Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

Facultatea de Istorie și Filologie

Istorie / Anul III

Nobilimea

Student: Groza Darius Florin

2020

1
Introducere
Nobilimea, reprezintă una din princpalele atracții a medieviștilor, tema s-a dovedit a fi complexă
din punct de vedere al problematicii, al metodologiei și al istoriografiei. Multe aspecte care au fost
ignorate, cum ar fi raporturile dintre clasa superioară a societății și cunoaștere au intrat în centrul
atenției.
Sursele s-au înmulțit și diversificat, acuma reprezintă subiectul probabil cel mai abordat, fie în
studiile de specialitate, fie din întâmplare referitor la originile unui principat.
Origini
Nobilimea este dominată de o clasă superioară care este definită prin mai multe substantive sau
epitete: Optimates, proceres, potentes, majores, illuster, nobilis, cu comparative și superlative
(nobiliores, nobilissimi), ce relevă prezența unor straturi în acest grup (altitudines)1.
Bogăția vocabularului traduce elementele care stau la baza clasei și superiorității sale.
Rahier de Lobbes pune în scenă într-un pasaj din Praeloquia „un nobil aproape scăpătat, decăzut
din putere și demnitate, dacă le-a avut vreodată, aproape respins de tot ceea ce presupune lăcomia
și noblețea”. Bogăția este și va fi întotdeauna râvnită (ricos hombres- termen în spaniolă dat
pentru nobil).
Ea permite un mod de viață diferit de un muritor, mai ales prin faptul de a fi generos, Dar nu este
indispensabilă.
Exercițiul puterii sau exercitarea acesteia, fie ea profană sau religioasă: politică, militară, juridică.
Fără îndoială, sunt un mijloc sigur de a te impune, de a te detașa de marea masă, dar la fel ca averea
nu îți conferă nobilitas.
Un nobil nu trebuie să fie zgărcit, el vrea să se sustragă cadrelor de orice fel care îi supun ți
constrâng pe ceilalți oameni, se căsătorește în clasa lui și probabil una din cele mai importante
trăsătui, el nu se amestecă în mulțimea credincioșilor. Domină parohia, participă la slujbă în
propria capelă, este înmormântat pe domeniul lui, într-un sector rezervat al cimitirului sau într-un
cimiterium nobilium.
Dar îi se întâmplă și întâmplă să fie eliminat din micul număr al nobililor.
În definitiv, textele cunosc doar un element permanent și consubstanțial grupului: sângele. Încă
din Evul Mediu foarte timpuriu, se repetă aceași poveste: genere nobilis, nobilibus ortus
parentibus2. Te naști ingenuus, „nobil de sânge”.
Pentru majoritatea medieviștilor și majoritatea specialiștilor din țările mediteraneene, noblețea
rămâne o necunoscută înainte de anul 1000.

1
Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Dicționar tematic al EVULUI MEDIU OCCIDENTAL, 2002, pg. 543.
2
Dintr-o familie nobilă, născut din părinți nobili.

2
Pentru majoritate erudiților din regiunile nordice, adevărata nobilime exista încă de la originile
Evului Mediu, sau s-a constituit în timpul perioadei france.
Marc Bloch a recunoscut că „e foarte probabil ca din acel moment, cu riscul unei ușoare
simplificări a terminologiei, să vorbim de o clasă socială nobilă și poate, mai ales, de un mod de
viață nobil”.
Mai mult, Georges Duby a susținut că nobilimea nu provine din ordinul cavaleresc.
Roma sau Germania ?
Majoritate cercetătorilor sunt în mare măsură de partea Romei.
Nobilimea se bucură aici de libertas, adică de independența oricărei persoane particulare, de a
dispune ea însăși de bunurile ei, de abilitatea de a judeca, de vasali, cât și de dreptul de a porunci
și de a interzice sub amenințarea pedepsei, drept care ține de obârșie și de posesiunea unei moșii.
Totuși contrastul nu este absolut, începând cu secolul al VI-lea, aristrocrațiile celor două societăți
s-au apropiat, iar componentele ce compuneau nobilitas s-au amestecat, în nord și sud3.
Modul de transmitere a statutului, a numelui, patrimoniului și puterii
Femeia pare să fi îndeplinit rolul principal pâna la creștere rolului ordinului cavaleresc. Practica
endogamiei a fost puțin discutată până în prezent.
O dată cu alianțele cosangvine ce se succedă din generație în generație, ea naște indivizi degenerați
de care se dezice, trimițându-i la mănăstiri precum Ardres. Nobilimea nu are o politică familială.
Ea îndură revolte care sfârșesc prost și pierde mulți oameni în războaiele private și în vendete,
astfel nobilimea are pierderi mari, căsătoriile fetelor sau a văduvelor cu soți care nu aparțin
grupului lor4, nu umple nici pe departe golul. Acesta este momentul în care intervine regalitatea.
Între regalitate și nobilime, raporturile au cunoscut destule variații. În prima fază se caracterizează
prin ignoranță în Nord. Nobilii nu au program politic, nu caută să participe la conducere și cu atât
mai puțin să o acapareze, sunt guvernați de interese personale și acționează pas cu pas în funcție
de împrejurări5. Carolingienii creează o punte între ei și nobilii autohtoni și străini.
Ei întrețin legături familiale cu cei puternici, pe care și-i alătură, conferindu-le diferite funcții
oficiale, honores: funcții comitale, ale căror titulari formează o nobilime imperială.
Carolingienii transcend nobilimea de sânge și o însoțesc cu una dobândită în serviciul principelui.
Astfel își limitează puterile dar își asigură și un sprijin necesar. Fără optimates nu există rege. Și
invers. Eșecul Carolingienilor nu ruinează această politică internă, Saxonii o reiau și după ei
fiecare dinastie care a urmat la tron, se înconjoară de o nobilime în care se regăsesc credincioșii
familiei regale stinse sau îndepărtate.

3
Ibidem, pg. 544.
4
Nuptiae impares- nuntă inegală
5
Ibidem, pg.545.

3
Mai există o forță care atrage sau îngrijorează nobilimea, Biserica.
În Galia, de exemplu, familiile senatoriale dispun de episcopate și sub, Merovingieni, nobilitas și
sanctitas, colaborează foarte strâns. Carol Martel și descendenții săi relatează o „francizare” a
episcopatelor și a abaților prin desemnarea în fruntea lor a unor mari nobili din Austrasia. În
primele trei decenii ale secolului al IX-lea, aceași mari nobili se sprijină pe ierarhia religioasă
pentru a încerca să controleze puterea.
Evul Mediu târziu
În momentul în care Evul Mediu se încheie, nobilimea este o clasă diversificată și complexă.
Vechimea, privilegile, activitatea, averea, prestigiul au dus la diversificare ei.
Totuși nobilimea prezintă și trăsături comune: participarea la viața publică, practicarae meseriei
armelor călare în fruntea unei trupe, propietatea funciară, transmiterea ereditară a statutului.
Combină totodată diverse ocazii de întâlnire: în curțile de justiție și în turnirurile care iau avânt în
cel de al XIII-lea secol. Această clasă socială impune un mod de viață care singularizează: un
mobilier din materiale, o casă cu caracter militar, veșminte scumpe, funeralii solemne, morminte
monumentale.
Criza Evului Mediu târziu, pune în dificultate nobilimea, cele mai grave sunt de ordin economic
și financiar. Cheltuielile cresc pentru a putea face față obligaților clasei, pentru fortificații și
armament, în viața cotidiană, pentru funeraliile și sărbătoriile deja amintite.
Acest dezechilibru al bugetelor sporit de lipsa unei politici familiale și succesoriale, antrenează
împrumuturi, negocieri și vânzări.
În această perioadă nobilimea, cu unele excepții, se dovedește incapabilă să-și asume misiunea de
protecție care îi justificase privilegile, pretențile și considerația. Războiul unde cavalerii, își
păstrează întâietatea tactică și turnirurile, necesită mulți combatanți. Astfel, o mare parte a caselor
nobiliare, poate chiar majoritatea lor, decad și cel puțin în ceea ce privește taxele, dispar. Altele se
mențin, chiar dacă abandonează satele pentru orașe și cariera militară pentru negoț.
Și totuși nobilimea nu a suferit schimbări radicale, cel puțin nu în ceea ce privește funcția socială,
își diversifică domeniul de acțiune astfel devenind accesibile universitarilor și juriștilor, în unele
regiuni se angajează în afaceri, în altele se inchide în fața acestora, își păstrează vocația militară și
politică.
Nici comportamentul ei nu se modifică, acordă mai mult interes paradei, dar în același timp își
arată superioritate materială și morală. Numărul membrilor și concurența parveniților o determină
să elaboreze un cod din ce în ce mai detaliat care multiplică regulile și treptele ierarhice și care va
acționa și în Timpurile moderne – titluri, coroana heraldică etc. -, dar își apără bine statutul și
reușește să se sustragă legilor aplicate la restul populației.
Principalelel familii reușesc chiar să nu se integreze pe deplin în statul suveran: pentru a scăpa de
principi, depuseseră jurământ de loialitate față de mai mulți de o dată, depășesc frontierele și devin
internaționale, cum sunt și astăzi.

4
În concluzie, nici o ruptură sau revoluție, ci doar adaptări la circumstanțe și conjuncturi6.

6
Ibidem, pg. 551

5
Bibliografie
Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Dicționar tematic al EVULUI MEDIU OCCIDENTAL,
2002, Polirom, pg. 544-551.
Jacques Le Goff, Omul medival,1999, Polirom, pg. 69-104