gerrod Parrott (115-
134) considera că emoțiile sunt adaptative dacă se exprimă într-un mod care
este productiv, ținând cont de situația curentă.
Daca sunt foarte nervoasă că nu imi gasesc portofelul, pot omite câteva
soluții utile, pentru că am irosit timp și energie adresându-mi invective despre
cât de dezordonată, uitucă și lipsită de simț practic sunt. Autosabotorul își
doreste să ne blocăm, să deviem de la scopurile noastre, și folosește
interpretările eronate ale situațiilor pentru a genera emoții negative
disfuncționale.
Pe de alta parte, trairile negative sunt adaptative, pentru ca ne semnaleaza
când ceva nu este în regulă și ne determină să luăm măsuri pentru restabilirea
echilibrului. Activând sistemul nervos simpatic, ne crește ritmul cardiac,
presiunea sangvină, transpirăm mai mult, respirăm mai rapid, deci suntem
pregătiți fizic și mental pentru a face față cerințelor mediului.
Fiecare tip de emoție negativă predispune la o anume reacție
comportamentală: frica si dezgustul determină îndepartarea de o amenințare,
disprețul și mania duc la atac sau opoziție, rușinea – la retragere socială, iar
tristețea se asociază cu abandonarea scopurilor.

Cum transformăm emotiile negative în unelte pozitive

Emoțiile negative sunt unelte foarte eficiente, pentru că redirecționează
atenția și se asociază cu comportamente constructive. De exemplu, în cazul

6
rușinii, suntem mai receptivi la părerea celorlalți, pentru că vrem să ne
restabilim statutul social pierdut: sau când ne este frică, suntem mai vigilenți la
posibilele amenințări.
In plus, prin faptul ca le exprimăm, ne cresc șansele să primim ajutorul de
care avem nevoie: ascultare, compasiune, timp, ajutor financiar etc. De
asemenea, pentru ca noi înșine am trecut prin diferite momente emoționale
dificile, putem să îi înțelegem mai bine pe alții, să dăm feedback empatic și să
formăm și să intreținem relații de calitate.
Emoțiile negative se pot învăța de oriunde, dar influențele incipiente sunt
marcante. De aceea, este importantă relația parinților și a educatorilor cu
propriile emoții și cu cele ale copiilor. Parinții sunt primele modele de reglare
emoțională și, de cele mai multe ori, strategiile prin care noi ne gestionăm
afectiv sunt preluate de la ei.
Cum gestionăm furia
Dacă pornim de la teoria psihologului american Albert Ellis, ceea ce ne
dorim în contextul în care ne calcă cineva pe bombeu în metrou e să fim iritați,
nu furioși, între ele existând o diferență calitativă. Furia este precedată de o
gândire disfuncțională („E insuportabil cât de lipsiți de bun simț sunt unii! Lasă
că îl înghiontesc imediat!), iar iritarea are un mod mai constructiv de a
interpreta lucrurile („Ce neplacut! Poate ca ar trebui sa îi cer să fie mai atent).
Furia creează multe turbulențe în interacțiunile cu ceilalți, și controlul ei
deficitar e un motiv important pentru diverse acte violente, inclusiv infracțiuni
grave. Iritarea, insă, are o intensitate care ne permite să solicităm stoparea
stimulului și să blocăm agravarea stării emoționale.
Ea poate fi adaptativă și prin efectul ei motivațional, în sensul în care unii
oameni schimbă circumstanțe nefavorabile tocmai pentru că se supara pe sine.
Crescându-ne gradul de suportabilitate la situații pe care anterior le-am
considerat intolerabile și judecând comportamentul deranjant, nu persoana,
avem șanse să fim mai puțin furioși.

7
 Frica și nesiguranța
Aceeași diferențiere o putem face și între frică și anxietate. E o mare
diversitate de tulburari anxioase (anxietate generalizată, atac de panică,
anxietate socială, tulburare obsesiv-compulsivă etc.), care se hrăneste tocmai
din exagerarea pericolului. E firesc să ne fie frică în circumstanțe care ne
amenință integritatea psihică și fizică, dar nu trebuie să lăsăm această emoție să
se dezvolte și să se transforme în anxietate.
Frica poate fi adaptativă pentru că ne stimulează să evităm situații
negative, pentru că poate să ne focalizeze atenția și gândirea, ba chiar să ne
încurajeze creativitatea, atunci când ne apropiem de un termen-limită.
Anxietatea e generată de faptul că vedem orice fel de interacțiune cu stimulul
periculos ca fiind îngrozitoare și avem convingerea că nu putem face fată
situației respective.
Ea ne invadează gândirea, duce la blocaje, evitări și retragere socială.
Pentru o gestionare mai bună a acestei emoții, e util să interpretăm mai puțin
dramatic obstacolele pe care le întâlnim și să ne dezvoltăm încrederea în sine.

Cum înfrangem gelozia

Gelozia este o emoție complexă, adesea confundată cu invidia. In
principiu, ambele se bazeaza pe comparație (mecanism esențial pentru stima de
sine), rezultatul fiind un sentiment de inferioritate, în cazul invidiei, și unul de
pierdere, pentru gelozie. Mai precis, gelozia apare atunci când ne temem că
pierdem sau deja am pierdut o relație importantă, în favoarea unui rival.
Ea poate fi constructivă dacă ne sugerează să acordăm mai multă atenție
unei persoane speciale din viața noastră și să nu considerăm că bunăstarea
relațională vine de la sine. Dar poate fi și profund disfunctională cănd ne
sufocăm partenerul și îi invadăm fiecare aspect al activitații zilnice, de frică să
nu pierdem controlul.

8
 Gelozia poate apărea devreme, când remarcăm că trebuie să imparțim
afecțiunea parinților cu un frate sau când observăm că atenția lor este absorbită
de activități care nu ne includ, ceea ce poate crea premisele pentru formarea
unui atașament nesigur.
In relația de cuplu, dacă se constată o încălcare a fidelității, se instaurează
furia și un sentiment de nesiguranță, care, deși e recomandat de carțile despre
inteligența erotică drept un ingredient al atracției sexuale, în situația aceasta
poate perturba continuarea relației.
Ne vom învinge gelozia disfunctională atunci când învțăm să îi lăsăm
partenerului libertatea de a exista independent de noi, și creștem calitatea
timpului petrecut împreună, în condițiile încrederii că celalalt nu ne va răni.
Cum răspundem
Atunci când cineva din jurul nostru este prada emoțiilor negative, noi nu
trebuie să cădem în aceeași capcană. Este bine să ne infrânăm pornirile
neconstructive, să fim corecți cu ceilalți și cu noi înșine, chiar dacă nu o să ne
reușească întotdeauna.
Dar e bine să încercăm. Este de dorit să transmitem ce emoții trezește în
noi o astfel de abordare, și să propunem alternative care deschid comunicarea,
scenarii mai puțin neplăcute care vor demonstra că există moduri diferite de a
reacționa la aceeași problemă.

FORMELE VIEŢII AFECTIVE

Percepţia, reprezentarea, gândirea sunt procese de cunoaştere a
realităţii obiective. Omul nu înregistrează însă evenimentele lumii externe în
mod indiferent. Unele situaţii/evenimente ne bucură, altele ne întristează, unele
fapte produc entuziasm, în timp ce altele trezesc indignare. Individul, fiind
confruntat cu diferite situaţii sau împrejurări de viaţă, acestea au anumite
repercusiuni asupra trebuinţelor şi intereselor sale, asupra aspiraţiilor,
convingerilor sau obişnuinţelor formate, în sensul că le împiedică desfăşurarea -

9
creând noi sarcini de adaptare - sau dimpotrivă le oferă condiţii optime de
manifestare, înlesnind astfel echilibrarea cu mediul.
E. Claparede observa: ,,Emoţia apare când adaptarea este
împiedicată din diferite motive". În funcţie de aceste relaţii iau naştere anumite
procese afective sau emoţii, în sensul larg al cuvântului. Procesele afective sunt
fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificări fiziologice mai mult
sau mai puţin extinse, printr-o conduită marcată de expresii emoţionale (gesturi,
mimică etc.) şi printr-o trăire subiectivă. S-au conturat trei moduri de abordare a
procesului emoţional. S-a pornit, mai întâi, de la ceea ce individul “simte” în
chip nemijlocit, mai precis de la raportul său introspectiv pus în relaţie cu o
anumită situaţie concretă. Pentru descrierea trăirilor subiective vizavi de aceste
situaţii repetate s-au oferit liste de cuvinte, obţinându-se relatări tipice în
împrejurări determinate. S-au consemnat răspunsuri emoţionale tipice în situaţii
bine definite, studiul înscriindu-se în schema S-R. Marshall A. şi Izard, C.E. au
identificat astfel un set de 11 stări emoţionale distincte: bucurie, surpriză,
curiozitate, dezgust, mânie, teamă, ruşine, dispreţ, vină, oboseală, stres. S-a
presupus că fiecare din aceste emoţii de baza s-ar caracteriza printr-o
combinaţie unică de reacţii nervoase şi fiziologice, Să prezinte cele trei moduri
de abordare a procesului emoţional Să realizeze taxonomia proceselor afective
Să explice dimensiunile procesului emoţional Să exemplifice manifestările
comportamentale ale procesului emoţional Să descrie aspectul subiectiv al
procesului emoţional Să- şi însuşească principalele teorii asupra procesului
emoţional 78 ipoteză care nu s-a validat decât parţial în plan fiziologic. Metoda
de analiză aplicată face studiul dependent de vocabularul unei persoane,
respectiv al unei limbi, de unde dificultatea acordului intersubiectiv, absenţa
fidelităţii datelor. Mărturia introspectivă nu poate întemeia până la capăt
investigaţia, relatările verbale fiind instabile. Adesea descrierea verbală
surprinde structura de suprafaţă a unui proces afectiv, în timp ce cercetătorul-
psiholog este interesat să pătrundă structura sa de adâncime.

10
 A doua cale de studiu a fost aceea a corelării trăirii subiective a
raportului introspectiv, cu expresia emoţională a individului (mimica, gesturi
etc.). S-au reperat pe această bază categorii emoţionale distincte, întemeiate pe
concordanţele între trăirea subiectivă şi expresia comportamentală. Fără a se
epuiza inventarul lor, s-au identificat şase emoţii de bază: mânie, dezgust,
bucurie, tristeţe, frică şi surpriză. Corelarea simplă între mărturia introspectivă
şi expresia comportamentală ignoră însă momentul cognitiv, interpretarea
situaţiilor de viaţă cu care individul este confruntat. Persoana umană este
considerată numai prin prisma sistemului ,,intrări" - ,,ieşiri"; ori, încă la nivelul
percepţiei, stimulii sau evenimentele externe îşi au efectele lor nu doar în formă
,,brută”, ci prelucrate prin filtrul cognitiv. O abordare mai completă a procesului
afectiv impune şi considerarea componentei cognitive. S-a propus în această
privinţă un model tridimensional, potrivit căruia emoţia ar reprezenta o
combinaţie de trei factori: atenţia, nivelul de activare fiziologică şi nota de
plăcere/neplăcere. Potrivit teoriei cognitive, subiectul interpretează această
combinaţie unică drept o emoţie particulară. Numărul stărilor afective ar fi
practic nelimitat, întrucât combinaţiile celor trei factori, precum şi valorile
acestora ar fi nenumărate. Studiul comportă astfel dificultăţi însemnate.
Procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate
prin modificări fiziologice, printr-o conduită marcată de expresii emoţionale şi
printr-o trăire subiectivă. Emoţia nu se reduce la aspectul de trăire subiectivă, ci
formează o configuraţie complexă ce integrează trei dimensiuni: manifestări
organice, vegetative, manifestări comportamentale şi trăirea afectivă a relaţiei
cu lumea. Aceste dimensiuni sunt mediate cognitiv, adică stimulii emoţionali
dobândesc semnificaţie în funcţie de experienţa individuală şi de sensurile
sociale. Diferenţele fiziologice dintre emoţii sunt mai puţin relevante
comparativ cu rolul diferenţiator al factorilor cognitivi din acelaşi tip de emoţii.
TEORII ASUPRA EMOŢIILOR

11
 Teoria intelectualistă considera emoţiile, stările afective în general, drept
efecte ale acordului/conflictului dintre reprezentări. De pildă, acordul dintre
reprezentări produce bucurie, în timp ce conflictul dintre ele generează tristeţea.
Trăirile afective odată apărute dau naştere unei serii de modificări organice.
Concepţia intelectualistă era unilaterală şi simplistă făcând emoţia reductibilă la
actul de cunoaştere. Astfel teoria intelectualistă se referă la faptul că emoţia este
redusă la actul de cunoaştere.
Teoria fiziologice periferice. Potrivit versiunii clasice, succesiunea
cauzală în determinismul emoţiei ar fi: stimulul (situaţia) - percepţia situaţiei –
emoţia- expresia emoţiilor (mimică, modificări fiziologice etc.).
W. James răstoarnă această ordine şi propune alta: stimul - percepţia
stimulului - expresia emoţională - emoţia.
Fiziologic, succesiunea evenimentelor apare astfel: stimulul (S) -
perceperea stimulului (PS) - excitaţia reflexă a organelor interne şi a
musculaturii striate (EO) - percepţia reacţiilor viscerale şi somatice (= emoţia
E). Sursa emoţiei o constituie - după James - excitaţiile, semnalele provenite de
la viscere, muşchi etc., reflectate în creier ca senzaţii. Trăirea emoţională nu ar
fi decât o reverberaţie a viscerelor, o colecţie de semnale interoceptive.
La întrebarea: ce este primar şi ce este secundar în emoţie, se răspunde:
primar este evenimentul neurovegetativ iar secundară este trăirea emoţională. În
consecinţă, emoţia apare ca un 79 simplu epifenomen, un fapt subiectiv fără
eficienţă. Ea ar avea doar funcţia de a dubla, pe planul conştiinţei, o stare
organică, fiind proiecţia simplă a acesteia. În sens mai larg, conştiinţa ar fi un
simplu dispozitiv de înregistrare a datelor intero- şi proprioceptive furnizate de
periferia organismului. Teoria lui James a fost numită periferică, întrucât reduce
conţinutul emoţional la senzaţii de ordin periferic şi în acelaşi timp, fiziologică,
pentru că reacţiile fiziologice apar ca fiind determinante în constituirea
semnificaţiei afective conştiente. Aproximativ în acelaşi timp - deceniul ultim al
secolului trecut medicul fiziolog danez Lange reducea emoţia la modificările

12
vasomotorii, adică la ceea ce simte individul ca efect al dilatării şi constricţiei
vaselor sanguine, a modificării afluxului sanguin în organe. Dacă la James,
emoţia era cauzată de feed-back-ul modificărilor organice (somatice şi
vegetative) - fiind trăirea subiectivă a acestor modificări -la K. Lange acest
feed-back era doar vascular, vasomotor. Oricum, emoţia este redusă la percepţia
schimbărilor corporale (“Schimbările corporale sunt emoţii” - spunea Lange).
Această teorie a fost infirmată de fapte. Experimente - făcute pe animale - de
separare a creierului de viscere au arătat că reacţiile emoţionale nu se suprimă.
În consecinţă, emoţia nu poate fi redusă la conştiinţa reacţiilor viscerale şi
glandulare periferice. De asemenea, ea nu poate fi redusă la conştiinţa
expresiilor motorii (mimică, gesturi). Dovadă sunt faptele din clinică: bolnavii
parkinsonieni, care au pierdut capacitatea de expresie mimică, păstrează viaţa
emotivă nuanţată. Tot aşa la bolnavii zişi pseudobulbari, atinşi de râs şi plâns
spasmodic, se constată uşor râsul fără bucurie şi lacrimile fără tristeţe. Aceleaşi
date fiziologice arată că modificările viscerale au o apariţie şi o evoluţie destul
de lentă pentru a putea fi considerate sursă de emoţie. S-a verificat apoi că
producerea artificială a unor modificări viscerale tipice - prin injectarea de
substanţe de tipul adrenalinei - nu aduce după sine trăirea univocă a unei emoţii
specifice. Teoria fiziologică periferică include totuşi o parte de adevăr. Având în
vedere caracterul procesual al emoţiei, feed-back-ul vegetativ al organelor
efectoare joacă un anumit rol: acesta întreţine şi uneori exagerează într-o
anumită măsură emoţia.
Astfel teoriile fiziologice periferice reduc conţinutul emoţional la
senzaţii de ordin periferic, considerând în acelaşi timp că reacţile fiziologice
sunt determinante în construirea semnificaţiei afective conştiente.
Teorii fiziologice centrale - trăirea emoţională constituie prin excelenţă
un evenimnt central în care cel mai important rol îl deţine talamusul.
Teorii cognitive fiziologice. Se conturează ideea că emoţia reprezintă un
sindrom organizat în care dimensiunea cognitiv-subiectivă, cea vegetativă şi

13
manifestările motorii comportamentale îşi au fiecare importanţa lor. Oricum
diversitatea trăirilor emoţionale este departe de a fi egalată de varietatea relativ
redusă a tablourilor fiziologice corelate. Teoriile cognitiv-fiziologice care
domină scena psihologiei emoţiei în ultimii 20 de ani, se bazează pe datele unor
experienţe - efectuate mai ales cu subiecţi umani - în care se manipulează doi
factori: componenta neurovegetativă şi contextul cognitiv-social. Se urmăreşte
modul în care un anumit dublaj informaţional ce însoţeşte modificări fiziologice
controlate, determină tipul de evaluare subiectivă în procesul emoţional.
S. Schachter şi J. Singer au organizat un experiment interesant care a fost
reluat apoi în diferite variante. Sub titlul că testează un produs farmaceutic, ei
au format două loturi de comparaţie dintre studenţi, pe baza acceptului benevol.
Primului lot - cel experimental – i s-a administrat sub formă de injecţie o soluţie
de epinefrină, iar lotului de control - o soluţie salină cu efecte neutre (placebo).
Epinefrina, ca substanţă adrenalinică, produce aproximativ aceleaşi efecte cu
acelea ale descărcărilor sistemului nervos simpatic: creşte tensiunea sistolică, se
accelerează pulsul şi ritmul respirator, se măreşte concentraţia de zahăr în sânge,
eventual tremur muscular etc. Aşadar, în cadrul lotului experimental – împărţit
la rândul său în trei grupe - se va obţine o activare a sistemului simpatic,
marcată de modificările amintite, ceea ce va lipsi în lotul de control, la care s-a
utilizat o soluţie placebo. Al doilea factor mânuit în experiment a fost
informaţia furnizată subiecţilor. Primul grup din lotul experimental a primit o
informaţie exactă despre simptomele fiziologice pe care le va resimţi fiecare
subiect într-un interval de circa 20 minute. Cel de-al doilea grup experimental
nu primea nici o explicaţie cu privire la efectele fiziologice ale injecţie în timp
ce al treilea grup experimental era dezinformat, adică era avertizat asupra
urmărilor injecţiei în termeni inexacţi. Pe scurt, cele trei condiţii experimentale
s-ar putea nota: Epi-Inf, Epi-Noninf şi Epi-Dezinf. În perioada de 20 de minute,
în care injecţia urma să-si facă efectul s-a adăugat o noua procedură. În camera
de experienţă se introducea - alături de subiectul experimental - un partener, în

14
fapt un, “complice” al cercetătorului, care era prezentat a fi în aceeaşi situaţie.
Sarcina persoanei-complice era de a simula fie o stare de euforie, fie una de
mânie - în funcţie de programul stabilit - în vederea creării unui context sugestiv
controlat. Sensul procedurii era uşor de întrevăzut: în condiţiile în care subiectul
experimental nu-şi va putea explica starea sa psihofiziologică va accepta
probabil sugestia contextului cognitiv creat ad-hoc. Rezultatul a fost, că grupul
“Epi-Noninf” şi “Epi-Dezinf” au împrumutat în mai mare măsură sugestia
contextului, respectiv al persoaneicomplice. Cotele de euforie, respectiv mânie
în situaţiile experimentale au fost sensibil mai mari decât ale grupului informat
şi ale celui de control. Subiecţii neinformaţi etichetau starea lor emoţională –
creată prin activarea simpatică - în primul rând în funcţie de sugestia contextului
cognitiv, ceea ce relevă importanţa dublajului informaţional în evaluarea tipului
de emoţie. În acelaşi timp, subiecţii din grupul informat (Epi-Inf). şi cei din
lotul de control s-au lăsat mult mai puţin influenţaţi de comportarea
persoanelor-complice. Reiese că o stare de activare pentru a fi încadrată într-o
emoţie de frică sau de bucurie etc., este necesar să fie dublată de anumiţi factori
cognitivi. Emoţia cu eticheta ei, trăită diferenţiat ca “mânie” sau “dezgust” etc.
poate să apară doar atunci când cei doi factori - activarea fiziologică şi
momentul cognitiv – sunt integraţi într-o unitate.
Rezumând: teoriile cognitiv-fiziologice susţin că o stare emoţională
este produsul interacţiunii între două componente: o activare fiziologică
(marcată de o activare simpatică ridicată) şi o cunoaştere asupra cauzei activării.
În timp ce prima componentă este privită ca emoţional nespecifică - ea
determină numai intensitatea procesului emoţional - informaţia, cunoaşterea
este aceea care determină calitatea stării afective. Pe marginea acestei
experienţe s-a făcut imediat remarca de ordin critic: explicaţia propusă de autori
postulează caracterul nespecific al activităţii simpatice, fapt contestat cel puţin
pentru emoţiile fundamentale (mânie, frică, bucurie etc.). Reluarea în alte
variante a experimentului au adus corecţii şi nuanţări, a scos în evidenţă atât

15
rolul modificărilor vegetative, cât şi ale dublajului informaţional. Grupe de
subiecţi, injectaţi cu epinefrină (care activează SNS), cu clorpromazină (care
blochează SNS) şi substanţe placebo au fost puse să vizioneze un film
distractiv. Gradul de amuzament a depins de nivelul activării simpatice:
subiecţii injectaţi cu epinefrină s-au amuzat cel mai mult. (Nici unul din
grupurile de subiecţi nu a fost avertizat asupra efectelor injecţiei). A reieşit, de
asemenea, că efectele dezinformării sau non-informării, ca şi ale feed-back-ului
vegetativ, se fac resimţite mai ales în condiţiile unui nivel de activare redus
până la moderat a activării simpatice. În condiţiile unei activări fiziologice
puternice aceasta induce afecte negative indiferent de sugestiile contextului.
Într-o serie de experienţe, efectuate de R. S. Lazarus şi colaboratorii săi timp de
peste 10 ani, s-au combinat mărturiile introspective şi înregistrările fiziologice.
Astfel teoriile cognitiv-fiziologice afirmă că emoţia este un
sindrom organizat în care se integrează dimensiunea cognitivsubiectivă,
vegetativă şi manifestările motorii comportamentale.

Clasificarea emoțiilor pozitive și negative

Steven J. DeRose care a făcut o clasificare cu peste peste 800 de emoții
încadrate în categorii, precum:
Emoții pozitive:

Pozitive și pline de viață Pozitive și liniștitoare

Amuzament ------ Calm
Încântare --- Mulțumire
Euforie Relaxare

16
Excitare Ușurare
Fericire Seninătate
Bucurie Grija
Plăcere Afecțiune
Gânduri pozitive Empatia
Curaj Prietenie
Speranță Dragoste
Mândrie Reactiv
Satisfacție Interes
Încredere Politețe
Surprindere

Emotii negative

Negativ și puternic
Gânduri negative
Furie
Îndoială
Supărare
Invidie
Dispreț
Frustrarea
Dezgustul
Vinovăție
Iritație
Rușine
----- Negativ și pasiv
Negative în afara zonei de control
---- Plictiseală
Anxietate
Deznădejde
Jenă
Dezamăgire
Frică
Suferință
Neputință
Tristețe
Neajutorat
Agitație
Îngrijorare
Stres

17
 Șoc
Tensiune

Emoțiile pozitive pot genera stări precum: demnitate, euforie, incantare,

implinire, satisfacuție, respect, protejare, amuzament, curaj, ambiție, relaxare,
generozitate, confortabilitate.
Iar emoțiile negative pot genera stări precum: ignorare, depresivitate,
melancolie, apatie, iritatre, pesimism, umilință, tensionare, panicare, terorizare,
abatere, devastare.
Emoții de bază
Sunt însă și autori care clasifică emoțiile, în principale și
secundare, Robert Plutchik distinge 8 categorii, Paul Ekman 6, iar George
Parrott tot 6 după cum urmează:
Emotii de bază/fundamentale/primare
Paul Ekman: Bucurie, Tristețe, Frică, Mânie, Dezgust și Surpriză.
Robert Plutchik: Bucurie, Tristețe, Frică, Mânie, Dezgust, Surpriză,
Încredere, Anticipație.
W. Gerrod Parrott: Bucurie, Tristețe, Frică, Mânie, Dragoste, Surpriză.
În general emoţiile pozitive ne produc iluzia scurgerii rapide a
timpului, pe când emoţiile negative lungesc întrucâtva intervalele de timp.
Efectele emoţiilor pozitive asupra vieţii
Emoţiile pozitive pe care le trăim, de la recunoştinţă, bucurie, optimism,
dragoste, încredere în sine, curiozitate, inspiraţie, speranţă, amuzament şi până la
pacea interioară, joacă un rol important asupra întregii noastre bunăstări,
contribuind, printre altele, la îmbunătăţirea modului în care gândim, a capacităţii de
concentrare, a condiţiei noastre fizice şi intelectuale.
Persoanele care experimentează emoţii pozitive sunt mai sănătoase, iar
asta s-ar datora faptului că acestea stabilesc mai multe conexiuni sociale,
explică cercetarea efectuată de Barbara Fredrickson, de la Universitatea din

18
Carolina de Nord şi Bethany Kok, de la Institutul pentru Ştiinţe Cognitive
Umane şi ale Creierului Max Planck, publicată în jurnalul de specialitate
Psychological Science. Concluziile studiului arată că elementul cheie al relaţiei
dintre îmbunătăţirea stării de sănătate şi emoţiile pozitive este constituit de
legăturile sociale pe care le stabilim.
De asemenea, emoţiile pozitive ne ajută să construim relaţii mai bune,
arată Positivity Blog. Atunci când există bunăstare între partenerii unui cuplu,
de exemplu, cei doi acumulează sentimente plăcute atât unul despre celălalt, cât
şi în ceea ce priveşte legătura dintre ei, care devine astfel mult mai puternică. În
acest mod, conflictele şi emoţiile negative sunt tot mai rare.
Emoţiile pozitive ne pot ajuta să ne îmbunătăţim capacitatea de
concentrare, contribuind, în acelaşi timp, la extinderea gândirii, notează W.
Doyle Gentry, autorul ghidului Happines For Dummies, într-un articol
pentru Dummies.com. Atunci când experimentezi emoţii pozitive, mintea ta este
mult mai „deschisă", iar tu eşti mult mai curios. De aceea, este extrem de
important să fii pasionat de ceea ce faci, de domeniul pe care ţi l-ai ales pentru
a-l studia sau de locul de muncă pe care îl ai. Astfel vei privi într-o manieră
pozitivă ceea ce faci, fără a te simţi frustrat din cauza unei noi zile de lucru,
sporindu-ţi productivitatea şi sănătatea în acelaşi timp.
În plus, bunăstarea interioară ne ajută să învăţăm mai uşor. De exemplu,
copiii învaţă mult mai uşor anumite lucruri dacă le găsesc (sau le sunt
prezentate) într-un mod distractiv, interesant. În acelaşi timp, ascultăm cu mult
mai multă atenţie şi interes un discurs captivant, cu o notă de amuzament,
prezentat de o persoană carismatică ce ne poate stârni curiozitatea asupra
subiectului, şi deci avem tendinţa de a reţine mai uşor informaţia.
Emoţiile pozitive ne ajută să ne îmbunătăţim şi condiţia fizică, pentru că
în momentele fericite suntem mult mai dispuşi să facem mişcare, adaugă
Gentry. Oamenii fericiţi au tendinţa de a face mai mult sport, ori de a se implica
în diverse activităţi care implică jocul, ca de exemplu tenisul, golful. Acest

19
lucru s-ar putea datora nivelului de stimă de sine, care este mai ridicat în cazul
celor care experimentează emoţii pozitive, spre deosebire de cei care au parte de
mai multe trăiri interioare negative.
Pentru a-ţi dezvolta emoţiile pozitive încearcă să faci în fiecare zi un
lucru care îţi place. Timpul alocat pasiunilor tale te va ajuta să te relaxezi şi să
evadezi din rutina sau grijile cotidiene, lucru care te va ajuta să te simţi bine şi
mai fericit.
Încearcă să găseşti o perspectivă pozitivă în orice acţiune. Chiar dacă ai
trecut printr-un eveniment nefericit sau obişnuit, caută acel element pozitiv din
întreaga situaţie. De asemenea, încearcă să cauţi oportunităţi în viitor,
stabilindu-ţi obiective realizabile.
Zâmbeşte! Acest lucru are efecte benefice asupra sănătăţii tale psihice şi
fizice. Zâmbetul ajută inima să se refacă după ce a trecut prin evenimente
nefericite, a arătat un studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea din
Kansas. Mai mult, atunci când râzi cu poftă contribui la întărirea sistemului
imunitar, elimini tensiunea din muşchi şi îţi îmbunătăţeşti memoria.

Emotii negative

Furia
Furia este o emoţie puternică. Ca orice emoţie, furia poate fi constructivă,
însă, necontrolată, ea poate avea rezultate distructive în viaţa profesională şi
personală.
Furia este întâlnită alături de frustrare, neputinţă, ură, reproş, inadecvare.
Ea apare atunci când persoana nu mai găseşte alte căi de a interveni în situaţia
respectivă pentru a face lucrurile sa fie mai bine decât comunicând emoţia pe
care o simte. Ca atare, se simte neputincioasă, însă consideră că altcineva ar
trebui să facă ceva pentru ca ea să se simtă bine.

20
 Furia ascunde de multe ori sentimente de inadecvare şi inferioritate.
Conştientizarea şi depăşirea lor duce la un echilibru interior, ducând la dispariţia
crizelor de furie.
De exemplu, dacă cineva îţi taie faţa cu maşina şi apoi prinde stopul pe
care tu l-ai pierdut din cauza lui, frustrarea că cineva te-a pus într-o poziţie de
inferioritate te înfurie, astfel încât la următorul verde poţi demara cu viteză
pentru “a-i arăta lui cine e mai tare”.
În momentele în care ne enervăm prea tare, simţim bătăi de inimă foarte
puternice, respiraţia devine mai dificilă, ne tremură mâinile, creşte temperatura
corpului şi transpirăm mai tare. Aceste reacţii fiziologice sunt declanşate de
eliberarea unor cantităţi mari de hormoni ai stresului, cum sunt adrenalina şi
cortizolul.
Însă aceste descărcări constante de hormoni declanşate de accese de furie
necontrolată, pot avea urmări mult mai grave asupra sănătăţii.
Câteva probleme de sănătate legate de necontrolarea adecvată a furiei
sunt:
- dureri de cap
- probleme de digestie şi dureri abdominale
- insomnie
- anxietate şi depresie
- probleme dermatologice (căderea părului, eczeme)
- tensiune arterială crescută
Multe persoane îşi exprimă furia în moduri nocive, cum ar fi: accese de
furie, unele persoane nu îşi pot controla furia aproape deloc, iar aceasta tinde să
se materializeze în abuz fizic şi violenţă. În general, aceste persoane ajung să se
izoleze de prieteni şi familie.
Reprimarea furiei: furia este o emoţie normală şi naturală; unele persoane
însă, consideră că furia este o emoţie "rea" şi "nepotrivită" şi aleg să o reprime.

21
Totuşi, furia neexprimată într-un mod adecvat, se poate transforma în depresie
şi/sau anxietate.
Multi spun că furia poate fi ţinută "sub control". Adevărul este că orice
emoţie inhibată duce la o tensiune şi mai mare în organism, iar efectele pe
termen lung pot fi unele dezastruoase. Persoana care îsi inhibă în mod frecvent
furia poate ajunge să aibă reacţii necontrolate, să aibă crize de anxietate şi
probleme psihosomatice (tulburări cardiace, tulburări ale aparatului digestiv sau
respirator).
Emoţiile trebuie exprimate, însă într-un mod adecvat, cu respect pentru
cei din jurul nostru şi după ce am înţeles natura situaţiei şi sursa furiei noastre
(înţelegând aceste lucruri, reacţia se poate pierde de la sine, pentru că ne dăm
seama că ne-am înfuriat inutil). Fiind fiinţe umane, suntem înzestraţi cu emoţii,
iar furia este doar una dintre acestea. Este în regulă să fii furios; face parte din
statutul nostru de fiinţe umane. Nu ar trebui să ne simţim vinovaţi sau stingheriţi
când experimentăm sentimentul de furie. Furia este o emoţie umană normală.
Trebuie să o acceptăm atunci când o resimţim.

Frica

Frica este o emotie adesea inconstienta – de cele mai multe ori ne dam
seama cat de frica ne este dupa ce a trecut evenimentul cu pricina
Frica are o expresie faciala specifica, la fel ca toate emotiile fundamentale –
ochii si gura se deschid larg iar sprancenele se inalta
Diferentele intre frica si anxietate
Frica este o reactie la o primejdie reala pe cand anxietatea reprezinta anticiparea
unei primejdii iminente sau presupuse. Frica are o manifestare de scurta durata
pe cand anxietatea poate deveni cronica. Frica are la baza un motiv real, stiu de
ce anume mi-e frica dar anxietatatea nu are un motiv precis. Frica are

22
manifestari fizice predominante pe cand anxietatea are manifestari de natura
psihologica – griji, neliniste. Frica poate sa conduca la fobie – frica
incontrolabila in diverse situatii iar anxietatea poate sa conduca la anxietatea
generalizata – griji incontrolabile in viata de zi cu zi.
Exista categorii de temeri care pot fi catalogate drept universale, ele
regasindu-se in toate epocile si la toate culturile, la majoritatea
indivizilor. Principalele temeri la adulti sunt, in ordinea prezentata:
– frica de animale ( insecte, soareci, serpi)
– frica de inaltimi (balcoane, parapete, schele, drum in panta)
– frica de sange (infectii, recoltari, vederea sangelui)
– frica de spatii inchise (lift, camere mici incuiate cu cheie, camere fara
ferestre)
– frica de apa (scufundarea capului sub apa, inotat in apa adanca)
– frica de furtuni (tunete, fulgere)
Frica este, fara indoiala, una dintre emotiile foarte studiata de catre
oamenii de stiinta.
Neuro-biologii au demonstrat ca lobul temporal este centrul de
coordonare fundamental pentru reactiile de teama. Astfel, facand experimente si
inlaturand lobii temporali la maimute, se observa, alaturi de alte simptome, o
disparitie aproape completa a reactiilor de frica. Acesta lipsa de reactie de frica
de observa si la oamenii care au lobii temporali afectati din cauza unor boli.
Explorand mai profund, cercetatorii au localizat zona implicata in aceste
tulburari: nucleul amigdalian, care se gaseste in interiorul lobului temporal.
Extirparea acestei zone la animale, face sa dispara reactiile de frica normale iar
excitarea acestei regiuni la animale provoaca reactii de teama exagerata. . De
aici, cercetatorii au tras concluzia ca persoanele extrem de vulnerabile la teama
au un nucleu amigdalian mult mai usor de excitat.

23
 Dezgustul
Dezgustul este o emoţie negativă de respingere, repulsie a unui obiect,
imagini, stări sau a oricărui lucru care îl considerăm contaminat sau necurat din
punct de vedere fizic sau psihologic.
Componenta principală a dezgustului implica ingerarea (reală, probabilă
sau imaginară) a ceva ce este considerat contaminat sau ofensiv. Aceasta este
tema principală a dezgustului. În orice caz, sunt diferenţe majore între culturi în
definirea unui lucru că fiind dezgustător. S-a stabilit că produsele corpului uman
sunt cele mai dezgustătoare, indiferent de cultură: fecale, urină, vomă, sânge,
mucus. Odată ce un produs părăseşte corpul cuiva, devine dezgustător inclusiv
pentru persoana respectivă.
Contrar denumirii dezgust, această emoţie nu se referă exclusiv la gustul
unui produs, ci la ceva considerat ofensiv sau contaminat.Acesta este dezgustul
de bază/primar.
A doua ramură a acestei emoţii este dezgustul interpersonal. Acesta apare
faţă de persoane considerate ciudate, bolnave, urâte, nespălate, ghinioniste,
imorale — toate aceste variaţii sunt învăţate. De cele mai multe ori impuse
social. Ipocrizia, rasismul, trădarea, neglijenţa sau infidelitatea — câteva surse
ale dezgustului interpersonal. Dezgustul faţă de sine este unul din stâlpii de
rezistentă ai depresiei.
Dispreţul este o rudă a desgustului. Ele sunt emoţii similare cu diferenţa
că dispreţul este îndreptat spre anumite persoane, spre oameni sau spre unele
acţiuni ale oamenilor. Emoţiile care sunt amestecate cel mai fregvent pe faţa
noastra cu dezgustul sunt dispreţul şi supărarea.
Variaţia în intensitate a dezgustului este de la o stare de neplăcere pâna la starea
de greaţă sau vomă.

24
Biblografie

Ekman, P. (1993). Facial expression of emotion. American Psychologist, 48,

384-392.

Pavelcu Vasile (1982). Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității.

București, Editura Didactică și Pedagogică, 58-59.

Frijda, n.m. (1969). Recognition of emotion. In: L. Berkowitz (ed), Advances in

experimental social pyschology, Vol. 4. (167-193). New York: Academic Press.

W. Gerrod Parrott. Emoție și Culpabilitate. American Psichological Association,

2006, (115-134)

Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E. E., Bem, D. J. (2002). Introducere în

psihologie. Editura Tehnică, Bucureşti.

Radu, I. (coord, 1993). Introducere în psihologia contemporană. Editura

Sincron, Cluj-Napoca.

Mihaela Sterian, Dan Nicoară. Psihologie generală. Colecția de științe psiho-

sociale.

Latifa Gallo, Emoţiile negative - cum să ne eliberăm de frică, anxietate,

tristeţe, furie, agresivitate, ruşine, Editura Niculesu.

25