„Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat

Tradiționalismul este o direcție literară conservatoare, manifestată în perioada dintre cele două
razboaie mondiale, ce-și propune să apere specificul național, românismul, folclorul, viața autohtonă în
elementele ei perene. Primele forme ale tradiționalismului sunt localizate temporal la sfârșitul secolului al
XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, prin doctrina sămănătorismului și a poporalismului, urmând ca în
perioada interbelică gândirismul să afirme o nouă componentă, ortodoxismul. Dacă moderniștii promovau
sincronismul, pledând pentru asumarea unor modele culturale străine, absolut necesare racordării
literaturii române la evoluția gândirii universale, tradiționaliștii erau de părere că numai cultivarea a ceea
ce este intim legat de ființa poporului poate reprezenta o șansă a evoluției organice, firești.
Din vechile curente tradiţionaliste se preia ideea că istoria naţională, folclorul, obiceiurile, miturile
etc. sunt dominante relevante pentru matricea spirituală a neamului, la care Nichifor Crainic adaugă
credinţa ortodoxă, definită ca fiind „cerul spiritualităţii româneşti”. Tradiţia este înţeleasă ca o sumă de
valori expuse pericolului alterării şi degradării venite din partea culturii occidentale. Astfel, trecutul este
idealizat şi conservat în mit, satul este înfăţişat ca un rezervor de spiritualitate autentic românească, iar
ortodoxia este oglinda acestor valori: „moştenim un pămân răsăritean, moştenim părinţi creştini - soarta
noastră se cuprinde în aceste date geoantropologice. O cultură proprie nu se poate dezvolta organic decât
în aceste condiţii ale pământului şi ale duhului nostru. Occidentalizarea înseamnă negarea orientalismului
nostru, nihilismul europenizant înseamnă negarea posibilităţilor noastre creatoare.” (Sensul tradiţiei).
Dacă la început gândirismul a reprezentat o tendinţă integrată firesc în dinamica literaturii, cu
timpul s-au produs exagerări, ajungându-se la absolutizarea autohtonismului, a ortodoxismului, a
primitivismului rural, a paseismului, la o perspectivă etnicistă ce devenise criteriu unic de apreciere a
operei de artă. În acest sens, subliniind disputa dintre tradiţionalism şi modernism, N. Manolescu vorbeşte
„mai degrabă despre un program, decât o sensibilitate” tipică acestei direcţii literare, o ideologie afişată
ostentativ, dar, pe alocuri, goală (Poezia intre cele două războaie mondiale).
In ciuda deformărilor produse în sânul lirismului autentic, tradiţionalismul a dat literaturii române
opere remarcabile, prin scriitori precum L. Blaga, V.Voiculescu sau I. Pillat, al căror demers estetic a reuşit
să armonizeze imperativele modernismului cu nostalgiile tradiţionalismului.
Ion Pillat este unul dintre scriitorii reprezentativi pentru tradiţionalismul interbelic, original prin
maniera în care a reuşit să-şi adapteze viziunea romantică asupra realităţii la percepţia tradiţionalistă a
epocii, într-o poezie proaspătă, simplă şi sensibilă în resorturile ei profunde. ln volume precum „Pe Argeş în
sus”, „Satul meu” şi „Biserica de altădată”, Pillat închide taine din trecutul său, petrecut la moşia Florica din
judeţul Argeş, care devine, în mod simbolic, o muză şi un spaţiu al regăsirii de sine.
Textul „Aci sosi pe vremuri” aparţine ciclului „Trecutul viu” din volumul „Pe Argeş în sus” publicat în
1923. Poezia este organizată în 19 distihuri şi un monostih final, cu rol de laitmotiv, dar şi de concluzie
lirică. La nivel compoziţional, poezia este un monolog confesiv şi reflexiv dispus în două planuri temporale,
cuprinse în cele două secvenţe poetice: prima cu rol evocator - orientată asupra trecutului -, iar a doua cu
rol confesiv, orientată asupra prezentului. Ele sunt despărţite de un interludiu meditativ pe tema trecerii
inexorabile a timpului, care guvernează, de altfel, întreaga poezie: „Ce straniu lucru: vremea!”
Din punct de vedere tematic, poezia reprezintă o sinteză a mai multor teme şi motive, dintre care se
disting iubirea, trecutul, moartea, iniţierea, arta, creaţia şi amintirea. Geneza operei trimite către satul
natal al autorului, moşia Florica, devenită adevărat topos estetic originar în care „timpul e trăit sub semnul
tradiţiei, deci ca dimensiune sufletească generală, reprezentativă pentru o întreagă comunitate umană.”
(Ovid S.Crohmălniceanu).
Titlul se găseşte într-o armonie desăvârşită cu textul propriu-zis, prin faptul că îi anticipează
semnificațiile inserând tema trecerii timpului şi motivul vremelniciei tuturor acţiunilor omeneşti, cu
rezonanțe ce conduc spre motivele clasice „vanitas vanitatum” şi „panta rhei”. Reprezentând un decupaj
din corpul poeziei, titlul îşi dezvoltă semnificaţiile pe baza regionalismului fonetic „aci”, corelat cu perfectul
simplu „sosi”, ambele trimițând către o scenă de viață trecută, o „poveste” de familie devenită mit
personal pentru eul liric, care o și reieterează în prezent.
1
 Textul se constituie sub forma unui montaj liric cu ecouri romantice și simboliste, evidente prin
aluziile livrești care conturează contextul creării operei: poezia „Le lac” a poetului romantic francez
Lamartine, „Sburătorul”, opera poetului pașoptist I. Heliade Rădulescu, poemele lui Francis Jammes și
„Balada lunei” de Horia Furtună, poet contemporan cu Ion Pillat. Autorul se dezvăluie, așadar, ca un spirit
vizionar, deschis la experimente moderniste ale epocii.
Prima secvență poetică are în centrul eul liric, ipostaziat în ființa poetului, care se întoarce în casa
părintească, devenită metaforic „casa amintirii”, care i se dezvăluie ca o taină ce se cere redescoperită,
dincolo de aparenta închidere sugerată prin imaginea „păianjenilor” și a hornului rece. Cu subtilitate,
autorul evocă timpuri arhaice, de legendă, când codrii ascundeau povești cu haiduci: „De când luptară-n
codru și poteri și haiduc”. Versul „în drumul lor spre zare îmbătrăniră plopii” are valoarea unei metafore
ample, care vorbește despre contaminarea ireversibilă a tuturor elementelor realității de către timpul
neiertător.
Coordonata epică specifică liricii tradiționaliste constă în evocarea nostalgică a poveștii de dragoste
trăite în trecut de bunici, care include secvența așteptării („Nerabdător bunicul pândise de la scară/ Berlina
legănată prin lanuri de secară”) și a întâlnirii („...din berlină/ Sări, subțire,-o fată în largă crinolină”).
Romantismul este conturat nu numai implicit, ci și explicit, prin versul „și totul ce romantic, ca-n basme se
urzea”. Numele bunicii, Calyopi, conține o sugestie mitologică, deoarece Caliope era muza poeziei epice și a
elocinței, mama lui Orfeu și a sirenelor, dar și muza filosofiei. Prin raportare la sensurile acestui nume, se
configurează un al doilea plan al receptării textului, unul estetic, pragmatic, de artă poetică. Punctele de
suspensie din distihul al nouălea marchează distanța temporală, introducând un alt registru afectiv și
filosofic, reprezentat de imaginea clopotului ce contopește, paradoxal, viața și moartea, fericirea și
durerea: „...un clopot a sunat,/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”.
Funcțional ca un intermezzo meditativ, strofele a 12-a și a13-a au o accentuată valoare reflexivă,
marcată retoric printr-o structură exclamativă: „Ce straniu lucru: vremea!”. De asemenea, antiteza între
trup și suflet accentuează dramatismul trăirii poetice asociate trecerii timpului: „...Deodată pe perete/ Te
vezi aievea numai în ștersele portrete/ Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,/ Căci trupul tău te uită, dar tu
nu-l poți uita...”.
A doua secvență lirică repetă ca într-un ritual prima poveste de dragoste, protagonistul fiind de
această dată eul liric și iubita careia i se adresează. Trecerea timpului se observă în unele elemente de
detaliu – berlina este înlocuită cu trăsură -, însă atmosfera este aceeași, ca și cum clipa ar fi încremenit,
astfel încât se creează sugestia perenității iubirii ca seniment universal.
În strofele următoare este introdus motivul livresc al simbolismului, la modă pe atunci, sugestie a
imaginii creatorului prin raportare la timpul în care trăiește: „Și ți-am părut romantic sau poate simbolist”.
Același „clopot” însoțește devenirea umană și potențează tristețea asociată efemerității vieții: „Și cum
ședeam... departe, un clopot a sunat -/ Același clopot poate – în turnul vechi din sat... ”. Acesta este și
sensul ultim al poeziei, sintetizat în versul din final.
Prozodia susține caracterul canonic al operei, aceasta fiind organizată în versuri cu rimă
împerecheată, cu măsură de 13 silabe în distih și 14 silabe în monostohul conclusiv. Muzicalitatea este
asigurată de ritmul iambic, duios, care susține tonalitatea confesivă.
Figurile de stil accentuează dimensiunea tradiționalistă a versurilor, personificarea ocupând un loc
central („amurgul se opri”, „hornul nu mai trage alene din ciubuc”, „îmbătrăniră plopii”). Comparațiile
„deasupra casei berze cad ca umbre” și „câmpia ca un lac” imprimă o notă de autenticitate cadrului
câmpenesc, iar paralelismul sintactic, amintind de baladele populare, subliniază ideea destinului repetabil
al ființei. Epitetele apar în descrierea portretistică („ochi de peruzea”, „ochi de ametist”), punctând
detaliile semnificative. Atmosfera patriarhală este desăvârșită, în spiritul tradiționalismului, prin prezența
termenilor populari și arhaici: „oblon”, „pridvor”, „zăvor”, „poteri”.
În concluzie, textul „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat este o foarte reușită ilustrare a lirismului de
tip tradiționalist, care emană un „sentiment horațian” duios și împăcat cu ritmurile existenței umane din
totdeauna.