Sunteți pe pagina 1din 77

Universitatea ROMANO-

AMERICANA- Facultatea
de Drept

DREPT CIVIL
Partea generală

2018
CUPRINS

Unitatea de învătare nr. 1


CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL

§1. Definitia, rolul, principiile şi delimitarea dreptului civil.


§2. Normele de drept civil.
§3. Teme de reflectie .

Unitatea de învătare nr. 2


RAPORTUL JURIDIC CIVIL

§1. Caracterizare generală a raportului juridic civil.


§2. Continutul raportului juridic civil.
§3. Obiectul raportului juridic civil. Bunurile.
§4. Părtile raportului juridic civil.
§5. Teme de reflectie.

Unitatea de învătare nr. 3


ACTUL JURIDIC CIVIL

§1. Definitia şi clasificarea actelor juridice civile.


§2. Conditiile de fond ale actului juridic civil.
§3. Forma actului juridic civil.
§4. Modalitătile actului juridic civil.
§5. Efectele actului juridic civil.
§6. Nulitatea actului juridic civil.
§7. Alte sanctiuni sau cauze de ineficacitate a actului juridic civil.
§8. Teme de reflectie

Unitatea de învătare nr. 4


PRESCRIPTIA EXTINCTIVĂ
§1. Consideratii generale privitoare la prescriptia extinctivă.
§2. Domeniul prescriptiei extinctive.
§3. Termenele de prescriptie extinctivă.
§4. Cursul prescriptiei extinctive.
§5. Teme de reflectie.

Notă: Bibliografia generală, de completare a cursului, este:


- Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea
generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2011.
Unitatea de învătare nr. 1
CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL

Cuprins:
§1. Definitia, rolul, principiile şi delimitarea dreptului civil.
§2. Normele de drept civil.
§3. Teme de reflectie

§1. DEFINITIA, ROLUL, PRINCIPIILE ŞI DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL

1. Definitia dreptului civil

Dreptul civil, ca ramură de drept, este ansamblul normelor juridice care


reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane
fizice şi persoane juridice aflate pe pozitii de egalitate juridică.

2. Rolul dreptului civil

În sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de important, întru-
cât, prin normele sale, contribuie la ocrotirea valorilor (drepturilor subiective) patrimo-
niale şi personale nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice. De asemenea,
dreptul civil reprezintă o garantie a formării unei conştiinte juridice corecte, precum şi a
respectării şi întăririi moralei.
Un aspect foarte important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul
dreptului românesc constă în pozitia sau functia dreptului civil de a fi drept comun
fată de alte ramuri de drept. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o altă ramură de
drept învecinată nu contine norme juridice proprii care să reglementeze un anumit
aspect al unui raport juridic sau când normele sale ar fi insuficiente, se va recurge la
norma corespunzătoare din dreptul civil.
Potrivit art. 2 din Noul Cod Civil (denumit îm continuare NCC), aprobat prin Legea
nr. 287/2009, cu modificările şi completările ulterioare, codul civil este alcătuit dintri
un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care
se referă litera sau spiritul dispozitiilor sale. Rolul său pare să se fi extins prin
consacrarea teoriei moniste, potrivit căreia codul civil se va aplica şi relatiilor dintre
profesionişti, precum şi între aceştia şi celelalte subiecte de drept (art. 3 NCC).

3. Principiile dreptului civil


Orice sistem de drept este guvernat de anumite principii fundamentale, adică de
idei călăuzitoare (reguli de bază), comune tuturor ramurilor de drept. În acelaşi timp,
fiecare ramură de drept cuprinde reguli de bază pentru întreaga legislatie din dome-
niul respectiv, precum şi reguli de bază ce se aplică uneia sau mai multor institutii ale
ramurii de drept respective.
Şi în dreptul civil îşi găsesc aplicare trei categorii de principii, anume: principiile
fundamentale ale dreptului român; principiile generale ale dreptului civil român; principii
ale uneia sau mai multor institutii de drept civil.
Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază ce se regăsesc în
întreaga legislatie a României, fiind consacrate de legea fundamentală, precum şi de
alte legi mai importante. Ele sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept, deci şi dreptului
civil.
Principiile generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legisla-
tie civilă, vizând deci toate institutiile dreptului civil, chiar dacă nu îşi manifestă
prezenta cu aceeaşi intensitate. Aceste principii au o vocatie generală, pentru întrea-
ga ramură de drept civil. Vom include în această categorie: principiul proprietătii;
principiul egalitătii în fata legii civile; principiul îmbinării intereselor personale cu
interesele generale; principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile.
Principiile institutiilor dreptului civil sunt idei de bază care se aplică fie numai într-o
institutie, fie în două sau mai multe institutii ale dreptului civil, având deci o vocatie
mai redusă decât principiile generale ale dreptului civil. Spre exemplu, principiul
libertătii contractuale (art. 1169 NCC), principiul consensualismului (art. 1174 NCC),
care priveşte forma actului juridic civil; principiul chemării la moştenire a rudelor în
ordinea claselor de moştenitori legali, principiul proprietătii, principiul ocrotirii bunei-
credinte este întâlnit în mai multe materii ale dreptului civil (drepturile reale,
răspunderea civilă etc.) etc.

§2. NORMELE DE DREPT CIVIL

1. Izvoarele (sursele) dreptului civil

Norma de drept civil ar putea fi definită ca regula generală şi abstractă, care regle
mentează conduita subiectelor în raporturile juridice civile.
Forma specifică de exprimare a normelor de drept civil poartă denumirea de izvor
(sursă) de drept civil.
În principiu, singurele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele normative,
adică actele ce emană de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării. În
aplicare alor practică va trebui tinut de forta juridică a fiecărui izvor în parte având în
vedere că norme care interesează dreptul civil pot să se găsească în Constitutia
României, în reglementarea primară: NCC (fără ca acesta să aibă o forŃă juridică
specială, reglementările sale tinând de domeniul legii organice sau al legii ordinare),
Legea organică, Legea ordinară, Ordonantele de Guvern simple şi de urgentă, sau
chiar în reglementarea secundară (e.g. Hotărârile de Guvern)
Trebuie avut în vedere aici caracterul special al unor norme juridice, care ocupă
un loc prioritar sub Constitutie în piramida fortei juridice, potrivit dispozitiilor art. 4 şi
art. 5 din NCC:
“ART. 4 Aplicarea prioritară a tratatelor internationale privind drepturile omului
(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispozitiile privind drepturile şi
libertătile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordantă cu Constitutia,
Declaratia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care
România este parte.
(2) Dacă există neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate
reglementările internationale, cu exceptia cazului în care prezentul cod contine
dispozitii mai favorabile.”
“ART. 5 Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene
În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se
aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părtilor.”
Potrivit art. 1 din NCC sunt izvoare ale dreptului civil: legea, uzantele şi principiile
generale ale dreptului.
În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzantele, iar în lipsa acestora, dispozitiile
legale privitoare la situatii asemănătoare (analogia legii), iar când nu există
asemenea dispozitii, principiile generale ale dreptului (analogia dreptului), ordinea de
enumerare a textului fiind obligatoriu de respectat.
Aşadar, pe lângă izvorul tipic, actul normative, uzantele (prin uzante se întelege
obiceiul, cutuma, şi uzurile profesionale)pot fi izvor de drept de sine stătător în
materiile nereglementate. Acest lucru este însă posibil pentru că legea prevede
generic această posibilitate. De asemenea normele de conduită impuse de uzante
pot fi izvor si prin trimiterea pe care o face legea (evident chiar si in materiile
reglementate).
Numai uzantele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca
izvoare de drept.Partea interesată trebuie să facă dovada existentei şi a continutului
uzantelor.Uzantele publicate în culegeri elaborate de către entitătile sau organismele
autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.

Morala nu reprezintă un izvor de drept distinct, dar, în măsura în care legea face
trimitere la ea, atunci este încorporată de actul normativ respectiv.
Există totuşi o particularitate, în sensul că încorporarea regulilor de convietuire
socială în anumite norme juridice poate avea loc nu numai atunci când norma juridică
trimite în mod expres la aceste reguli, ci şi atunci când nu există o trimitere expresă,
dar circumstantele spetei permit încorporarea.
În principiu, nici jurisprudenta nu constituie izvor al dreptului civil. Organul de
judecată are atributia de a solutiona pricina cu care a fost sesizat, prin aplicarea
normelor juridice la situatia de fapt pe care a stabilit-o cu ajutorul probelor adminis-
trate, iar nicidecum atributia de a edicta asemenea norme. Mai mult, hotărârea îşi
produce efectele numai fată de părtile din procesul în care a fost pronuntată, deci,
neavând caracter general şi impersonal, nu poate juca rolul unui izvor de drept.
Totuşi, există unele cazuri în care s-ar putea recunoaşte jurisprudentei, cel putin în
fapt, caracterul de izvor de drept civil. Astfel, atunci când Curtea Constitutională
admite exceptia de neconstitutionalitate, decizia respectivă va juca rolul unui izvor de
drept, deoarece în solutionarea unor litigii ulterioare, judecătorii nu vor mai putea
aplica textul declarat neconstitutional. De asemenea, în conditiile prevăzute de
Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instantele judecătoreşti pot
anula un act administrativ cu caracter normativ. S-ar putea sustine că instanta
judecătorească, anulând actul administrativ cu caracter normativ ca nefiind conform
cu un act normativ de fortă juridică superioară, nu a făcut altceva decât să aplice
dispozitiile acestuia din urmă. Totuşi, aprecierea instantei poate să fie eronată, dar şi
într-o asemenea situatie norma juridică din actul administrativ anulat nu se va mai
aplica. În orice caz, chiar dacă nu i se recunoaşte calitatea de izvor de drept, jurispru-
denta, în special cea a Curtii Constitutionale şi cea a Înaltei Curti de Casatie şi
Justitie, prezintă o importantă deosebită pentru aplicarea unitară a legii şi, totodată,
constituie un semnal de atentie pentru legiuitor.
Trebuie adăugat însă că jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene şi
jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului constituie izvoare şi prin dreptul
civil român. Această jurisprudenta dezvoltă şi interpretează adesea creator
reglementările pe care le aplică, căpătând un rol foarte important în aplicarea
dreptului în plan intern.

2. Clasificarea normelor de drept civil

a) După caracterul conduitei prescrise, mai exact, după cum părtile pot sau nu să
deroge de la ele, normele juridice civile se clasifică în norme dispozitive şi norme
imperative.
Normele de drept civil dispozitive sunt acelea care suplinesc sau interpretează
vointa neexprimată sau insuficient exprimată a subiectelor de drept civil, îngăduind,
prin chiar continutul lor, să se deroge de la dispozitiile pe care le cuprind.
La rândul lor, normele dispozitive se împart în norme permisive şi norme supletive.
Normele dispozitive sunt permisive dacă nu impun, ci doar permit ca subiectele de
drept să aibă o anumită conduită, dacă vor. Normele dispozitive sunt supletive dacă
stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie pentru părti numai în cazul în care
acestea nu au prevăzut, prin vointa lor, o altă conduită.
Normele de drept civil imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept civil
o actiune sau le obligă la o abstentiune şi, sub sanctiune, nu permit să se deroge de la
ele sau să nu se aplice.
Din definitia de mai sus rezultă că normele imperative se împart, la rândul lor, în
norme onerative şi norme prohibitive. Normele imperative onerative prevăd expres
obligatia pentru părti de a avea o anumită conduită. Normele imperative prohibitive
interzic expres o anumită conduită a părtilor.
b) În functie de finalitatea textului legal, se distinge între normele juridice civile de
ordine publică şi normele juridice civile de ordine privată. Norma de drept civil este de
ordine privată dacă urmăreşte ocrotirea unui interes individual, în schimb, este de
ordine publică dacă depăşeşte cadrul interesului individual al subiectelor de drept
civil, protejând (şi) un interes general, public.
Corelând această clasificare a normelor juridice civile cu cea anterioară, vom
observa că normele de ordine publică sunt întotdeauna şi norme imperative, însă nu
toate normele juridice civile imperative sunt şi norme de ordine publică; de aser
menea, normele dispozitive sunt întotdeauna şi norme de ordine privată, însă nu
toate normele juridice civile de ordine privată sunt şi norme dispozitive. În alte cu-
vinte, normele juridice civile imperative pot fi norme de ordine privată, dacă părtile nu
pot deroga de la ele în momentul încheierii actului juridic, însă, ulterior acestui mo-
ment, în anumite conditii, legea permite derogarea (de exemplu, partea interesată
renuntă la dreptul de a invoca nulitatea relativă a actului juridic încheiat cu nerespec-
tarea unei norme imperative de ordine privată), dar pot fi şi norme de ordine publică,
atunci când derogarea nu este admisă de lege nici după încheierea actului juridic.
c) În functie de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se împart în
norme generale şi norme speciale.
Prin norme de drept civil generale desemnăm acele norme care se aplică în toate
cazurile şi în orice materie, dacă o dispozitie legală nu prevede altfel.
Normele de drept civil sunt speciale dacă îşi găsesc aplicare numai în cazurile
expres stabilite de lege.
Calificarea unei norme de drept civil ca specială sau generală prezintă importantă
practică deosebită, deoarece norma generală reprezintă situatia de drept comun, iar
norma specială constituie exceptia, astfel încât trebuie respectate două reguli: norma
specială derogă de la norma generală – specialia generalibus derogant; norma
generală nu derogă de la norma specială – generalia specialibus non derogant.
Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de
câte ori ne găsim în fata unui caz ce intră sub incidenta prevederilor sale, deci norma
specială se aplică prioritar fată de norma generală, chiar şi atunci când norma
specială este mai veche decât norma generală, cu conditia ca norma generală să nu
o abroge expres şi direct.
Pe cale de consecintă, ar trebui să se admită că o normă de drept civil specială nu
poate să fie modificată sau abrogată decât expres (şi direct) de o normă generală
ulterioară. Această concluzie rezultă şi din regula exprimată mai sus prin adagiul
generalia specialibus non derogant, în sensul că, dacă norma generală (ulterioară)
nu derogă de la norma specială (anterioară), înseamnă că aceasta din urmă nu a fost
modificată sau abrogată.
Pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu
normele generale în materie, iar nu cu alte norme speciale, afară de cazurile expres
prevăzute de lege. Această concluzie este impusă de însăşi regula specialia
generalibus derogant, în sensul că, fiind derogatorie de la dreptul comun, norma
specială este de strictă interpretare şi aplicare, deci nu poate fi aplicată, prin anad
logie, la situatiile ce nu se încadrează în prevederile sale, aceste situatii urmând a fi
guvernate de normele generale.
Trebuie retinut de asemenea aspectul că norma specială poate deroga de la
norma generală numai în măsura în care are o fortă juridică cel putin egală cu
aceasta.
3. Aplicarea legii civile (aplicarea normelor de drept civil)

Legea civilă, ca orice lege de altfel, actionează concomitent sub trei aspecte: o
anumită durată; pe un anumit teritoriu; cu privire la anumite persoane. Aşadar, legile
civile se succed, coexistă şi au determinate categoriile de subiecte la care se aplică.
În consecintă, vorbim despre aplicarea legii civile în timp, aplicarea legii civile în
spatiu şi aplicarea legii civile asupra persoanelor.

a) Aplicarea legii civile în timp. Legea civilă se aplică în intervalul de timp cât
este în vigoare. Intrarea în vigoare are loc fie la 3 zile de la data publicării ei în
Monitorul Oficial al României, fie la o dată ulterioară, mentionată în cuprinsul legii.
Ieşirea din vigoare a legii se produce prin abrogarea ei, care poate să fie expresă
(directă sau indirectă) ori implicită.
În caz de succesiune a legilor civile, se pot ivi o serie de probleme privind aplica
rea în timp, iar acestea trebuie rezolvate tinându-se cont de două principii, care se
presupun şi se completează reciproc, anume:
- principiul neretroactivitătii legii civile noi;
- principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Prin principiul neretroactivitătii legii civile se întelege regula juridică potrivit căreia o
lege civilă se aplică numai situatiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în
vigoare, iar nu şi situatiilor anterioare.
De retinut că, atunci când se vorbeşte despre principiul neretroactivitătii legii civile,
se are în vedere sensul larg al notiunii de lege, deci toate categoriile de acte
normative.
La prima vedere, rezolvarea problemei legii aplicabile unei situatii juridice concrete
pare să fie foarte simplă, în sensul că orice lege nouă reglementează numai situatiile
juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situatiilor juridice
ivite înainte de abrogarea ei. Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regit
actum.
Simplitatea există numai în cazul situatiilor juridice care se constituie, se modifică,
se sting şi îşi produc toate efectele sub imperiul aceleiaşi legi. În practică însă,
lucrurile sunt mai complicate, deoarece pot exista numeroase situatii juridice care
produc efecte succesive şi îndepărtate, fiind deci posibil ca o situatie juridică să pro-
ducă unele efecte ori să se epuizeze sub imperiul unei noi legi, care a abrogat legea
ce era în vigoare în momentul naşterii acelei situatii juridice, punându-se astfel pro-
blema de a determina care este legea ce se va aplica situatiei juridice respective.
Tocmai de aceea, este necesar să se stabilească un criteriu al (ne)retroactivitătii.
Dintre diversele teorii sustinute, o vom retine pe aceea care, în prealabil, deo-
sebeşte, pe de o parte, diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul,
prezentul şi viitorul), iar, pe de altă parte, elementele prin care o situatie juridică
poate fi legată de una din aceste perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea
situatiei juridice, fie efectele pe care aceasta le produce). O lege ar fi retroactivă dacă
ar reglementa fie fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naştere, au
modificat ori au stins o situatie juridică, fie efecte pe care acea situatie juridică le-a
produs înainte de aceeaşi dată.
Apartin deci trecutului faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situatii
juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele
produse înainte de acest moment (facta praeterita), ceea ce înseamnă că legea nouă
nu se aplică în privinta acestora, deoarece, în caz contrar, ar însemna să i se atribuie
efect retroactiv. În schimb, legea nouă se va aplica, de la data intrării ei în vigoare
(fără a putea fi considerată retroactivă), atât situatiilor juridice care se vor naşte,
modifica sau stinge după această dată, precum şi efectelor viitoare ale situatiilor
juridice trecute (facta futura), cât şi, de regulă, situatiilor juridice în curs de formare,
modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare (facta pendentia).
Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se întelege regula de drept
conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor
situatiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există însă o exceptie şi anume
ultraactivitatea (supravietuirea) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea, la unele
situatii determinate, a legii civile vechi, deşi a intrat în vigoare o nouă lege civilă.
Ultraactivitatea legii vechi este justificată de necesitatea ca anumite situatii juridice
pendente să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se
constituie, să se modifice ori să se stingă.
Exceptia ultraactivitătii legii vechi îşi găseşte aplicare nu numai în cazul în care
legea nouă prevede în mod expres aceasta, ci şi în cazul normelor juridice supletive.
NCC consacra mai multe cazuri de ultractivitate. Spre exemplu, art. 6 alin. 2
dispune că actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse
înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele
prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori
producerii lor. Aşadar, şi efectele viitoare ale acestor situatii trecute vor rămâne, în
principiu, guvernate de legea veche.
Sau, potrivit art. 6 alin. 4, prescriptiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi
neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozitiilor
legale care le-au instituit. Se observă că unele situatii în curs, cum sunt termenele,
vor primi aplicarea legii vechi chiar daca vor curge, în parte, sub imperiul legii noi.

b) Aplicarea legii civile în spatiu. Aplicarea legii civile în spatiu prezintă un


aspect intern şi un aspect international.
Aspectul intern vizează situatia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României,
între subiecte de drept civil de cetătenie sau, după caz, de nationalitate română şi se
rezolvă tinându-se cont de următoarea regulă: actele normative civile care emană de
la organele centrale de stat se aplică pe întreg teritoriul tării (există însă şi unele acte
normative care sunt emise de organe centrale de stat, dar care se aplică doar pe o
anumită parte a teritoriului national, iar reglementările civile care provin de la un
organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unităti administrativ-
teritoriale.
Aspectul international vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate
şi se rezolvă de normele conflictuale ale dreptului international privat.

c) Aplicarea legii civile asupra persoanelor. Destinatarii legii civile sunt


subiectele de drept civil, deci persoanele fizice şi persoanele juridice. Am arătat că
unul dintre principiile fundamentale ale dreptului civil îl reprezintă egalitatea în fata
legii civile, însă, egalitatea (şi generalitatea) actiunii legii civile asupra persoanelor nu
trebuie să ducă la concluzia că toate normele juridice civile sunt aplicabile, în aceeaşi
măsură şi uniform, tuturor subiectelor de drept civil.
Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele continute în
legile civile pot fi împărtite în trei categorii:
- norme de drept civil cu vocatie generală de aplicare, deci aplicabile atât persoaa
nelor fizice, cât şi persoanelor juridice;
- norme de drept civil care au vocatia de a se aplica numai persoanelor fizice;
- norme de drept civil care au vocatia de a se aplica numai persoanelor juridice.

§3. Teme de reflectie.

1. Identificati şi discutati cazurile de ultractivitate consacrate de art. 6 NCC.

2. Identificati corelatia dintre clasificarea normelor juridice după natura


interesului ocrotit şi clasificarea normelor după caracterul conduitei prescrise.

3. Realizati un tablou sintetic al regulilor aplicabile pentru identificarea normei


juridice aplicabile unei situatii de fapt atunci când, în aparentă, două norme ar fi
în egală măsură aplicabile acesteia.
Unitatea de învătare nr. 2
RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Cuprins:
§1. Caracterizare generală a raportului juridic civil.
§2. Continutul raportului juridic civil.
§3. Obiectul raportului juridic civil. Bunurile.
§4. Părtile raportului juridic civil.
§5. Teme de reflectie.

§1. CARACTERIZARE GENERALĂ A RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Prin raport juridic civil se întelege relatia socială, patrimonială sau nepatrimonială,
reglementată de norma de drept civil.
Raportul juridic civil prezintă trei caractere: este un raport social; este un raport
volitional; părtile au pozitia de egalitate juridică.
Prin structura raportului juridic civil întelegem elementele constitutive ale raportului
juridic civil. Acestea sunt: părtile, continutul şi obiectul.
Părtile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juridice, în
calitate de titulare de drepturi subiective civile sau de obligaii civile.
Continutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile
şi a obligatiilor civile pe care le au părtile raportului juridic respectiv.
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părtilor, adică în actiunile sau
inactiunile la care sunt îndrituite părtile sau de care sunt tinute să le respecte.

§2. CONTINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Drepturile subiective civile formează latura activă a continutului raportului juridic


civil, iar obligatiile civile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.

1. Definitia dreptului subiectiv civil


Prin drept subiectiv civil se desemnează posibilitatea subiectului activ, în limitele
normelor juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv
o conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul fortei coer-
citive a statului.
Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credintă şi fără depăşirea limitelor
lui interne, adică scopului pentru care a fost recunoscut de către legiuitor, ceea ce ar
putea conduce la abuz (art. 14, art. 15 NCC) .

2. Clasificarea drepturilor subiective civile

a) Drepturile subiective civile se clasifică în absolute şi relative după cum titularul


dreptului poate să şi-l exercite fără sau cu concursul altei persoane.
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul său poate
avea o anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l
exercita. În categoria drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât drepturile
nepatrimoniale, cât şi drepturile reale.
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în temeiul căruia titularul poate să
pretindă subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate rea
liza. Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de creantă.

b) După natura continutului drepturilor subiective civile, acestea se împart în


nepatrimoniale şi patrimoniale.
Dreptul nepatrimonial este acel drept subiectiv al cărui conŃinut nu poate fi
exprimat în bani.
Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui continut are o valoare
pecuniară. La rândul lor, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi
reale şi drepturi de creantă. Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv
patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui
lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane. Dreptul de creantă (ius
ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia subiectul activ,
numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori să
nu facă ceva, sub sanctiunea constrângerii de stat. Pe lângă unele asemănări ce
există între dreptul real şi dreptul de creantă (ambele sunt drepturi patrimoniale;
ambele au cunoscuti titularii lor, ca subiecte active), între ele există importante
deosebiri: în cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în cazul
dreptului de creantă este cunoscut cel căruia îi revine obligatia corelativă (debitorul);
dreptului real îi corespunde obligatia generală şi negativă de a nu i se aduce atin-
gere, în timp ce dreptului de creantă îi corespunde fie o obligatie de a da, fie o obli
gatie de a face, fie o obligatie de a nu face, care însă înseamnă obligatia debitorului de
a se abtine de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstentiune;
drepturile reale sunt limitate ca număr, însă drepturile de creantă sunt nelimitate;
numai dreptul real este însotit de prerogativa urmăririi (posibilitatea titularului
dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar detine) şi
de prerogativa preferintei (posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul
respectiv cu prioritate fată de titularii altor drepturi), nu şi dreptul de creantă.

c) În functie de corelatia dintre drepturile subiective civile, deosebim drepturi


principale şi drepturi accesorii.
Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existentă de sine
stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.
Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existentă de sine
stătătoare, în sensul că el fiintează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta din
urmă având rolul de drept principal.
Clasificarea prezintă importantă deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu de-
pinde de cea a dreptului principal – accesorium sequitur principale. Întrucât drepturile
nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt drepturi principale,
aşa încât clasificarea în discutie vizează drepturile patrimoniale.
Sfera de aplicare a împărtirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie
redusă la categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creantă accesorii,
acestea izvorând ca drepturi corelative obligatiilor născute din actele juridice civile
accesorii. Dintr-un contract accesoriu izvorăsc nu numai obligatii accesorii, ci şi
drepturi corelative acestora, raportul juridic obligational născut dintr-un contract
accesoriu având nu numai o latură pasivă (obligatia, datoria debitorului), ci şi o latură
activă (dreptul de creantă al creditorului de a cere debitorului îndeplinirea acelei
obligatii). În categoria drepturilor de creantă accesorii includem: dreptul creditorului
de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creantei principale, dreptul născut din
conventia accesorie numită clauză penală, dreptul subiectiv care izvorăşte din
fidejusiune, dreptul de a pretinde arvuna.
Principala aplicatie a acestei clasificări se întâlneşte totuşi în materia drepturilor
reale, deosebindu-se drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii.
Drepturi reale principale sunt spre exemplu:
- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de proprietate
publică (titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unitătile
administrativ-teritoriale) şi dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai dreptului de
proprietate privată atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice, inclusiv statul şi
unitătile administrativ-teritoriale);
- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată (dez-
membrămintele dreptului de proprietate, numite şi drepturile reale principale asupra
bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz,
dreptul de abitatie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie;
- dreptul de administrare (de folosintă) al regiilor autonome şi institutiilor publice,
ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică;
- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosintă ce izvorăşte din
concesiune;
- dreptul de folosintă a unor bunuri proprietatea publică a statului sau a unitătilor
administrativ-teritoriale, conferit, în conditiile legii, unor persoane juridice sau fizice;
Drepturi reale accesorii sunt, spre exemplu::
- dreptul de ipotecă, art. 2343-2478 NCC ;
- dreptul de gaj (amanetul), reglementat de art. 2480-art. 2494 NCC;
- privilegiile art. 2333-2342 NCC;
- dreptul de retentie, art. 2495- 2499 NCC .
Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un
drept de creantă.

d) În raport de gradul de certitudine conferit titularilor, deosebim drepturi pure şi


simple şi drepturi afectate de modalităti.
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este acela care conferă maximă certitudine ti
tularului său, deoarece nici existenta şi nici exercitarea lui nu depind de vreo
împrejurare viitoare. Un asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut,
neconditionat.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităti este acela care nu mai oferă deplină
sigurantă titularului, în sensul că existenta lui sau exercitarea lui depinde de o împre-
jurare viitoare, certă sau incertă. Termenul, conditia şi sarcina sunt modalitătile actului
juridic, deci este afectat de modalitate acel drept subiectiv civil care este însotit de un
termen, o conditie sau o sarcină. Dreptul subiectiv civil afectat de termen este
apropiat, ca sigurantă, de dreptul pur şi simplu, deoarece termenul, ca modalitate a
actului juridic, constă într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare, aşa încât nu
afectează existenta dreptului subiectiv, ci numai exercitiul acestuia, în sensul că
amână sau, după caz, pune capăt exercitiului dreptului subiectiv respectiv. Dreptul
subiectiv civil afectat de conditie este nesigur în ceea ce priveşte existenta sa,
întrucât conditia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, aşa încât există
nesigurantă în privinta eficacitătii sau, după caz, a stingerii dreptului subiectiv.

3. Definitia obligatiei civile

Prin obligatie civilă întelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil
de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care
poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi im-
pusă prin forta coercitivă a statului.

4. Clasificarea obligatiilor civile

a) Obligatii de a da, obligatii de a face şi obligatii de a nu face

În dreptul civil, prin obligatia de a da se întelege îndatorirea de a constitui sau de a


transmite un drept real. Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”. Spre exemplu, obliga-
tia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în
patrimoniul cumpărătorului este o obligatie de a da, care nu trebuie confundată cu
obligatia de a preda în materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind, aşa
cum vom vedea imediat, o obligatie de a face. De asemenea, tot o obligatie de a da
este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de bani de a
constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta
dreptul de creantă al acestuia din urmă.
Prin obligatie de a face se întelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta
un serviciu sau de a preda un lucru, deci, în general, orice prestatie pozitivă în afara
celor care se încadrează în notiunea de „a da”. De exemplu, obligatia locatorului de a
pune la dispozitia locatarului lucrul închiriat, obligatia de a preda lucrul donat,
obligatia de a presta întretinerea în temeiul contractului de întretinere etc. sunt
obligatii de a face.
Obligatia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abtine de la o
actiune sau de la anumite actiuni. Această obligatie are un continut diferit, după cum
este corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligatia de a nu face
corelativă unui drept absolut înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de
natură a aduce atingere acestui drept, iar obligatia de a nu face corelativă unui drept
relativ este îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă
nu s-ar fi obligat la abtinere.

b) Obligatii civile pozitive şi obligatii civile negative

Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării anterioare.


Obligatiile pozitive sunt acelea care implică o actiune, deci vom include în această
categorie obligatia de a da şi obligatia de a face.
Obligatiile negative sunt acelea care presupun o abstentiune, deci includem în
această categorie obligatia de a nu face.

c) Obligatii de rezultat şi obligatii de mijloace

Obligatiile de rezultat (numite şi obligatii determinate) sunt acele obligatii care


constau în îndatorirea debitorului de a obtine un rezultat determinat, deci caracteristic
acestor obligatii este faptul că obligatia este strict precizată sub aspectul obiectului şi
scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o anumită acti-
vitate, să atingă un rezultat bine stabilit.
Obligatiile de mijloace (numite şi obligatii de diligentă sau obligatii de prudentă şi
diligentă) sunt acele obligatii care constau în îndatorirea debitorului de a depune
toată stăruinta pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezul-
tatul preconizat.
Pentru a stabili dacă o obligatie este de mijloace sau de rezultat (art. 1.481 NCC)
se va tine seama îndeosebi de:
a) modul în care obligatia este stipulată în contract;
b) existenta şi natura contraprestatiei şi celelalte elemente ale contractului;
c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d) influenta pe care cealaltă parte o are asupra executării obligatiei.

d) Obligatii civile obişnuite, obligatii scriptae in rem şi obligatii propter rem

Obligatia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului fată de care s-a
născut, în alte cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este
opozabilă) „între părti”, ca şi dreptul de creantă. Majoritatea obligatiilor civile este
formată din asemenea obligatii.
Prin art. 1282 alin. 2 NCC legiuitorul a consacrat opozabilitatea extinsă a obligatiilor
strâns legate de un bun, dacă legea prevede expres aceasta: (2) Drepturile, precum
şi, în cazurile prevăzute de lege, obligatiile contractuale în strânsă legătură cu un bun
se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părtilor.

Obligatia scriptae in rem (numită şi obligatie opozabilă şi tertilor) este acea


obligatie care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra
unei terte persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv
chiar dacă această persoană nu a participat în vreun fel la naşterea raportului juridic
ce are în continut acea obligatie. Un exemplu de o asemenea obligatie ne este oferit de
art. 1811 NCC., care prevede că, dacă locatorul vinde bunul închiriat,
cumpărătorul este dator să respecte locatiunea făcută înainte de vânzare, constatată
printr-un înscris autentic sau printr-un înscris sub semnătură privată având dată certă,
cu exceptia situatiei în care încetarea locatiunii din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în
chiar contractul de locatiune.
Obligatia propter rem (numită şi obligatie reală) este îndatorirea ce incumbă, în
temeiul legii sau chiar al conventiei părtilor, detinătorului unui lucru, pentru ratiuni
precum: protectia unor lucruri de importantă natională, exploatarea judicioasă ori
conservarea unor calităti ale unor lucruri importante, existenta unor raporturi de bună
vecinătate etc. Ca exemple de obligatii propter rem mentionăm: îndatorirea detinăto-
rului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protectia solului; obligatia de
grănituire (art. 560 NCC); etc.

e) Obligatii civile perfecte şi obligatii civile imperfecte

Obligatia civilă perfectă este acea obligatie care se bucură integral de sanctiunea
juridică, în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obtine concursul fortei coer-
citive a statului pentru executarea ei. Cele mai multe obligatii intră în această
categorie.
Obligatia civilă imperfectă (numită şi obligatie naturală) este acea obligatie (tot juri-
dică, iar nu morală), a cărei executare nu se poate obtine pe cale silită, dar, în
măsura în care ar fi executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu are
dreptul să pretindă restituirea prestatiei. Astfel, cel care a executat de bunăvoie
obligatia după ce termenul de prescriptie s-a împlinit nu are dreptul să ceară
restituirea prestatiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescriptiei era
împlinit (art. 2506 NCC). De asemenea, pentru plata unei datorii născute dintr-un
contract de joc sau de pariu nu există drept la actiune.
Cel care pierde nu poate să ceară restituirea plătii făcute de bunăvoie. Cu toate
acestea, se poate cere restituirea în caz de fraudă sau dacă acela care a plătit era
lipsit de capacitate de exercitiu ori avea capacitate de exercitiu restrânsă-art. 2264
NCC Aşadar, sanctiunea juridică a obligatiei civile imperfecte nu este calea ofensivă a
actiunii, ci calea pasivă a exceptiei (a apărării), în sensul că, dacă debitorul unei
obligatii imperfecte, deşi nu putea fi constrâns prin intermediul fortei coercitive a
statului să execute acea obligatie, a executat-o totuşi de bunăvoie, atunci el nu va
mai putea să îl actioneze în judecată pe fostul său creditor pentru a obtine restituirea
prestatiei executate de bunăvoie.
f) Alte clasificări

După izvorul lor, se deosebesc obligatiile civile născute din acte juridice uniă
laterale, obligatiile civile născute din contracte, obligatiile civile născute din fapte
ilicite cauzatoare de prejudicii, obligatiile civile izvorâte din gestiunea intereselor altei
persoane, obligatiile civile născute din plata nedatorată, obligatiile civile născute din
îmbogătirea fără justă cauză.
Într-o altă clasificare, mai putem deosebi obligatiile simple şi obligatiile complexe.
Această din urmă categorie ar include obligatiile afectate de modalităti (obligatii afec-
tate de termen şi obligatii afectate de conditie, acestea din urmă fiind numite şi
obligatii conditionale), obligatiile cu pluralitate de părti (obligatii divizibile, obligatii so-
lidare şi obligatii indivizibile) şi obligatiile cu pluralitate de obiecte (obligatii alternative şi
obligatii facultative).
În sfârşit, după cum pot fi exprimate sau nu în bani, se mai distinge între obligatii
civile pecuniare şi obligatii civile de altă natură.

§3. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL. BUNURILE

1. Definitia obiectului raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil întelegem conduita părtilor, adică actiunea sau
inactiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este tinut subiectul pasiv.
În raporturile juridice patrimoniale, conduita părtilor se referă adesea la lucruri, dar
acestea nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil, tinând cont de caracterul
social al acestui raport. De regulă însă, lucrul este luat în considerare ca obiect
derivat al raportului juridic civil.

2. Definitia bunurilor. Corelatia dintre bunuri şi patrimoniu

Codul civil întrebuintează termenul „bun” într-un dublu sens. În sens larg, prin
bunuri se desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acestea. În sens
restrâns, prin bunuri se desemnează numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi
patrimoniale.
Putem defini bunul, în sens restrâns, ca fiind valoarea economică ce este utilă
pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi care este susceptibilă
de apropriere (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale.
O altă notiune frecvent folosită în dreptul civil, care este în strânsă legătură cu
aceea de bunuri, este cea de patrimoniu. Prin patrimoniu se întelege totalitatea drept
turilor şi obligatiilor patrimoniale care apartin unei persoane fizice sau juridice. Pa-
trimoniul se compune din două laturi, anume, latura activă, formată din drepturile
patrimoniale, precum şi latura pasivă, alcătuită din obligatiile patrimoniale. Aşadar,
între notiunile de patrimoniu şi de bun există o relatie de tipul întreg-parte, cu pre-
cizarea că bunurile pot fi privite fie în mod izolat, unul câte unul, fie în mod global, ca
o universalitate juridică apartinând unei persoane, în acest din urmă caz repre-
zentând însăşi latura activă a patrimoniului acelei persoane.

3. Clasificarea bunurilor

a) Bunuri imobile şi bunuri mobile

Această clasificare se face în functie de un criteriu mixt, anume natura bunurilor şi


calificarea dată de lege.
În dreptul nostru civil, bunurile imobile (numite şi bunuri nemişcătoare) sunt de trei
feluri: imobile prin natura lor; imobile prin destinatie; imobile prin obiectul la care se
aplică (numite şi imobile prin determinarea legii).
Sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantatiile prinse în
rădăcini, constructiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent,
platformele şi alte instalatii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul
continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în
acestea cu caracter permanent (art. 537 NCC).

Pentru a fi în prezenta unui imobil prin destinatie, trebuie îndeplinite două cerinte şi
anume, pe de o parte, să existe un raport de accesorietate (adică de afectare),
fizică sau volitională (în sensul că acest raport este stabilit fie printr-o legătură
materială, fie printr-o legătură intelectuală), între bunul mobil şi imobilul prin natura lui
la care serveşte, iar, pe de altă parte, ambele bunuri să aibă acelaşi proprietar (art.
546 NCC).
Vom include în categoria bunurilor imobile (prin obiectul la care se aplică) şi
drepturile reale imobiliare (altele decât dreptul de proprietate). Bunurile mobile
(numite şi bunuri mişcătoare)sunt toate bunurile care nu sunt calificate imobile.
O categorie aparte sunt bunurile mobile prin anticipatie care prin natura lor sunt
imobile, dar pe care părtile unui act juridic le privesc ca mobile în considerarea a
ceea ce vor deveni în viitor (art. 540 NCC). Sunt bunuri mobile prin anticipatie, spre
exemplu, fructele şi recoltele neculese încă, arborii, materialele ce vor rezulta din
demolarea unei constructii, piatra din carieră, desigur pentru toate aceste bunuri
numai dacă sunt înstrăinate cu anticipatie prin act juridic. Mobilele prin anticipatie au
un caracter mobiliar relativ, în sensul că aceste bunuri sunt mobile numai în
raporturile dintre părtile actului juridic respectiv. Fată de terti însă, ele devin mobile
numai după desprinderea efectivă de fond.

b) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil

Această clasificare a bunurilor porneşte de la regimul circulatiei lor juridice.


Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate
prin acte juridice. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de exceptiile
prevăzute expres de lege.
În cadrul acestei categorii putem distinge între, pe de o parte, bunurile care pot
circula liber, neîngrădit, iar, pe de altă parte, bunurile care pot fi dobândite, detinute
sau înstrăinate însă numai cu respectarea anumitor conditii restrictive (de exemplu,
armele de foc şi munitiile, materialele explozive, produsele şi substantele toxice,
obiecte de cult etc.).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul unui act
juridic civil translativ sau constitutiv de drepturi reale (art. 1229 NCC).
În sensul propriu-zis al cuvântului, sunt scoase din circuitul civil numai lucrurile care,
prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate şi, pe
cale de consecintă, obiect (derivat) al actelor juridice, adică aşa-numitele lucruri
comune (res communis – aerul, razele soarelui, apa mării etc.).
Notiunile de bunuri aflate în circuitul civil, respectiv bunuri scoase din circuitul civil,
în realitate, vizează fie numai inalienabilitatea unor bunuri (bunuri ce nu pot fi
înstrăinate, dar care pot forma obiectul unor acte juridice netranslative de proprieta-
te), fie numai regimul juridic restrictiv al circulatiei anumitor bunuri.

c) Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic

După modul în care sunt determinate, deosebim bunurile determinate individual


(numite şi bunuri certe – res certa) şi bunurile determinate generic (numite şi bunurile
generice sau de gen – res genera).
Bunurile determinate individual sunt acelea care, potrivit naturii lor sau vointei
exprimate de părtile actului juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice.
Includem în această categorie, spre exemplu, unicatele, o casă indicată prin locul ei
de situare (localitate, stradă, număr), un autoturism individualizat prin seria motorului,
a saşiului, prin numărul de înmatriculare etc.
Bunurile determinate generic sunt acelea care se individualizează prin însuşirile
speciei sau categoriei din care fac parte. Aceste bunuri se indică, spre individua-
lizare, prin număr, greutate, măsură etc. Sunt asemenea bunuri: alimentele, banii etc.
În calificarea unui bun ca determinat individual sau generic, trebuie să se tină cont
nu numai de natura bunului respectiv, ci şi de vointa părtilor exprimată în actul juridic
încheiat, deoarece un bun care prin natura lui ar urma să fie socotit generic poate fi
privit de părtile contractante ca determinat individual.

d) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile

După cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligatii civile,
bunurile sunt fungibile şi nefungibile.
Bunul fungibil este acela care, în executarea unei obligatii, poate fi înlocuit cu altul,
fără a fi afectată valabilitatea plătii.
Bunul nefungibil este acela care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea unei
obligatii, aşa încât debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat (art.
543 NCC).
În principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile deter-
minate individual sunt bunuri nefungibile. Însă, caracterul fungibil sau nefungibil al
unui bun este dat nu numai de natura bunului, ci poate fi dat şi de vointa părtilor unui
act juridic, ceea ce înseamnă că părtile pot conveni ca două bunuri certe să fie consi-
derate fungibile.

e) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

Această clasificare se face după cum folosirea bunurilor implică sau nu consu-
marea substantei ori înstrăinarea lor (art. 544 NCC) .
Bunul consumptibil este acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui între-
buintare să nu implice consumarea substantei sau înstrăinarea lui. Spre exemplu,
banii, alimentele, combustibili etc. sunt bunuri consumptibile.
Bunul neconsumptibil este acel bun care poate fi folosit în mod repetat, fără să fie
necesară, pentru aceasta, consumarea substantei sau înstrăinarea lui. Ca exemple
de bunuri neconsumptibile pot fi mentionate: clădirile, terenurile, maşinile etc.
Deşi în majoritatea cazurilor, bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar cele
neconsumptibile sunt nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun, deci
consumptibilitatea nu trebuie confundată cu fungibilitatea. Exemplul clasic de bun
consumptibil şi nefungibil este acela al ultimei sticle cu vin dintr-o recoltă de vin cele-
bră. De asemenea, pot exista şi bunuri neconsumptibile, dar fungibile, spre exemplu,
două cărti din aceeaşi editie.

f) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

După cum sunt ori nu producătoare de alte bunuri, numite fructe, bunurile se îm-
part în frugifere şi nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt acelea care, în mod periodic şi fără consumarea substantei
lor, dau naştere altor bunuri, numite fructe .
Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însuşirea de a da naştere altor pro-
duse, în mod periodic şi fără consumarea substantei lor.
Se disting trei categorii de fructe: fructe naturale, adică acele fructe care se produc
fără vreo interventie a omului; fructe industriale, adică acelea care se produc ca
urmare a activitătii omului; fructe civile, prin care desemnăm echivalentul în bani sau
în alte bunuri al folosirii unui bun (chiriile, dobânzile, venitul rentelor; arendele etc.).
Distinctia între cele trei categorii de fructe prezintă interes în ceea ce priveşte
modul lor de dobândire, în sensul că fructele naturale şi cele industriale se dobân-
desc prin culegere (percepere), iar fructele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla
scurgere a timpului).
Fructele nu trebuie confundate cu productele. Productele sunt foloase trase dintr-un
bun cu consumarea substantei sale. Spre exemplu, includem în categoria produc-
telor: piatra dintr-o carieră, nisipul dintr-o albie etc. Distinctia dintre fructe şi producte
prezintă importantă practică sub mai multe aspecte, de exemplu: uzufructuarul are
dreptul numai la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesorul
de bună-credintă dobândeşte numai fructele (art. 948 NCC.), nu însă şi productele.

g) Bunuri corporale şi bunuri incorporale


Această clasificare are drept criteriu modul lor de percepere.
Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existentă materială, fiind uşor
perceptibile simturilor omului. Bunurile incorporale sunt valorile economice care au o
existentă ideală, abstractă. Sunt astfel de bunuri drepturile subiective patrimoniale.
Vom distinge următoarele categorii de bunuri incorporale:
- drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate;
- proprietătile incorporale. În această categorie sunt incluse bunuri a căror exis-
tentă depinde de activitatea şi de puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitate în
curs (de exemplu, fondul de comert), fie dintr-o activitate trecută şi materializată în
creatii spirituale (drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile
conexe acestora);
- titlurile de valoare. În această categorie sunt incluse valorile mobiliare (actiunile,
obligatiunile, instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit încadrate
de Comisia Natională a Valorilor Mobiliare în această categorie), precum şi efectele
de comert (cambia, biletul la ordin şi cecul);
- drepturile de creantă.

h) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile

După cum pot fi sau nu împărtite fără să îşi schimbe destinatia, bunurile se
clasifică în divizibile şi indivizibile.
Bunul divizibil este acela care poate fi împărtit fără să îşi schimbe, prin aceasta,
destinatia sa economică – art. 545 NCC.
Bunul indivizibil este acela care, prin împărtire, îşi schimbă destinatia economică.

j) Bunuri principale şi bunuri accesorii - art. 546 NCC.

Această clasificare a bunurilor se face în funcŃie de corelaŃia dintre ele.


Bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent, fără să fie
destinat a servi la întrebuintarea altui bun.
Bunul accesoriu este acela care este afectat întrebuintării altui bun, principal. Ca
exemple de bunuri accesorii, cităm: cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, coperta
pentru caiet, prelata pentru autoturism etc.
Caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însuşirile fizice ale
bunului, cât mai ales din vointa omului.

k) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

Atunci când creditorul are împotriva debitorului o creantă având ca obiect remiterea
unei sume de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul nu plăteşte de bunăvoie, el
va putea să treacă la executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-şi
creanta din sumele obtinute prin valorificarea acestora. Trebuie retinut însă că nu
toate bunurile debitorului pot forma obiect al executării silite.
În consecintă, vom deosebi, pe de o parte, bunurile sesizabile, adică acele bunuri
care sunt susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite, iar, pe de altă parte, bu-
nurile insesizabile, adică acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru realizarea
unei creante băneşti.

§4. PĂRTILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1. Categoriile subiectelor de drept civil

Există două categorii de subiecte de drept civil: persoanele fizice; persoanele


juridice (numite uneori şi persoane morale).
Prin persoană fizică se desemnează omul, privit ca titular de drepturi subiective
civile şi obligatii civile.
Prin persoană juridică se desemnează entitatea care, îndeplinind conditiile pre-
văzute de lege, este titulară de drepturi şi obligatii.
Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească ur-
mătoarele cerinte, cumulativ (art. 187 NCC):
- să aibă o organizare proprie;
- să aibă un patrimoniu distinct;
- să aibă un scop determinat.

2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

În circuitul civil, cele mai multe situatii sunt acelea în care raportul juridic civil se
stabileşte între o persoană, ca subiect activ (persoana care dobândeşte sau detine
dreptul subiectiv civil ce intră în continutul raportului juridic civil), şi o altă persoană,
ca subiect pasiv (persoana căreia îi incumbă obligatia civilă ce intră în continutul ra-
portului juridic civil). Sub aspectul subiectelor sale, se spune că un asemenea raport
juridic civil este simplu.
Există însă şi situatii în care raportul juridic civil se stabileşte între mai multe
persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, vorbindu-se astfel despre ra-
porturi juridice civile cu pluralitate de subiecte.
În cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind nedetermi-
nat, este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu exceptia sub
biectului activ. În schimb, pluralitatea activă este mai rară, întâlnindu-se totuşi în
raporturile nepatrimoniale ce decurg din creatia intelectuală şi prezentându-se sub
forma coautoratului.
Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, urmează să deosebim după
cum acestea au în continut un drept real sau un drept de creantă.

a) Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor reale

În cazul raporturilor juridice civile reale, având în continut dreptul de proprietate,


subiectul pasiv este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, mai
putin titularul dreptului de proprietate. Subiectul activ poate să fie o persoană (pro-
prietatea exclusivă) ori poate să fie alcătuit din mai multe persoane (proprietatea
comună). Pluralitatea activă există deci sub forma mai multor titulari ai dreptului de
proprietate asupra unui lucru sau asupra unei mase de lucruri.
Proprietatea comună poate să îmbrace una din următoarele două forme: copro-
prietatea, şi devălmăşia (art. 632 NCC).
Coproprietatea presupune că mai multe persoane (care poartă denumirea de co-
proprietari) detin în proprietate un lucru sau câteva lucruri determinate, fiecare dintre
coproprietari având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, dar
neavând o parte determinată din lucrul privit în materialitatea lui.
Prin devălmăşie se desemnează acea proprietate comună care se caracterizează
prin faptul că titularii nu au precizată cota-parte ce ar reveni fiecăruia din drept, ci
acesta este nefractionat, deci dreptul de proprietate nu este divizat şi, cu atât mai
mult, nici lucrul sau lucrurile nu sunt fractionate. Ca exemplu de devălmăşie, men-
tionăm proprietatea sotilor asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei.
Proprietatea comună, în oricare din cele trei forme, încetează prin partaj (împăr-
teală), cu exceptia cazurilor de proprietate comună pe cote-părti fortată şi perpetuă
(art. 632 NCC).

b) Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor de creantă

În cazul raporturilor juridice civile obligationale (numite şi de creantă), pluralitatea


poate să fie activă (mai multi creditori), pasivă (mai multi debitori) sau mixtă (mai
multi creditori şi mai multi debitori).
Sub un alt aspect, pluralitatea de subiecte în cazul raporturilor obligationale poate
îmbrăca trei forme: obligatiile conjuncte, obligatiile solidare şi obligatiile indivizibile.
Obligatia conjunctă (numită şi obligatie divizibilă) este aceea care leagă mai multi
creditori sau mai multi debitori, între care creanta sau, după caz, datoria este divizibi-
lă. Aşadar, fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor (în caz de pluralitate
activă) sau de la debitori (în caz de pluralitate mixtă) decât partea sa, respectiv
fiecare dintre codebitori nu este tinut decât pentru partea sa din datoria comună (atât
în caz de pluralitate pasivă, cât şi în caz de pluralitate mixtă).
Obligatia solidară este aceea în care fiecare creditor poate cere debitorului
întreaga datorie (solidaritate activă) sau fiecare debitor este tinut şi poate fi obligat la
plata întregii datorii (solidaritate pasivă).
Solidaritatea activă constă deci în posibilitatea fiecărui creditor de a cere de la
debitor plata întregii creante datorate; plata făcută de debitor unuia dintre creditorii
solidari îl liberează fată de toti ceilalti creditori solidari, iar creditorul ce a încasat toată
creanŃa este obligat să o împartă cu ceilalti creditori.
Solidaritatea pasivă constă în posibilitatea creditorului de a cere oricăruia dintre
codebitori executarea integrală a prestatiei care formează obiectul obligatiei (plata
întregii datorii); plata făcută în întregime de către unul dintre codebitorii solidari îi
liberează şi pe ceilalti fată de creditor, iar codebitorul care a plătit are dreptul să se
îndrepte împotriva celorlalti codebitori şi să le pretindă tot ceea ce a plătit peste
partea sa, însă datoria acestora fată de el nu mai este solidară, ci divizibilă.
Insolvabilitatea unuia dintre debitori nu va fi suportată de către debitorul plătitor ci,
proportional cu datoria fiecăruia, de către toti debitorii (art. 1457 NCC)
Obligatia indivizibilă este aceea care, datorită naturii obiectului, material sau
intelectual, cf, (art. 1424 NCC) ei sau datorită vointei părtilor, nu poate fi împărtită
între creditori (indivizibilitate activă) ori între debitori (indivizibilitate pasivă). Aşadar,
dacă obligatia este indivizibilă, indiferent de numărul creditorilor sau al debitorilor,
fiecare creditor poate cere întreaga prestatie ce formează obiectul obligatiei, iar
fiecare debitor poate fi constrâns să execute întreaga prestatie; plata făcută de
oricare dintre debitorii obligati indivizibil stinge datoria fată de toti ceilalti codebitori.
Vezi pentru o aplicatie în materia contractului de întretinere (art. 2256 NCC)
Deşi între obligatia solidară şi obligatia indivizibilă există asemănări, mai ales din
punctul de vedere al efectelor, ele nu trebuie confundate, principalele deosebiri fiind
următoarele: în ceea ce priveşte izvorul lor, numai conventia poate fi izvor atât pentru
solidaritate cât şi pentru indivizibilitate, însă există şi izvoare proprii, şi anume, legea
pentru solidaritate, respectiv natura obiectului obligatiei pentru indivizibilitate; sub
aspectul întinderii, solidaritatea functionează numai fată de cei între care s-a născut
(fată de moştenitori obligatia transmitându-se divizată), pe când indivizibilitatea se
transmite şi succesorilor; în cazul indivizibilitătii pasive, debitorul chemat în judecată
poate să solicite introducerea în cauză a celorlalti debitori pentru a fi obligati
împreună la executarea prestatiei datorate, în vreme ce, în cazul solidaritătii pasive,
debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalti
codebitori solidari numai pentru a se întoarce împotriva lor, pentru partea datorată de
fiecare dintre ei.

3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

Problema schimbării subiectelor raportului juridic civil se pune numai în cazul ra-
porturilor patrimoniale, deoarece, în cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ
este titularul unui drept intransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat.
Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, trebuie să distingem între rapor-
turile reale şi raporturile obligationale.
În ceea ce priveşte raporturile juridice civile patrimoniale care au în continut un
drept real, se poate pune numai problema schimbării subiectului activ, nu însă şi a
subiectului pasiv, acesta din urmă fiind nedeterminat. Schimbarea subiectului activ în
asemenea raporturi se poate face printr-unul din modurile de transmitere (dobândire)
a drepturilor reale: prin conventie, moştenire legală sau testamentară, accesiune,
uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credintă în cazul bunurilor mobile şi al
fructelor, prin ocupatiune, traditiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci
când ea este translativă de proprietate prin ea însăşi, sau prin act administrativ (art.
557 NCC)În cazul raporturilor juridice care au în continut un drept de creantă, poate
să intervină o schimbare atât a persoanei subiectului activ (creditorul), cât şi o
schimbare a persoanei subiectului pasiv (debitorul).

a) Schimbarea creditorului
Există mai multe mijloace juridice care conduc, direct sau indirect, la schimbarea
persoanei subiectului activ al raportului juridic obligational.
Cesiunea de creantă este o conventie prin care un creditor transmite o creantă a
sa unei alte persoane(art. 1566 NCC). Creditorul care transmite creanta se numeşte
cedent, persoana căreia i se transmite creanta se numeşte cesionar, iar debitorul
creantei transmise se numeşte debitor cedat.
Prin efectul cesiunii de creantă, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul.
Creanta care a format obiectul cesiunii rămâne însă neschimbată, păstrându-se
natura ei, precum şi eventualele garantii ce o însoteau; cesionarul devine creditor al
debitorului cedat pentru valoarea nominală a creantei, indiferent de pretul cesiunii şi
chiar şi atunci când cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.
Părti în cesiunea de creantă sunt numai cedentul şi cesionarul, aşa încât, pentru
validitatea acesteia nu este necesar şi consimtământul debitorului cedat, însă, pentru
a-i fi opozabilă, trebuie îndeplinite anumite formalităti.
Subrogatia personală (numită şi subrogatia în drepturile creditorului prin plata
creantei) este o modalitate de transmitere legală sau conventională (art. 1593-1598
NCC) a dreptului de creantă către un tert care a plătit pe creditorul initial, în locul
debitorului. Persoana care plăteşte datoria debitorului se numeşte solvens, iar
creditorul care primeşte plata se numeşte accipiens.
Ca efect al subrogatiei personale, solvensul ia locul (se subrogă) accipiensului,
deci subiectul activ initial este înlocuit cu o altă persoană, care devine noul creditor al
aceluiaşi debitor. Solvensul (subrogatul) dobândeşte toate drepturile accipiensului
(creditorului plătit), deci dobândeşte creanta cu toate drepturile şi accesoriile ei,
inclusiv cu eventualele garantii ce o însotesc.
Novatia (acea conventie prin care părtile sting o obligatie existentă, înlocuind-o cu o
nouă obligatie) prin schimbare de creditor constă în substituirea unui nou creditor
celui vechi, debitorul devenind obligat fată de noul creditor şi fiind liberat fată de
vechiul creditor (art. 1609-1614 NCC).
Trebuie subliniat că, spre deosebire de cesiunea de creantă şi de subrogatia per-
sonală, când are loc tot o schimbare a creditorului, fără însă a se transforma creanta
initială (aceasta este doar transmisă), în cazul novatiei, inclusiv al novatiei prin
schimbare de creditor, creanta veche se stinge şi se transformă într-o nouă creantă,
având ca titular pe noul creditor (deşi obligatia veche se stinge, efectele obligatiei
vechi nu încetează, ci se transformă în efectele obligatiei născute prin novatie).
Subiectul activ al raportului juridic obligational mai poate fi schimbat prin moştenire
(în cazul persoanelor fizice), prin fuziune, divizare şi transformare (în cazul persoane
lor juridice), prin poprire (ca efect al popririi, tertul poprit trebuie să efectueze plata
către creditorul popritor, deşi, anterior înfiintării popririi, el era obligat fată de debitorul
poprit) sau chiar prin intermediul stipulatiei pentru altul (dacă este dublată de
stingerea unei obligatii anterioare a promitentului fată de stipulant, obligatie având ca
obiect prestatia pe care promitentul urmează să o execute în favoarea tertului
beneficiar). Schimbarea se poate realiza şi prin cesiunea contractului, dobânditorul
primind atât drepturile cât şi obligatiile contractuale (vz. pentru o aplicatie legală art.
1811 NCC).
b) Schimbarea debitorului

Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligational, în dreptul


civil român, nu se poate realiza pe calea directă a unei cesiuni de datorie (care ar
presupune înstrăinarea de către debitor a datoriei sale către o tertă persoană fără a fi
nevoie de consimtământul creditorului acelei obligatii). Această situatie a neregle-
mentării cesiunii de datorie este justificată în doctrină, pe de o parte, pe lipsa de
interes practic, iar, pe de altă parte, pe ideea potrivit căreia creanta este un raport
personal, în care personalitatea debitorului (solvabilitate, cinste etc.) prezintă un
interes primordial, astfel încât nu s-ar putea concepe să i se dea creditorului, fără
voia lui, un alt debitor; de altfel, o eventuală cesiune a datoriei ar putea să producă
efecte negative şi asupra celor care s-au obligat să garanteze acea datorie ori s-au
obligat în solidar cu debitorul înstrăinător.
Ar urma să admitem că, în măsura în care există consimtământul creditorului,
poate avea loc o preluare de datorie. Aşadar, vom retine un prim mijloc juridic de
schimbare a debitorului, anume preluarea datoriei în măsura în care există consim-
tământul creditorului acelei obligatii, fie printr-un contract între creditor şi noul debitor,
fie printr-un contract între vechiul şi noul debitor, dar, pentru eficacitate, numai cu
acordul ulterior al creditorului (art. 1599-1608 NCC) .
Pentru atingerea unor efecte asemănătoare celor de la cesiunea de datorie, deci
pentru schimbarea indirectă a persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obliga-
tional, pot fi utilizate anumite mijloace juridice, precum: cesiunea contractului, novatia
prin schimbare de debitor, delegatia, stipulatia pentru altul, poprirea etc.
Mentionăm însă că problema schimbării persoanei subiectului pasiv nu se poate
pune în acele cazuri în care obligatia trebuie executată personal de către debitor,
întrucât a fost stabilită în considerarea persoanei lui (obligatie intuitu personae).
Schimbarea subiectului pasiv se poate realiza prin cesiunea contractului,
dobânditorul primind atât drepturile cât şi obligatiile contractuale (vz. art. 1315-1320
NCC).
Novatia prin schimbare de debitor are loc atunci când o tertă persoană se an-
gajează fată de creditor să plătească datoria. O asemenea operatiune poate avea loc
cu sau fără consimtământul debitorului.
În cazul în care tertul se angajează fată de creditor să plătească datoria fără
consimtământul debitorului, se spune că novatia se realizează pe cale de
expromisiune.
În cazul în care se cere şi consimtământul debitorului, novatia prin schimbare de
debitor este o delegatie perfectă.
Delegatia este o conventie prin care un debitor aduce creditorului său angajamen-
tul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui. Debitorul care face delegatia se
numeşte delegant, persoana care se obligă alături de el sau în locul lui (deci persoa-
na delegată ca nou debitor) se numeşte delegat, iar creditorul care primeşte acest
angajament se numeşte delegatar.
După cum delegatarul îl liberează sau nu pe delegant, delegatia este perfectă sau
imperfectă.
Delegatia este perfectă atunci când delegatarul, prin declaratie expresă, îl liberea-
ză pe delegant, multumindu-se cu noua obligatie a delegatului. Practic, delegatia
perfectă se confundă cu novatia prin schimbare de debitor făcută cu consimtământul
debitorului.
Delegatia este imperfectă dacă delegatarul nu consimte la liberarea delegantului,
astfel încât el va avea, pe lângă vechiul debitor (delegantul), un nou debitor (delega-
tul). Deşi nereglementară expres de către noul cod ea este admisibilă ca o conventie
nenumită.
Stipulatia pentru altul (care se mai numeşte şi contractul în folosul unei terte
persoane) este acel contract prin care una din părti stipulează o prestatie de la cea-
laltă parte în folosul unei terte persoane, fără să fie reprezentantul acesteia din urmă
şi fără ca tertul beneficiar să participe la încheierea contractului. Cel care stipulează
prestatia în favoarea tertului se numeşte stipulant, persoana care se obligă fată de
stipulant să execute prestatia în folosul tertului se numeşte promitent, iar persoana în
favoarea căreia se face stipulatia se numeşte tert beneficiar. Aşadar, în cazul stipula-
tiei pentru altul, promitentul se obligă fată de stipulant să execute o prestatie în fa-
voarea tertului beneficiar, acesta din urmă neparticipând la încheierea conventiei
respective nici direct, nici reprezentat de stipulant.
Indirect, stipulatia pentru altul poate duce la o schimbare de debitor, anume atunci
când stipulatia este făcută în scopul achitării unei datorii de către debitorul initial, prin
intermediul unei alte persoane, pe care o face debitor al creditorului său. Trebuie
subliniat că, pe această cale, nu se realizează o transmitere directă a calitătii de de-
bitor, întrucât vechiul debitor (stipulantul) nu este liberat fată de creditorul său (tertul
beneficiar) prin efectul stipulatiei, neavând loc o transmitere a datoriei, ci se creează
un nou drept de creantă. De altfel, tertul beneficiar nici nu poate fi obligat să accepte
dreptul stipulat în favoarea sa, în cazul neacceptării considerându-se că dreptul nu a
intrat niciodată în patrimoniul său (art. 1286 NCC).
Poprirea este o formă de executare silită indirectă prin care creditorul urmăreşte
sumele sau efectele pe care debitorul său le are de primit de la o tertă persoană.
Creditorul care urmăreşte sumele respective se numeşte creditor popritor, debitorul
acestuia poartă denumirea de debitor poprit, iar tertul, care la rândul lui este debitor
al debitorului poprit, se numeşte tert poprit.
Poprirea constă deci în indisponibilizarea sumelor sau efectelor în mâinile tertului
poprit şi în obligarea acestuia de a plăti, ceea ce datorează debitorului poprit, direct
creditorului popritor. Tertul poprit devine debitor direct al creditorului popritor, trebuind
să plătească suma poprită numai acestuia, ceea ce înseamnă că prin poprire se rea-
lizează o schimbare indirectă a persoanei subiectului pasiv al raportului obligational.
Mentionăm că prin poprire se naşte un nou raport juridic obligational (între creditorul
popritor şi tertul poprit), însă nu în toate cazurile se vor stinge cele două raporturi
juridice obligationale preexistente (este vorba de raportul dintre creditorul popritor şi
debitorul poprit, care se mentine în limita datoriei rămase neacoperite după ce tertul
poprit a plătit creditorului popritor, precum şi de raportul dintre debitorul poprit şi tertul
poprit, care se mentine în limita a ceea ce a rămas după ce tertul poprit a plătit
creditorului popritor).
La o schimbare a subiectului pasiv se poate ajunge, indirect, chiar şi printr-o cesiu-
ne de creantă. Spre exemplu, să presupunem că Primus este creditor al lui Secundus,
iar, la rândul lui, Secundus este creditor al lui Tertius; Secundus cedează lui Primus
creanta sa fată de Tertius, astfel încât Primus devine creditor al lui Tertius. Însă,
Primus va avea împotriva lui Tertius creanta lui Secundus, creantă care s-ar putea să
fie mai putin avantajoasă decât cea pe care o avea fată de Secundus (de exemplu, nu
este însotită de garantii); în asemenea cazuri, este preferabil pentru Primus să fie de
acord cu preluarea datoriei lui Secundus de către Tertius.
De asemenea, subiectul pasiv al raportului juridic obligational mai poate fi schim-
bat prin moştenire (în cazul persoanelor fizice), respectiv prin fuziune, divizare şi
transformare (în cazul persoanelor juridice).

§6. Teme de reflectie.

1. Identificati situatiile în care un bun mobil, prin natura lui, devine bun imobil.
2. Comparati drepturile relative şi drepturile absolute.
3. Analizati care dintre următoarele forme ale pluralitătii pasive este mai
avantajoasă pentru un creditor: obligatia divizibilă, obligatia solidară sau
obligatia indivizibilă.
Unitatea de învătare nr. 3
ACTUL JURIDIC CIVIL

Cuprins:
§1. Definitia şi clasificarea actelor juridice civile.
§2. Conditiile de fond ale actului juridic civil.
§3. Forma actului juridic civil.
§4. Modalitătile actului juridic civil.
§5. Efectele actului juridic civil.
§6. Nulitatea actului juridic civil.
§7. Alte sanctiuni sau cauze de ineficacitate a actului juridic civil.
§8. Răspunderea civilă contractuală.
§9. Teme de reflectie.

§1. DEFINITIA ŞI CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE

1. Definitia actului juridic civil

Prin act juridic civil se întelege manifestarea de vointă făcută cu intentia de a


produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil
concret.
Trebuie subliniat că termenul „act” poate avea două întelesuri. Primul sens este
acela care se desprinde din definitia de mai sus, deci de operatiune juridică. Pentru
acest sens, se utilizează şi formula negotium iuris sau, mai simplu, cuvântul
negotium. Însă, atât în legislatie, cât şi în doctrină sau în jurisprudentă, prin „act”
(uneori chiar prin sintagma „act juridic”) se desemnează şi înscrisul constatator al
manifestării de vointă, adică suportul material care consemnează sau redă opera-
tiunea juridică. Pentru acest al doilea sens, se foloseşte şi expresia instrumentum
probationis sau, mai simplu, cuvântul instrumentum. Într-o exprimare riguros exactă,
pentru cel de al doilea sens ar trebui să se folosească termenul de înscris.

2. Clasificarea actelor juridice civile

a) Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale


În functie de numărul părtilor, actele juridice civile se clasifică în unilaterale,
bilaterale şi multilaterale.
Actul juridic unilateral este rezultatul vointei unei singure părti.
Categoria actelor juridice civile unilaterale include: testamentul, acceptarea
moştenirii, renuntarea la moştenire, denuntarea unui contract de către una din părti (în
măsura în care legea permite aceasta ori părtile au stipulat în contract
posibilitatea denuntării unilaterale), oferta de a contracta, promisiunea publică de
recompensă, oferta de purgă, ratificarea unui act juridic încheiat în lipsa ori cu
depăşirea împuternicirii de a reprezenta, confirmarea unui act juridic anulabil,
mărturisirea etc.
Actul juridic bilateral reprezintă vointa concordantă (acordul de vointă) a două
părti. Sunt acte juridice bilaterale: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
schimb, contractul de donatie, contractul de locatiune, contractul de mandat etc.
Actul juridic multilateral este rezultatul acordului de vointă a trei sau mai multe
părti. Sunt asemenea acte: contractul de societate civilă, dacă a fost încheiat de cel
putin trei asociati; conventia de împărteală atunci când sunt trei sau mai multi
copărtaşi; contractul de tranzactie încheiat de cel putin trei părti.
În ceea ce priveşte criteriul acestei clasificări, subliniem că nu trebuie pus semnul
egalitătii între notiunile de parte a actului juridic civil şi de persoană, întrucât o parte
poate să fie formată şi din două sau mai multe persoane. Spre exemplu, dacă doi
coproprietari fac o ofertă de vânzare, suntem în prezenta unui act juridic unilateral,
deoarece, deşi este vorba de două persoane, ele formează o singură parte (ofer-
tantul).
Atragem atentia că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în
unilaterale şi bilaterale cu clasificarea contractelor civile în contracte unilaterale şi
contracte bilaterale (sinalagmatice), prevăzute de art. 1171 NCC. Clasificarea actelor
juridice în unilaterale şi bilaterale se face după criteriul numărului părtilor, pe când
clasificarea contractelor în unilaterale şi bilaterale se face după criteriul continutului
lor, mai precis după caracterul reciproc şi interdependent al obligatiilor născute între
părti. Toate contractele, deci şi contractele unilaterale, fac parte din categoria actelor
juridice bilaterale sau multilaterale, în schimb, actele juridice unilaterale nu sunt
contracte, deoarece nu sunt consecinta unui acord de vointă, ci sunt rezultatul
manifestării unilaterale de vointă.
Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligatii numai pentru
una dintre părti, cealaltă parte având numai calitatea de creditor, cum este cazul:
contractului de donatie, al contractului de împrumut de folosintă (comodat), al
contractului de împrumut de consumatie (mutuum), chiar şi atunci când ar fi cu
dobândă (întrucât atât obligatia de restituire, cât şi obligatia de plată a dobânzilor
revin împrumutatului), al depozitului cu titlu gratuit (neremunerat), al promisiunii
unilaterale de vânzare sau de cumpărare (afară de situatia când beneficiarul
promisiunii, în schimbul dreptului de optiune ce i se conferă, se obligă la plata unei
sume de bani) etc.
Contractul bilateral, numit şi contract sinalagmatic, se caracterizează prin
reciprocitatea obligatiilor ce revin părtilor şi prin interdependenta obligatiilor reciproce,
deci fiecare parte are atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor, cum este
cazul în: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de
schimb, contractul de locatiune, contractul de închiriere a suprafetelor locative,
contractul de arendare, contractul de depozit cu titlu oneros, contractul de întretinere,
contractul de tranzactie, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, contractul de
concesiune etc.

b) Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit

După scopul urmărit la încheierea lor, deosebim actele juridice civile cu titlu
oneros şi actele juridice civile cu titlu gratuit.
Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, fiecare parte urmăreşte obtinerea
unui avantaj în schimbul obligatiilor asumate (art. 1172 NCC). Spre exemplu, în
contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul urmăreşte să obtină pretul în schimbul
bunului, iar cumpărătorul urmăreşte să obtină bunul în schimbul pretului.
Actul juridic cu titlu gratuit este acela în care se procură un beneficiu fără a se
urmări obŃinerea altui avantaj (art. 1172 NCC). Ca exemple de acte juridice civile cu
titlu gratuit cităm: donatia, comodatul (împrumutul de folosintă), împrumutul de
consumatie fără dobândă, mandatul gratuit, depozitul neremunerat, contractul de
voluntariat, legatul.
La rândul lor, actele juridice cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi
acte aleatorii.
Actele comutative sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părtile cunosc sau
pot să cunoască, din chiar momentul încheierii lor, existenta şi întinderea obligatiilor
ce le revin. Sunt comutative, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare,
contractul de locatiune, contractul de antrepriză etc.
Actele aleatorii sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părtile au în vedere,
cel putin pentru una dintre ele, posibilitatea unui câştig şi riscul unei pierderi, datorită
unei împrejurări viitoare şi incerte, de care depinde întinderea sau chiar existenta
obligatiilor lor (art. 1173 NCC).
Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid, la rândul lor, în acte dezinteresate şi
liberalităŃi.
Actele dezinteresate sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul
procură un avantaj patrimonial cuiva fără să îşi micşoreze patrimoniul. Sunt acte
dezinteresate: mandatul gratuit, comodatul, depozitul neremunerat etc.
Liberalitătile sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi
micşorează patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului. Sunt liberalităti:
legatul, contractul de donatie, mecenatul.

c) Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice declarative

Clasificarea actelor juridice civile în constitutive, translative şi declarative se face


după criteriul efectului lor.
Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unui drept subiectiv civil ce nu a
existat anterior. Ca exemple de acte juridice constitutive mentionăm: instituirea unui
uzufruct, conventia prin care se instituie un drept de gaj sau o garantie reală
mobiliară, conventia de ipotecă, partajul etc.
Actul juridic translativ este acela care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv
din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane. Sunt translative, de
exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, donatia, cesiunea de creantă etc.
Actul juridic declarativ este acela care are ca efect consolidarea sau definitivarea
unui drept subiectiv civil preexistent. Fac parte din această categorie: actul
confirmativ, tranzactia.

d) Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de


dispozitie

În raport de importanta lor, actele juridice civile pot fi: de conservare, de adminis-
trare şi de dispozitie.
Actul juridic de conservare este acela prin care se urmăreşte preîntâmpinarea
pierderii unui drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna un act
avantajos pentru autorul său, deoarece presupune cheltuieli de o valoare mult mai
mică decât valoarea dreptului ce se tinde a fi salvat.
Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin care se urmăreşte să se
realizeze o normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu. În legătură cu
aceste acte, trebuie făcută distinctia între actul de administrare a unui bun singular
(ut singuli) şi actul de administrare a unui patrimoniu. Primul are semnificatia de act
de punere în valoare a unui bun, fără să se ajungă la înstrăinarea lui. Cel de al doilea
include însă şi acte care, raportate la un anumit bun, reprezintă acte de înstrăinare,
dar, raportate la un patrimoniu, reprezintă măsuri de normală folosire, exploatare,
valorificare a patrimoniului respectiv. Ex. locatiunea unui bun, asigurarea unui bun
etc.
Actul juridic de dispozitie este acela care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a
unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun. Pot fi incluse în această cate-
gorie: vânzarea, donatia, renuntarea la un drept, constituirea dreptului de uzufruct,
de superficie, constituirea unei ipoteci, a unui gaj (care reprezintă, totodată, grevarea
unui bun cu sarcini reale) etc.

e) Acte juridice consensuale, acte juridice solemne (formale) şi acte juridice reale

În functie de modul de formare, acte juridice civile se împart în consensuale,


solemne (formale) şi reale.
Actul juridic consensual este acel act juridic care ia naştere în mod valabil prin
simpla manifestare de vointă a părtii sau a părtilor, neînsotită de nici un fel de formă.
Chiar dacă părtile înteleg să însotească manifestarea de vointă de redactarea unui
înscris care să o consemneze, ele o fac nu pentru validitatea actului, ci pentru a-şi
asigura un mijloc de probă privind încheierea şi continutul acestuia. Trebuie subliniat
că, din punctul de vedere al formei în care se încheie actele juridice, actul juridic con-
sensual reprezintă regula, vorbindu-se astfel despre principiul consensualismului (art.
1178 NCC).
Actul juridic solemn (denumit şi formal) este acel act juridic pentru formarea căruia
simpla manifestare de vointă nu este suficientă, ci aceasta trebuie să îmbrace o
anumită formă prescrisă de lege. Această formă (de regulă, forma autentică) repre-
zintă o conditie pentru însăşi valabilitatea actului juridic respectiv. Se obişnuieşte să
se spună că forma este cerută ad validitatem sau ad solemnitatem. Sunt acte juridice
solemne: testamentul, donatia, contractul de ipotecă etc.
Actul juridic real este acela care nu se poate forma valabil decât dacă manifes-
tarea de vointă este însotită de remiterea (predarea) bunului. Deci, actele juridice
reale nu iau naştere în mod valabil decât din momentul predării (remiterii materiale) a
bunului. Întelegerea prealabilă predării poate fi considerată ca având valoarea unei
simple promisiuni (unilaterale sau, după caz, bilaterale) de a încheia actul juridic real,
dar nu se confundă cu acesta din urmă. Fac parte din categoria actelor juridice reale:
împrumutul, atât cel de folosintă (comodatul), cât şi cel de consumatie (mutuum),
depozitul, darul manual etc.

f) Acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităŃi

După legătura lor cu modalitătile (termen, conditie, sarcină), deosebim acte


juridice civile pure şi simple şi acte juridice civile afectate de modalităti.
Actul juridic pur şi simplu este acela care nu cuprinde o modalitate. De altfel, unele
acte juridice sunt incompatibile cu modalitătile, spre exemplu, actul de optiune
succesorală (acceptarea sau renuntarea la o moştenire), recunoaşterea filiatiei,
căsătoria, adoptia etc.
Actul juridic afectat de modalităti este acela care cuprinde o modalitate, adică un
termen, o conditie sau o sarcină. Unele acte juridice civile sunt esentialmente acte
afectate de modalităti, de exemplu, contractul de împrumut, contractul de rentă
viageră, contractul de întretinere, contractul de donatie cu sarcină, contractul de asi-
gurare etc.
Tinând cont de cele mentionate mai sus, poate rezulta şi o altă clasificare a actelor
juridice în functie de criteriul legăturii lor cu modalitătile şi anume:
- acte juridice incompatibile cu modalitătile;
- acte juridice care pot fi sau nu afectate de modalităti;
- acte juridice inseparabile de modalităti.
Interesul acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte valabilitatea actelor
juridice (de exemplu, în cazul actelor juridice de a căror esentă este existenta unei
modalităti, lipsa acesteia conduce la ineficacitatea actului), precum şi producerea
efectelor actelor juridice.

g) Acte juridice principale şi acte juridice accesorii

După raportul dintre ele, actele juridice civile pot fi principale sau accesorii.
Actul juridic principal este acel act care are o existentă de sine stătătoare, regimul
său juridic nedepinzând de cel al altui act juridic. În circuitul civil, cele mai multe acte
juridice sunt acte principale.
Actul juridic accesoriu nu are o existentă de sine stătătoare, soarta sa juridică
depinzând de soarta altui act juridic, principal. Sunt acte juridice civile accesorii:
clauza penală, fidejusiunea, arvuna, contractul de gaj, contractul de constituire a unei
garantii reale mobiliare, conventia de ipotecă etc. Actul juridic accesoriu poate fi
încheiat în acelaşi timp cu actul juridic principal, dar şi într-un moment diferit; de
asemenea, el poate fi un act separat, dar poate fi inclus şi în actul principal, sub
forma unor clauze.
Importanta acestei clasificări constă în aceea că, pe când validitatea actului juridic
principal şi mentinerea lui se examinează numai în functie de propriile elemente,
independent de alte acte juridice, validitatea şi eficacitatea actului juridic accesoriu se
apreciază nu numai în raport de propriile elemente, ci şi în functie de validitatea şi
eficacitatea actului juridic principal; soarta actului juridic accesoriu urmează soarta
actului juridic principal – accesorium sequitur principale. Desfiintarea sau încetarea,
din orice cauză, a actului juridic principal atrage şi desfiintarea sau încetarea actului
juridic accesoriu.

h) Acte juridice numite şi acte juridice nenumite

După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în


acte juridice numite (tipice) şi acte juridice nenumite (atipice).
Prin act juridic civil numit (tipic) se întelege acel act care are o denumire stabilită
de legea civilă, precum şi o reglementare proprie.
Prin act juridic civil nenumit (atipic) se întelege acel act care nu se bucură de o
denumire legală şi de o reglementare proprie. Aceste acte juridice dau expresie
principiului libertătii actelor juridice, de care ne vom ocupa atunci când vom analiza
principiile vointei juridice. De exemplu, contractul de întretinere, nefiind reglementat
de legislatia noastră, este un contract nenumit.
Este însă de retinut că în categoria contractelor nenumite nu se includ şi
contractele complexe, adică acele contracte care reunesc elementele a două sau mai
multe contracte numite (de exemplu, contractul hotelier, ce reuneşte elementele
contractului de locatiune, în privinta camerei închiriate, precum şi ale contractului de
depozit, în privinta lucrurilor călătorului aduse în hotel). Pentru asemenea contracte,
în măsura în care nu ar exista o reglementare specială, se vor aplica normele
prevăzute de lege pentru elementele (contractele) componente.
Pentru actele juridice numite, nu este necesar ca părtile să prevadă întotdeauna
întregul continut al lor, ci, în măsura în care nu au derogat de la dispozitiile legale ce
reglementează actul juridic încheiat (sau nu puteau să deroge), acestea se vor aplica
în mod automat şi complet. Simpla calificare a actului juridic (încadrarea lui într-un
anumit tip de act juridic numit) este suficientă pentru cunoaşterea regimului său
juridic. În schimb, în cazul actelor juridice nenumite, se vor aplica regulile stabilite de
părŃi, iar pentru aspectele la care părtile nu s-au referit în mod expres îşi vor găsi
aplicare regulile generale care cârmuiesc materia contractului (art. 1168 NCC), iar nu
cele care guvernează actul juridic numit cu care se aseamănă cel mai mult actul
nenumit încheiat de părti (analogia legii), aplicabile doar dacă materia contractului nu
este îndestulătoare.
Mentionăm că este posibil ca un act juridic nenumit să devină un act juridic numit,
în măsura în care se adoptă o reglementare corespunzătoare. Spre exemplu: după
adoptarea Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea, contractul de sponsorizare, dintr-un
contract nenumit, a devenit un contract numit; ca urmare a emiterii Ordonantelor nr.
51/1997 şi nr. 52/1997, contractul de leasing şi contractul de franciză au devenit acte
juridice numite etc.

i) Acte juridice cu executare dintr-o dată şi acte juridice cu executare succesivă

Această clasificare are drept criteriu modul de executare a actelor juridice civile.
Actul juridic civil cu executare dintr-o dată (uno ictu) este acel act a cărui
executare presupune o singură prestatie din partea debitorului. El se mai numeşte şi
act cu executare instantanee.
Actul juridic civil cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune
mai multe prestatii eşalonate în timp. Pot fi incluse în această categorie: contractul de
locaŃiune, contractul de arendare, contractul de închiriere a suprafetelor locative,
contractul de societate civilă etc.

§2. CONDIłIILE DE FOND ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se întelege aptitudinea subiectului


de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligatii civile prin încheierea actelor
juridice civile.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o conditie de fond, esentială, de
validitate şi generală a actului juridic civil.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacitătii civile,
reunind, în structura sa, o parte din capacitatea de folosintă a persoanei fizice sau
juridice, precum şi capacitatea de exercitiu a acesteia.
În această materie, regula sau principiul (art. 29, 1180,987, 1652 NCC) este
capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind exceptia.
În legătură cu regula capacitătii de a încheia acte juridice civile, se impun două
precizări.
În primul rând, sub aspectul corelatiei dintre capacitate şi discernământ, este de
retinut că, în timp ce capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discernământul
este o stare de fapt (de facto), care se apreciază de la persoană la persoană, în
raport de aptitudinea şi puterea psiho-intelectivă ale acesteia; capacitatea izvorăşte
numai din lege, pe când discernământul este de natură psihologică. În consecintă,
discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum o
persoană capabilă se poate găsi într-o situatie în care, vremelnic, să nu aibă
discernământ.
În al doilea rând, , persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligatii civile, afară
de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot apartine decât persoanei
fizice. Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea însă doar acele drepturi şi
obligatii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de
constituire sau statut.
Nerespectarea incapacitătii de a încheia actul juridic civil atrage sanctiunea
nulitătii actului juridic respectiv. Cât priveşte felul nulitătii (absolută sau relativă), vom
retine următoarele: în cazul persoanelor fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-
a nesocotit o incapacitate de folosintă impusă pentru ocrotirea unui interes obştesc,
însă va interveni nulitatea relativă dacă actul juridic a fost încheiat cu încălcarea unei
incapacităti de folosintă instituită pentru ocrotirea unui interes individual sau cu
nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea de exercitiu; în cazul persoanelor
juridice, lipsa capacitătii de folosintă respectiv nerespectarea principiului specialitătii
capacitătii de folosintă atrag sanctiunea nulitătii absolute a actului juridic respectiv, iar
nerespectarea regulilor privind capacitatea de exercitiu atrage nulitatea relativă.

2. Consimtământul

a) Precizări introductive

Prin consimtământ se întelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic


civil.
Consimtământul este o conditie de fond, esentială, de validitate şi generală a
actului juridic civil.
Consimtământul şi cauza (scopul) alcătuiesc vointa juridică. Aceasta este
guvernată de două principii: principiul libertătii actelor juridice civile (numit şi
principiul autonomiei de vointă) – art. 1169 NCC; principiul prioritătii vointei reale
(numit şi principiul vointei interne) – art. 1266 NCC, contractele interpretându-se
după vointa concordantă a părtilor şi nu după cea formal exprimată.
Pentru a fi valabil, consimământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinte,
cumulativ:
- să provină de la o persoană cu discernământ, în caz contrar actul fiind lovit de
nulitate relativă; Sarcina probei revine celui care afirmă lipsa discernământului la
momntul încheierii actului; în cazul în care după încheierea actului persoana a fost
pusă sub interdictie, anularea se poate pronunta dovedindu-se existenta (doar) a
cauzei (afectiunea medicală) punerii sub interdictie şi a notorietătii acesteia, la data
încheierii actului (art. 1205 alin. 2 NCC)
- să fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;
- să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimtământ.
Viciile de consimtământ sunt: eroarea; dolul (viclenia); violenta; leziunea.

b) Eroarea

Prin eroare se întelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act
juridic.
În functie de consecintele care intervin (sau după gravitatea ei), distingem între
eroarea esentială şi eroarea neesentială.
Eroarea este esentiala:
1. cand poarta asupra naturii sau obiectului contractului;
2. cand poarta asupra identitatii obiectului prestatiei sau asupra unei calitati a
acestuia ori asupra unei alte imprejurari considerate esentiale de catre parti in
absenta careia contractul nu s-ar fi incheiat;
3. cand poarta asupra identitatii persoanei sau asupra unei calitati a acesteia in
absenta careia contractul nu s-ar fi incheiat.
Eroarea de drept este esentiala atunci cand priveste o norma juridica
determinanta, potrivit vointei partilor, pentru incheierea contractului.
Eroarea neesentială este eroarea care nu ar fi afectat consimtământul părtii. E.g.:
starea civilă a contractantului, eroarea asupra solvabilitătii cocontractantului, eroarea
asupra calitătilor nesubstantiale ale obiectului actului juridic etc. Potrivit legii, eroarea
care priveşte simplele motive ale contractului nu este esentială, cu exceptia cazului
în care prin vointa părtilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.
Trebuie retinut de asemenea că atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii
economice a contraprestatiei, este vorba de o eroare lezionară, care însă nu este su,
pusă regulilor de la eroarea gravă (error in substantiam), ci regulilor de la leziune ca
viciu de consimtământ, ceea ce înseamnă că majorul nu va putea obtine anularea
actului juridic astfel încheiat, decât în conditiile reglementării legale a leziunii.
Eroarea indiferentă poate atrage cel mult o diminuare valorică a prestatiei, însă
poate să rămână chiar şi fără vreo consecintă juridică.
În functie de natura realitătii fals reprezentată, eroarea este de două feluri: eroare
de fapt; eroare de drept. Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau
situatii faptice la încheierea actului juridic civil. Eroarea de drept este falsa
reprezentare la încheierea actului juridic a existentei sau continutului unei norme
juridice.
Pentru ca falsa reprezentare a realitătii la încheierea unui act juridic să fie viciu de
consimtământ, trebuie întrunite cumulativ două cerinte (conditii):, eroarea să fie
gravă; este necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că
elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea
actului juridic civil în cauză.
NCC adaugă la cerintele erorii ca aceasta să fie scuzabilă, adică să nu fi putut fi
înlăturată prin diligente rezonabile (art. 1208 NCC), neasumată (riscul de a se afla în
eroare fiind cunoscut şi asumat, art. 1209 NCC) şi invocat cu bună credintă (art. 1212
NCC).
Vor atrage regimul erorii şi eroarea de comunicare sau transmitere precum şi
eroarea de calcul (art. 1210, 1211 NCC).
Sanctiunea erorii este nulitatea relativă a actului. Cu toate acestea instanta de
judecată poate admite adaptarea contractului la cererea celeilalte părti, în sensul că ,
dacă o parte este îndreptătită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar
cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta
fusese înteles de partea îndreptătită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră
că a fost încheiat aşa cum l-a înteles această din urmă parte. În acest caz, după ce a
fost informată asupra felului în care partea îndreptătită să invoce anulabilitatea a
înteles contractul şi înainte ca aceasta să fi obtinut anularea, cealaltă parte trebuie, în
termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a
comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu
executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înteles de
partea aflată în eroare.

c) Dolul

Consimtământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare
provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părti ori când aceasta din urmă a
omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe
care se cuvenea să i le dezvăluie.. În alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (iar
nu spontană, precum eroarea propriu-zisă).
Ca viciu de consimtământ, dolul este alcătuit din două elemente: un element
obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene (maşinatiuni, manopere
frauduloase, şiretenii etc.) pentru a induce în eroare; un element subiectiv
(intentional), ce constă în intentia de a induce în eroare o persoană, pentru a o
determina să încheie un anumit act juridic. Elementul obiectiv poate să constea şi
într-o reticentă. Nu orice simplă tăcere sau reticentă constituie dol, ci doar cea
frauduloasă. Nu orice împrejurare ascunsă atrage sanctiunea, ci doar acelea „pe
care se cuvenea sa i le dezvăluie” contractantului (art. 1214 NCC). Eroarea
provocată prin dol nu poate fi nici nescuzabilă şi nici asumată.
Pentru a fi viciu de consimtământ, dolul trebuie să provină de la cealaltă parte, de
la reprezentantul sau gerantul afacerilor ei. Partea care este victima dolului unui tert
nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi
trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului.
Sanctiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic.
Existenta elementului material în structura dolului justifică şi exercitarea unei actiuni
în despăgubire, utilizarea de mijloace viclene constituind o faptă ilicită.
Aşadar, victima dolului are la îndemână două actiuni, anume, pe de o parte, o
actiune în declararea nulitătii relative a actului juridic, iar, pe de altă parte, o actiune în
repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuintarea de mijloace viclene în
scopul inducerii sale în eroare. Aceste două actiuni pot fi cumulate.
Victima poate opta şi pentru mentinerea contractului şi reducerea propriei prestatii
(art. 1257 NCC). Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimtământului
prin dol nu implică prin ea însăşi renuntarea la dreptul de a cere daune-interese.
Întrucât dolul nu se prezumă, persoana care solicită anularea actului juridic pe
motiv că a avut consimtământul viciat prin dol trebuie să facă dovada dolului.

d) Violenta

Violenta (art. 1216-1220 NCC) este acel viciu de consimtământ care constă în
amenintarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o
determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
După natura răului cu care se amenintă, violenta poate să fie fizică sau morală.
Violenta fizică (vis) există atunci când amenintarea cu un rău priveşte integritatea
fizică a persoanei ori bunurile sale. Violenta morală (metus) există atunci când
amenintarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.
În raport de caracterul amenintării, se deosebeşte între amenintarea legitimă şi
amenintarea nelegitimă. Amenintarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de
consimtământ. Ca exemplu, se citează cazul în care creditorul îl amenintă pe
debitorul său cu darea în judecată dacă nu îşi execută de bunăvoie obligatia.
Numai amenintarea nelegitimă (injustă) cu un rău constituie viciu de
consimtământ, atrăgând nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.
Ca structură, violenta – viciu de consimtământ este alcătuită din două elemente:
un element obiectiv (exterior), care constă în amenintarea cu un rău (care poate viza
atât bunuri cât şi persoane); un element subiectiv (intern), ce constă în insuflarea
unei temeri persoanei amenintate.
Două cerinte trebuie întrunite cumulativ pentru ca violenta să constituie viciu de
consimtământ, anume: temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea
actului juridic civil; amenintarea să fie injustă (nelegitimă).
Sanctiunea care intervine în cazul violentei - viciu de consimtământ constă în
nulitatea relativă a actului juridic. Ca şi în cazul dolului, existenta unui element
obiectiv în structura violentei justifică şi exercitarea unei actiuni în răspundere civilă
delictuală, amenintarea (nelegitimă) cu un rău constituind delict civil (art. 1257 NCC).
Victima poate opta şi pentru mentinerea contractului şi reducerea propriei prestatii
(art. 1257 NCC).
Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimtământului prin violentă
nu implică prin ea însăşi renuntarea la dreptul de a cere daune-interese.

e) Leziunea

Prin leziune se întelege prejudiciul material suferit de una din părti ca urmare a
încheierii conventiei. Aşadar, ca viciu de consimtământ, leziunea nu constă numai în
disproportia vădită de valoare între contraprestatii. Leziunea poate exista şi atunci
când minorul îşi asumă o obligatie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială,
la avantajele pe care le obtine din contract ori la ansamblul circumstantelor.
Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune, trebuie să fie întrunite
cumulativ următoarele cerinte: prejudiciul material să fie o consecintă directă a
încheierii actului juridic respectiv; prejudiciul material să existe în raport cu momentul
încheierii actului juridic; disproportia de valoare între contraprestatii, dacă este cazul,
să fie vădită, în cazul majorilor întrecând jumătate din valoarea prestatiei.
În cazul minorilor leziunea priveşte, în principiu, numai pe minorii între 14 şi 18
ani, deci pe cei cu capacitate de exercitiu restrânsă.
În anumite conditii şi actele majorului sunt suscceptibile de leziune. Există leziune
atunci când una dintre părti, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experientă ori
de lipsa de cunoştinte a celeilalte părti, stipulează în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestatie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii
contractului, decât valoarea propriei prestatii. Aşadar, în cazul majorilor simpla
disproportie de valoare nu este suficientă.
Actele juridice care pot fi anulate pentru leziune trebuie să întrunească
următoarele cerinte: să fie acte juridice civile de administrare; să fie acte juridice
bilaterale, cu titlu oneros şi comutative; în cazul minorilor între 14 şi 18 ani să fie
încheiate fără încuviintarea ocrotitorului legal; să fie păgubitoare pentru minor.
Leziunea poate conduce la două sanctiuni alternative: nulitatea relativă; reducerea
sau, după caz, mărirea uneia dintre prestatii, după distinctiile făcute de art. 1222
NCC.
Dreptul la actiunea în anulare sau în reducerea obligatiilor pentru leziune se
prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului, fiind mai scurt decât
termenul general de 3 ani.
Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de exceptie când dreptul
la actiune este prescris, prin derogare de la regula art. 1249 alin. 2 NCC.

3. Obiectul actului juridic civil

Obiectul contractului îl reprezintă operatiunea juridică, precum vânzarea,


locatiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părti, astfel cum aceasta
reiese din ansamblul drepturilor şi obligatiilor contractuale. El trebuie distins de
obiectul obligatiei.
Prin obiect al obligatiei se întelege conduita la care se angajează debitorul.
Obiectul constituie o conditie de fond, esentială, de validitate şi generală a actului
juridic civil.
Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele cerinte:
• să existe; obiectul poate fi şi un bun viitor, cu exceptiile prevăzute de lege.
• să fie în circuitul civil (bunurile proprietate publică nu sunt în circuitul civil);
• să fie determinat sau determinabil (vezi art. 1231-1234 NCC);
• să fie posibil (conventia este valabilă dacă imposibilitatea este doar relativă,
în sensul că obligatia nu este imposibilă pentru oricine – art. 1227 NCC);
această cerintă este una controversată.
• să fie licit şi moral.
Acestea sunt deci cerintele generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic
civil.
Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice civile, există însă şi cerinte
speciale: obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă;să existe autorizatia
administrativă sau judiciară prevăzută de lege, sau alte cerinte sui generis (vezi
cerinta acordului creditorului ipotecar în cazul art. 5 din Legea nr. 99/1999).

4. Cauza (scopul) actului juridic civil

Prin cauza (scopul) actului juridic civil se întelege motivul care determină fiecare
parte să încheie contractul.
Cauza este o conditie de fond, esentială, de validitate şi generală a actului juridic
civil.
Se observă că prin cauză trebuie să avem în vedere scopul mediat al fiecăreia
dintre părti.
Scopul imediat, numit şi scopul obligatiei, nu mai este retinut de către NCC. El
este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, după cum urmează: în
contractele sinalagmatice – reprezentarea sau prefigurarea mentală, de către fiecare
parte, a contraprestatiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei, se
obligă); în actele juridice cu titlu gratuit care sunt liberalităti – intentia de a gratifica
(animus donandi); în actele juridice reale – prefigurarea remiterii bunului; în
contractele aleatorii – prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde
şansa câştigului sau riscul pierderii. Legiuitorul a ajuns la concluzia că reglementarea
cauzei mediate este suficientă functiile cauzei imediate fiind preluate de
reglementarea consimtământului, obiectului şi cauzei mediate.
Scopul mediat, numit şi scopul actului juridic civil, constă în motivul determinant al
încheierii actului juridic şi se referă fie la însuşirile unei prestatii, fie la calitătile unei
persoane.
Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o
categorie la alta de acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte
juridice civile. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, scopul
mediat constă în destinatia concretă ce urmează a se da lucrului cumpărat, respectiv
sumei ce reprezintă pretul, astfel încât diferă de la cumpărător la cumpărător (o
persoană cumpără o locuintă pentru a o dona cuiva, altă persoană cumpără o casă
pentru a locui în ea, iar o altă persoană cumpără o casă pentru a face o investitie
etc.), respectiv de la vânzător la vânzător (o persoană vinde un lucru pentru ca din
suma obtinută ca pret să îşi cumpere un alt lucru, o altă persoană vinde un lucru
pentru ca din suma obtinută să îşi plătească o datorie etc.).
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele
cerinte, cumulativ:
• să existe;
• să fie licită. Cauza este ilicita cand este contrara legii si ordinii publice.
Cauza este ilicita si atunci cand contractul este doar mijlocul pentru a eluda
aplicarea unei norme legale imperative(frauda la lege). Atentie, nu trebuie
confundată cauza contrară legii cu cauza contrară intereselor altei
persoane (frauda intereselor creditorului), în acest caz sanctiunea aplicabilă
(cu caracter special) fiind inopozabilitatea actului, pe cale actiunii pauliene
(art. 1562 şi urm. NCC).
• să fie morală. Cauza este imorala cand este contrara bunelor moravuri.
Sanctiunea nerespectării conditiilor cauzei. Lipsa cauzei atrage anulabilitatea
contractului, cu exceptia cazului in care contractul a fost gresit calificat si poate
produce alte efecte juridice.
Cauza ilicita sau imorala atrage nulitatea absoluta a contractului numai daca este
comuna ori, in caz contrar, daca cealalta parte a cunoscut-o sau, dupa imprejurari,
trebuia s-o cunoasca.
Legea instituie două prezumtii (art. 1239 NCC): prezumtia de valabilitate a cauzei,
indiferent de faptul redării ei în înscrisul constatator al actului juridic; prezumtia de
existentă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită. Ambele prezumtii
legale sunt relative. Prin urmare, cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei are
sarcina probei, fiind admisibil orice mijloc de probă.
§3. FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Consideratii introductive

Prin forma actului juridic civil se întelege modalitatea de exteriorizare a


manifestării de vointă făcută cu intentia de a crea, modifica sau stinge un raport
juridic civil concret.
Pe lângă această acceptiune restrânsă, expresia "forma actului juridic civil" poate
avea şi un sens larg, desemnând trei cerinte de formă: forma cerută pentru însăşi
validitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad solemnitatem); forma cerută
pentru probarea actului juridic (forma ad probationem); forma cerută pentru
opozabilitatea actului juridic fată de terti.
Privită în întelesul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul
consensualismului, care, la rândul lui, reprezintă o aplicare în această materie a
principiului libertătii actelor juridice civile (principiul autonomiei de vointă).
Prin principiul consensualismului (art. 1178 NCC) se întelege acea regulă de drept
potrivit căreia simpla manifestare de vointă este nu numai necesară, ci şi suficientă
pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei care
îmbracă manifestarea de vointă făcută în scopul de a produce efecte juridice. În alte
cuvinte, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de vointă nu trebuie să
îmbrace o formă specială.
Fiind vorba de un principiu legal, exceptiile trebuie să aibă aceeaşi natură (legală).

2. Forma ad validitatem

Prin forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil se întelege acea conditie
de validitate, esentială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalitătilor
prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod
valabil.
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere: reprezintă un element
constitutiv (esential) al actului juridic civil, în lipsa căruia actul juridic va fi lovit de
nulitate absolută; este incompatibilă cu manifestarea tacită de vointă, deci presupune
manifestarea expresă de vointă; este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act
juridic civil solemn, trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă, forma autentică
(de la acest caracter există însă şi exceptii cum ar fi cea prevăzută de art. 1041
NCC., anume testamentul, sau cea a fidejusiunii – art. 2282 NCC).
Cerintele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem sunt
următoarele: toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru
valabilitatea sa, ceea ce înseamnă că, în principiu, nu este admisibil aşa-numitul act
per relationem, adică actul în care, pentru determinarea continutului său, se face
trimitere la o sursă externă; actul juridic aflat în interdependentă cu un act juridic
solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (de exemplu, mandatul dat pentru
încheierea unui act juridic solemn trebuie constatat printr-o procură autentică); actul
juridic care se modifică (art. 1243 NCC) sau determină ineficienta unui act juridic
solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (există însă şi exceptii: în cazul
legatului, acesta putând fi revocat şi în mod tacit – art. 1052 NCC, în cazul
desemnării, revocării tutorelui de către părinti – art. 114 NCC).
În caz de îndoială asupra sanctiunii cerintei legale a formei nu se va aplica
sanctiunea nulitătii întrucât aceasta presupune ca forma ad validitatem să fie
prevăzută în chip neîndoielnic (art. 1242 NCC) .
Aplicatii: donatia, promisiunea de donatie, testamentul, conventia de constituire a
ipotecii, fiducia etc. De asemenea, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub
sanctiunea nulitătii absolute, conventiile care strămută sau constituie drepturi reale
care urmează a fi înscrise în cartea funciară.

3. Forma ad probationem

Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil se întelege acea cerintă,
impusă de lege sau de părti, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a
dovedi actul juridic civil.
Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că nerespec
tarea ei atrage, în principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt
mijloc de probă. Aşadar, nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabi
litatea actului juridic civil, ci, în principiu, sanctiunea care intervine constă în
imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă. Însă, dovada
actului juridic civil şi existenta acestuia sunt două chestiuni distincte, prima nefiind
necesară decât în caz de litigiu.
Principala aplicatie este (actele juridice cu o valoare mai mare de 250 de lei
trebuie încheiate în formă scrisă), încă în vigoare la intrarea în vigoare a Codului de
procedură civilă 2010 (Legea nr. 134/2010).

4. Forma cerută pentru opozabilitate fată de terti

Prin forma cerută pentru opozabilitatea fată de terti a actului juridic civil desemnăm
acele formalităti care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil
şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau
intereselor acestora.
Această cerintă de formă a actului juridic civil se justifică prin ideea de protectie a
tertilor fată de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres
prevăzute de lege.
Forma cerută pentru opozabilitate fată de terti este obligatorie, iar nu facultativă. În
cazul nerespectării acestei cerinte de formă, sanctiunea constă în inopozabilitatea
actului juridic, adică în posibilitatea tertului interesat de a ignora actul juridic invocat
de părtile acestuia sau de una dintre ele împotriva sa. În consecintă, actul juridic civil
produce efecte între părti, dar este ineficace fată de terti, deci părtile nu au posi
bilitatea să se prevaleze de drepturile izvorâte din acel act juridic fată de terti.
§4. MODALITĂłILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Termenul

Termenul (dies), ca modalitate a actului juridic civil, este acel eveniment viitor şi
sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea
exercitiului drepturilor subiective civile şi a executării obligatiilor civile corelative.
a) După efectul său, termenul este de două feluri: termen suspensiv, adică acel
termen care amână, până la împlinirea lui, începutul exercitiului dreptului subiectiv
civil şi al executării obligatiei civile corelative (de exemplu, termenul la care trebuie
restituită suma de bani împrumutată); termen extinctiv, adică acel termen care
amână, până la împlinirea lui, stingerea exercitiului dreptului subiectiv civil şi a
executării obligatiei corelative (de exemplu, data mortii credirentierului în cazul
contractului de întretinere).
b) În raport de persoana care beneficiază de termen (în functie de titularul benefi-
ciului termenului), se deosebesc trei feluri de termene: termen stabilit în favoarea
debitorului (care reprezintă regula); termen stabilit în favoarea creditorului (cum este
cazul depozitului, în care, de regulă, termenul este stipulat în favoarea deponentului);
termen stabilit atât în favoarea debitorului, cât şi a creditorului (de exemplu, termenul
stipulat într-un contract de asigurare). Această clasificare prezintă interes deoarece
numai cel în folosul căruia este stabilit termenul poate să renunte la beneficiul
termenului, iar, în cazul în care termenul a fost fixat în favoarea atât a creditorului, cât
şi a debitorului, nu se poate renunta la beneficiul termenului respectiv decât prin
acordul ambelor părti.
c) În functie de izvorul său, termenul poate să fie: termen voluntar, numit şi termen
conventional, care este acel termen ce s-a stabilit prin act juridic unilateral, bilateral
sau multilateral; termen legal, adică acel termen stabilit printr-un act normativ şi care
face parte de drept din actul juridic; termen jurisdictional, prin care se întelege acel
termen acordat debitorului, în cazurile prevăzute de lege, de către organul de
jurisdictie (de exemplu, termenul de gratie).
d) După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale, deosebim: termenul cu
scadentă certă, adică acel termen a cărui dată (calendaristică) de împlinire se
cunoaşte din chiar momentul încheierii actului juridic; termenul cu scadentă incertă,
prin care se desemnează acel termen (deci tot un eveniment viitor şi sigur ca
realizare) a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului
juridic, deşi împlinirea lui este sigură (de exemplu, data mortii credirentierului într-un
contract de rentă viageră).
Nu trebuie confundat termenul determinat de părti, dar incert ca moment la
realizării, cu:

• actul încheiat pe durată nedeterminată (supus art. 1277 NCC – părtile nu


prevăd nici explicit şi nici implicit un termen); în acest caz oricare dintre
părti poate denunta contractul cu un preaviz rezonabil.
• şi nici cu termenul nedeterminat; în acest caz părtile convin să amâne
stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când,
după o durată rezonabilă de timp ori, prin natura sa, obligatia presupune un
termen şi nu există nicio conventie prin care acesta să poată fi determinat.
În toate aceste cazuri instanta poate, la cererea uneia dintre părti, să fixeze
termenul tinând seama de natura obligatiei, de situatia părtilor şi de orice
alte împrejurări. Cererea pentru stabilirea termenului se solutionează
urgent, potrivit regulilor aplicabile ordonantei preşedintiale, fiind supusă
prescriptiei, care începe să curgă de la data încheierii contractului.

Trebuie retinut că termenul, ca modalitate a actului juridic, afectează numai


executarea actului juridic, iar nu şi existenta acestuia. Termenul suspensiv are ca
efect întârzierea începutului exercitării dreptului subiectiv civil şi a îndeplinirii
obligatiei civile corelative. De aceea plata făcută de debitor este valabilă şi nu poate
fi întoarsă, aşa cum s-ar întâmpla în cazul conditiei suspensive, întrucât dreptul
subiectiv civil şi obligatia civilă corelativă au o existentă certă. Termenul extinctiv
are ca efect stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligatiei corelative. Până la
împlinirea termenului extinctiv, raportul juridic civil concret îşi produce efectele sale,
însă, după împlinirea termenului, acestea încetează.

2. Conditia

Conditia, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi nesigur ca


realizare, de care depinde eficacitatea sau desfiintarea dreptului subiectiv civil şi a
obligatiei civile corelative (art. 1399 NCC) .
Clasificări.
a) După efectele pe care le produce, conditia poate fi suspensivă sau rezolutorie.
Conditia suspensivă este aceea de a cărei îndeplinire depinde eficacitatea drepturilor
subiective civile şi a obligatiilor corelative. Conditia rezolutorie este aceea de a cărei
îndeplinire depinde desfiintarea drepturilor subiective civile şi a obligatiilor corelative.
b) În raport de legătura cu vointa părtilor a realizării sau nerealizării evenimentului
(după cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului), conditia
este de trei feluri: cazuală, mixtă şi potestativă. Conditia este cazuală atunci când
realizarea evenimentului depinde de hazard, de întâmplare, fiind deci independentă
de vointa părtilor. Conditia este mixtă atunci când realizarea evenimentului depinde
atât de vointa uneia din părti, cât şi de vointa unei persoane determinate. Conditia
potestativă poate fi pură sau simplă. Conditia potestativă simplă este acea conditie a
cărei realizare depinde atât de vointa uneia din părti, cât şi de un element exterior
acesteia (fapt exterior sau vointa unei persoane nedeterminate). Conditia pur
potestativă este acea conditie a cărei realizare depinde exclusiv de vointa uneia
dintre părti. Obligatia asumată sub conditie suspensivă pur potestativă din partea
celui care se obligă este nulă (art. 1403 NCC) .
c) După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului, conditia poate
să fie pozitivă sau negativă.
Efectele conditiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate de două reguli.
În primul rând, conditia afectează însăşi existenta (eficacitatea) drepturilor subiective
civile şi a obligatiilor civile corelative. În al doilea rând, efectele conditiei se produc, în
principiu, retroactiv, în sensul că momentul de la care sau până la care se
produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii conditiei, ci momentul
încheierii actului juridic civil sub conditie. Regula retroactivitătii efectelor conditiei
nu are caracter imperativ, aşa încât părtile ar putea deroga, prin vointa lor, de la
această regulă, prevăzând în mod expres că efectele conditiei se vor produce din
momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii evenimentului. De asemenea legea
induce ea reguli supletive privitoare la efecte (art. 1407 NCC)
Conditia indeplinita este prezumata a produce efecte retroactiv, din momentul
incheierii contractului, daca:
• din vointa partilor,
• natura contractului ori
• din dispozitiile legale
nu rezulta contrariul.
In cazul contractelor cu executare continua sau succesiva afectate de o conditie
rezolutorie, indeplinirea acesteia, in lipsa unei stipulatii contrare, nu are niciun efect
asupra prestatiilor deja executate. Sub acest aspect conditia rezolutorie se
deosebeşte de nulitate.
Atunci cand conditia suspensiva produce efecte retroactive, in caz de indeplinire,
debitorul este obligat la executare ca si cum obligatia ar fi fost simpla. Actele
incheiate de proprietarul sub conditie suspensiva sunt valabile si, in cazul indeplinirii
conditiei, produc efecte de la data incheierii lor.
Atunci cand conditia rezolutorie produce efecte retroactive, in caz de indeplinire,
fiecare dintre parti este obligata sa restituie celeilalte prestatiile pe care le-a primit in
temeiul obligatiei ca si cum aceasta nu ar fi existat niciodata. Dispozitiile privitoare la
restituirea prestatiilor (art. 1635 NCC) se aplica in mod corespunzator. La analiza
acestora trebuie tinut cont şi de regulile specifice în materie de carte funciară (spre
ex. art. 898, 899, 912 NCC)
Analizarea efectelor conditiei presupune o dublă distinctie: pe de o parte, între
condiŃia suspensivă şi conditia rezolutorie, iar, pe de altă parte, între intervalul de
timp cuprins între momentul încheierii actului juridic şi momentul în care îndeplinirea
sau neîndeplinirea conditiei devine sigură (pendente conditione) şi perioada
ulterioară acestui moment (eveniente conditione).

3. Sarcina

Sarcina este o obligatie de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de


către dispunător, în actele juridice cu titlu gratuit (mai exact, liberalităti). Ea nu trebuie
confundată cu conditia rezolutorie, întrucât nu operează de drept, ci doar la cererea
persoanei îndreptătite, în limita sarcinii donaŃia comportându-se ca un contract cu
titlu oneros.
§5. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Notiune. Enumerarea principiilor

Prin efectele actului juridic civil întelegem drepturile subiective civile şi obligatiile
civile cărora actul juridic le dă naştere, le modifică sau le stinge, deci ceea ce pentru
raportul juridic civil reprezintă continutul acestuia.
Prin principiile efectelor actului juridic civil întelegem acele reguli de drept civil care
arată modul în care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce conditii şi fată de
cine se produc aceste efecte.
De regulă, sunt retinute trei principii ale efectelor actului juridic civil: principiul fortei
obligatorii, irevocabilitatea şi principiul relativitătii. Uneori, se apreciază că
irevocabilitatea nu reprezintă un principiu distinct, ci doar un aspect al principiului
fortei obligatorii.

2. Principiul fortei obligatorii

Principiul fortei obligatorii (art. 1270 NCC), exprimat şi prin adagiul pacta sunt
servanda, este acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se
impune părtilor (în cazul conventiilor) sau părtii (în cazul actelor juridice unilaterale)
întocmai ca legea. În alte cuvinte, actul juridic civil este obligatoriu pentru părti, iar nu
facultativ.
Actul juridic civil legal încheiat are fortă obligatorie nu numai pentru părtile
acestuia, ci şi pentru organul de jurisdictie învestit cu solutionarea unui litigiu
decurgând dintr-un astfel de act, deci instanta este obligată să asigure executarea
actului juridic legal încheiat, tinând seama, în interpretarea clauzelor lui, de vointa
părtilor.
De la acest principiu, există anumite exceptii, adică situatii în care efectele actului
juridic civil nu se mai produc aşa cum au prevăzut părtile, la încheierea lui, ci,
independent de vointa părtilor sau, după caz, a părtii, aceste efecte sunt fie mai
restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite initial.
A) Cazurile de restrângere a fortei obligatorii sunt acele situatii, prevăzute în mod
expres de lege, în care actul juridic îşi încetează efectele înainte de termen, datorită
disparitiei unui element al său. Dintre exceptiile ce pot fi incluse în această categorie,
mentionăm: încetarea contractului de locatiune din cauza pieirii totale sau
considerabile a lucrului; încetarea contractului de societate civilă datorită anumitor
cauze prevăzute de lege (pierderea obiectului societătii; moartea, punerea sub
interdictie sau insolvabilitatea unuia dintre asociati, afară de cazul când s-a stipulat
că societatea poate continua cu moştenitorii asociatului decedat sau cu asociatii
rămaşi în viată ori cu asociatii capabili sau solvabili; pieirea lucrului); încetarea
contractului de mandat din cauza mortii, interdictiei, insolvabilitătii sau falimentului
mandantului ori mandatarului; etc.
B) În categoria cazurilor de extindere a fortei obligatorii se includ: prorogarea
(prelungirea) efectelor anumitor acte juridice, prin efectul legii, peste termenul
convenit de părti; prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită
suspendării temporare a executării acestuia pe tot timpul cât durează cauza de sus-
pendare; moratoriul legal, adică acordarea, prin lege, a unui termen care are ca efect
amânarea generală a executării unor obligatii contractuale de către o anumită
categorie de debitori, în considerarea unor împrejurări exceptionale precum crize
economice, conflicte militare etc.
C) revizuirea efectelor actelor juridice urmare a aplicării teoriei impreviziunii (art.
1271 NCC):
„Impreviziunea
(1) Părtile sunt tinute să îşi execute obligatiile, chiar dacă executarea lor a devenit
mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligatii, fie datorită
scăderii valorii contraprestatiei.
(2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă
datorită unei schimbări exceptionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă
obligarea debitorului la executarea obligatiei, instanta poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părti pierderile şi
beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în conditiile pe care le stabileşte.
(3) Dispozitiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu
puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii
contractului;
c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod
rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credintă, negocierea
adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.”
Impreviziunea nu trebuie confundată cu imposibilitatea survenita de executare.
Chiar dacă ambele pot fi consecinta unei împrejurări fortuite, deosebirea de premisă
(dificultatea de executare vs. imposibilitatea de executare) dar şi de efecte
(renegocierea sau desfiintarea judiciară, respectiv desfiintarea contractului) fac ca
cele două să fie două institutii diferite.

D) modificarea unilaterală a contractului de către una dintre părti (vezi dreptul


concedentului de a modifica contractul de concesiune - art. 53 din OUG nr. 54/2006).

3. Irevocabilitatea actului juridic civil

Prin irevocabilitatea actului juridic, indiferent că ar fi privită ca un principiu al


efectelor actului juridic sau doar ca o consecintă a principiului fortei obligatorii,
întelegem faptul că actului juridic bilateral sau multilateral nu i se poate pune capăt
prin vointa numai a uneia din părti, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune
capăt prin manifestarea de vointă, în sens contrar, din partea autorului acestuia.
Constituie exceptii de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri în care actului
juridic bilateral i se poate pune capăt prin vointa uneia din părti, actului juridic
multilateral i se poate pune capăt prin vointa uneia sau mai multor părti, dar nu toate,
iar actului juridic unilateral i se poate pune capăt prin vointa autorului lui.
a) Principalele exceptii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau
multilaterale sunt următoarele: revocarea donatiei între soti; revocarea de către
stipulant a stipulatiei câtă vreme nu a ajuns la stipulant sau promitent (art. 1286-1287
NCC); denuntarea contractului încheiat pe durată nedeterminată (art. 1277 NCC);
încetarea contractului de depozit la cererea deponentului; denuntarea contractului de
asigurare (art. 2209 NCC) etc.
b) Exceptiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale sunt următoarele:
testamentul (art. 1034 NCC); revocarea renuntării la moştenire (art. 1103
NCC)promisiunea publică de recompensă (art. 1329 NCC), mărturisirea (art. 1206
C.civ. 1864) etc.

4. Principiul relativitătii efectelor actului juridic civil

Prin principiul relativitătii efectelor actului juridic civil desemnăm regula de drept
potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai fată de autorul sau, după caz,
autorii lui, fără a putea să profite ori să dăuneze tertelor persoane. Într-o altă
formulare, se poate spune că actul juridic civil bilateral sau multilateral dă naştere la
drepturi subiective şi obligatii numai pentru părtile lui, iar actul juridic unilateral obligă
doar pe autorul acestuia.
În literatura de specialitate, uneori, se subliniază necesitatea de a distinge
principiul relativitătii efectelor actului juridic de problema opozabilitătii fată de terti a
actului juridic. Dacă un act juridic, ca regulă, nu poate să dea naştere la drepturi
subiective şi obligatii decât în beneficiul, respectiv în sarcina părtilor actului juridic
(principiul relativitătii), aceasta nu înseamnă că actul juridic nu ar reprezenta nimic
pentru tertele persoane, că acestea din urmă ar putea să îl ignore sau să îl
nesocotească. Dimpotrivă, actul juridic, ca realitate socială (ca situatie juridică), este
opozabil şi persoanelor străine de el, desigur în privinta drepturilor şi obligatiilor ce
revin părtilor actului juridic. În concret, opozabilitatea actului juridic fată de terti
înseamnă dreptul părtii de a invoca acel act juridic împotriva tertului care ar ridica
pretenŃii în legătură cu un drept subiectiv dobândit de parte prin actul juridic
respectiv, iar prin inopozabilitatea actului juridic fată de terti se întelege lipsa unui
asemenea drept. De regulă, opozabilitatea fată de terti a unui act juridic este
conditionată de respectarea anumitor formalităti. Trebuie precizat că pot exista cazuri
în care şi tertele persoane ar avea interesul să invoce, în favoarea lor, un act juridic
împotriva părtilor acestuia.
Întelegerea continutului principiului relativitătii efectelor actului juridic, precum şi a
exceptiilor de la acest principiu necesită precizarea notiunilor de parte, având-cauză şi
tert, întrucât, în raport cu un anumit act juridic civil, toate subiectele de drept civil se
plasează într-una din aceste trei notiuni.
Prin parte se întelege persoana care încheie actul juridic civil, personal sau prin
reprezentare, şi în patrimoniul ori fată de care se produc efectele actului respectiv.
Tertii sunt persoanele străine de un anumit act juridic, care nu au participat nici
direct şi nici prin reprezentare la încheierea acestuia. În principiu, tertii nu sunt
afectati prin încheierea unui act juridic, în sensul că acesta nu le profită, dar nici nu le
dăunează.
Prin având-cauză se desemnează persoana care, deşi nu a participat la
încheierea actului juridic civil, este totuşi îndrituită să profite de efectele actului
respectiv sau, după caz, este tinută să suporte aceste efecte, datorită legăturii sale
juridice cu una din părtile acelui act juridic.
De regulă, se apreciază că există trei categorii de avânzi-cauză:
• succesorii universali şi succesorii cu titlu universal (art. 1282 alin. 1NCC);
La moartea unei parti, drepturile si obligatiile contractuale ale acesteia se transmit
succesorilor săi universali sau cu titlu universal, daca din lege, din stipulatia partilor
ori din natura contractului nu rezulta contrariul. Solutia este firească pentru că
succesorii preiau un patrimoniu, sau o fractiune a acestuia, adică atât drepturi cât şi
obligatii, prin vointa lor de a accepta succesiunea (de aceea nici nu sunt o exceptie
veritabilă de la principiul relativitătii).
• succesorii cu titlu particular (art. 1282 alin. 2 NCC);
Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligatiile contractuale în
strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu
particular ai părtilor. Ca regulă succesorii cu titlu particular nu sunt avânzi cauză în
materie de obligatii. Este nevoie de o strânsă legătură a obligatiei contractuale cu
bunul dobândit de aceştia şi de o prevedere expresă a legii în sensul dobândirii
acestei obligatii (vezi art. 1811 NCC pentru un astfel de exemplu). Cum dobânditorul
lucrului ar trebui să ştie din lege că va dobândi şi obligatiile strâns legate de acesta,
dacă formalitătile de publicitate cerute de acesta sunt îndeplinite nici în acest caz nu
suntem în prezenta unei exceptii veritabile de la principiul relativitătii).
• creditorii chirografari. Situatia lor fată de actele debitorului lor este
controversată, dar neîndoielnic specială.
Constituie exceptii de la principiul relativitătii efectelor actului juridic acele cazuri în
care efectele actul juridic civil s-ar produce şi fată de alte persoane care nu au
participat la încheierea actului respectiv, deci fată de alte persoane decât părtile.
Exceptiile de la principiul relativitătii se consideră reale numai dacă drepturile şi
obligatiile se nasc fără acordul tertului şi fără o prevedere a legii în acest sens.
O exceptie reală de la principiul relativitătii ar presupune că, prin vointa părtilor
actului juridic (şi numai prin vointa acestora, nu însă şi în temeiul legii ori al unui
consimtământ implicit), actul respectiv creează drepturi subiective sau obligatii pentru o
persoană ce nu a participat la încheierea lui, nici personal, nici prin reprezentant.
Singura exceptie reală de la principiul relativitătii actului juridic civil a fost afirmată în
reglementarea anterioară în legătură cu stipulatia pentru altul (numită şi contractul în
folosul unei terte persoane), adică acel contract prin care o parte (promitentul) se
obligă fată de cealaltă parte (stipulantul) să execute o prestatie în favoarea unei a treia
persoane (tertul beneficiar), fără ca aceasta din urmă să participe la încheierea
conventiei respective nici direct şi nici reprezentată de stipulant. În NCC stipulatia este
reglementată expres (art. 1284-1288 NCC) şi se apreciază că nu mai reprezintă nici
ea o excepŃie veritabilă de la principiu întrucât, dacă tertul beneficiar nu acceptă
stipulatia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată (art. 1286 NCC), ceea ce
înseamnă că dobândirea dreptului ar depinde de vointa lui.
Categoria exceptiilor aparente de la acest principiu include: situatia succesorilor
universali, cu titlu universal ori cu titlu particular ai părtilor actului juridic, promisiunea
faptei altuia, reprezentarea, actiunile directe, cesiunea de creantă, ipoteza gestiunii
intereselor altei persoane, actele juridice colective şi contractul colectiv de muncă.
De retinut că situatia creditorilor chirografari (care pot exercita actiunea pauliană
împotriva actelor încheiate de debitor în frauda lor – art. 1562 şi urm. NCC) şi
simulatia (art. 1289-1294 NCC) sunt excepŃii de la opozabilitatea actului juridic fată
de terti (ca de altfel şi alte cazuri în care, potrivit legii, tertul ce ar justifica un interes
ar putea să atace un act juridic).

5. Simulatia

Prin simulatie se întelege operatiunea juridică în cadrul căreia printr-un act juridic
public, dar aparent, denumit şi simulat, se creează o altă situatie juridică decât cea
stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat, denumit impropriu şi
contraînscris. Aşadar, în cazul simulatiei, vointa reală a părtilor nu este reflectată în
contractul public, ci în contractul secret.
În functie de modul în care este conceput contractul aparent şi de elementul în
privinta căruia operează simulatia, simulatia poate îmbrăca următoarele forme:
simulatia prin încheierea unui contract public fictiv; simulatie prin deghizare; simulatie
prin interpunerea de persoane. Simulatia prin încheierea unui contract public fictiv o
disimulare totală a realitătii, contractul public fiind încheiat numai de coniventă,
existenta lui fiind contrazisă de actul secret, în care se mentionează că în realitate
părtile nu au încheiat nici un contract. Părtile încheie contractul public numai pentru
că au interesul să se creadă că între ele s-a născut astfel un raport juridic, dar în
actul secret se înteleg ca actul public să nu producă nici un fel de efecte juridice.
Simulatia prin deghizare presupune încheierea în realitate a unui contract, care însă
este tinut secret, în tot sau în parte, fată de terti. Deghizarea este totală dacă părtile
urmăresc să ascundă însăşi natura juridică a contractului, ceea ce înseamnă că în
actul public se indică un anumit contract, iar în actul secret se arată adevăratul
contract încheiat de părti, de exemplu, actul public este un contract de vânzare-
cumpărare a unui imobil, deşi în realitate între părti s-a încheiat un contract de
locatiune, aşa cum rezultă din actul secret; deghizarea este partială atunci când
părtile urmăresc să ascundă unele clauze convenite, de exemplu: în contractul public
se mentionează un anumit pret al vânzării, iar în contractul secret se mentionează
adevăratul pret al vânzării; în actul public nu este prevăzută scadenta reală a
obligatiei de plată a pretului, astfel cum a fost convenită în actul secret etc. La
simulatia prin interpunere de persoane, actul public se încheie între anumite
persoane, iar în actul secret se mentionează adevăratul beneficiar al actului juridic,
altul decât cel care apare în actul public.
Nu întotdeauna scopul urmărit prin simulatie are caracter ilicit, astfel încât, nu s-a
sanctionat simulatia cu nulitatea, ci este instituită, cu caracter general, o altă
sanctiune, anume inopozabilitatea fată de tertii de bună-credintă a situatiei juridice
create prin contractul secret, precum şi, dacă este cazul, înlăturarea simulatiei pe
calea actiunii în simulatie. Există însă şi situatii particulare în care simulatia, având
caracter fraudulos ( la lege), este sanctionată cu nulitatea.
În examinarea efectelor simulatiei, din perspectiva sanctiunii cu caracter general,
urmează a deosebi: raporturile care se stabilesc între părtile simulatiei (inclusiv, în
principiu, succesorii universali sau cu titlu universal ai părtilor); raporturile dintre
părtile simulatiei şi tertele persoane; raporturile dintre terti.
În raporturile dintre părtile simulatiei îşi va produce efectele contractul secret, care
reflectă vointa reală a părtilor, fiind însă necesar ca acesta să fi fost încheiat cu
respectarea tuturor conditiilor de validitate. De asemenea, în principiu, contractul
secret îşi produce efectele şi fată de succesorii universali sau cu titlu universal ai
părtilor simulatiei. Însă, succesorii universali sau cu titlu universal ai părtilor devin terti
atunci când simulatia a fost folosită în vederea fraudării intereselor legitime ale
acestora.
Tertilor de bună-credintă, adică tertilor care, la data naşterii intereselor lor
referitoare la contractul încheiat de participantii la simulatie, nu aveau cunoştintă de
existenta simulatiei, nu le este opozabil contractul secret, ci lor le poate fi opus numai
contractul public (simulat). Mai mult, tertii de bună-credintă pot să invoce, în
beneficiul lor şi împotriva părtilor, contractul secret (desigur, în măsura în care află de
existenta acestuia), prin intermediul actiunii în simulatie. Aşadar, în materia
simulatiei, tertul de bună-credintă, în functie de interesele sale, se poate prevala fie de
contractul public, fie de contractul secret.
În schimb, contractul secret poate fi opus tertilor care, în momentul când s-au
născut interesele lor referitoare la acest contract, îi cunoşteau existenta şi continutul,
deci terŃii de rea-credintă nu au dreptul de optiune între a invoca actul aparent sau a
se prevala de actul secret.

6. Efectele specifice contractelor sinalagmatice

Reciprocitatea şi interdependenta obligatiilor izvorâte din contractele


sinalagmatice determină unele efecte specifice, care vizează aparitia unor
împrejurări, imputabile sau nu uneia dintre părti. Efectele specifice contractelor
sinalagmatice sunt următoarele: a) exceptia de neexecutare a contractului; b)
rezolutiunea (rezilierea); c) riscul contractului.
a) Prin exceptia de neexecutare a contractului desemnăm acel mijloc de apărare
care constă în refuzul de executare a obligatiei exprimat de către una din părtile
contractului sinalagmatic atunci când cealaltă parte îi pretinde această executare fără
a-şi îndeplini propria obligatie
ART. 1.556 NCC
“Exceptia de neexecutare
(1) Atunci când obligatiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar
una dintre părti nu execută sau nu oferă executarea obligatiei, cealaltă parte poate,
într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligatii, afară de cazul
în care din lege, din vointa părtilor sau din uzante rezultă că cealaltă parte este
obligată să execute mai întâi.
(2) Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi tinând seama
de mica însemnătate a prestatiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei
credinte”.
b) Rezolutiunea este sanctiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a
obligatiilor izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu, constând în
desfiintarea retroactivă a acestuia (art. 1549 şi urm. NCC).

c) Problema riscului contractului sinalagmatic se pune atunci când una din părtile
contractante este împiedicată de un caz fortuit sau de fortă majoră să îşi execute
obligatia asumată. În alte cuvinte, neexecutarea uneia dintre obligatiile ce izvorăsc
din contractul sinalagmatic nu este consecinta vinovătiei debitorului acestei obligatii, ci
a unei împrejurări mai presus de vointa lui. Într-o asemenea ipoteză, se pune
întrebarea de a şti dacă partea care este debitor al obligatiei imposibil de executat
mai este îndreptătită să pretindă celeilalte părti executarea obligatiei asumate de
aceasta din urmă. În cazul unui răspuns afirmativ, ar însemna că riscul contractului
sinalagmatic ar fi suportat de acea parte care este creditorul obligatiei imposibil de
executat, de vreme ce această parte va fi tinută să execute obligatia asumată deşi nu
va primi contraprestatia. În cazul unui răspuns negativ, înseamnă că partea care are
calitatea de creditor al obligatiei imposibil de executat este şi ea liberată de
executarea propriei obligatii, deci că riscul contractului sinalagmatic ar urma să fie
suportat de către debitorul obligatiei imposibil de executat.
Regula în cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate este aceea
că riscul va fi suportat de către debitorul obligatiei imposibil de executat, care deci nu
este îndreptătit să pretindă celeilalte părti executarea obligatiei corelative, după cum
nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri, nefiind vorba despre o
neexecutare imputabilă. Practic, contractul se desfiintează conform art. 1.557 NCC.
„Imposibilitatea de executare
(1) Atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o
obligatie contractuală importantă, contractul este desfiintat de plin drept şi fără vreo
notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispozitiile art. 1.274
alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2) Dacă imposibilitatea de executare a obligatiei este temporară, creditorul
poate suspenda executarea propriilor obligatii ori poate obtine desfiintarea
contractului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezolutiunii sunt aplicabile în
mod corespunzător.”

§6. NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Definitie

Nulitatea este sanctiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic


civil, nu se respectă dispozitiile legale referitoare la încheierea sa valabilă.
Valabilitatea actului se apreciază după legea în vigoare la data încheierii sale
(tempus regit actum) – art. 6 alin. 3 NCC.

2. Clasificarea nulitătilor actului juridic civil

În functie de natura interesului ocrotit prin dispozitia legală încălcată la încheierea


actului juridic civil, deosebim nulitatea absolută şi nulitatea relativă(art. 1246 NCC).
Nulitatea absolută este aceea care sanctionează nerespectarea, la încheierea ach
tului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general sau obştesc
(colectiv). Nulitatea relativă este aceea care sanctionează nerespectarea, la
încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes
individual (particular). Calificarea nulitătii se face mai întâi după vointa exprimată a
legiuitorului (legiuitorul utilizează de regulă terminologia „anulabil”, în cazul nulitătii
relative şi „nul absolut” sau „constatarea nulitătii” în cazul nulitătii absolute) iar numai
dacă aceasta nu există, după criteriul interesului ocrotit. În orice caz, nulitatea
relativă este regula ea presupunându-se în caz de îndoială (art. 1252 NCC).
NCC consacră o sanctiune specială a nerespectării conditiilor cerute pentru
validitatea clauzelor actelor juridice: considerarea clauzelor ca nescrise. Fără o
reglementare generală a conditiilor şi efectelor există multe aplicatii ale acesteia (art.
1277, 1246, 1523, 1826 etc.). Doctrina pare a le încadra în categoria nulitătilor
absolute şi partiale. În orice caz, spre deosebire de nulitătile propriu-zise, clauzele
nescrise nu conduc niciodată la desfiintarea întregului act. De asemenea, modul de
formulare a sanctiunii lasă de înteles că ele se produc de drept.
După criteriul întinderii efectelor, deosebim nulitatea partială şi nulitatea totală.
Nulitatea partială este acea nulitate care desfiintează numai o parte dintre efectele
actului juridic civil, celelalte efecte mentinându-se întrucât nu contravin legii. Această
nulitate reprezintă regula. Nulitatea totală este acea nulitate care desfiintează actul
juridic civil în întregime. Delimitarea dintre cele două se va face după criteriul
caracterului determinant al clauzei care încalcă legea (în sensul că acestea au
caracter esential, sau în lipsa lor nu s-ar mai fi contractat - art. 1255 NCC). Este de
adăugat că, dacă legiuitorul prevede sanctiunea considerării clauzei ca nescrisă,
nulitatea totală este exclusă, chiar dacă partea interesată ar proba că clauza nescrisă
a fost pentru ea esentială.
În functie de modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă (numită
şi nulitate textuală sau chiar explicită) şi nulitatea virtuală (numită şi nulitate implicită
sau tacită). Prin nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevăzută,
ca atare, într-o dispozitie legală. Cele mai multe nulităti fac parte din această caten
gorie, fiind prevăzute fie în Codul civil, fie în alte acte normative. Prin nulitate virtuală
se desemnează acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege, dar care
rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită conditie de
validitate a actului juridic civil.
După felul conditiei de validitate încălcată la încheierea actului juridic civil, nulitătile
sunt de fond sau de formă. Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul
lipsei ori nevalabilitătii unei conditii de fond a actului juridic civil (consimtământ,
capacitate, obiect, cauză). Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în
cazul nerespectării formei cerute ad validitatem.
3. Cauzele de nulitate

a) Cauzele de nulitate absolută

Următoarele cauze atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:


- încălcarea dispozitiilor legale referitoare la capacitatea civilă a persoanelor, însă
numai dacă este vorba de: nerespectarea unei incapacităti speciale de folosintă a
persoanei fizice, instituite pentru ocrotirea unui interes obştesc; lipsa capacitătii de
folosintă a persoanei juridice; nerespectarea principiului specialitătii capacitătii de
folosintă a persoanei juridice fără scop lucrativ;
- lipsa totală a consimtământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- ilicitatea sau imoralitatea cauzei (scopului) actului juridic civil,;
- nerespectarea formei ad validitatem;
- nerespectarea dreptului de preemtiune în anumite cazuri prevăzute de lege;
sanctiunea tipică pentru încălcarea drepturilor altuia este inopozabilitatea contractului
(actiunea pauliană - art. 1520, art. 1562 şi urm. NCC).
;

b) Cauzele de nulitate relativă

Următoarele cauze atrag nulitatea relativă a actului juridic civil:


- nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă de exercitiu a persoanei,
- actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unei incapacităti speciale de
folosintă, instituite pentru protectia unor interese individuale;
- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
- viciile de consimtământ (eroarea gravă, dolul, violenta şi leziunea);
- lipsa cauzei;
- nerespectarea dreptului de preemtiune în anumite cazuri prevăzute expres de
lege; reamintim că sanctiunea tipică pentru încălcarea drepturilor altuia este
inopozabilitatea contractului (actiunea pauliană - art. 1520, art. 1562 şi urm. NCC).

4. Regimul juridic al nulitătii

Clasificarea nulitătilor în absolute şi relative prezintă importantă sub aspectul


regimului juridic, diferit, pe care îl are fiecare dintre aceste două feluri de nulităti.
Prin regim juridic al nulitătii întelegem regulile cărora le este supusă nulitatea
absolută sau, după caz, nulitatea relativă. Aceste reguli se referă la trei aspecte: cine
poate invoca nulitatea, cât timp poate fi invocată nulitatea, dacă nulitatea poate să fie
acoperită ori nu prin confirmare.
În cazul nulitătii relative, regimul juridic al acesteia se concretizează în urmă-
toarele reguli:
- nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită prin
norma juridică încălcată în momentul încheierii actului juridic, deci de cel al cărui
interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;
- nulitatea relativă trebuie invocată în termenul de prescriptie extinctivă, fiind deci
prescriptibilă, dar este imprescriptibilă pe cale de exceptie (ca apărare împotriva
pretentiilor formulate de către partea adversă întemeindu-se pe actul anulabil).
- nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată (sau
de succesorii în drepturi ai acesteia).
În cazul nulitătii absolute, regimul juridic al acesteia se concretizează în ur-
mătoarele reguli:
- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părtile actului juridic,
avânzii-cauză ai părtilor, alte persoane ce nu au participat la încheierea actului juridic
dar care ar justifica un interes propriu), de instantă din oficiu (care are chiar obligatia
de a face acest lucru, cf. art. 1247 alin. 3 NCC, punând chestiunea în discutia
părtilor; procedural instanta nu va anula actul, dacă niciuna dintre părti nu o cere, ci
va actiona ca şi când acesta nu există), de procuror, precum şi de alte organe
prevăzute de lege;
- nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fiind deci imprescriptibilă, dacă legea
nu prevede altfel (vezi art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001);
- în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă
şi nici tacită); excepŃii: art. 1010, 303, 197 alin. 2 NCC.

5. Efectele nulitătii

Prin efectele nulitătii actului juridic civil întelegem consecintele juridice ale aplicării
sanctiunii nulitătii, adică urmările datorate desfiintării în întregime sau în parte a unui
act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispozitiilor legale referitoare la
conditiile sale de validitate. Mentionăm pentru a evita orice confuzii că nu există nicio
deosebire de efecte între actul efectiv anulat pentru o cauză de nulitate relativă şi cel
lovit de nulitate absolută.
Generic, efectul nulitătii constă în desfiintarea raportului juridic civil născut din
actul juridic civil lovit de această sanctiune (art. 1254 NCC).
Concret însă, efectele nulitătii diferă, în primul rând, după cum nulitatea este totală
sau partială, iar, în al doilea rând, în functie de ceea ce s-a întâmplat după
încheierea actului juridic civil lovit de nulitate, mai exact, după cum actul a fost sau nu
executat şi după cum au fost încheiate sau nu acte juridice ulterioare în legătură cu
aceleaşi drepturi.
Sub cel de al doilea aspect mentionat mai sus, trebuie deosebite următoarele
ipoteze:
- dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este anulat,
aplicarea sanctiunii nulitătii înseamnă că acel act nu mai poate fi executat nici după
acest moment, deci partea sau părtile actului juridic se află în situatia în care nu ar fi
făcut actul juridic respectiv. În consecintă, cel pentru care actul juridic ar fi urmat să
dea naştere la drepturi subiective civile nu îşi va mai putea exercita aceste drepturi,
care sunt socotite că nu s-au născut, iar cel pentru care actul urma să dea naştere la
obligaŃii civile nu va mai fi tinut să le aducă la îndeplinire;
- dacă actul juridic a fost executat, în tot sau în parte, până în momentul declarării
nulitătii, aplicarea nulitătii înseamnă desfiintarea retroactivă a actului juridic, precum şi
restituirea, reciprocă sau, după caz, unilaterală, a prestatiilor efectuate în temeiul
acelui act;
- dacă actul juridic a fost executat, iar, până în momentul declarării nulitătii, una
din părtile acestuia a încheiat un act juridic cu o tertă persoană, prin care fie s-a
transmis dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în
strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul, aplicarea sanctiunii nulitătii
presupune desfiintarea retroactivă a actului juridic executat (actul juridic primar),
restituirea prestatiilor efectuate în baza acestui act, precum şi desfiintarea actului
juridic subsecvent (este vorba de regulă de disparitia efectelor actelor subsecvente şi
nu de anularea propriu-zisă a acestora care nu se poate realiza decât în temeiul unui
text legal expres) .
Ipotezele mentionate mai sus permit evidentierea celor trei principii ale efectelor
nulitătii:
- retroactivitatea efectelor nulitătii, în sensul că efectele nulitătii se produc din
momentul încheierii actului juridic; exceptii: art. 304, 305, 39 alin. 2, 198 alin. 1 NCC)
- repunerea în situatia anterioară, care se realizează prin restituirea prestatiilor
efectuate în temeiul actului juridic anulat; exceptii: art. 47; atentie, principiul nemo
auditur propriam turpitudinem allegans nu functionează în această materie, prestatia
primită într-un scop ilicit sau imoral trebuind întotdeauna restituită, în contrast cu cele
sustinute de doctrina anterioară NCC.
Regimul juridic general al restituirilor este prescris de art. 1635 şi urm. NCC. Este
de adăugat că, spre deosebire de alte cauze de desfiintare, în cazul nulitătii
restituirea prestatiilor se face şi atunci când contractul este cu executare succesivă
sau continuă (art. 1254 alin. 3 NCC).

- anularea atât a actului juridic initial, cât şi a actului juridic subsecvent.


Exceptii:

a. generale: art. 1648 şi art. 1649 NCC, adică:

a.1. actele de dispozitie în materie imobiliară – dobândirea cu bună credintă unită


cu prescriptia dreptului de rectificare a cărtii funciare în ce priveşte dreptul
subdobânditorului - vz. art. 909 alin. 3;
a.2. actele de dispozitie în materie mobiliară – dobândirea şi intrarea în posesie
cu bună credintă - vz art. 937 NCC;
a.3. actele cu executare succesivă încheiate cu terti de bună credintă – se
mentin în limita a 1 an.
a.4. alte acte decât cele de mai sus, cu conditia încheierii lor cu bună credintă.

b. speciale – locatiunile încheiate cu bună credintă se păstrează 1 an chiar


dacă au fost notate: art. 1819 alin. 2 NCC etc.

§7. ALTE SANCTIUNI SAU CAUZE DE INFICACITATE


A ACTULUI JURIDIC CIVIL
Pe lângă nulitate, rezolutiune şi reziliere (pe care le-am văzut la categoria
efectelor specifice contractelor sinalagmatice), există şi alte sanctiuni sau cauze de
ineficacitate.
Revocarea, ca sanctiune de drept civil, constă în înlăturarea efectelor actului
juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.
Notiunea de revocare este folosită uneori şi în sensul de denuntare unilaterală, în
cazurile prevăzute de lege, a unui act juridic, iar alteori în sensul de desfacere a unui
contract prin acordul părtilor.
Caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic
civil valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare
încheierii sale şi care este independentă de vointa autorului actului juridic. Vezi
pentru aplicatii ale noului cod civil: art. 333 alin . 4, art. 1071, art. 1195 etc.
Inopozabilitatea este sanctiunea care intervine în cazul:
- nesocotirii unor cerinte de publicitate fată de terti, prevăzute de lege pentru
anumite acte juridice.
- în cazul încheierii unui act juridic prin procedeul reprezentării, însă cu lipsa
sau depăşirea puterii de a reprezenta.
- în materia fraudei intereselor tertilor sanctiunea tipică prevăzută de NCC este
inopozabilitatea actului fraudulos
- uneori legiuitorul instituie sanctiunea inopozabilitătii şi pentru sanctionarea
unor conditii care altminteri ar putea fi considerate de validitate – vezi
încheierea de acte juridice de către un coproprietar cu privire la întreg bunul
fără acordul celorlalti coproprietari.
Reductiunea este sanctiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu
nesocotirea unor interdictii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau
pentru restabilirea echilibrului contraprestatiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu
oneros şi comutativ. În consecintă, se deosebeşte, pe de o parte, reductiunea
liberalitătilor excesive, adică a legatelor şi donatiilor făcute de cel ce lasă moştenirea
(de cuius) şi care încalcă rezerva succesorală, iar, pe de altă parte, reductiunea unei
prestatii pentru leziune sau, precum şi în cazul impreviziunii.

§8. Teme de reflectie

1. Comparatie între dol şi eroare.

2. Identificati texte ale NCC care consacră sanctiunea considerării clauzei ca


nescrisă.

3. Forma cerută pentru încheierea antecontractului pregătitor al unui act autentic.

4. Analizati deosebirile de regim juridic dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă.


Unitatea de învătare nr. 4
PRESCRIPłIA EXTINCTIVĂ

Cuprins:
§1. Consideratii generale privitoare la prescripŃia extinctivă.
§2. Domeniul prescriptiei extinctive.
§3. Termenele de prescriptie extinctivă.
§4. Cursul prescriptiei extinctive.
§5. Teme de reflectie.

§1. CONSIDERAłII GENERALE REFERITOARE LA PRESCRIPTIA


EXTINCTIVĂ

1. Definitia prescriptiei extinctive

Vom defini prescriptia extinctivă ca fiind acea sanctiune prin care dreptul material la
actiune, denumit în continuare drept la actiune, se stinge prin prescriptie, dacă nu a
fost exercitat în termenul stabilit de lege. Prin drept la actiune se intelege dreptul de a
constrange o persoana, cu ajutorul fortei publice, sa execute o anumita prestatie,
sa respecte o anumita situatie juridica sau sa suporte orice alta sanctiune civila, dupa
caz.

2. Natura juridică a prescriptiei extinctive

Prescriptia extinctivă este o sanctiune îndreptată împotriva pasivitătii titularului


dreptului subiectiv civil,sanctiune care constituie o cauză de înlăturare a răspunderii
civile a subiectului pasiv.
Institutia prescriptiei este una de ordine privată, neputând fi invocată de instantă
din oficiu. Debitorul este obligat să o invoce într-un anumit termen, altminteri
prescriptia nu operează.

3. Efectul prescriptiei extinctive

În NCC se admite că prescriptia extinctivă stinge numai aşa-numitul „drept la


actiune în sens material” (acea componentă a dreptului la actiune ce constă în
posibilitatea de a obtine condamnarea pârâtului la executarea obligatiei ce îi revine).
De aici urmează a se desprinde două importante consecinte:
- supravietuirea dreptului subiectiv civil şi a obligatiei civile corelative, aceasta din
urmă fiind transformată, devenind imperfectă din calitatea pe care o avea de a fi
perfectă, în sensul că ocrotirea dreptului subiectiv civil corelativ obligatiei civile
respective poate fi obtinută numai pe calea defensivă a exceptiei, dacă debitorul şi-a
executat de bunăvoie obligatia;
- imprescriptibilitatea aşa-numitului „drept la actiune în sens procesual”, adică
imprescriptibilitatea acelor componente ale dreptului la actiune constând în posibilitau
tea de a sesiza organul de jurisdictie, de a formula cereri, de a propune probe, de a
pune concluzii, de a exercita căile de atac prevăzute de lege etc., în alte cuvinte,
posibilitatea de a exercita mijloacele procesuale reglementate de lege şi care
alcătuiesc actiunea civilă.
Efectul prescriptiei extinctive este cârmuit de două principii:

- o dată cu stingerea dreptului la actiune privind un drept subiectiv principal se


stinge şi dreptul la actiune privind drepturile subiective accesorii;

Cu toate acestea, prescriptia dreptului la actiune privind creanta principală (nu şi


drepturile accesorii: dobânzi etc.) nu atrage şi stingerea dreptului la actiunea
ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în conditiile legii,
doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.

- În cazul în care un debitor este obligat la prestatii succesive, dreptul la actiune


cu privire la fiecare dintre aceste prestatii se stinge printr-o prescriptie
deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre
prestatiile datorate.

Această regulă nu este aplicabilă dacă prestatiile succesive alcătuiesc, prin


finalitatea lor, rezultată din lege sau conventie, un tot unitar.
Aceasta exceptie, care înseamna întoarcerea la regula, se justifica prin caracterul
unitar al obligatiei, chiar daca executarea ei este esalonata, în virtutea legii ori a
vointei partilor, deoarece aceasta esalonare a fost conceputa pentru a facilita
îndeplinirea obligatiei, iar nu pentru a fi considerata ca fiind generatoare de prestatii
distincte, de sine statatoare (de ex., în cazul vânzarii cu plata pretului în rate, plata
ratelor, fiind simple modalitati de achitare a pretului, iar nu prestatii de sine
statatoare, nu da loc la drepturi la actiune distincte si, prin urmare, nici la prescriptii
deosebite).
Prescriptia nu operează de plin drept. După împlinirea termenului de
prescripŃie, cel obligat poate să refuze executarea prestatiei.
Cel care a executat de bunăvoie obligatia după ce termenul de prescriptie s-a
împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestatiei, chiar dacă la data executării nu
ştia că termenul prescriptiei era împlinit.
Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de
garantii în folosul titularului dreptului a cărui actiune este prescriptibilă sunt valabile,
chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescriptie era împlinit. În aceste
cazuri sunt aplicabile regulile privitoare la renuntarea la prescriptie (art. 2507 şi urm.
NCC).

4. Delimitarea prescriptiei extinctive

Prescriptia extinctivă poate fi şi trebuie delimitată de:

- prescriptia achizitivă (uzucapiunea), care este un mod de dobândire a


drepturilor reale;

- de decădere (forcluziune), al cărei efect este stingerea dreptului însuşi şi nu


doar a dreptului material la actiune; importanta distinctiei rezidă în principal în
regimul juridic diferit, în sensul că incidentele privind cursul termenului
(suspendare, întrerupere, repunere în termen) sunt reglementate, în principiu
numai în legătură cu prescriptia.

Regimul juridic al decăderii este prevăzut de art. 2545 şi urm. şi prevede doar
câteva incidente privitoare la cursul termenului similare întreruperii şi
suspendării (art. 2548 NCC).

- şi de acea modalitate a actului juridic care este termenul extinctiv, care nu


duce la stingerea dreptului, ci la încetarea exercitiului lui, împlinirea termenului
păstrându-l nealterat pentru trecut.

§2. DOMENIUL PRESCRIPłIEI EXTINCTIVE

Prin domeniul prescriptiei extinctive se întelege sfera drepturilor subiective care


cad sub incidenta prescriptiei extinctive.
În concret, a determina domeniul prescriptiei extinctive înseamnă a stabili, prin
raportarea tuturor drepturilor subiective la institutia prescriptiei extinctive, care sunt
drepturile subiective ale căror drepturi la actiune sunt supuse prescriptiei extinctive şi,
deci, a le deosebi de drepturile subiective ale căror drepturi la actiune nu sunt
supuse prescriptiei extinctive.

1. Prescriptia extinctivă şi drepturile de creantă

În principiu, drepturile de creantă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte


juridice licite, fapte juridice ilicite), sunt supuse prescriptiei extinctive.
De la principiul potrivit căruia actiunile personale (actiunile în justitie prin care se
solicită protectia judiciară a drepturilor de creantă) sunt supuse prescriptiei extinctive,
există exceptii precum actiunea având ca obiect partea cuvenită din rezervele
tehnice din cadrul asigurărilor de viată, deci drepturile asiguratilor asupra sumelor
rezultând din rezervele tehnice ce se constituie la asigurările de viată pentru obligatii
scadente în viitor (2237 NCC).

2. Prescriptia extinctivă şi drepturile reale accesorii

Ca regulă drepturile reale accesorii sunt supuse prescriptiei ca şi drepturile de


creantă principale pe lângă care există. Deşi potrivit art. 2504 NCC prescriptia
creantei principale nu duce la stingerea creantei ipotecare, dreptul de ipotecă va
rămâne supus prescriptiei de 10 ani prevăzută de art. 2518 pct. 1.

3. Prescriptia extinctivă şi drepturile reale principale

Sunt imprescriptibile extinctiv următoarele actiuni reale:


- actiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate publică sau privată.
- actiunea în stabilirea dreptului de trecere prevăzută de art. 617 alin. 3 NCC
- actiunea de partaj, art. 669 NCC
- actiunea negatorie, art. 564 NCC
- petitia de ereditate, art. 1130 NCC
- actiunea în grănituire
- actiunea confesorie de superficie, art. 696 NCC

Apreciem că sunt prescriptibile extinctiv, spre ex., următoarele actiuni reale:


- actiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate privată, pierdut sau furat,
exercitată împotriva posesorului de bună-credintă;
- actiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. NCC. (avul-
siunea) şi de art. 520 C. proc. civ. (revendicarea imobilului adjudecat în cadrul pro-
cedurii de urmărire silită imobiliară), în ambele situatii cu exceptia cazului când imo-
bilul revendicat este proprietate publică;
- actiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct,
a dreptului de uz sau de abitatie şi a dreptului de servitute

4. Domeniul prescriptiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale

În principiu, drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctiv, deci, protectia


acestor drepturi pe calea actiunii în justitie nu este limitată în timp, putându-se obtine
oricând. Vezi în acest sens, pentru aplicatii, art. 434, 420, 421 NCC etc
NCC prevede însă multe exceptii de le această regulă: nulitatea relativă a actului
juridic nepatrimonial, stabilirea paternitătii pornită după decesul copilului etc.

5. Probleme speciale referitoare la domeniul prescriptiei extinctive

a) Valorificarea dreptului subiectiv civil pe calea exceptiei (a apărării de fond)


NCC contine mai multe prevederi izolate (art. 1095, 1249 NCC) care dispun că
prescriptibilitatea pe cale de actiune nu înseamnă şi prescriptibilitatea exceptiei
(apărării de fond). Spre exemplu, atunci când reclamantul formulează o pretentie
împotriva pârâtului, iar acesta din urmă, pentru a obtine respingerea pretentiei
formulate împotriva sa, se apără invocând un drept subiectiv civil, se spune că
dreptul subiectiv respectiv este valorificat (apărat, ocrotit) pe cale de exceptie (de
drept material, substantial). Aşadar, valorificarea unui drept subiectiv civil pe cale de
exceptie presupune că titularul dreptului, fiind chemat în judecată, se prevalează de
acel drept spre a obtine respingerea pretentiei formulate împotriva sa, fără însă a
supune judecătii o pretentie anume fată de adversar.
Din definitia dată dreptului subiectiv civil rezultă că de esenta acestuia este
posibilitatea recunoscută titularului de a recurge, în caz de nevoie (adică atunci când
dreptul subiectiv este nesocotit sau încălcat), la forta coercitivă a statului. Valorifica-
rea (realizarea sau recunoaşterea) dreptului subiectiv civil poate fi obtinută nu numai
pe calea ofensivă a actiunii, ci şi pe calea defensivă a exceptiei (a apărării de fond).
Spre exemplu, atunci când reclamantul formulează o pretentie împotriva pârâtului, iar
acesta din urmă, pentru a obtine respingerea pretentiei formulate împotriva sa, se
apără invocând un drept subiectiv civil, se spune că dreptul subiectiv respectiv este
valorificat (apărat, ocrotit) pe cale de exceptie (de drept material, substantial).
Aşadar, valorificarea unui drept subiectiv civil pe cale de exceptie presupune că
titularul dreptului, fiind chemat în judecată, se prevalează de acel drept spre a obtine
respingerea pretentiei formulate împotriva sa, fără însă a supune judecătii o pretentie
anume fată de adversar.

b) Actiunea în constatare

Actiunea în constatare, reglementată de C. proc. civ., este acea actiune în justitie


prin care reclamantul solicită instantei doar să constate existenta unui drept subiectiv
al său fată de pârât ori, după caz, inexistenta unui drept subiectiv al pârâtului
împotriva sa.
Această actiune este imprescriptibilă (art. 2502 alin. 2 pct. 2).

c) Actiunile mixte

Actiunile mixte sunt acele actiuni în justitie prin care reclamantul urmăreşte
ocrotirea, în acelaşi timp, a unui drept real şi a unui drept de creantă ce sunt efectul
aceleiaşi cauze (de exemplu, izvorăsc din acelaşi contract) sau între care există o
strânsă legătură. Prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea actiunii mixte urmează a
se determina în functie de situatia concretă (spre exemplu, actiunea în nulitate este
prescriptibilă sau nu, după cum nulitatea este relativă sau absolută; actiunea în
predarea bunului vândut este imprescriptibilă potrivit NCC .

d) Dualitatea de actiuni
Prin dualitatea de actiuni unii autori desemnează situatia în care titularul dreptului
subiectiv civil are la dispozitie două actiuni pentru protectia dreptului său şi anume, pe
de o parte, o actiune bazată pe un contract, deci o actiune personală, supusă
prescriptiei extinctive, iar, pe de altă parte, o actiune reală, în revendicarea bunului,
prescriptibilă sau imprescriptibilă potrivit NCC. Ca exemple, se citează cazul
deponentului, al comodantului, al proprietarului bunului dat în gaj etc.
Se observă însă că, în realitate, nu este vorba de acelaşi drept subiectiv ocrotit
prin două actiuni distincte, ci de un drept de creantă izvorât din contractul de depozit,
de comodat, de locatiune etc. (dreptul la restituirea bunului) şi care este apărat printre
o actiune patrimonială şi personală (prescriptibilă extinctiv), precum şi de un drept de
proprietate asupra aceluiaşi bun, apărat printr-o actiune reală imprescriptibilă.
Deosebirea dintre această ipoteză (dualitatea de actiuni) şi actiunile mixte prin care
se solicită predarea bunului ce a format obiectul derivat al unui act juridic constitutiv
sau translativ de drepturi reale constă în aceea că, prin definitie, în cazul dualitătii de
actiuni nu este vorba de un act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale, deci
dreptul real şi dreptul de creantă nu au aceeaşi cauză generatoare, ci izvorul dreptului
real preexistă izvorului dreptului de creantă. O altă deosebire importantă se situează
pe tărâm probatoriu, în sensul că în cazul actiunii mixte este suficientă dovedirea
actului juridic respectiv, în vreme ce, în cazul dualitătii de actiuni, dacă a intervenit
prescriptia extinctivă a actiunii personale, admiterea actiunii reale este conditionată de
dovedirea dreptului de proprietate. Deosebirea dintre cele două ipoteze se manifestă şi
pe planul prescriptiei extinctive. Astfel, în cazul actiunii mixte, fiind vorba nu de două
actiuni cumulative, ci de o singură actiune, pretentia constând în predarea lucrului se
fundamentează pe însuşi actul juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale, iar
prescriptia extinctivă se va raporta numai la dreptul real; dimpotrivă, în cazul dualitătii
de actiuni, dacă pretentia în restituire este fundamentată pe contractul de depozit,
comodat, locatiune etc., cererea va fi respinsă ca prescrisă dacă, prin raportare la
dreptul de creantă, ar fi împlinit termenul de prescriptie extinctivă la data exercitării
actiunii personale, urmând ca deponentul, comodantul, locatorul etc. să introducă o
nouă actiune în justitie, pe un alt fundament, adică o actiune reală.

e) Drepturile secundare

În categoria aşa-numitelor drepturi secundare sunt incluse acele drepturi


subiective civile care nu dau naştere direct unui drept la actiune, adică acele
prerogative constând în puterea de a da naştere prin manifestare unilaterală de
vointă unui efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane, precum: dreptul de
alegere în cazul unei obligatii alternative; dreptul de denuntare unilaterală a unui
contract, în cazurile admise de lege; dreptul tertilor, în cazul simulatiei, de a opta
între actul aparent şi actul real; dreptul de a ratifica o gestiune a intereselor altuia;
dreptul de optiune al utilizatorului, în contractul de leasing, ce constă în posibilitatea
de a solicita achizitionarea bunului, restituirea acestuia sau prelungirea contractului
de leasing; dreptul de a revoca o ofertă etc. Se observă că, în realitate, aşa-numitele
drepturi secundare nu sunt veritabile drepturi subiective civile, ci doar simple facultăti
ori beneficii legale sau conventionale.
Întrucât nu dau naştere direct şi imediat unui drept la actiune, drepturile secundare
sunt apreciate ca fiind imprescriptibile extinctiv. Totuşi, efectele prescriptiei extinctive
se vor produce indirect, anume în ceea ce priveşte dreptul la actiune care se naşte
din raportul juridic referitor la care s-a exercitat dreptul secundar. Spre exemplu, în
cazul unei obligatii alternative, nu se prescrie dreptul (de regulă, al debitorului) de a
efectua alegerea între cele două prestatii ce formează obiectul obligatiei, însă,
prescriptia extinctivă poate interveni în privinta dreptului creditorului de a pretinde de
la debitor prestatia aleasă.
Subliniem că în categoria drepturilor secundare poate fi inclus şi dreptul de
optiune succesorală (dreptul persoanei care îndeplineşte conditiile pentru a putea
moşteni de a alege între consolidarea titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii
şi desfiintarea acelui titlu prin renuntarea la moştenire), însă acesta este supus
regimului prescriptiei extinctive, chiar dacă prin natura lui nu presupune un drept
material la actiune.
Prin legea nr. 60/2012 legiuitorul a intervenit instituind o normă a cărei semnificatie
pare a fi prescriptibilitatea indirectă a unor drepturi potestative în sensul că, potrivit
art. 1415 NCC, cererea părtilor de a se stabili termenul în care facultatea
recunoscută unei părti se poate exercita fiind prescriptibilă.

f) Actiunea în repararea (compensarea) unui prejudiciu moral

Deşi prejudiciul este moral (adică nepatrimonial în sine), repararea (compensarea)


acestuia poate fi atât nepatrimonială, cât şi patrimonială.
Actiunea în repararea nepatrimonială a unei daune morale este imprescriptibilă
extinctiv.
În schimb, actiunea în repararea (compensarea) patrimonială a unui prejudiciu
moral, fiind o actiune în justitie prin care se valorifică un drept de creantă, deci o ac-
tiune patrimonială şi personală, atrage incidenta dispozitiilor legale care guvernează
prescriptia extinctivă în categoria drepturilor de creantă şi, în consecintă, este pres-
criptibilă extinctiv.

g) Actiunea în restituirea prestatiilor executate în baza unui act juridic civil


(desfiintat)

Actiunea în nulitate (prescriptibilă sau imprescriptibilă după cum nulitatea este


relativă sau absolută) nu se confundă cu actiunea în restituirea, totală sau, după caz,
partială a prestatiilor executate în temeiul actului juridic care a fost desfiintat, chiar
dacă este posibilă exercitarea concomitentă a celor două actiuni, într-un proces în
care nulitatea formează obiectul capătului de cerere principal, iar restituirea
prestatiilor executate constituie obiectul unui capăt de cerere accesoriu.
Cât priveşte incidenta prescriptiei extinctive asupra actiunii în restituirea prestatiilor
executate în temeiul unui act juridic care ulterior a fost desfiintat, trebuie, în primul
rând, să se tină seama de natura patrimonială a acesteia. În al doilea rând, este
necesar să se ia în considerare natura dreptului patrimonial ce se urmăreşte a se
valorifica prin intermediul unei asemenea actiuni (drept real sau drept de creantă).
În cazul desfiintării unui act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale asua
pra unor bunuri individual determinate, actiunea prin care cel ce a înstrăinat sau
constituit dreptul real solicită restituirea prestatiei sale are caracterul unei actiuni
reale, devenind deci aplicabile regulile care guvernează domeniul prescriptiei extincn
tive în categoria drepturilor reale. Spre exemplu, actiunea prin care fostul vânzător
solicită obligarea fostului cumpărător să îi predea lucrul ce a format obiectul contrac
tului de vânzare-cumpărare care ulterior a fost desfiintat are natura juridică a unei
acŃiuni în revendicare.
În toate celelalte cazuri, actiunea în restituire are caracterul unei actiuni patrimor
niale şi personale, este o actiune prescriptibilă extinctiv .Solutia este asemănătoare şi
în ipoteza în care se solicită restituirea prestatiilor executate în temeiul unui contract
sinalagmatic desfiintat ca urmare a rezolutiunii, desfăcut ca urmare a rezilierii (de
exemplu, actiunea prin care se solicită restituirea bunului care a format obiectul unei
locatiuni reziliate pentru neplata chiriei) ori al unui act juridic revocat.

§3. TERMENELE DE PRESCRIPTIE EXTINCTIVĂ

Termenul de prescriptie extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul


căruia trebuie exercitat dreptul la actiune, sub sanctiunea pierderii posibilitătii de a
obtine condamnarea pârâtului la executarea obligatiei ce îi revine (respectiv, sub
sanctiunea pierderii dreptului real principal sau dreptului nepatrimonial, în măsura în
care acesta este supus prescriptiei extinctive).
Ca orice termen, şi termenul de prescriptie extinctivă are un început (marcat de
data la care începe să curgă prescriptia extinctivă), o durată, precum şi un sfârşit
(marcat de data împlinirii prescriptiei extinctive).
Termenul de prescriptie extinctivă este un termen esentialmente legal, deoarece
numai prin lege se poate stabili un asemenea termen. În consecintă, prin act juridic,
părtile nu pot nici să stabilească alte termene de prescriptie extinctivă, nici să înlăture
termenele de prescriptie extinctivă edictate de lege; o clauză în acest sens ar fi lovită
de nulitate absolută.
Cu toate acestea, termenele de prescriptie pot fi reduse sau mărite, prin acordul
expres al părtilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici
mai mare de 10 ani, cu exceptia termenelor de prescriptie de 10 ani ori mai lungi,
care pot fi prelungite până la 20 de ani.
Această permisiune legală nu se aplică în cazul drepturilor la actiune de care
părtile nu pot să dispună şi nici actiunilor derivate din contractele de adeziune, de
asigurare şi cele supuse legislatiei privind protectia consumatorului.

Termenul general de prescriptie extinctivă, este de 3 ani.


Acest termen se aplică tuturor actiunilor personale, indiferent de izvorul concret al
raportului juridic obligational, cu exceptia cazurilor pentru care există termene
speciale de prescriptie extinctivă.
Ca exemple de termene speciale a se vedea termenele de 10 ani prevăzute de
art. 2518 NCC. De asemenea, art. 519 NCC reglementează, ca termene speciale,
cazurile în care termenul de prescriptie este de un an:
1. profesioniştilor din alimentatia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le
prestează;
2. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lectiile date cu ora, cu
ziua sau cu luna;
3. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operatii sau
medicamente;
4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate;
5. meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
6. avocatilor, împotriva clientilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor. Termenul
de prescriptie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a
împăcării părtilor ori a revocării mandatului. În cazul afacerilor neterminate, termenul
de prescriptie este de 3 ani de la data ultimei prestatii efectuate;
7. notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor
ce le sunt datorate pentru actele functiei lor. Termenul prescriptiei se va socoti din
ziua în care aceste sume au devenit exigibile;
8. inginerilor, arhitectilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru
plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescriptiei se va socoti din ziua când s-a
terminat lucrarea.

§4. CURSUL PRESCRIPTIEI EXTINCTIVE


1. Începutul prescriptiei extinctive

a) Regula generală privind începutul prescriptiei extinctive

Ori de câte ori nu îşi găseşte aplicare o regulă specială, edictată pentru o anumită
situatie, se va aplica regula generală potrivit căreia prescriptia începe să curgă de la
data când titularul dreptului la actiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să
cunoască naşterea lui.
Aşadar până nu se naşte dreptul la actiune nu curge prescriptia. Dreptul la actiune se
consideră născut în ziua în care, dacă reclamantul s-ar adresa instantei, cererea sa
ar putea fi admisă.
Simpla naştere a dreptului material la actiune nu porneşte cursul prescriptiei dacă
titularul dreptului la actiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască
naşterea lui. Legiuitorul a dorit ca dreptul subiectiv să fie protejat efectiv, or nu există
protectie efectivă dacă prescriptia curge fără ca asta să fie imputabil creditorului care
nu a cunoscut şi nu ar fi trebuit să ştie naşterea dreptului la actiune.
Regula generală se aplică atunci când nu sunt aplicabile reguli speciale, în esentă,
dezvoltări sau aplicatii ale acesteia. Vom vedea în continuare principalele reguli
speciale.
b) Ipoteza dreptului la actiunea în executarea obligatiilor de a face şi a nu face.
Dreptul la actiunea în executarea obligatiilor de a da sau de a face
Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligatiilor contractuale de a da sau
de a face prescriptia începe să curgă de la data când obligatia devine exigibilă şi
debitorul trebuia astfel s-o execute. În cazul în care dreptul este afectat de un termen
suspensiv, prescriptia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de
la data renuntării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului.
Dacă dreptul este afectat de o conditie suspensivă, prescriptia începe să curgă de
la data când s-a îndeplinit conditia.

c) Ipoteza dreptului la actiunea în restituirea prestatiilor.


Prescriptia dreptului la actiune în restituirea prestatiilor făcute în temeiul unui act
anulabil ori desfiintat pentru rezolutiune sau altă cauză de ineficacitate începe să
curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desfiintat actul ori, după
caz, de la data la care declaratia de rezolutiune sau reziliere a devenit irevocabilă.
d) Ipoteza dreptului la actiunea în executarea prestatiilor succesive.
Când este vorba de prestatii succesive, prescriptia dreptului la actiune începe să
curgă de la data la care fiecare prestatie devine exigibilă, iar dacă prestatiile
alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestatie devine exigibilă.

e) Ipoteza dreptului la actiunea în materia asigurărilor


În cazul asigurării contractuale, prescriptia începe să curgă de la expirarea
termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părti pentru plata primei de asigurare,
respectiv pentru plata indemnizatiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de
asigurător.

f) Ipoteza dreptului la actiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită şi


a cazurilor asimilate.
Prescriptia dreptului la actiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printrp o
faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să
cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Această regulă se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul actiunii în restituire
întemeiate pe îmbogătirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de
afaceri.

g) Ipoteza dreptului la actiunea în anularea actului juridic

Prescriptia dreptului la actiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:


a) în caz de violentă, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel
îndreptătit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviinteze sau să îi
autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni
din ziua încheierii actului juridic.
În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o tertă persoană,
prescriptia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când tertul a
cunoscut existenta cauzei de nulitate.
h) Ipoteza răspunderii pentru vicii ascunse.

Potrivit art. 2.531 NCC:

“Dreptul la actiunea în răspundere pentru vicii ascunse


(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescriptia dreptului la actiune pentru viciile
ascunse începe să curgă:
a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o constructie,
de la împlinirea unui an de la data predării ori receptiei finale a bunului sau a lucrării,
în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescriptia va începe
să curgă de la data descoperirii;
b) în cazul unei constructii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau receptiei
finale a constructiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când
prescriptia va începe să curgă de la data descoperirii.
(2) Pentru executarea unor lucrări curente, termenele prevăzute la alin. (1) sunt de
o lună, în cazul prevăzut la lit. a), respectiv de 3 luni, în cazul prevăzut la lit. b).
(3) Dispozitiile alin. (1) şi (2) se aplică şi în cazul lipsei calitătilor convenite ori al
lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi
descoperite, fără cunoştinte speciale, printr-o verificare normală.
(4) Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garantie înăuntrul
cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească.
(5) Prin dispozitiile prezentului articol nu se aduce însă nicio atingere termenelor
de garantie speciale, legale sau conventionale.
(6) Dispozitiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul
produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca şi în cazul bunurilor
sau lucrărilor pentru care există un termen de garantie pentru buna functionare.”

Nu trebuie confundate viciile ascunse cu viciile aparente, a căror prescriptie este


reglementată sub aspectul începutului de art. 2530 NCC. Este ascuns acel viciu care,
la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistentă de specialitate, de către un
cumpărător prudent şi diligent.
Nu trebuie confundate termenele de garantie cu termenele de prescriptie.
Termenele de garantie joacă un dublu rol:
- marchează momentul până la care viciul trebuie să se manifeste;
- marchează momentul de la care, în unele cazuri, începe să curgă, cel mai
tarziu, prescripŃia.
Dacă termenele de garantie stabilite de părti sunt diferite de cele de mai sus
atunci prescriptia va curge de regulă de la data împlinirii lor, aşa încât prin prescriptie
să nu se afecteze vointa părtilor.

2. Suspendarea prescriptiei extinctive


Prin suspendarea prescriptiei extinctive se întelege acea modificare a cursului
acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescriptie, pe timpul
cât durează situatiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a
actiona pe titularul dreptului la actiune.
Ratiunea acestei institutii este dată de caracterul sanctionator al prescriptiei. Or, în
cazurile legale de suspendare a prescriptiei sanctiunea ar apărea ca nejustificată.
Cauzele de suspendare a cursului prescriptiei extinctive prezintă următoarele
caractere juridice:
- sunt legale, în sensul că ele sunt stabilite numai prin lege;
- sunt limitative, ceea ce înseamnă că ele sunt de strictă interpretare şi aplicare,
nefiind susceptibile de aplicare prin analogie;

Prescriptia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:


1. între soti, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separati în fapt;
2. între părinti, tutore sau curator şi cei lipsiti de capacitate de exercitiu sau cu
capacitate de exercitiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp
durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al
unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel
administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi
aprobate;
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu
restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care
există o dispozitie legală contrară;
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenta datoriei sau
exigibilitatea acesteia;
Textul citat face aplicatia principiului fraus omnia corrumpit în materie de
prescriptie. Suspendarea prescriptiei opereaza cât timp debitorul ascunde (ori
sustrage), în mod deliberat, înscrisul constatator al creantei sau, dupa caz,
exigibilitatea acesteia (de ex., faptul existentei sau modificarii termenului legal de
plata ori renuntarea la beneficiul termenului de catre autorul creditorului actual).
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neîntelegerilor dintre părti, însă numai dacă acestea au fost tinute în ultimele 6 luni
înainte de expirarea termenului de prescriptie;
Legiuitorul a vrut ca partile sa poarte negocieri cu buna-credinta si, în caz de
esec, partea interesata sa aiba un timp suficient de lung pentru a actiona în justitie,
astfel încât suspendarea repetata a prescriptiei în cazul unor negocieri succesive ori
purtarea acestora cu mult timp înainte de expirarea termenului nu justifica
suspendarea prescriptiei, din moment ce astfel de negocieri se dovedesc neserioase,
iar exercitarea dreptului la actiune nu este, în fapt, periclitat ori compromis.
7. în cazul în care cel îndreptătit la actiune trebuie sau poate, potrivit legii ori
contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamatia
administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut
şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni
de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen;
Trebuie subliniat ca textul priveste doar procedurile prealabile reglementate de
lege, iar nu si cele instituite de parti, pe cale conventionala.
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din fortele
armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război.
Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în fortele armate pentru
ratiuni de serviciu impuse de necesitătile războiului;
În toate cazurile, suspendarea prescriptiei opereaza cât timp fortele armate ale
tarii se afla în stare de mobilizare sau de razboi şi nicidecum în stare de pace. De
retinut totuşi, că, potrivit doctrinei dominante, textul se aplica, pentru identitate de
ratiune, si atunci când creditorul sau debitorul este într-o misiune de pace cu caracter
international, sub egida ONU sau NATO ori în numele României, dupa caz.
9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescriptia este
împiedicat de un caz de fortă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a
încetat această împiedicare; forta majoră, când este temporară, nu constituie o cauză
de suspendare a prescriptiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de
expirarea termenului de prescriptie;
Forta majora este definita de art. 1.351 alin. 3 NCC ca fiind „orice eveniment
extern, imprevizibil, absolut invincibil si inevitabil”.
10. în alte cazuri prevăzute de lege.

De asemenea, în materie succesorală, potrivit art. 2533 NCC, dincolo de


cazurile generale se suspendare văzute anterior, prescriptia nu curge contra
creditorilor defunctului în privinta creantelor pe care aceştia le au asupra moştenirii,
cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât
timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.
Ea nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat
moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.
Prescriptia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privinta creantelor pe
care aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la
data lichidării ei.

Efectele suspendării prescriptiei. De la data când cauza de suspendare a


încetat, prescriptia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul
scurs înainte de suspendare.
Prescriptia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de
la data când suspendarea a încetat, cu exceptia prescriptiilor de 6 luni sau mai
scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la
încetarea suspendării.
Suspendarea prescriptiei poate fi invocată numai de către partea care a fost
împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune
altfel.
Suspendarea prescriptiei fată de debitorul principal ori fată de fideiusor
produce efecte în privinta amândurora.
3. Întreruperea prescriptiei extinctive

Prin întreruperea prescriptiei extinctive se întelege modificarea cursului acesteia


constând în înlăturarea prescriptiei scurse înainte de aparitia unei cauze întreruptive şi
începerea unei alte prescriptii extinctive.
Asemănător suspendării prescriptiei extinctive, şi în cazul întreruperii prescriptiei
extinctive este necesar ca împrejurarea ce constituie, potrivit legii, cauză de întrerui
pere să intervină după ce prescriptia extinctivă a început să curgă şi mai înainte de
împlinirea termenului de prescriptie extinctivă.
Cauzele de întrerupere a prescriptiei extinctive prezintă următoarele caractere
juridice: sunt legale; sunt limitative;
Prescriptia se întrerupe:

1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a
dreptului a cărui actiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge
prescriptia;
Recunoaşterea se poate face unilateral sau conventional şi poate fi expresă sau
tacită.
Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări
care să ateste existenta dreptului celui împotriva căruia curge prescriptia. Constituie
acte de recunoaştere tacită plata partială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a
dobânzilor sau penalitătilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.
Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptătit la restituirea unei prestatii făcute în
executarea unui act juridic ce a fost desfiintat pentru nulitate, rezolutiune sau orice altă
cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la
cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiintat, nu este pretins de aceasta din
urmă pe cale de actiune reală ori personală.

2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin


înscrierea creantei la masa credală în cadrul procedurii insolventei, prin depunerea
cererii de interventie în cadrul urmăririi silite pornite de alti creditori ori prin invocarea,
pe cale de exceptie, a dreptului a cărui actiune se prescrie;

3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fata instantei
de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile
se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul
prescriptiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;
Prescriptia este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de
jurisdicŃie ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă
de formă.
Prescriptia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în
judecată sau de arbitrare ori de interventie în procedura insolventei sau a urmăririi
silite a renuntat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printre
o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni
de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce
o nouă cerere, prescriptia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în
judecată sau de arbitrare precedentă, cu conditia însă ca noua cerere să fie admisă.
Prescriptia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a
pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescriptie a dreptului de a
obtine executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul de a obtine obligarea
pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere
de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune exceptia autoritătii de
lucru judecat.

4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescriptia este pus în
întârziere; Prescriptia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul
căruia curge prescriptia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată
în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.
Pentru a produce efectul întreruptiv, punerea în întârziere a debitorului este
conditionata de introducerea cererii de chemare în judecata în termen de 6 luni de la
data când a operat punerea în întârziere pentru a nu da posibilitatea creditorului sa
abuzeze de acest caz ori doar sasicaneze pe debitor, fara a avea intentia de a-l
actiona în justitie. În caz contrar, întreruperea prescriptiei este socotita neavenita.

Efectele întreruperii prescriptiei. Întreruperea şterge prescriptia începută


înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere.După întrerupere începe să curgă o nouă
prescriptie.
Dacă întreruperea prescriptiei a avut loc prin recunoaşterea dreptului de către
cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescriptie de acelaşi fel.
În cazul în care prescriptia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în
judecată ori de arbitrare, noua prescriptie a dreptului de a obtine executarea silită nu
va începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a actiunii nu a rămas definitivă.
Dacă întreruperea rezultă din interventia făcută în procedura insolventei sau a
urmăririi silite, prescriptia va reîncepe să curgă de la data la care există din nou
posibilitatea legală de valorificare a creantei rămase neacoperite.
Mentionam, în final, ca, indiferent de obiectul noii prescriptii, în toate cazurile
este vorba de o prescriptie de drept civil: prescriptia dreptului material la actiune.
Aceasta, întrucât atât dreptul, la actiunea condamnatorie, cât si dreptul la actiunea
executorie sunt elemente sau forme ale dreptul material la actiune, iar nu ale unui
drept procesual la actiune.

Beneficiul întreruperii prescriptiei. Efectele întreruperii prescriptiei profită


celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia
a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Dacă prescriptia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în
folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu
pot fi opuse decât autorului recunoaşterii.
Întreruperea prescriptiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului
produce efecte în privinta amândurora.
4. Repunerea în termenul de prescriptie extinctivă

Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la actiune supus
prescriptiei poate cere organului de jurisdictie competent repunerea în termen şi
judecarea cauzei.
În doctrină s-a arătat că prin cauze temeinic justificate trebuie să se înteleagă
doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul fortei majore, sunt exclusive de
culpă. Este deci vorba de piedici relative, iar nu absolute (ca în cazul fortei majore),
în sensul că împrejurările de fapt respective au caracterul de piedică în exercitarea
actiunii pentru reclamant şi pentru cei care s-ar afla în conditii asemănătoare (dar nu
în mod necesar şi pentru un om diligent) şi, totodată, nu i se poate imputa vreo culpă
titularului dreptului la actiune.
În alte cuvinte, repunerea în termenul de prescriptie extinctivă exclude atât forta
majoră (deoarece cursul prescriptiei extinctive ar fi suspendat cât timp durează forta
majoră, aşa încât nu s-ar mai pune problema repunerii în termenul de prescriptie
extinctivă), cât şi culpa (deoarece, în caz contrar, ar fi deturnată institutia prescriptiei
extinctive de la finalitatea sa). Domeniul repunerii în termenul de prescriptie extinctivă
începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forta majoră.

Conditiile repunerii în termen. Potrivit art. 2.522 alin. 2 NCC, mai sus citat,
repunerea în termen nu poate fi dispusa din oficiu, ci numai daca a fost invocata de
partea interesata.
Totodata, cererea de repunere în termen, pentru a fi admisibila, trebuie facuta
în termen de 30 de zile, socotite din ziua când cel interesat a cunoscut sau trebuia
sa cunoasca încetarea motivelor care au justificat depasirea termenului de
prescriptie. Legea nu prevede natura acestui termen de 30 de zile, însa credem ca,
termenul de 30 de zile este un termen de prescriptie şi nu unul de decădere fiind
supus, prin urmare, regulilor privind suspendarea, întreruperea si chiar repunerea în
termen, ca orice alt termen de prescriptie.

Efectul repunerii în termen. Dupa cum rezulta din art. 2.522 NCC, repunerea
în termen este judiciara, iar nu de drept, si, în caz de admitere, prescriptia este
socotita ca neîmplinita, chiar daca în fapt (fizic) termenul de prescriptie era expirat,
iar aceasta da posibilitate organului de jurisdictie sa treaca la judecarea pe fond a
cauzei.
Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul
la actiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a
cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea
termenului de prescriptie.

5. Împlinirea (calculul) prescriptiei extinctive


Stabilirea momentului la care se împlineşte prescriptia extinctivă implică un calcul, care presupune cunoaşterea
următoarelor elemente:
- termenul de prescriptie extinctivă aplicabil în spetă;
- data la care începe să curgă acest termen;
- dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a prescriptiei extinctive;
- regulile în functie de care se determină momentul la care se împlineşte prescriptia extinctivă.
NCC stabileste în art. 2552 şi urm. regulile de calcul a diverselor tipuri de termene. Astfel:

A. Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani


Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima
săptămână ori lună sau din ultimul an.
Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte
în ultima zi a acestei luni.
Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi.
Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti la
sfârşitul termenului.

B. Termenul stabilit pe zile


Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului.
Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile.
Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini
la ora la care încetează programul normal de lucru.

C. Termenul stabilit pe ore


Când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului.
În toate cazurile, dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul
primei zile lucrătoare care îi urmează.

§5. Teme de reflectie.

1. Comparatie între efectele suspendării prescriptiei şi cele ale întreruperii prescriptiei.

2. Discutati natura juridică a termenului de repunere în termenul de prescriptie extinctivă.

3. Regimul juridic al renuntării la prescriptie.