CURS 1:

SENZAŢIA

Specificul şi mecanismele senzaţiilor

Senzaţia este primul nivel psihic de prelucrare,
interpretare şi utilizare a informaţiei despre însuşirile
obiectelor şi fenomenelor lumii externe şi despre stările
mediului intern. Ea este sursa primară a cunoştinţelor.
Senzaţiile sunt modalităţi de reflectare în creierul
omului a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor lumii
reale, care acţionează nemijlocit asupra receptorilor.
În disputa lor cu raţionaliştii, senzualiştii afirmau:
„Nihil est in intelectum quo prior non fuerit in sensum”
(Nu există nimic în intelect, care mai înainte să nu fi
existat în simţuri) – J. Locke.
De-a lungul timpului au existat o serie de controverse
referitoare la natura şi conţinutul senzaţiei, deoarece prin
ele psihicul stabileşte legătura cu lumea exterioară. O
interesantă dispută a fost iscată de fiziologul Johannes
Müller care a elaborat, în 1840, „teoria energiei specifice
a organelor de simţ”. El a efectuat următorul experiment:

1
 - aplicând doi stimuli de naturi diferite (un curent
electric şi un excitant mecanic) unui singur organ de
simţ (vizual sau auditiv) el a obţinut o singură
senzaţie (senzaţia de iluminare în cazul văzului şi
senzaţia de ţiuit în cazul auzului);
- aplicând un singur stimul (curentul electric) mai
multor organe de simţ (vizual, auditiv, gustativ) a
obţinut trei senzaţii diferite (luminoasă, acustică,
gustativă).
În urma acestui experiment, Müller a tras următoarea
concluzie: „Senzaţia informează conştiinţa despre
calităţile energiei specifice proprii fiecărui organ de simţ,
stimulul având doar rolul de activare-declanşare”. Cu alte
cuvinte, senzaţia organului de simţ nu se manifestă ca o
transmitere spre conştiinţă a calităţii şi stării obiectelor
externe, ci ca o aducere la cunoştinţă a calităţii şi stării
nervului senzitiv, provocate de cauze externe. Aceste
calităţi sunt esenţa energiei organelor de simţ.
O altă teorie care s-a impus a fost teoria
„hieroglifelor”, formulată de Helmholtz, care leagă
senzaţia de activitatea formaţiunilor nervoase superioare
şi o consideră ca fiind un simbol convenţional pentru
2
desemnarea acţiunii unui stimul. Hieroglifa este un semn
care desemnează un anumit obiect, dar între hieroglifă şi
obiect nu există nici o asemănare. La fel, între senzaţie şi
stimul nu se poate stabili o relaţie de similitudine.
Psihologia modernă, sub influenţa teoriilor
comunicării şi a informaţiei, consideră că funcţionarea
normală a senzaţiiilor presupune parcurgerea
următoarelor procese:
- procesul de codare primară care are loc în
receptorul analizatorului şi presupune transformarea
semnalului extern (luminos, sonor, mecanic, chimic)
în influx nervos;
- procesul de recodare care se realizează în veriga
intermediară de transmisie a analizatorului având
drept scop reorganizarea elementelor esenţiale;
- procesul de decodare realizat la nivel cortical
specific fiecărui organ de simţ şi finalizat într-un cod-
imagine ce se află în relaţie izomorfă cu însuşirile
obiectului recepţionat.
Concluzionând cele menţionate mai sus putem
desprinde o definiţie generală a senzaţiei, şi anume:
„Senzaţia este reflectarea activ-selectivă şi ideal-
3
subiectivă a însuşirilor particulare şi singulare ale
stimulilor modali specifici în forma unui cod-imagine”.

Proprietăţile senzaţiilor
Analiza senzaţiei trebuie să ia în consideraţie
interacţiunea factorilor externi şi a celor ce ţin de
organizarea şi „funcţionarea” subiectului.
Proprietăţile ce derivă din factorii externi sunt:
- modalitatea stimulilor – se diferenţiază tipurile de
senzaţii: vizuale, auditive, gustative, tactile, olfactive,
proprioceptiv-kinestezice;
- intensitatea stimulilor – indiferent de modalitate,
pentru a produce excitaţia aparatului receptor, orice
stimul trebuie să posede un minimum necesar de
intensitate (cantitate de energie);
- durata – timpul de acţiune efectivă a stimulului
modal asupra receptorului corespunzător;
- rata stimulării – numărul sau frecvenţa apariţiei
stimulului modal specific în interiorul unui interval
dat de timp;
- proprietăţile particulare intramodale – de
exemplu: lungimea de undă, pentru stimuli luminoşi;
4
 frecvenţa şi forma pentru stimuli acustici; structura
moleculară pentru stimuli chimici (gustativi şi
olfactivi).
Stimulii pot fi influenţaţi de o serie de variabile
externe, cum ar fi iluminatul, nivelul zgomotului,
temperatura, umiditatea etc. care acţionează ca elemente
favorizante sau perturbatoare asupra desfăşurării
procesului de recepţie senzorială.
Factorii subiectivi care-şi pun amprenta pe modul de
realizare a senzaţiei sunt:
- nivelul sensibilităţii analizatorului şi starea lui
funcţională actuală;
- stările afectiv-motivaţionale actuale;
- experienţa receptivă anterioară;
- scopul sau obiectivul activităţii.

Clasificarea senzaţiilor
Pentru prezentarea şi analiza principalelor tipuri sau
modalităţi senzoriale, vom recurge la două criterii
esenţiale:
- natura conţinutului reflectoriu (informaţional);

5
 - identitatea analizatorului în cadrul cărora se
realizează.
În funcţie de primul criteriu se delimitează trei clase
mari de senzaţii:
 exteroceptive – sunt cele ce furnizează informaţii cu
privire la obiectele exterioare (senzaţiile vizuale,
auditive, gustative, olfactive, cutano-tactile,
vibratorii);
 interoceptive – sunt cele referitoare la modificările
apărute în starea internă a organismului. Mai sunt
denumite „organice”, „viscerale” sau „cenestezice” şi
pot fi clasificate în patru categorii:
a) senzaţii traducând trebuinţe de funcţionare a
organelor interne: foamea, setea, sufocarea;
b)senzaţiile legate de funcţionarea organelor: le simţim
când respirăm sau când suntem atenţi la bătăile
inimii;
c) senzaţii provocate de excese: impresia de îmbuibare,
greaţă, oboseală;
d)senzaţii cauzate de stări patologice, de îmbolnăviri:
dureri interne.

6
  proprioceptive – sunt cele referitoare la poziţia şi
mişcarea corpului şi pot fi împărţite în trei categorii:
somatoestezia (cunoaşterea poziţiei membrelor);
kinestezia (informaţii despre mişcarea membrelor);
senzaţiile statice (poziţia capului şi a corpului în
spaţiu).

Sensibilitatea şi legile ei
Sensibilitatea reprezintă premisa biofiziologică a
capacităţii de a avea senzaţii. Ea este capacitatea
analizatorului de a răspunde la acţiunea minimă a unui
stimul (intensitate şi frecvenţă minimă) sau la diferenţa
minimă dintre stimuli.
Zlate considera sensibilitatea ca fiind „proprietatea
organismului de a recepţiona factori indiferenţi, de a
stabili un raport cu sens biologic între ei şi cei
necondiţionaţi (înnăscuţi)”.
Legea intensităţii
Este cunoscut faptul că nu orice stimul din mediul
înconjurător poate provoca o senzaţie. Pentru ca senzaţia
să apară este necesar ca stimulul să dispună de o anumită
intensitate.
7
 Intensitatea minimă a stimulului necesară pentru a
determina o senzaţie abia conştientizabilă poartă
denumirea de prag absolut minimal. Stimulii care nu
ating valorile de intensitate minimală sunt stimulii
subminimali, ei producând efecte fiziologice dar nu sunt
integraţi senzorial, decât dacă sunt însumaţi sau asociaţi
cu stimuli semnificativi.
Intensitatea maximă a stimulului care continuă încă să
determine o senzaţie specifică şi care, dincolo de această
valoare, declanşează fie durerea, fie neutralitatea
aparatului în raport cu stimulul respectiv poartă
denumirea de prag absolut maximal.
Cele două praguri se află la extremităţile unui
continuum în interiorul căruia fiecare modalitate pune în
evidenţă un anumit număr de trepte discriminabile,
separate prin pragurile diferenţiale care sunt câtimi ce
trebuie adăugate la intensitatea iniţială a stimulului pentru
a determina o variaţie.
De aici rezultă că în cadrul fiecărei forme modale de
sensibilitate se delimitează două tipuri de sensibilitate:
sensibilitatea absolută şi sensibilitatea diferenţială.

8
 Pe baza pragului absolut a fost formulată prima lege a
intensităţii stimulului, care postulează că valoarea
pragului absolut se află în raport invers proporţional cu
nivelul sensibilităţii (cu cât pragul absolut minimal este
mai mic cu atât sensibilitatea este mai mare şi invers).
E = 1/S, unde E – nivelul sensibilităţii şi S – valoarea
pragului exprimată în intensitatea stimulului.
Luând in calcul pragul diferenţial, fizicianul francez
Bouguer, la începutul sec. XVIII, a intuit legea
sensibilităţii diferenţiale. El a observat că pentru a
obţine o diferenţă de iluminare este necesară adăugarea
unui lux la 64 de luxi, 10 luxi pentru 640 de luxi. Mai
târziu, în 1831, fiziologul Weber a redescoperit această
lege pentru senzaţiile de greutate, ca în 1846 s-o
generalizeze şi pentru alte categorii senzoriale.
Această lege este cunoscută sub numele de legea
Bouguer-Weber şi ea postulează existenţa unei relaţii
constante între intensitatea iniţială a stimulului şi cea
nou adăugată sau scăzută. Δx/x =K, unde Δx =
intensitatea diferenţială, x = intensitatea iniţială şi K =
constantă.

9
 Pornind de la datele lui Weber, Fechner a considerat că
diferenţele abia perceptibile între senzaţii pot fi luate ca
egale între ele. Această lege poartă numele de legea
Weber-Fechner, care postulează că intensitatea senzaţiilor
creşte în progresie aritmetică, în timp ce intensitatea
stimulilor creşte în progresie geometrică. E = k log. X
+C, unde E = sensibilitatea diferenţială, k şi C = constante
ce ţin de receptor, x = intensitatea stimulului.
Legea adaptării
Sensibilitatea unui organ senzorial nu rămâne
constantă. Dimpotrivă, ea îşi modifică parametrii
funcţionali odată cu schimbarea condiţiilor de mediu.
Legea adaptării exprimă caracterul dinamic al
sensibilităţii, deplasarea în sus sau în jos a pragurilor
absolute şi diferenţiale sub acţiunea prelungită a
stimulului sau în absenţa acestuia. La stimulii puternici
sensibilitatea scade, iar la cei slabi, creşte.
După rapiditatea şi amplitudinea variaţiilor
sensibilităţii, analizatorii au fost împărţiţi în trei grupe:
- rapid şi puternic adaptabili (tactul şi mirosul);
- mediu adaptabili (văzul);

10
 - greu şi slab adaptabili (propriocepţia, sensibilitatea
algică).
Adaptarea are un rol pozitiv, ea asigurând reglarea
optimă a stării funcţionale a analizatorilor în raport cu
intensitatea, durata şi semnificaţia stimulilor.
Legea contrastului
Exprimă creşterea sensibilităţii ca efect al interacţiunii
spaţio-temporare a excitanţilor de intensităţi diferite, care
acţionează simultan sau succesiv asupra aceluiaşi
analizator. Aşadar, vom avea două tipuri de contrast:
- simultan – constă fie în accentuarea reciprocă a
clarităţii şi pregnanţei stimulilor prezentaţi în acelaşi
moment în câmpul percepţiei, fie în accentuarea
stimulului principal sub influenţa stimulilor de fond.
Contrastul simultan se evidenţiază cel mai pregnant
în sfera sensibilităţii vizuale (contrastul simultan al
culorilor, al mărimilor);
- succesiv – constă în creşterea acuităţii perceptive în
raport cu un stimul prezentat la scurt timp după
acţiunea mai îndelungată a altui stimul de aceeaşi
modalitate, dar de intensitate diferită. Contrastul
succesiv este deosebit de pregnant în cadrul
11
 sensibilităţii gustative, olfactive, termice şi vizuale
(stimularea repetată a receptorilor gustativi cu
substanţe dulci duce la creşterea considerabilă a
sensibilităţii pentru acru).
Legea sensibilizării şi depresiei
Exprimă creşterea sau scăderea sensibilităţii în cadrul
unui analizator, fie ca urmare a interacţiunii diferitelor
câmpuri receptoare proprii, fie ca urmare a interacţiunii
lui cu alţi analizatori. Stimularea cu o lumină slabă a unor
segmente retiniene duce la creşterea nivelului sensibilităţii
în segmentele apropiate.
De asemenea, se poate obţine modificarea sensibilităţii
pe fondul interacţiunii analizatorilor. De exemplu,
stimularea analizatorului auditiv cu sunete de o anumită
frecvenţă duce la creşterea sensibilităţii bastonaşelor din
retină. Excitarea între anumite limite şi în anumite
condiţii a receptorilor tactili şi kinestezici duce la
creşterea sensibilităţii vizuale şi auditive, iar între alte
limite şi în alte condiţii, asemenea excitare duce la
apariţia fenomenului de depresie.
Legea sinesteziei

12
 Exprimă acea interacţiune între analizatori, în cadrul
căreia calităţile senzaţiilor de o anumită modalitate
(vizuală) sunt transferate senzaţiilor de o altă modalitate
(auditivă). Stimulii acustici, îndeosebi cei muzicali,
produc senzaţii cromatice, rezultând aşa-numitul auz
colorat.
Sinestezia a fost pusă în evidenţă şi în interacţiunea
altor analizatori: vizual şi gustativ, auditiv şi gustativ sau
între analizatorii vizual şi auditiv, pe de o parte, şi cel
tactil, pe de alta (vorbim de „culori moi” şi „sunete
dulci”).
Legea oboselii
Exprimă faptul că analizatorii, fiind sisteme care
funcţionează pe bază de consum de energie stocată în
structura lor, iar această energie fiind cantitativ limitată,
sunt supuşi fenomenului de oboseală. Aceasta se
concretizează prin scăderea considerabilă a nivelului
sensibilităţii şi a capacităţii rezolutive a analizatorului, dar
şi prin apariţia unor senzaţii de disconfort şi instabilitate.
Cei mai fatigabili sunt analizatorii vizual, kinestezic şi
auditiv; cel mai puţin fatigabil este analizatorul gustativ.
Legea compensării
13
 Insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau
lipsa ei conduce la perfecţionarea alteia atât de mult încât
aceasta din urmă preia funcţiile primei modalităţi
senzoriale. La orbi şi la surzi se dezvoltă sensibilitatea
tactilă, vibratorie, olfactivă.

CURS 2:
PERCEPŢIA

Accepţiunile noţiunii de percepţie

Percepţia este o formă superioară a cunoaşterii
senzoriale. Spre deosebire de senzaţie, care reproduce în
subiectivitatea individului însuşirile simple ale obiectelor
şi fenomenelor, percepţia asigură conştiinţa unităţii şi
integralităţii obiectului.
Diferenţa dintre senzaţii şi percepţii poate fi
demonstrată cu ajutorul „spiralei” lui Fraser şi ea devine
14
evidentă atunci când examinăm figurile duble. Cea mai
cunoscută figură dublă este „Vasul lui Rubin”. Senzaţia
vizuală de la ochi până la creier este aceeaşi, însă ea dă
loc la două percepţii distincte, ireductibile una la alta.
Percepţia este definită ca reflectare subiectivă
nemijlocită, în formă de imagine, a obiectelor şi
fenomenelor externe ce acţionează în momentul dat
asupra noastră prin ansamblul însuşirilor şi
componentelor lor.
În literatura de specialitate s-au conturat, până la
momentul actual, trei accepţiuni ale conceptului de
percepţie: percepţia ca activitate, percepţia ca
deformare a obiectului şi percepţia ca expresie a
personalităţii.
Percepţia ca activitate
Percepţia nu este un eveniment izolat, nici izolabil
al vieţii, ea trebuie considerată ca o fază a acţiunii. În
condiţii normale, la omul adult, percepţia pare a fi un
act instantaneu, care se produce în mod automat, de la
sine. În realitate, ea are o desfăşurare procesuală,
chiar dacă se întinde pe o durată foarte scurtă, de la
0,5 la 1,5-2 sec.
15
 Cercetările de laborator au dus la evidenţierea
următoarelor faze:
a) Orientarea – constă în direcţionarea şi „acordarea”
aparatului de recepţie în raport cu „locul” şi
specificul sursei externe de stimulare;
b)Explorarea – constă într-o succesiune de operaţii
senzorio-motorii de parcurgere a câmpului stimulator
extern, în vederea stabilirii coordonatelor principale
în interiorul cărora se situează stimulul propriu-zis şi
a precizării schemelor optime de captare a acţiunii
acestuia;
c) Detecţia – înseamnă surprinderea existenţei
stimulului şi „extragerea” lui din contextul
elementelor de fond;
d)Discriminarea – marchează acel grad de prelucrare,
în care informaţia rezultată la ieşire este suficientă
pentru a detaşa obiectul de fond şi pentru a nu-l
confunda cu altele, date simultan sau succesiv;
e) Identificarea – reprezintă un stadiu în care
determinările cantitative fuzionează în determinări
calitative de ordin semantic. Operaţional,
identificarea se realizează ca o succesiune de testări
16
 ale coincidenţei dintre modelul informaţional actual
al obiectului şi modelul informaţional etalon,
constituit în cursul experienţei perceptive anterioare;
f) Interpretarea – constă în evaluarea importanţeişi
utilităţii obiectului perceput şi are la bază un grup de
operaţii de relaţionare şi comparare a proprietăţilor
obiectului cu stările interne de motivaţie şi cu
scopurile activităţii noastre.
Produsul final al procesualităţii perceptive este
perceptul. Acesta este un model informaţional de tip
imagistic sau figural-designativ, structurat spaţio-temporal
şi logico-semantic, care permite subiectului diferenţierea
şi identificarea obiectelor ce acţionează în momentul dat
asupra unuia sau a mai multor organe de simţ.
În cadrul activităţilor umane se stabilesc, prin
consemne şi programe, legături funcţionale precise între
anumite semnale şi comportamentele pe care subiectul
trebuie să le efectueze la apariţia lor (semnale de
circulaţie rutieră, indicatoarele şi semnalele acustico-
luminoase la tablourile de comandă ale instalaţiilor
automatizate).
Percepţia ca deformare a obiectului
17
 Această accepţiune a conceptului de percepţie s-a
impus ca urmare a studierii iluziilor perceptive, care nu
sunt altceva decât percepţii deformate.
Iluzia este percepţia denaturată a unui obiect sau
fenomen, deci o reflectare eronată în anumite privinţe,
neconformă cu realitatea. În marea majoritate a cazurilor,
iluzia apare când peste un sistem vechi şi bine consolidat
de legături temporare se suprapune un sistem nou care are
unele puncte comune cu primul, dar în altele îl
„contrazice”.
După opinia lui Piaget, există două tipuri de iluzii:
- iluzii primare – datorate efectelor de câmp, adică
interacţiunii imediate ce se produce între elementele
percepute simultan ca urmare a unei singure fixări a
privirii;
- iluzii secundare – provocate indirect de activităţi fără
de care ele nu ar apărea.
Cele mai multe dintre aceste iluzii rezultă din punerea
în relaţie a mărimii şi mai ales din efectele de contrast.
Foarte cunoscute sunt iluziile vizuale, datorate unor
particularităţi ale diverselor figuri geometrice, din care
cauză se mai numesc şi iluzii optico-geometrice. Extrem
18
de interesantă este şi iluzia mişcării. Tot în categoria
iluziilor intră şi aşa-numitele „obiecte-imposibile”, adică
obiectele desenate, dar care nu pot fi construite în realitate
deoarece încalcă principiile logicii.
Pentru Piaget o mare importanţă în producerea iluziei
o are aşa-numitul efect de centrare, care constă în fixarea
unui singur elemen-etalon pentru o perioadă mai mare de
timp, fapt ce duce în final la supraestimarea valorii lui,
însoţită de subestimarea valorii altor elemente. Pentru a
evita instalarea acestui efect, este utilă intrarea în
funcţiune a unui fenomen opus celui de centrare, şi anume
a fenomenului de decentrare, de comutare şi explorare
succesivă a mai multor elemente ale obiectului.
Percepţia ca expresie a personalităţii
Alături de elaborarea senzorială, o serie de alţi factori,
cum ar fi inteligenţa, trebuinţele, emoţiile etc., au un rol
deosebit în percepţie. Unele trăsături de personalitate,
obişnuinţe, mentalităţi, habitudini, prejudecăţi etc. îşi pun
amprenta asupra receptării şi prelucrării informaţiilor.
Datorită faptului că omul trăieşte într-o lume pe
care o percepe ca pe o situaţie de viaţă.
Comportamentul său va fi influenţat nu numai de
19
„lumea în sine”, ci şi de felul în care este ea percepută.
Unii oameni folosesc o percepţie sincretică, globală,
imediată, primitivă, confuză, nediferenţiată. Câmpul
perceptiv este perceput în globalitatea lui, fără a fi
suficient analizat. Percepţia sincretică este de regulă
naivă, spontană, afectivă, impregnată de impresii sau
emoţii de moment. Astfel de percepţii se întâlnesc la
copii ca urmare a insuficienţei formării mecanismelor
perceptive şi la adulţii frustraţi.
Alţi oameni au tendinţa de a percepe analitic. Aflaţi
în faţa câmpului perceptiv ei sunt incapabili de a-l
structura, de a-l percepe global. Aceştia se centrază pe
detalii, pe amănunte, dar adeseori nu pot numi ansamblul.
Aceasta este o formă de percepţie inferioară, care
îngustează posibilităţile comportamentale ale individului.
Există şi o altă categorie de oameni caracterizaţi
printr-o percepţie sintetică, ce presupune reunirea
elementelor într-o structură având calităţi sau valori noi în
raport cu elementele constitutive. Cu toate că prin
globalitatea sa se aseamănă cu percepţia sincretică, se
deosebeşte de aceasta prin caracterul mijlocit. Dacă
percepţia sincretică este spontană, imediată, confuză,
20
percepţia sintetică este filtrată de gândire, devenind astfel
organizată.
Angajându-se în activitate cu astfel de modalităţi
perceptive, omul va ajunge în final la performanţe
diferite.

Determinanţii percepţiei
Percepţia este influenţată în desfăşurarea sa concretă
de o serie de factori:
- factori externi – obiectul, mişcarea, organizarea etc.;
- factori interni – setul, atenţia, motivaţia;
- factori relaţionali – rezultă din interacţiunea primelor
două categorii.
Factorii externi ai percepţiei. În această categorie
intră în principal, caracteristicile stimulului (intensitate,
durată, frecvenţă etc.), dar şi unele particularităţi ale
contextului în care acesta apare (volumul câmpului
perceptiv, omogenitatea şi heterogenitatea acestuia,
raporturile spaţio-temporale dintre stimuli).
Referindu-ne la intensitatea stimulului, cercetările au
demonstrat că intensitatea medie a stimulului asigură o
percepţie optimă. Intensităţile puternice sau foarte slabe
21
produc unele efecte nefavorabile (tocesc acuitatea
senzorială, favorizează omisiunea semnalelor, ceea ce
duce la scăderea capacităţii rezolutive şi produc o stare
generală de disconfort psihic). Dacă durata de acţiune a
stimulului scade sub o anumită limită, identificarea şi
diferenţierea devin dificile; dimpotrivă, dacă depăşeşte o
anumită valoare, imaginea devine ştearsă datorită
saturaţiei. Un stimul mai frecvent se percepe mai repede
decât altul care apare la intervale mari de timp. Când un
stimul se detaşează de fond, este perceput mult mai uşor.
Factorii interni ai percepţiei
Aceşti factori sunt foarte numeroşi, începând cu
prezenţa sau absenţa atenţiei şi motivaţiei şi terminând cu
trăsăturile dispoziţionale de personalitate, dar cei mai
importanţi sunt cei care se grupează în jurul set-ului.
Setul este starea de aşteptare a obiectelor, a trăsăturilor
lor caracteristice, a evenimentelor sigure, implicând
restrângerea numărului de evenimente pentru care
subiectul este pregătit. Setul se exprimă în
promptitudinea, pregătirea de a percepe sau de a răspunde
într-un anumit mod, atitudinea care facilitează sau
predetermină un anumit efect.
22
 Intervenţia setului în percepţie se soldează cu
următoarele efecte:
- asimilarea pozitivă – integrarea adecvată, rapidă a
stimulilor;
- asimilarea negativă – denaturarea imaginii actuale a
obiectului, identificarea lui eronată;
- transformarea – rezultată din îmbinarea celorlalte
două categorii de efecte care duce la apariţia unei
imagini perceptive, categorial concordantă cu
stimulul real, dar anumite însuşiri particulare ale
stimulului fiind denaturate.
Factorii relaţionali ai percepţiei
Percepţia este influenţată de relaţia directă dintre
particularităţile stimulului şi cele ale stării subiective a
celui care percepe.
Evidenţierea rolului factorilor relaţionali a condus la
formularea unei teorii asupra percepţiei, şi anume teoria
tranzacţională (Ittelson, anii ’60). Această teorie
introduce conceptul de „tranzacţie” ce are loc între subiect
şi stimul, dar nici unul dintre cele două elemente
implicate în tranzacţie nu poate fi studiat separat, ci numai
în relaţie unul cu altul.
23
 Percepţia este aşadar o tranzacţie, un fel de
interrelaţie sau schimb între organism şi mediu, dar în
care fiecare parte a situaţiei intervine ca participant activ
şi îşi datorează existenţa tocmai acestei participări active.

Legile percepţiei
Psihologia modernă distinge următoarele legi ale
percepţiei:
a. Legea integralităţii perceptive exprimă faptul că
percepţia creează conştiinţa unităţii şi integrităţii
obiectului, ea operează nu cu însuşiri izolate ale
obiectelor, ci cu obiecte unitare.
b. Legea structuralităţii perceptive arată că însuşirile
obiectului numai împreună, organizate şi ierarhizate
creează efecte de percepţie; totodată, ea relevă faptul
că nu toate însuşirile obiectului sunt la fel de
importante pentru perceperea lui, cu deosebire, cele
care dispun de cea mai mare concentrare
informaţională.
c. Legea selectivităţii perceptive este expresia
caracterului activ al omului în timpul perceperii, al
faptului că nu toate obiectele sunt percepute, ci doar
24
 unele, nu toate însuşirile obiectului, ci doar o parte a
acestora, în acord cu forţa lor senzorială sau cu
semnificaţia lor pentru individ.
d. Legea constanţei perceptive constă în menţinerea
invarianţei imaginii, chiar şi atunci când există
variaţii ale obiectului perceput.
e. Legea semnificaţiei semnalează faptul că se percep
mai bine, rapid şi corect obiectele care au o anumită
valoare, semnificaţie pentru subiect decât cele
indiferente.
f. Legea proiectivităţii imaginii perceptive precizează
faptul că, deşi imaginea perceptivă se elaborează
cortical, ea este proiectată la nivelul obiectului.

CURS 3:
REPREZENTAREA

25
 Delimitări conceptuale
Termenul de reprezentare are o utilizare foarte largă
atât în comunicarea cotidiană, cât şi în ştiinţă (tehnică,
matematică, ştiinţele cognitive etc.) şi semnifică
desemnarea a ceva prin altceva, substituirea unei mulţimi
prin altă mulţime, a unui obiect printr-o imagine,
schemă, simbol etc.
Noţiunea de reprezentare exprimă două realităţi
psihice: una care ţine de produs, cealaltă care ţine de
proces. Ca produs, reprezentarea este imaginea sau
modelul informaţional intern, actualizat al unor obiecte,
fenomene, evenimente, situaţii etc., care au fost percepute
anterior, dar care în momentul dat pot lipsi din câmpul
nostru senzorial. Aşadar, spre deosebire de percepţie, care
ne furnizează informaţii numai despre obiectele şi
fenomenele reale prezente, care acţionează în momentul
dat asupra analizatorilor noştri, reprezentarea ne oferă
astfel de informaţii şi în absenţa obiectului de referinţă.
În cel de-al doilea caz, reprezentarea este procesul
psihic, care permite acţiunea mintală cu obiectul în
absenţa lui, dar cu condiţia ca acesta să fi acţionat
cândva asupra organelor noastre de simţ.
26
 Constituirea imaginilor-reprezentări se realizează în
parte spontan, mecanismele de engramare fiind activate
de diferite semnale din mediul intern sau extern, iar în
parte, în contextul unui proces special de învăţare (de
exemplu, reprezentările subsumate diferitelor ştiinţe:
anatomie, zoologie, botanică, geografie, geometrie etc.).
În ambele cazuri, au loc prelucrări şi transformări ale
imaginilor singular-situaţionale, în urma lor obţinându-se
o imagine selectivă generalizată, care va reţine însuşirile
mai semnificative şi mai frecvent întâlnite în cadrul
percepţiei.
Reprezentările generate de imaginaţie se pot referi atât
la obiecte reale (de exemplu, reprezentări despre obiecte
şi lucruri pe care nu le-am perceput niciodată ca atare, dar
despre care am citit sau auzit povestindu-se), cât şi la
obiecte ideale, pe care urmează să le creăm sau care nu
pot dobândi realitate sensibilă (de exemplu, reprezentările
personajelor sau întâmplărilor din basme).
Caracterizarea psihologică a reprezentării
Formarea reprezentărilor are un caracter activ şi
selectiv. Chiar atunci când nu ne propunem în mod expres
reţinerea, pentru uzul ulterior, a imaginii obiectului pe
27
care-l percepem în momentul dat, iar reprezentarea se
constituie pe cale neintenţionată (involuntară), conţinutul
său va fi activ prelucrat şi filtrat de structurile experienţei
cognitive anterioare şi de stările afectiv-motivaţionale.
După conţinutul informaţional, reprezentările generate
de memorie şi derivate din percepţie se leagă întotdeauna
de obiecte reale şi au un caracter intuitiv; prin aceasta
ele se apropie de percepţie. După mecanismele operatorii
(tipul operaţiilor de prelucrare a informaţiilor şi criteriile
de selecţie-grupare), ele se îndepărtează de percepţie,
apropiindu-se de gândire. Astfel, în reprezentare operează
criterii de relevanţă şi comunalitate, care-i conferă
valenţe cognitive superioare faţă de percepţie, şi anume
centrarea pe însuşirile semnificative şi comune
(repetabile).
Prin natura lor, reprezentările nu sunt simple copii ale
percepţiilor din trecut, reproduceri pasive ale acestora, ci
rezultatul unor prelucrări şi sintetizări, ale unor combinări
şi recombinări, ale însuşirilor senzoriale, fapt care permite
reţinerea şi amplificarea anumitor însuşiri, estomparea şi
eliminarea altora.

28
 În organizarea şi sistematizarea lor internă,
reprezentările se ierarhizează pe două coordonate:
- calitatea semantică a informaţiei selectate –
reprezentări înalt relevante, care se apropie de
noţiuni, reprezentări mediu relevante şi reprezentări
slab relevante, care se intersectează cu percepţiile;
- gradul de generalitate – reprezentări individuale,
reprezentări particulare sau de specie (reprezentarea
unui trandafir) şi reprezentări generale sau de clasă
(reprezentarea unei flori în general).
Mecanismul esenţial, care asigură declanşarea şi
formarea reprezentărilor, este cuvântul. El asigură
structurarea lăuntrică a elementelor reprezentării,
organizează reprezentările în sisteme, le fixează în
conştiinţa individului, contribuie la creşterea caracterului
generalizat, ceea ce face ca reprezentarea să fie
purtătoarea unui sens.
Proprietăţile reprezentărilor
1. Figurativitatea – reprezentările redau ceea ce este
tipic pentru un obiect, caracteristicile cu cea mai
mare încărcătură şi saturaţie informaţională. Ele se
eliberează de anumite elemente particulare ale
29
 obiectelor, devenind un fel de portret rezumativ al
acestora sau ale unei clase întregi de obiecte.
Imaginea obiectelor devine reprezentativă pentru
ceea ce acestea au comun în structura lor concretă.
2. Operativitatea – în realizarea reprezentării sunt
implicate mecanisme de asociere prin asemănare şi
contiguitate, de contrast, motricitatea şi mai ales
idomotricitatea. Reprezentarea dă posibilitatea
simultaneizării succesivului, dar şi redevelopării într-
o cinematică imagistică. Acest lucru nu se poate
realiza decât în prezenţa operaţiilor intelectuale şi ale
limbajului.
3. Panoramizarea – Lornov arată că reprezentarea
presupune îmbinarea în imaginea mentală a unor
dimensiuni ce nu pot fi percepute decât succesiv. De
exemplu un cub, indiferent din ce parte ar fi privit, nu
poate fi perceput decât ca având trei feţe în
reprezentare; însă, datorită coordonării şi aglutinării
(alipirii, reunirii) informaţiilor, acesta va fi „văzut cu
toate feţele sale”. Se pare că aceasta este limita
superioară a performanţelor posibile în reprezentare.

30
 Clasificarea reprezentărilor
Componenta reprezentaţională a activităţii noastre
mintale , prin structura şi dinamica sa, ne apare ca un
sistem de o mare complexitate, în cadrul căruia pot fi
operate delimitări şi clasificări după diferite criterii.
Principalele criterii după care se diferenţiază tipurile de
reprezentări sunt:
 modalitatea senzorială dominantă în structurarea
conţinutului informaţional:
- reprezentările vizuale, tactile, kinestezice, auditive,
olfactive, gustative. Cel mai bine structurate şi delimitate
sunt reprezentările vizuale, legate de forme şi spaţialitate.
Aceasta se explică şi prin faptul că analizatorul vizual
îndeplineşte rolul de mecanism integrator, unificator al
întregii experienţe senzoriale.
 domeniile de referinţă cognitivă:
- reprezentări ştiinţifice – în matematică, biologie,
istorie, geografie etc.;
- reprezentări tehnice – mecanisme, componente,
agregate mecanice;
- reprezentări artistice – literare, plastice, muzicale;

31
- reprezentări religioase – legate de divinitate, de
ritualuri etc.;
 gradul de generalitate:
- reprezentări individuale;
- reprezentări de specie;
- reprezentări de gen (clasă);
 gradul de complexitate:
- reprezentări simple (un singur obiect sau o singură
însuşire);
- reprezentări complexe (mai multe dimensiuni sau mai
multe obiecte);
 sursa generativă:
- reprezentări ale memoriei;
- reprezentări ale imaginaţiei;
 modul de generare:
- reprezentări intenţionate sau voluntare;
- reprezentări neintenţionate sau involuntare;
 dimensiunea static-dinamic:
- reprezentări statice – redau obiectul sau figura dintr-
o singură poziţie sau ipostază;
- reprezentări dinamice – redau obiectul sau figura
într-o succesiune de poziţii şi stări posibile.
32
 Locul şi rolul reprezentării în activitate şi
comportament
Reprezentarea constituie un stadiu mai înalt al
medierii cognitive a comportamentului decât senzaţia şi
percepţia. Medierea pe care o realizează reprezentarea
devine deja discursivă şi reversibilă, ceea ce permite
intervenţia reglatoare permanentă a imaginii în planul de
desfăşurare a comportamentului.
Independenţa reprezentării de prezenţa şi acţiunea
actuală a stimulilor externi îi conferă funcţii reglatoare
noi, care se vor amplifica şi mai mult la nivelul gândirii,
anume anticiparea şi planificarea. La acest nivel, prinde
pentru prima dată contur funcţia anticipativ-proiectivă şi
planificatoare a conştiinţei.
Reprezentarea ne permite pe de o parte, să ne formăm
o imagine despre rezultatul posibil al acţiunii pe care
dorim s-o întreprindem, iar pe de altă parte, să schiţăm
planul sau programul unei acţiuni şi să efectuăm în minte
acţiunea dată înainte de a o realiza în plan extern.
Funcţia reglatoare a reprezentării se realizează prin
intermediul unei serii întregi de operaţii de comparare,
33
analiză, evaluare şi selecţie, prin permanent apel la fondul
experienţei anterioare.
Procesul reprezentării se organizează astfel după
scheme logice de prelucrare-integrare a informaţiei
furnizate de memorie şi care, treptat, în ontogeneză intră
sub controlul gândirii.
Constituirea reprezentărilor ca modalitate specifică de
procesare şi operare cu mulţimi de semnale şi simboluri
informaţionale are la bază operaţiile în plan extern asupra
obiectelor din câmpul perceptiv. Schemele de articulare
funcţional-discursivă a acestor operaţii, unele din ele
având caracter imitativ sau simbolic, treptat se
interiorizează, făcând astfel posibilă, după vârsta de 4 ani,
realizarea unei activităţi imagistice interne autonome, fără
recursul la suportul acţiunii directe cu obiectul. Dar, şi
după desprinderea planului imagistic intern de planul
acţiunii externe directe cu obiectul, acesta din urmă
continuă să se menţină pe primul plan sub egida
principiului realităţii şi să se reactualizeze ori de câte ori
acesta intră în impas.

34
 Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect,
dintre organism şi mediu, reprezentările servesc ca
instrumente psihice de adaptare la realitate.

CURS 4:
GÂNDIREA (I)
Delimitări conceptuale
Senzaţiile, percepţiile, reprezentările reflectă obiecte şi
fenomene concrete, cu însuşirile lor esenţiale şi
neesenţiale. Aceste forme de reflectare, cu toată
importanţa lor pentru cunoaştere, singure nu sunt
suficiente pentru a-i permite omului cunoaşterea legilor
naturii, prevederea fenomenelor, modificarea şi
transformarea naturii în conformitate cu tendinţele şi

35
trebuinţele sale. Pentru aceasta este necesară o formă
superioară de reflectare a realităţii, reflectarea însuşirilor
generale şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor şi a
realităţilor dintre ele, reflectare care nu este posibilă decât
prin mijlocirea limbajului. Această formă de reflectare a
realităţii este gândirea.
Gândirea este reflectarea generalizată şi mijlocită a
obiectelor şi fenomenelor şi a relaţiilor dintre ele.
La baza gândirii sunt însă senzaţiile, percepţiile şi
reprezentările, care apar în procesul activităţii practice a
omului, ca efect al acţiunii obiectelor şi fenomenelor
lumii obiective asupra analizatorilor. Fără ele gândirea ar
fi lipsită de orice conţinut şi practic n-ar fi posibilă.
Dar apare o contradicţie în ceea ce priveşte definirea
gândirii, plecând de la imposibilitatea stabilirii unor linii
de demarcaţie între senzorial şi logic datorită faptului că
procesele senzoriale se intelectualizează, fiind integrate
verbalo-logic, iar cele logice capătă forme de manifestare
intuitivă (conceptele figurale). Convertirea senzorialului
în logic şi a logicului în senzorial este demonstrată foarte
bine în geometrie; între perceptiv şi intelectiv există o
strânsă interdependenţă: figura (imaginea) este sursă
36
pentru deducţie, în timp ce deducţiile (structurile logice)
sunt verificate prin desen (imagine).
În condiţiile existenţei acestor dificultăţi, psihologia
tradiţională recurge la o definiţie de tip descriptiv-
explicativ: gândirea este procesul psihic de reflectare a
însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi
fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în mod
mijlocit, generalizat, abstract şi cu scop, prin
intermediul noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor.
Dar psihologia contemporană, luând în calcul şi
dinamica şi evoluţia gândirii a dat o definiţie operativă a
acesteia: gândirea este un sistem ordonat de operaţii de
prelucrare, interpretare şi valorificare a informaţiilor,
bazat pe principiile abstractizării, generalizării şi
anticipării şi subordonat sarcinii alegerii alternativei
optime din mulţimea celor iniţial posibile.
Dacă în rezolvarea situaţiilor comune, familiare,
psihicul face apel la memorie, deprinderi etc., în
soluţionarea situaţiilor noi, neobişnuite, mai puţin sau
chiar deloc familiare, el pune în funcţiune gândirea.

37
 Trebuie să considerăm cele două tipuri de definiţii ale
gândirii complementare, de aici reieşind notele definitorii
ale gândirii.

Caracterizarea psihologică a gândirii

Cele mai semnificative caracteristici psihologice ale
gândirii sunt:
 Caracterul subiectiv – se referă la faptul că orice
proces de gândire este atributul unui individ concret
şi se desfăşoară în capul lui şi la faptul că, la acest
nivel, reflectarea atinge punctul său cel mai înalt de
selectivitate, activism şi constructivism.
 Caracterul ideal al reflectării gândirii – dacă
imaginea perceptivă se află într-un raport de
similaritate cu obiectul, având un caracter concret, în
cazul reflectării prin intermediul gândirii, avem de-a
face cu o realitate ideală, nonsubstanţială. Caracterul
ideal al gândirii mai constă şi în relativa ei autonomie
faţă de lumea materială externă. Astfel, ca obiect al
gândirii apar nu numai situaţiile, lucrurile şi
fenomenele externe. Ci şi produsele proprii: ipoteze,
idei, planuri, proiecte, decizii etc., precum şi alte stări
38
 subiective: emoţii, sentimente, dorinţe, aspiraţii etc.,
toate de natură ideală.
 Caracterul informaţional-operaţional – gândirea se
prezintă ca un proces de organizare specifică a
informaţiei, bazată pe principii şi criterii logico-
gramaticale de ordin sintactic, semantic şi pragmatic.
Prin gândirea sa omul reproduce relaţiile obiective, le
construieşte mental, introduce în realitate noi relaţii
pe baza anticipării posibilului. Ea nu se mulţumeşte
cu însuşirile exterioare ale obiectelor şi fenomenelor,
aşa cum face percepţia, ci accede la surprinderea
însuşirilor interne ale acestora şi , mai ales, a
relaţiilor dintre ele.
 Caracterul mijlocit – gândirea nu oprerează direct
asupra obiectelor şi fenomenelor, ci asupra
informaţiilor furnizate de senzaţii şi percepţii, asupra
celor evocate din memorie sau obţinute prin
combinările imaginative. Ea este mijlocită de limbaj
care favorizează nu doar interiorizarea informaţiilor,
ci şi exteriorizarea lor.
 Caracterul mijlocitor – gândirea mijloceşte şi
influenţează toate celelalte mecanisme psihice,
39
 atribuind un înţeles imaginilor perceptive, ale
reprezentărilor, utilizând denumiri verbale,
construind scheme mnezice, implicându-se activ în
majoritatea procedeelor imaginaţiei, direcţionând
fluxurile afectiv-motivaţionale. Totodată, ea se
mijloceşte pe sine, prin propriile produse pe care le
introduce în circuitul său informaţional şi operaţional.
 Caracterul generalizat şi abstractizat – gândirea
operează cu însuşirile generale, abstracte, cu modele
ideale ce nu pot fi traduse în reprezentări intuitive şi
care nu au un corespondent obiectual concret, dar
care au un rol important în cunoaşterea teoretică a
realităţii. Funcţionând pe principiul generalizării-
abstractizării-formalizării, gândirea permite trecerea
de la simpla constatare şi înregistrare a faptelor de
observaţie sau experimentale la prelucrarea şi
interpretarea lor, la dezvăluirea relaţiilor şi
semnificaţiilor lor profunde.
 Caracterul acţional – potrivit acestei caracteristici,
baza şi punctul de constituire a schemelor şi
operaţiilor gândirii vor fi căutate în acţiune; gândirea
izvorăşte din acţiune şi se finalizează în ea.
40
 Caracterul finalist – această caracteristică se referă la
faptul că, înainte de a fi executată, activitatea este
planificată în minte, fundamentată din punct de
vedere al scopului, oportunităţii, eficienţei,
consecinţelor.
 Caracterul multidirecţional – spre deosebire de unele
mecanisme psihice care sunt orientate spre o singură
dimensiune temporală (percepţia spre prezent,
memoria spre trecut, imaginaţia spre viitor) gândirea
se întinde pe toate cele trei dimensiuni temporale.
Gândirea foloseşte informaţia despre trecutul
obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează
informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului
pentru a prevedea starea lui în viitor.
 Caracterul sistemic – gândirea conţine elemente
structurate, ierarhizate (operaţii, conţinuturi
informaţionale) între care sunt posibile o multitudine
de combinaţii, fapt care-i asigură autoreglabilitatea.
Mărimile de ieşire le controlează şi le reglează pe
cele de intrare, asigurând astfel, conexiunea inversă.

41
 Laturile gândirii
Gândirea are două mari laturi: latura informaţională
şi latura operaţională.
LATURA INFORMAŢIONALĂ
Conţine acele unităţi de bază ale gândirii care dispun
de cea mai mare încărcătură informaţională şi asupra
cărora se aplică operaţiile gândirii. Între acestea
menţionăm: conceptele/noţiunile, prototipurile,
judecăţile, raţionamentele.
Conceptele/noţiunile, ca unităţi cognitive esenţiale
ale gândirii, sunt forme generalizate de reflectare a
însuşirilor obiectelor şi fenomenelor. Ele se formează
nu numai prin contactul direct cu obiectele şi situaţiile, ci
şi prin contactul cu simbolurile sau cu semnele (literele şi
cuvintele) pentru acele obiecte sau situaţii.
Pentru psihologi, conceptele sunt sisteme de
răspunsuri învăţate care permit organizarea şi
interpretarea elementelor furnizate de percepţii şi care
influenţează comportamentul independent de orice
stimulare provenind din mediu, permiţându-ne aplicarea
automată a experienţei noastre trecute la situaţiile
prezente.
42
 Mulţi cercetători susţin ideea că noţiunea/conceptul nu
este un dat, ci rezultatul unui proces evolutiv. M. Golu
afirmă că până să ajungă la stadiul noţional/conceptual
propriu-zis, gândirea (individuală) parcurge următoarele
etape:
- etapa prenoţională/preconceptuală, în care domină în
mod absolut imaginile senzoriale;
- etapa complexelor noţionale/conceptuale, în care
sunt puse laolaltă, în aceeaşi categorie, pe baza unei
însuşiri accidentale, obiecte calitativ diferite; de
exemplu lucruri şi fiinţe;
- etapa pseudonoţională/pseudoconceptuală în care are
loc îngustarea zonei noţiunii/a conceptului până la a
cuprinde un singur obiect;
- etapa noţiunilor concrete;
- etapa noţiunilor abstracte.
Conceptele nu există izolat unele de altele, ci ele sunt
interdependente şi ierarhizate, ele se leagă unele de altele,
trec unele în altele, se evocă sau se actualizează unele pe
altele.
Conceptele se află la diverse niveluri de constituire,
ocupând locuri diferite în sistemul intelectual al
43
individului. Conceptele/noţiunile pot fi clasificate după
mai multe criterii:
- după gradul de generalitate: individuale, particulare
şi generale;
- după existenţa sau inexistenţa unui corespondent
concret, imediat, în realitatea înconjurătoare:
concrete şi abstracte;
- după calea de formare şi conţinutul lor: empirice şi
ştiinţifice.
Conceptele empirice, numite şi spontane sau
cotidiene, sunt rezultatul sistematizării şi integrării
informaţiei provenite din experienţa cotidiană a
individului. Acestea se formează pe căi neorganizate,
nesistematizate, ca urmare a relaţiilor cotidiene de
comunicare dintre copii, copil şi adult, dintre adulţi. În
conţinutul lor intră însuşirile neesenţiale, accidentale,
restrictive ale obiectelor şi fenomenelor, însuşirile
concrete, particulare, locale, cele dependente de
necesitate.
Conceptele ştiinţifice, numite şi formale sau
artificiale, sunt rezultatul elaborării sistematice, în
procesul învăţării organizate, prin asimilarea datelor
44
semnificative, obiectiv verificate ale ştiinţei. Ele conţin
însuşiri selectate pe baza aplicării riguroase a criteriilor de
esenţialitate şi generalitate, recunoscute ca atare la
momentul dat al dezvoltării cunoaşterii. Pe baza lor,
devine posibilă înţelegerea relaţiilor cauzale şi formularea
de predicţii în legătură cu desfăşurarea evenimentelor într-
un domeniu sau altul al realităţii. Cuprinzând în ele
condensări şi corelări ale notelor definitorii ale obiectelor
şi fenomenelor, conceptele ştiinţifice facilitează
formularea definiţiilor.
În desfăşurarea gândirii, conceptele/noţiunile nu sunt
dispuse la întâmplare, haotic, ci se ordonează şi se
ierarhizează în reţele şi sisteme în care fiecare concept
reprezintă un „nod”, o „intersecţie”. Tocmai pentru a
sugera organizarea şi ierarhizarea conceptelor, Vâgotski a
introdus ceea ce s-a numit piramida noţiunilor. Aceasta
este structurată pe verticală după criteriul gradului de
generalitate, iar pe orizontală, după criteriul coordonării
semantice modale. Spre baza piramidei sunt dispuse
conceptele/noţiunile cu sfera cea mai mică şi volumul cel
mai mare – conceptele/noţiunile individuale. În etajele
superioare, se situează conceptele/noţiunile cu sfera din ce
45
în ce mai mare şi volumul din ce în ce mai mic –
conceptele/noţiunile generale, iar în vârful piramidei se
situează conceptele/noţiunile cu cel mai înalt grad de
generalitate posibil – categoriile supraordonate (materie,
spirit, existenţă etc.).
Conceptele, fie ele empirice sau ştiinţifice, se regăsesc
rareori separate unele de altele în mintea omului. Ele se
înlănţuie, se întretaie, se interferează, dând naştere astfel
unor structuri conceptuale complexe. Rolul acestora este
de a reproduce în plan mental relaţiile obiective aflate
între obiecte.
O dată cu analiza structurilor conceptuale, deci a
relaţilor dintre concepte, s-a făcut deschiderea către
operaţiile gândirii, care sunt instrumentele acestei
relaţionări şi care, împreună, constituie latura operaţională
a gândirii.

46
 CURS 5:
GÂNDIREA (II)

Latura operaţională
Ca proces psihic activ de cunoaştere şi cu rol adaptativ
în viaţa omului, gândirea presupune existenţa unei laturi
operaţionale, de procesare şi transformare a informaţiei.
Latura operaţională cuprinde ansamblul operaţiilor şi
procedeelor mintale de transformare a informaţiilor, de
relaţionare şi de prelucrare, combinare şi recombinare a
schemelor şi noţiunilor în vederea obţinerii unor
cunoştinţe noi, a înţelegerii unui context informaţional, a
luării unei decizii sau a rezolvării de probleme.
Operaţiile gândirii pot fi clasificate după mai multe
criterii, dar cea mai cunoscută clasificare este după forma
de aplicabilitate, operaţiile gândirii fiind: fundamentale
(generale) şi particulare (specifice, instrumentale).

47
 Operaţiile fundamentale sunt prezente în orice act de
gândire şi constituie scheletul ei. Ele intervin în abordarea
şi rezolvarea tuturor sarcinilor de cunoaştere, indiferent de
domeniu. Aceste operaţii fundamentale sunt: analiza,
sinteza, abstractizarea, generalizarea şi comparaţia.
Operaţiile particulare sunt folosite în anumite acte de
gândire, se manifestă cu o anumită categorie de probleme,
cu un anumit domeniu de cercetare. La nivelul acestor
operaţii, întâlnim mai multe modalităţi operaţionale şi
procedee, cum ar fi: modalităţi algoritmice şi euristice,
productive şi reproductive, convergente şi divergente
etc.

Operaţiile fundamentale ale gândirii

Analiza şi sinteza
Aceste două operaţii sunt corelative. În timp ce analiza
porneşte de la acţiunea directă în plan extern, de
descompunere a obiectelor materiale în părţi componente
în vederea determinării însuşirilor esenţiale, sinteza,
pornind de la elementele sau însuşirile date izolat,
reconstruieşte mintal obiectul.

48
 Aşa cum analiza nu se limitează la simpla
dezmembrare a obiectului în însuşirile lui componente,
cui orientează acest act spre finalitatea diferenţierii
însuşirilor, tot aşa sinteza nu este o simplă asociere sau
însumare ci o operaţie care presupune relaţionarea logică
a însuşirilor obiecttului, numai în acest fel fiind posibilă
ajungerea la dezvăluirea specificului lor. Sinteza include,
de asemenea, obiectul gânditîntr-o clasă de obiecte, îl
corelează cu alte obiecte, despriinde într-un ansamblu
haotic de date, un principiu logic de dezvoltare şi
interacţiune.
Sinteza presupune aceeaşi cale ca şi analiza, numai că
în sens invers: de la noţiunile şi judecăţile abstracte,
degajate prin analiză, ea trece la explicarea şi
reconstruirea mintală a fenomenelor.
Între analiză şi sinteză nu există o ruptură, ele nu sunt
despărţite una de alta, dimpotrivă, nu numai că se
presupun reciproc, dar chiar trec una în alta. Din acest
punct de vedere, putem considera gândirea ca fiind, în
esenţa ei, o activitate analitico-sintetică. La nivelul
gândirii, analiza trece în abstracţie şi sinteza în
generalizare.
49
 Atât analiza, cât şi sinteza au ca instrument principal
de mediere pe plan intern cuvântul, limbajul intern.
Abstractizarea şi generalizarea
Aceste operaţii sunt, de asemenea, corelative, strâns
legate de analiză şi sinteză, continuări ale lor în plan
mental.
Abstractizarea este operaţia mentală de departajare, de
extragere şi de considerare selectivă a anumitor aspecte,
laturi sau însuşiri din contextul lor sensibil imediat pentru
a le transforma în obiecte distincte ale gândirii. Cu alte
cuvinte, abstractizarea înseamnă reţinerea a ceva şi
lăsarea la o parte a altceva.
Există două tipuri de abstractizare:
- abstractizarea prin izolare: desprinderea totală a unui
element de celelalte;
- abstractizarea prin subliniere: elementul abstract nu
este detaşat complet, ci situat mental pe prim-plan,
celelalte elemente constituind fondul, planul al
doilea.
În psihologia cognitivă, abstractizarea este asimilată
atenţiei selective. Rezultatul cel mai semnificativ al
abstractizării îl constituie conceptele/noţiunile abstracte
50
(înţelepciune, libertate, bunătate, fericire, onestitate,
dezvoltare etc.).
Abstractizarea este mediată de analiză şi operaţiile ei
subiacente, iar suportul ei primar este limbajul.
Generalizarea este operaţia prin care extindem o
relaţie stabilită între două obiecte sau fenomene asupra
unei întregi categorii. Mai vorbim de generalizare şi
atunci când includem un element particular într-o clasă
mai largă de obiecte, fenomene sau însuşiri.
În procesul cunoaşterii, prin generalizare reuşim:
- fie să ne ridicăm de la însuşirile concrete, particulare
la însuşiri din ce în ce mai generale;
- fie să extindem însuşirile unui obiect asupra unei
categorii de obiecte.
Prin generalizare, gândirea reuşeşte să depăşească
limitele datului senzorial imediat şi să acceadă la
categorial, universal. Generalizarea nu este o simplă
selecţie de însuşiri comune din rândul celor date empiric;
ea este o sinteză deoarece reuneşte într-o nouă organizare
informaţia oferită de abstractizarea pozitivă.
Chiar dacă, în orice gândire individuală, sunt prezente
şi interacţionează permanent cele patru operaţii de bază,
51
pe parcursul viaţii individului se produce o anumită
accentuare a ponderii şi rolului fiecăreia în structura
stilului cognitiv. Aceasta este, mai ales, valabilă pentru
analiză şi sinteză. Este posibil ca una să devină dominantă
şi să-şi pună amprenta pe tipul gândirii; în acest context,
gândirea poate fi preponderent analitică sau preponderent
sintetică. În plan comportamental, persoanele cu o gândire
de tip analitic vor proceda prin delimitări succesive; au
tendinţa de a supraestima detaliile, amănuntele în
defavoarea ansamblului. Persoanele cu o gândire de tip
sintetic vor manifesta tendinţa de a surprinde (şi
supraestima) întregul, subestimând rolul detaliilor.

Comparaţia
Este acea operaţie a gândirii implicată ca premisă şi ca
mijloc în toate celelalte; constă într-o apropiere pe plan
mintal a unor obiecte sau fenomene cu scopul stabilirii
asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. Din comparaţie
derivă nu numai operaţiile simple ale gândirii, cum ar fi
serierea, clasificarea, ci şi altele mai complexe, precum
generalizarea.

52
 Temeiul comparaţiei îl formează generalul, esenţialul,
necesarul. Ea se formează în procesul însuşirii
generalului, esenţialului, proces realizat treptat, gradual.
Studiul sistematic al comparaţiei a evidenţiat utilitatea
ei pentru celelalte operaţii ale gândirii, cu deosebire
pentru analiză şi sinteză. Comparaţia începe cu un act
sintetic (care constă în corelarea însuşirilor), continuă cu
unul analitic (de desprindere a asemănărilor şi
deosebirilor pe baza unui criteriu) şi se finalizează printr-
o nouă sinteză şi generalizare. Prin urmare, comparaţia
este o analiză prin sinteză, finalizată printr-o nouă sinteză.
Operaţiile şi procedeele mentale cu ajutorul cărora
prelucrăm informaţiile, ca urmare a relaţionărilor strânse
şi active formează, la nivelul minţii, structuri operaţionale
complexe.

Activităţile gândirii

Complexitatea gândirii provine nu doar din cele două

laturi ale ei, intercorelate şi coordonate în structuri
cognitive, ci şi din activităţile pe care le realizează. Prin
53
gândire omul intră în posesia concepteklor, le sesizează
sensul, utilitatea şi aplicabilitatea, se implică în
soluţinarea solicitărilor ce-i sunt adresate, judecă şi face
raţionamente, ia decizii, creează produse noi.
Conceptualizarea, înţelegerea, rezolvarea
problemelor, raţionamentele, decizia şi creaţia sunt
activităţile fundamentale ale gândirii care o
individualizează în raport cu alte mecanisme psihice şi-i
acordă un caracter de maximă eficacitate.
Conceptualizarea
A conceptualiza înseamnă a forma concepte, „a
ajunge” la concept, a intra în posesia conceptului, a
asimila concepte. Conceptualizarea este capacitatea fiinţei
umane de a abstractiza însuşirile unei clase de obiecte ce
sunt apoi încorporate într-o imagine sau într-o idee-
concept; de asemenea, este capacitatea acesteia de a
sesiza atributele distinctive ale unei clase de obiecte.
În formarea conceptelor s-au confruntat două orientări:
cea empiristă şi cea raţionalistă. Potrivit celei dintâi,
conceptele se formează prin extragerea invarianţilor din
multitudinea şi diversitatea elementelor. Pentru ca un
copil să-şi formeze conceptul de „câine”, el trebuie să fi
54
văzut sau să fi întâlnit mulţi „indivizi” de acest tip numiţi
prin termenul de „câine”. Conceptul de „câine” rezultă
dintr-o asociaţie între un ansamblu de atribute şi un
cuvânt. Pentru raţionalişti conceptele sunt entităţi mentale
prezumate în vederea explicării şi acţiunii.
Înţelegerea
Reprezintă semnul distinctiv al activităţii gândirii.
Înţelegerea este trăsătura esenţială şi permanentă a
gândirii umane, ea asigurând şi buna desfăşurare a
celorlalte activităţi ale gândirii.
A înţelege înseamnă a conştientiza, a conceptualiza, a
integra într-un sistem de referinţă, a desprinde o
semnificaţie şi a pune în evidenţă, cu ajutorul ei, o relaţie
esenţială sau o apartenenţă categorială. A înţelege
înseamnă a stabili o relaţie importantă între ceva
necunoscut şi ceva dinainte cunoscut, a încadra şi
îcorpora noile cunoştinţe în cele vechi, care în felul acesta
se modifică şi se îmbogăţesc.
Încorporarea noilor cunoştinţe în cele vechi se poate
face prin:
- subsumarea derivată – ideea nouă este un caz
partuicular al celei vechi;
55
 - subsumarea corelativă – ideea nouă presupune o
transformare a ideii vechi;
- supraordonare – ideea nouă este mai generală decât
cea veche;
- relaţionare combinatorie – noile idei sunt congruente
cu un fond corespunzător de idei relevante.
Din punct de vedere operaţional, înţelegerea este un
proces analitico-sintetic, debutând cu desprinderea
elementelor esenţiale ale materialului şi încheindu-se cu
reunirea lor într-un întreg închegat.
Înţelegerea ca activitate fundamentală şi permanentă a
gândirii, contribuie la continua sistematizare şi
resistematizare a informaţiilor şi experienţelor noastre, la
producerea unor paşi importanţi în dezvăluirea lumii în
care trăim.
Rezolvarea de probleme
Constituie o activitate esenţială a gândirii, datorită
faptului că aceasta nu intră în funcţiune decât în situaţiile
problematice care cer o rezolvare.
Rezolvarea de probleme constă în depunerea unui
efort în vederea atingerii unui obiectiv fără a avea încă
pregătite modalităţile de atingere a acestuia.
56
 O problemă apare şi există ori de câte ori în activitatea
noastră practică şi teoretică (în plan real şi mental) ne
confruntăm cu o dificultate căreia nu îi putem face faţă cu
ajutorul cunoştinţelor şi priceperilor existente, dacă
situaţioa nu actualizează automat o schemă (sau mai
multe) adecvată eliminării obstacolului.
Permanent în timpul activităţii sale rezolutive,
subiectul caută, extrage şi prelucrează informaţia. Sursele
de informaţie la care el apelează în mod obişnuit sunt:
- spaţiul problematic însuşi – fiecare informaţie poate
fi utilizată pentru a alege operaţia următoare sau
pentru astabili dacă procesul trebuie continuat;
- ambianţa sau spaţiul cadrului problematic dat –
diferitele semnale pe care subiectul le captează din
ambianţă sunt utilizate ca informaţie auxiliară în
organizarea operaţiilor;
- informaţia prelucrată şi stocată anterior – cea mai
mare cantitate de informaţie utilă o furnizează
memoria de lungă durată.
Abilitatea de a rezolva o problemă depinde foarte mult
de modul de reprezentare a acelei probleme. Uneori este
mai eficientă reprezentarea sub formă de enunţ (de
57
propoziţie), alteori este mai adecvată o imagine vizuală.
Adesea în rezolvarea unei probleme se întâmpină
dificultăţi fie pentru că sunt omise din reprezentare unele
elemente esenţiale ale problemei, fie au fost incluse
elemente care nu sunt importante.
Conduita rezolutivă a individului este extrem de
diferenţiată, ea particularizându-se în funcţie de anumite
criterii:
- durata procesului rezolutiv
- natura problemei
- gradul de structurare a problemei
- gradul de dificultate a problemelor
- specificul proceselor psihice cognitive implicate în
găsirea soluţiei
- specificul sarcinii subiectului
- condiţiile rezolvării problemelor
Etapele rezolvării problemelor nu au doar o importanţă
teoretică, ci şi una practic-acţională. De altfel, ele au şi
fost convertite în „sfaturi practice”, atât de utile
procesului rezolutiv. Ellis (1978) a identificat următoarele
reguli practice: înţelegerea problemei; reamintirea
problemei; identificarea ipotezelor alternative;
58
achiziţionarea strategiilor de rezistenţă; evaluarea
ipotezelor finale. Alţi autori adaugă la aceste reguli, încă
două : explicarea problemei unei alte persoane; să nu
ne preocupăm un timp de problemă.

59
 CURS 6:
MEMORIA (I)

Unul dintre cela mai studiate şi cercetate procese

psihice este memoria. Ea este implicată în funcţionarea şi
structurarea tuturor celorlalte procese psihice şi a vieţii
noastre subiective în ansamblu. Memoria nu intervine din
afară în structurarea şi integrarea proceselor psihice –
percepţia, gândirea, imaginaţia, trăirile afective etc. – ci
face parte din însăşi structura lor internă.
Memoria este capacitatea unui sistem de tratare
natural sau artificial de a encoda informaţia extrasă
din experienţa sa cu mediul, de a o stoca într-o formă
apropiată şi apoi de a o recupera şi utiliza în acţiunile
sau operaţiile pe care le efectuează.
Cele trei procese de bază ale memoriei (memorarea,
stocarea, reactualizarea) apar menţionate în mai toate
definiţiile date memoriei, indiferent de maniera acestora,
mai simplă sau mai elaborată.
Conceptul de memorie (umană) se referă la un
ansamblu de procese biofiziologice şi psihologice care
asigură întipărirea, păstrarea şi reactualizarea

60
experienţei şi trăirilor noastre anterioare, sub forma
recunoaşterii sau sub cea a reproducerii.
Alan Baddeley, întrebându-se cu ce anume ar putea fi
asemănată memoria, cu un ordinator sau cu o bibliotecă,
optează pentru asemănarea cu biblioteca. Informaţiile care
sosesc trebuie să fie convenabil stocate, bine protejate de
efectele timpului şi uşor accesibile.
Memoria nu înseamnă o înregistrare pe bandă,
automată a evenimentelor şi trăirilor trecute. Ea este un
proces activ, permanent raportat la prezent, la cerinţele
actuale şi de perspectivă ale subiectului şi activităţilor
sale.
Datorită caracterului ei activ, informaţiile nu sunt
reactualizate exact în forma în care au intrat şi în care s-au
fixat. Înlăuntrul memoriei au loc numeroase şi
permanente schimbări, transformări şi restructurări, care
favorizează exercitarea funcţiei reconstructive. În virtutea
acestei funcţii activ-reconstructive, memoria permite fie
includerea experiennţei actuale în cea anterioară, fapt care
duce la restructurarea acesteia din urmă, fie includerea
experienţei anterioare în rezolvarea unor probleme

61
actuale, ceea ce favorizează evitarea erorilor comise în
trecut.

Caracteristicile memoriei
Memoria apare ca fiind o proprietate generală a
întregii materii, fie ea vie sau nu (organică sau
anorganică). Memoria umană, în raport cu alte tipuri sau
forme de memorie, se individualizează prin trei
caracteristici, şi anume, caracterul mijlocit, inteligibil şi
selectiv:
1. spre deosebire de mecanismele psihice de prelucrare
primară a informaţiilor, care sunt directe, nemijlocite,
memoria umană este mijlocită, ceea ce înseamnă că
pentru a ţine mai bine minte şi pentru a reactualiza
mai uşor, omul se serveşte de o serie de instrumente
care au rol de mijloace de memorare („stimuli-
mijloc”: crestături în obiecte, nod la batistă ca
obiecte materiale, dar şi cuvântul, gândul ca acţiune
psihică internă);
2. caracterul inteligibil – presupune înţelegerea celor
memorate şi reactualizate, organizarea materialului
memorat după criterii de semnificaţie. Unele laturi
62
 ale ei implică judecata, sistematizarea, clasificarea,
fapt care ilustrează nu numai legătura memoriei cu
gândirea, dar şi caracterul ei logic, raţional, conştient,
într-un cuvânt inteligibil. Individul uman apelează la
o serie de procedee logice, scheme raţionale, planuri
mnezice (împărţirea unui material în fragmente,
încadrarea coerentă a fragmentelor în altele mai mari,
realizarea asociaţiilor etc.) care pun în evidenţă
prezenţa unei conduite inteligente;
3. selectivitatea – nu se memorează, nu se stochează şi
nu se reactualizează absolut totul, ci doar o parte a
informaţiilor. Selectivitatea memoriei este în funcţie
fie de particularităţile stimulului (de reţin însuşirile
mai „tari”, mai „puternice”, care într-un fel sau altul
se impun de la sine), fie de particularităţile
psihologice, subiective ale individului (se reţine ceea
ce corespunde vârstei, sexului, gradului de cultură,
preocupărilor, dorinţelor, intereselor).
Prin faptul că memoria umană întipăreşte, păstrează şi
reactualizează mijlocit, inteligibil, selectiv şi activ
experienţa anterioară a individului şi a societăţii în care
acesta trăieşte, ea asigură continuitatea, consistenţa,
63
stabilitatea şi finalitatea vieţii psihice a omului. Memoria
umană dă posibilitatea reactualizării unor date ale
cunoaşterii, decelării a ceea ce este nou de ceea ce este
perimat, susţinând astfel dezvoltarea şi aprofundarea
cognitivă şi, prin aceasta, a personalităţii înseşi.

Calităţile memoriei
Nu toţi oamenii se pot lăuda cu o memorie bogată şi
durabilă, fidelă, promptă şi dinamică. Aceste trăsături au
ponderi diferite de la un individ la altul sau la acelaţi
individ pe parcursul dezvoltării sale.
Memoria individuală poate fi evaluată în funcţie de
următoarele calităţi:
Întinderea repertoriului – constituie acea calitate a
memoriei care se exprimă prin cantitatea totală sau
diversitatea cunoştinţelor şi experienţelor acumulate
şi păstrate în stare funcţională satisfăcătoare. Cu cât
are valori mai ridicate, cu atât se poate spune că
memoria este mai eficientă şi cu cât are valori mai
scăzute, cu atât memoria este mai ineficientă;
Fidelitatea – este acea calitate a memoriei care
reflectă gradul de compatibilitate calitativă, logico-
64
 semantică între input-ul (intrări) stocat anterior şi
ceea ce se păstrează şi se reactualizează ulterior.
Rezultatul alterării fidelităţii este confabulaţia, adică
acea situaţie în care subiectul reproduce cu totul
altceva decât ce a memorat anterior, el fiind însă
convins că reproducerea lui este întru totul fidelă,
conformă cu realitatea.
Exactitatea – este acea calitate a memoriei care
reclamă păstrarea şi reproducerea unui material/a
unor informaţii fără modificări semnificative de
conţinut şi de formă. Cel mai bine ea se realizează în
cadrul memoriei mecanice, tip al memoriei care
presupune o înregistrare şi o redare aidoma a
materialului.
Promptitudinea – constituie acea calitate a
memoriei care exprimă raportul dintre momentul
lansării „apelului” de reactualizare a unor informaţii
sau amintiri şi momentul în care informaţia sau
amintirea respectivă apare „pe scena internă a
conştiinţei”. O memorie poate fi considerată promptă,
dacă reactualizarea informaţiei necesare se face în
timp util, adică ea poate fi folosită în mod eficient
65
 pentru rezolvarea sarcinii date sau pentru atingerea
scopului propus.
Mobilitatea – exprimă calitatea memorie de sistem
semideschis, adică de a se afla şi de a realiza în
permanenţă schimburi informaţionale şi energetice cu
sursele externe. Graţie acestei calităţi, conţinuturile şi
structurile actuale ale sistemului mnezic se
îmbogăţesc şi se perfecţionează din punct de vedere
funcţional prin achiziţia permanentă de informaţii şi
de experienţe noi. Opusul mobilităţii este rigiditatea,
care, atunci când depăşeşte o anumită limită, duce la
anchilozarea sistemului mnezic.

PROCESELE MEMORIEI
Memoria se elaborează, se organizează şi
funcţionează în timp, parcurgând în dinamica sa o serie de
procese, asupra cărora cercetătorii au căzut de acord, în
ceea ce priveşte numărul, dar cu mici diferenţe privind
denumirea acestora, şi anume:
- psihologia tradiţională preferă termenii de:
 memorare (întipărire, fixare, engramare);
 păstrare (reţinere, conservare);
66
  reactualizare (reactivare, ecforare)
- psihologia modernă, psihocognitivistă, recurge la
termeni ca:
 encodare; stocare; recuperare.

Encodarea
Encodarea este procesul prin intermediul căruia
informaţia este tradusă într-o formă care-i permite
pătrunderea în sistemul mnezic.
A encoda înseamnă a traduce informaţia într-un
anumit cod, material sau ideal (subiectiv). Encodarea
reprezintă prima fază parcursă de mecanismale mnezice
în dinamica lor. Ea reprezintă o multitudine de aspecte,
dintre care amintim: natura encodării, formele encodării
şi factorii facilitatori/perturbatori ai encodării.
Natura encodării
Datorită faptului că traducerea informaţiei se
realizează prin intermediul unui cod, natura encodării va
fi strict dependentă de natura codului. Cum, în principal,
se recurge la trei tipuri de coduri (vizuale, auditive,
semantice) înseamnă că există trei tipuri de encodare:
- encodarea vizuală care face apel la codul imagine;
67
 - encodarea auditivă ce foloseşte codul sunet, în dubla
sa ipostază, sunet fizic şi sunet verbal;
- encodarea semantică căreia îi este specific codul
propoziţie.
De aici rezultă că întâlnim două tipuri de coduri: unul
modal (dependent de modalitatea senzorială) şi altul
amodal (independent de modalităţile senzoriale, în
schimb, dependent de modul de procesare
mintală/intelectuală a informaţiilor).
Formele encodării
Există două forme ale encodării:
- automată numită şi encodare (memorare) incidentală
(memorare involuntară);
- presupune efortul subiectului şi este numită encodare
(memorare) intenţională (memorare voluntară).
Encodarea incidentală sau automată nu necesită nici
atenţie, nici control voluntar, ea nu este afectată nici de
intenţia de a memora, nici de prezenţa simultană a altor
activităţi. În encodarea incidentală contează gradul de
interacţiune cu activitatea pe care el o desfăşoară, gradul
de implicare şi angajare a lui în rezolvarea activităţii. Cu
cât activismul intelectual şi profunzimea înţelegerii sunt
68
mai mari, cu atât mai productivă va fi chiar memorarea
incidentală.
Encodarea intenţională se caracterizează printr-o
sarcină special formulată de a reţine. Importante în
encodarea intenţională sunt trei elemente: stabilirea
conştientă a scopului, mobilizarea şi consumarea unui
efort voluntar în vederea realizării lui, utilizarea unor
procedee speciale care să faciliteze memorarea.
Simpla conştientizare a scopului, deşi importantă nu
este totuşi eficientă. Mult mai semnificative s-au dovedit
a fi nu scopurile în sine, ci scopurile diferenţiate.
Cunoaşterea duratei, a timpului pentru care este necesară
memorarea, cunoaşterea preciziei cu care urmează a fi
memorat un material, în fine cunoaşterea succesiunii, a
ordinii în care trebuie memorat un material sunt de
maximă importanţă, uşurând mult procesul memorării
intenţionale.
„Învăţarea pentru o anumită dată condiţionează uitarea
după trecerea acelei date”
Relaţiile dintre cele două forme de encodare –
incidentală şi intenţională – sunt relaţii de
interdependenţă. Adeseori memorarea incidentală este
69
numai începutul celei intenţionale. Alteori memorarea
intenţională, ca urmare a exersării, a organizării începe să
se realizeze cu o mare economie de timp şi de efort,
intrând în funcţiune aproape de la sine. Cercetările au
demonstrat că prin învăţare memorarea intenţională poate
deveni automată.
Factorii facilitatori şi perturbatori ai memoriei
Encodarea se realizează mai uşor sau mai greu, mai
repede sau mai încet, cu o eficienţă crescută sau
scăzută dependent de o multitudine de factori,
delimitaţi în două mari categorii:
- factori ce ţin de particularităţile materialului;
- factori dependenţi de particularităţile subiectului
care memorează.
Între factorii care ţin de particularităţile materialului
de memorat reţinem:
 Natura materialului – materialul ce urmează a fi
memorat poate fi, prin natura lui: intuitiv-concret sau
abstract, descriptiv sau explicativ-relaţional,
semnificativ sau lipsit de sens logic, pragmatic-
utilitar sau teoretic. Cercetările au arătat că se
întipăreşte mai uşor un material intuitiv-senzorial
70
 (imagini ale obiectelor) decât unul simbolic abstract
(cuvinte), unul verbal-semnificativ (un poem, un
fragment de proză) decât altul verbal-nesemnificativ
(grupaje de litere fără sens logic).
 Organizarea materialului – un material care
dispune de un grad mare de organizare şi de
structurare va fi mai bine (şi mai rapid) memorat
decât altul, cu organizare şi structurare mai reduse.
Structurat şi organizat, elevii vor putea memora mult
mai bine, mai fidel şi pe o perioadă mai îndelungată
materialul predat. Organizarea în serie a materialului
produce efecte în funcţie de poziţia ocupată de
material în serie. Cele mai multe investigaţii au arătat
că elementele de la începutul şi sfârşitul seriei sunt
mai bine engramate decât cele de la mijlocul ei.
 Omogenitatea sau heterogenitatea materialului –
în legătură cu acest factor pot fi invocate trei tipuri de
efecte:
 Efectul Robinson (1924) – cu cât o serie este
eminamente omogenă (numai litere, cuvinte
figuri geometrice), cu atât ea poate fi memorată
mai rapid;
71
  Efectul Restorff (1932) – elementele eterogene
plasate într-o serie mare de elemente omogene
sunt mai bine reţinute decât acestea din urmă;
 Efectul Underwood (anii ‘50) – materialele cu un
grad mai mare de omogenitate se reţin mai greu
decât materialele cu un grad mai scăzut de
omogenitate.
Cele trei categorii de efecte sunt contradictorii, efectul
Restorff şi Underwood contrazic efectul Robinson.
 Volumul materialului – eficienţa memorării este
strict dependentă de lungimea materialului (mare,
mediu, mic). S-a constatat că numărul de repetiţii
necesar memorării unui material este cu atât mai
mare, cu cât materialul este mai amplu şi, de
asemenea, dacă materialul de memorat creşte în
progresie aritmetică, atunci timpul de memorare
creşte în progresie geometrică. În condiţii egale de
exersare materialul lung se aminteşte mai bine decât
materialul scurt.
 Alte particularităţi ale materialului – aceste
particularităţi ale materialului cu referire la

72
 familiaritate, semnificaţie, caracterul lui agreabil
sau dezagreabil, influenţează procesul memorării. Cu
cât gradul de frecvenţă a unui stimul este mai mare,
ceea ce înseamnă că şi gradul lui de familiaritate este
crescut, cu atât memorarea acestuia se va face mai
rapid, iar păstrarea va fi mai îndelungată. Un stimul
semnificativ este în acelaşi timp şi familiar, el fiind
utilizat frecvent în limbajul sau acţiunea practică.
Materialul agreabil se reţine mai bine decât cel
dezagreabil, iar cel dezagreabil este reţinut mult mai
bine decât cel indiferent.
Între factorii dependenţi de particularităţile
psihoindividuale ale subiectului care memorează
reţinem:
 Gradul de implicare în activitate

73
74
 CURS 7:
MEMORIA (II)
Factorii facilitatori şi perturbatori ai encodării
Particularităţile subiectului
Între factorii dependenţi de particularităţile
psihoindividuale ale subiectului care memorează se pot
reţine:
Gradul de implicare în activitate – cu cât implicarea
subiectului în activitate este mai mare cu atât
interacţiunea dintre el şi materialul de memorat este mai
intensă şi mai profundă, cu atât performanţele mnezice
sunt mai spectaculoase. Din punct de vedere practic, în
memorarea unui text literar sau ştiinţific, rezumarea şi
conspectarea sunt mai eficiente (şi mai utile) decât
sublinierea sau simpla recitire.
Modul de memorare – sunt descrise două moduri
distincte de memorare:
75
 - memorarea globală, a întregului material dintr-o
dată;
- memorarea parţială, bazată pe împărţirea
materialului pe fragmente şi pe însuşirea lor
succesivă.
Productivitatea memorării globale creşte o dată cu
vârsta cronologică şi cu coeficientul de inteligenţă.
Memorarea globală sau metoda sintetică este asociată
cu repetiţii comasate, iar eficienţa ei creşte când subiectul
are de memorat un material relativ simplu şi nu prea întins
ca volum. Memorarea parţială sau metoda analitică este
avantajată de repetiţiile eşalonate. Se poate aplica şi la
vârstele mici şi este eficientă în cazul materialului întins
ca volum.
Pentru o memorare eficientă a materialului este bine să
se utilizeze cele două modalităţi combinate. În acest sens,
Golu propune următoarea desfăşurare: mai întâi
parcurgerea o dată sau de două ori a întregului material,
apoi memorarea succesivă pe părţi, astfel încât
reproducerea părţii memorate să se asocieze cu
reproducerea părţilor memorate anterior, iar în final,
parcurgerea din nou a întregului material.
76
 Frecvenţa şi calitatea repetiţiilor – Ebbinghaus
ademonstrat că între numărul repetiţiilor unui material şi
gradul lui de întipărire există o relaţie liniară, adică cu cât
numărul de repetiţii este mai mare, cu atât materialul este
mai bine memorat. Cercetări ulterioare au demonstrat că
există un optim repetiţional, limitele acestui optim fiind:
- suprarepetarea (un număr mult prea mare de
repetiţii) care duce la apariţia stării de saturaţie şi a
trebuinţei de evitare;
- subrepetarea (un număr insuficient de repetiţii în
raport cu sarcina de memorat) care creează iluzia
întipăririi.
Există două forme de repetiţii:
- repetiţia comasată (concentrată) – presupune
repetarea integrală a materialului;
- repetiţia eşalonată – separarea şi desfăşurarea în timp
a repetiţiilor.
Experienţa cotidiană a arătat că repetiţiile eşalonate
sunt mult mai productive. Ele favorizează trăinicia
cunoştinţelor oferind memoriei răgazul necesar pentru a-şi
organiza, sistematiza şi chiar reelabora cunoştinţele.

77
 Motivaţia şi tonul afectiv în momentul memorării –
intensitatea motivelor pentru realizarea sarcinii
influenţează atât rezultatele memorării voluntare, cât şi pe
cele ale memorării involuntare. În susţinerea motivaţiei
sunt implicate, de asemenea, procesele de întărire pozitivă
şi negativă a subiecţilor pentru rezultatele obţinute.
Influenţa unui nivel optim al intensităţii motivaţiei
duce la desfăşurarea în bune condiţii a memorării,
supermotivaţia pune în funcţiune mecanisme emotive,
capabile să dezorganizeze activitatea subiectului.
Organizarea materialului de către subiect – se
referă la intenţia şi acţiunea voluntară a subiectului de a-şi
organiza informaţiile cu scopul de a le reţine şi de a le
recupera în timp optim. Informaţiile care nu au fost
suficient de bine organizate şi sistematizate sunt în mai
mare măsură supuse uitării.
Înţelegerea de către subiect a materialului de
memorat - presupune realizarea unor legături cu
informaţiile, datele şi cunoştinţele deja existente
asimilate. Pe lângă organizarea şi sistematizarea unui
material, deplina înţelegere este esenţială pentru
memorarea lui durabilă.
78
 Voinţa, intenţia de memorare – voinţa de a ţine
minte implică un efort pentru a repovesti altora.
PĂSTRAREA (STOCAREA)
Păstrarea este procesul de reţinere (stocare,
conservare) a informaţiilor până în momentul în care
este necesară utilizarea lor.
Ea implică producerea unor permanente transformări,
reorganizări şi reintegrări care pot avea efecte pozitive sau
negative.
Prin specificul ei de fază latentă, păstrarea se
realizează la nivel subconştient. Nu avem un control
direct asupra conţinutului său, ci numai unul indirect, prin
intermediul reactualizării.
Pentru trăinicia păstrării sunt foarte importante:
- intervalul de timp pentru care subiectul şi-a propus
memorarea: scurt, mediu şi lung.
- factorii afectiv-motivaţionali – există o dependenţă
direct proporţională între ecoul materialului dat în
sfera noastră afectiv-motivaţională şi gradul de
trăinicie a păstrării lui în memorie.
Durata păstrării se referă la timpul care se scurge între
intrarea şi ieşirea informaţiei din memorie. Evenimentele
79
cu caracter personal se păstrează mult mai mult timp
decât cele neutre, impersonale.
Pentru creşterea duratei stocării, în vederea sporirii
productivităţii ei, Zlate recomandă:
- fixarea imediată a informaţiei receptate, fie mental
prin legătura ei cu alte informaţii, fie senzorial prin
notarea ei;
- repetarea mentală a informaţiei de mai multe ori;
- verbalizarea conţinututlui informaţiei;
- mărirea duratei de prezentare a stimulului sau pe cea
a intervalelor dintre elementele lui.
Ca indicatori ai stocării putem aminti:
completitudinea – este dată de raportul dintre ceea ce
se păstrează la momentul dat şi ceea ce s-a memorat
anterior;
fidelitatea – exprimă raportul de corespondenţă între
materialul memorat iniţial şi cel care se păstrează la
momentul dat. Fidelitatea stocării depinde de
calitatea şi profunzimea encodării. Cu cât o
informaţie este mai bine analizată, înţeleasă şi
repetată, cu atât există mai multe şanse ca ea să fie

80
 reamintită cât mai exact în forma în care a fost
întipărită.
După M. Golu păstrarea este cea mai importantă fază
în structura dinamică a sistemului mnezic al omului, ea
este cea care determină, în ultimă instanţă, eficienţa şi
productivitatea memoriei.

REACTUALIZAREA
Reactualizarea este procesul de recuperare a
datelor memorate şi stocate, de scoatere la iveală a
conţinuturilor encodate şi păstrate în vederea utilizării
lor în funcţie de solicitări.
Reactualizarea poate avea loc, uneori, aproape
spontan, automat, fără nici un fel de efort din partea
subiectului, alteori însă, ea implică căutare, tatonare,
efort.
Simpla menţionare a unui eveniment personal, cu o
mare încărcătură emoţională, este capabilă să declanşeze
automat reamintirea lui. Acest tip de reactualizare a fost
denumit reactualizare spontană, involuntară. Ea se
produce atât în stare de somn, sub forma viselor, cât şi în

81
stare de veghe, sub forma unor avalanşe de amintiri, a
unor imagini şi idei.
Dar, există şi situaţii în care apare necesitatea căutării
unui eveniment în memorie cu ajutorul unor întrebări, al
revederii unor obiecte sau al evocării diferitelor
împrejurări în care a avut loc memorarea. În astfel de
situaţii vorbim despre reactualizarea deliberată
(voluntară). Ea este declanţată şi controlată voluntar în
cadrul unei activităţi de învăţare-dezvoltare, de muncă sau
de creaţie.
Caracterul spontan sau deliberat al recuperării,
succesul sau eşecul ei sunt legate de mecanismele
reactualizării: recunoaşterea şi reproducerea.
Recunoaşterea – constituie un proces de identificare a
unor obiecte sau situaţii ca fiindu-ne familiare, pe baza
experienţei anterioare, identificarea având loc în condiţiile
unei noi percepţii. Ea este o evocare tacită sau implicită a
unei idei sau imagini în prezenţa materialului.
Reproducerea – este acea formă a reactualizării care
se realizează în absenţa obiectelor şi fenomenelor
percepute anterior. Ea constă în derularea conştientă a

82
conţinuturilor informaţionale şi actelor motorii
achiziţionate anterior.
Indicatorii pe baza cărora se evaluează reproducerea
sunt:
- promptitudinea – reflectă mobilitatea funcţională a
mecanismului de actualizare şi se măsoară în
mărimea intervalului de timp din momentul emiterii
semnalului de apel şi cel al apariţiei în conştiinţă a
informaţiei solicitate;
- completitudinea – este un parametru determinat de
completitudinea păstrării;
- fidelitatea – reproducerea cât mai fidelă a unor
evenimente sau informaţii necesită eforturi voluntare,
analize discursive, selectarea asociaţiilor, adoptarea
unor decizii;
- exactitatea – când trebuie să ne amintim ceva sau să
răspundem la anumite întrebări, încercăm nu numai
să reactualizăm informaţiile, dar să le şi organizăm
cât mai bine, în aşa fel încât răspunsurile noastre să
fie cât mai coerente.
Dat fiind faptul că se realizează în prezenţa obiectului
implicând doar perceperea acestuia, recunoaşterea este
83
mult mai uşoară decât reproducerea, care se realizează în
lipsa obiectului şi presupune, prin urmare, apelul la
gândire.

UITAREA
Uitarea poate fi definită ca eşec în încercarea de a
recupera corect o informaţie, cândva memorată,
întipărită. Uitarea nu este altceva decât faţa ascunsă a
recuperării informaţiei.
Uitarea are un caracter gradat, începând cu creşterea
perioadei de latenţă a reactualizării datelor apelate şi
culminând cu absenţa totală a acesteia. Oricât de mult
timp ar trece, informaţia sau amintirea apelată „refuză” să
vină la suprafaţă, să fie conştientizată, să fie recuperată.
Cercetătorii semnalează existenţa mai multor forme
ale uitării, dar analizând după sfera de cuprindere, uitarea
poate fi:
- parţială, fragmentară, selectivă, afectând anumite
elemente sau părţi ale materialului memorat şi lăsând
nealterate altele;
- totală, subiectul nu reuşeşte să reactualizeze nici o
parte a materialului memorat.
84
 În ceea ce priveşte ritmul uitării, H. Ebbinghaus a
stabilit curba uitării, devenită deja celebră. El a observat
că cea mai mare rată a uitării se înregistrează în primele
48 de ore după momentul memorării, când se pierde
aproape 40% din material; după prima săptămână,
pierderea ajunge la 60%, iar după a treia săptămână, la
80%, după care uitarea încetineşte considerabil.
Dar, cercetările ulterioare au arătat că, în cazul
materialului cu sens, uitarea nu mai este atât de puternică,
instalarea ei făcându-se tot în trepte, dar în rate mai mici.
Ca o concluzie, se poate afirma că pierderea cea mai mare
de informaţie se produce în perioada imediat următoare
momentului memorării. De aceea se cere ca repetările să
fie mai dese pe parcursul acestei perioade şi mai rare
ulterior.
Uitarea acordă memoriei caracterul ei selectiv, căci
datorită ei, nu păstrăm şi nu reactualizăm totul, ci doar
ceea ce ne trebuie sau ne interesează. În aceste condiţii,
putem vorbi şi de caracterul necesar al uitării, care
decurge din faptul că uitarea îndeplineşte importante
funcţii de reglare şi autoreglare a sistemului mnezic al

85
individului. Ea oferă posibilitatea „eliminării” datelor
inutile, lăsând loc informaţiilor noi cu valenţe adaptative.

CURS 8:
IMAGINAŢIA

86
 Delimitări conceptuale
Activitatea şi dezvoltarea umană nu se limitează
numai la captarea, înregistrarea şi prelucarea informaţiilor
actuale, prezente, oricât de semnificative ar fi ele. Pentru
a fi eficiente şi cât mai depline, activitatea şi dezvoltarea
umană au nevoie de anticiparea anumitor posibile
variante, oportunităţi, obstacole, dificultăţi. Pe scurt, omul
are nevoie să-şi cultive, dezvolte şi valorifice imaginaţia.
Cu ajutorul imaginaţiei omul transformă, modifică
informaţiile actuale şi pe cele trecute, creează altele noi.
Imaginaţia apare ca o modalitate de adaptare, de punere
în acord a individului cu solicitările mediului şi ale
activităţii în care este angajat. Funcţia imaginaţiei este
aceea de a servi la extinderea şi completarea realului şi
nu atât în orientarea omului către o fantezie pură şi
simplă.
Imaginaţia este procesul cognitiv complex de
combinare şi recombinare a datelor din experienţa
anterioară în vederea dobândirii unor imagini noi fără
un corespondent în realitate sau în experienţa noastră
personală. Imaginaţia este procesul de creare a noului
în formă ideală.

87
 Imaginaţia este văzută ca proces, dar şi ca produs al
restructurării experienţei, caracteristică prin care
depăşeşte memoria. Chiar şi atunci când imaginaţia
reconstituie realul pornind de la descrierile verbale, ea nu
se confundă cu amintirea concretă deoarece nu rezultă
dintr-o percepţie, ci este recombinare şi reconstrucţie
transformativă. De regulă amintirile sunt retrospective, pe
când compoziţiile imaginaţiei sunt prospective,
atemporale şi aspaţiale. Imaginaţia se sustrage realului, îl
depăşeşte.

Accepţiuni ale conceptului de imaginaţie

a)Imaginaţia ca formare sau ca producere de imagini
Pentru majoritatea psihologilor şi filosofilor,
imaginaţia este capacitatea de a produce imagini.
Ca element constitutiv şi produs al imaginaţiei, o
imagine nu este niciodată definitivă, ea trăieşte într-o
anumită durată şi într-un anumit ritm.
Înţeleasă drept capacitate de a produce imagini, ca
mecanism ce stă la baza imaginarului, imaginaţia, este în
mod esenţiel, deschisă, evazivă.
b)Imaginaţia ca mobilitate a spiritului
88
 Imaginaţia poate fi privită ca tipul celei mai mari
mobilităţi spirituale.
Epitetul cel mai adecvat al imperiului imaginaţiei este
epitetul liber. Spiritul uman se simte dezmărginit; spaţiul
şi timpul său de manifestare sunt nelimitate.
Întotdeauna a imagina va fi mult mai larg şi mult mai
bogat decât a trăi. În imaginaţie, intrarea şi ieşirea nu sunt
şi nu vor fi niciodată simetrice. Prin ea, omul se
desprinde, în acelaşi timp, şi de trecut şi de realitate.
Imaginaţia îl deschide asupra viitorului şi asupra
posibilului.
Imaginaţia respinge obişnuinţa sau, cât există,
obişnuinţa blochează imaginaţia, ele nu pot coexista. În
neîntrerupta sa vivacitate, imaginaţia ne scoate din
somnolenţă, din clişee, din rutină, din apatie; vitalitatea
vieţii nostre depinde de vitalitatea imaginaţiei noastre.
Imaginaţia este facultatea de a deforma imaginile,
oferite de percepţie, este facultatea de a ne elibera de
primele imagini, cea de a schimba imaginile.
c) Imaginaţia înţeleasă drept combinatorică mentală
În această accepţiune accentul se pune pe potenţialul
combinatoric şi transformativ al imaginaţiei; el duce la
89
apriţia de imagini noi. Prin funcţia combinatorică,
imaginaţia contribuie mai mult la invenţie decât la
înţelegere.
Prin combinatorica ei transformativă, imaginaţia se
instituie ca o zonă a libertăţii şi a disponibilităţilor, ca o
latură constructivă, inovatoare, creatoare a sistemului
psihic uman.
Aceste accepţiuni ale conceptului de imaginaţie sunt
complementare.

Caracteristicile şi funcţiile imaginaţiei

Imaginaţia are următoarele însuşiri:
- fluiditatea – trăsătura care se referă la posibilitatea
de a ne imagina, în scurt timp, un număr mare de
imagini, idei, situaţii etc.;
- plasticitatea – trăsătură a imaginaţiei ce constă în
uşurinţa de a schimba punctul de vedere, modul de
abordare a unei probleme, când un procedeu se
dovedeşte inoperant;
- originalitatea – este expresia noutăţii, a inovaţiei. Ea
poate fi evidenţiată prin raritatea statistică a unui
răspuns, a unei idei, a unei soluţii.
90
 Între ele, caracteristica principală rămâne
originalitatea.
În cadrul sistemului psihic uman, imaginaţia
îndeplineşte următoarele funcţii:
- transformativă (de transformare) – imaginaţia este
procesul prin intermediul căruia se produce noul pe
plan mintal;
- proiectivă (de proiecţie) – imaginaţia vizează
viitorul, ceea ce nu este încă, dar este în mintea
noastră;
- compensatorie (de compensaţie) – imaginaţia
satisface în plan fantastic dorinţele, aspiraţiile
nesatisfăcute în plan real;
- substitutivă (de substituţie) – scopurile şi acţiunile
interzise sau indezirabile în plan real sunt substituite,
înlocuite cu scopuri şi acţiuni posibile în plan
imaginar;
- autoreglatorie (de autoreglare) – imaginaţia
dirijează comportamentul uman, îl adaptează la
solicitările şi variaţiile mediului.

Raportul imaginaţiei cu celelalte procese psihice

91
 Imaginaţia şi procesele senzoriale
În raport cu imaginaţia, senzaţia joacă un rol dublu: pe
de o parte, intră în conflict cu imaginaţia, întrucât o
frânează, iar pe de altă parte, serveşte ca punct de plecare,
ca sprijin.
În ceea ce priveşte raportul imaginaţiei cu percepţia,
putem spune că imaginaţia porneşte de la percepţie, îşi
extrage conţinutul din ea, dar nu pentru a o repeta, ci
pentru a o depăşi. La rândul lui, produsul imaginativ, se
poate închide în el însuşi, se stabilizează, luând uneori
aspectul percepţiei.
În raport cu reprezentarea, care doar expune
conştiinţei imagini deja constituite, imaginaţia este prin
excelenţă, un proces de generare, de producere mai mult
sau mai puţin intenţionată a imaginilor.
Imaginaţia şi memoria
Cele două procese psihice superioare se află într-o
evidentă şi dinamică legătură. Memoria este pentru
imaginaţie punctul de plecare, dar şi punctul de sosire. La
început, ea furnizează imaginaţiei elementele din care
aceasta va construi, iar la sfârşitul procesului imaginativ
oferă spaţii de stocare a produselor realizate. Uneori,
92
memoria îi poate furniza imaginaţiei materialul de care
are nevoie, alteori o pune în dificultate, îi oferă fragmente
răzleţe, nesemnificative.
În timp ce memoria ne face prizonierii propriului
nostru trecut, imaginaţia este momentul sau refugiul
libertăţii. Interpretată ca proces şi produs al restructurării
experienţei, drept combinatorică, imaginaţia depăşeşte
memoria.

Imaginaţia şi gândirea
Există multe deosebiri între imaginaţie şi gândire, cele
mai semnificative sunt:
- gândirea este o înlănţuire de conţinuturi abstracte, iar
imaginaţia este o înşiruire de iamgini sau de
conţinuturi concrete;
- înlănţuirea de la baza gândirii e stăpânită de legi
obiective; aceea de la baza imaginaţiei de legi
subiective, psihologice. Dacă în primul caz lucrăm cu
principii şi reguli, în cel de-al doilea caz, cu aspiraţii
şi sentimente.
Gândirea începe, de obicei, cu imaginaţia, aşa cum
imaginaţia se termină adeseori cu gândirea.
93
 În pofida deosebirilor dintre ele, relaţia dintre gândire
şi imaginaţie nu poate fi negată. Imaginaţia este un
mijlocitor al diferitelor activităţi ale gândirii
(conceptualizarea, înţelegerea, rezolvarea de probleme,
decizia, creaţia). Imaginaţia este considerată o formă a
inteligenţei, legată de înţelegere. Prin dinamismul ei,
imaginaţia este o sursă de îmbogăţire a gândirii.
În dinamica lor permanentă, gândirea ghidează
producţia imaginaţiei, iar imaginaţia participă la
elaborarea ipotezelor şi la găsirea strategiilor de rezolvare
a problemelor.
Punctul de întâlnire fundamental a imaginaţiei cu
gândirea este căutarea şi formularea ipotezei.

Imaginaţia şi afectivitatea, motivaţia

Între imaginaţie şi planul afectiv există o relaţie
intimă. Stările afective (emoţiile, sentimentele, pasiunile)
declanşează, facilitează sau inhibă imaginaţia.
Procesele afective reprezintă o sursă energetică
esenţială şi constantă pentru imaginaţie; în condiţii de
indiferenţă sau de neutralitate afectivă nu se realizează
produse imaginative spectaculoase. Şocurile emoţionale
94
produc fantasme, viziuni cvazionirice sau
cvazihalucinatorii.
Stările afective influenţează diferit imaginaţia, atunci
când este vorba despre forma reproductivă sau despre cea
creatoare. Sub influenţa emoţiilor reproducătorul se
blochează, refuză să mai reacţioneze, este incapabil de
reuşită, devine ridicol, în timp ce creatorul doreşte să
acţioneze cât mai mult, nereuşind să-şi controleze stările
afective intense. În primul caz, individul este prada unor
emoţii paralizante, iar în cel de-al doilea caz, el este
victima unor emoţii precipitante. În ambele cazuri efectele
sunt negative.
Imaginaţia declanşează şi întreţine emoţiile. Empatia
nu este altceva decât transferul imaginar în stările
subiective ale celuilalt. Imaginaţia produce sentimente de
plăcere, de neplăcere, de teamă de durere etc. Imaginaţia
poate transforma sentimentele în pasiuni oarbe.
În imaginaţie se exprimă nu numai segmentul
energizator al afectivităţii, ci şi cel direcţional al
motivaţiei. Motivele şi trăirile afective întreţin o
receptivitate crescută pentru anumite elemente ale
realului, permit aducerea acestora în prim plan.
95
 Stările de expectanţă, cele aspiraţionale produc
imagini corespunzătoare. Obiectele dorinţei, ale speranţei,
ale dragostei, ale urii, geloziei, fricii pot fi construite tot
imaginativ. Noi ne creăm şi ne ajustăm lumea după
trebuinţele şi aspitraţiile noastre.

Imaginaţia şi personalitatea
Trăsăturile temperamentale, caracteriale ale omului,
influenţează atât evoluţia, cât şi productivitatea
imaginaţiei. De asemenea, ea este strâns legată şi de
creativitate, ca trăsătură globală a organizării
personalităţii.
Mulţi psihologi au demonstrat rolul dimensiunii
caracteriale în comportamentul imaginativ, creativ. Astfel,
ei au evidenţiat importanţa încrederii în sine şi în alţii în
procesul imaginativ. Atitudinile subiectului faţă de propria
sa activitate s-au dovedit a fi factori reglatori esenţiali ai
comportamentului creativ.
Tipul general de personalitate are o mare semnificaţie
în actul imaginativ. Criticul şi receptivul manifestă
atitudini şi comportamente diferite: primul, aflat în faţa
unei ipoteze sau idei noi, caută să-i demonstreze
96
absurditatea, inexactitatea; cel de-al doilea se joacă cu
ideile noi, speculează asupra implicaţiilor lor posibile.

97
 CURS 9:
MOTIVAŢIA

În psihologie se urmăreşte atât surprinderea şi

descrierea fenomenelor cât şi dezvăluirea
determinismului lor, a cauzelor concrete care le-au
generat. Nici un act comportamental nu apare şi nu se
manifestă în sine, fără o anumită incitare, fără o anumită
direcţionare şi susţinere energetică. Chiar în cazul
absenţei unui obiectiv sau scop, un comportament are la
bază acţiunea unei cauze. Astfel trebuie căutat răspunsul

98
la întrebarea de ce?, de ce s-a produs? Tocmai în acest
punct intră în scenă motivaţia.
În accepţiunea cea mai largă, termenul de motivaţie
reuneşte ansamblul factorilor dinamici care determină
conduita unui individ. Ea mai înseamnă totalitatea
mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau
dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple
trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte.
Într-o accepţiune mai restrânsă şi ştiinţific mai
riguroasă, prin motivaţie vom înţelege o formă specifică
de reflectare prin care se semnalează mecanismelor de
comandă-control ale siatemului personalităţii o oscilaţie
de la starea iniţială de echilibru, un deficit energetico-
informaţional sau o necesitate ce trebuie satisfăcută.
În calitate de componentă a sistemului psihic uman,
motivaţia se evidenţiază şi se individualizează printr-o
latură informaţională, de conţinut şi una dinamică.
Latura de conţinut este dată de natura calitativă,
modală a semnalelor pe care le antrenează starea internă
de necesitate dată: de foame, de sete, de mişcare, de
distracţie, de informare-cunoaştere, de conversaţie de
muzică etc. în plan subiectiv, aceste semnale şi, implicit,
99
latura de conţinut a motivaţiei se concretizează în forma
unor senzaţii (cum sunt de pildă senzaţiile organice) sau a
dorinţelor (în cazul motivelor socio-culturale).
Latura dinamică este dată de încărcătura energetică a
semnalelor respective şi de raportul tensiune/destindere
care se stabileşte la nivelul profilului general de stare al
sistemului personalităţii. În plan subiectiv ea se exprimă
prin intermediul unor trăiri emoţionale (încordare,
tensiune, disconfort, insatisfacţie).
Pe măsura satisfacerii stării de motivaţie
respective, semnalele de conţinut diminuează în
intensitate până la dispariţie, iar latura dinamică se
converteşte energetic, locul energiei negative (în sens
psihologic) de tensiune- încordare fiind luat de energia
pozitivă , de satisfacţie, saturaţie, relaxare.
Există diferite tipuri de motivaţii ca structură şi
funcţionalitate, complexitate şi rol cum ar fi: trebuinţele,
motivele, dorinţele, aspiraţiile, interesele, convingerile,
idealurile, concepţia despre lume şi viaţă etc. existând
acestea vor exista şi funcţii diferite ale acestora.
Printre funcţiile motivaţiei numărăm:

100
 - funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a
unui dezechilibru fiziologic sau psihologic. În această
fază starea de necesitate dăinuie, dar nu declanşează
acţiunea. De obicei această funcţie este specifică
trebuinţelor.
- funcţia de mobil sau de factor declanşator al
acţiunilor efective. Aceasta constituie motivul, definit
ca mobilul ce alege dintre deprinderile existente pe
cea care va fi actualizată.
- funcţia de autoreglare a conduitei prin care se
imprimă conduitei un caracter activ şi selectiv.
Eficienţa reglatorie a motivaţiei este dependentă, în
egală măsură, de energizare şi direcţionare.
Esenţial pentru motivaţie este faptul că ea instigă,
impulsionează, declanşează acţiunea, iar acţiunea,
prin intermediul conexiunii inverse, influenţează
însăşi baza motivaţională şi dinamica ei.

Motivaţie şi performanţă
Motivaţia nu trebuie considerată şi interpretată ca
un scop în sine ci pusă în slujba obţinerii unor

101
performanţe înalte. Performanţa este un nivel
superior de îndeplinire a scopului.
Relaţia dintre motivaţie, mai corect spus, dintre
intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei este
dependentă de complexitatea activităţii (sarcinii) pe
care subiectul o are de îndeplinit.
Eficienţa activităţilor depinde însă nu numai de
relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi complexitatea
sarcinii (care poate fi o sarcină de învăţare, de muncă
sau de creaţie) ci şi de relaţia dintre intensitatea
motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii cu care se
confruntă individul. Cu cât între mărimea intensităţii
motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii există o
mai mare corespondenţă şi adecvare, cu atât şi
eficienţa activităţii va fi asigurată.
În această situaţie, în psihologie, a apărut ideea
optimului motivaţional.
Optimul motivaţional este acea intensitate optimă a
motivaţiei care permite obţinerea unor performanţe înalte
sau cel puţin a celor scontate.
De optimul motivaţional putem vorbi în două situaţii:

102
- când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată)
corect de către subiect. Dacă dificultatea sarcinii este
mare, înseamnă că este nevoie de o intensitate mare a
motivaţiei pentru îndeplinirea ei; dacă dificultatea
sarcinii este medie, o motivaţie de intensitate medie
este suficientă pentru soluţionarea ei.
- când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată)
incorect de către subiect. În acest caz ne confruntăm
cu două situaţii tipice:
 fie cu subaprecierea semnificaţiei sau
dificultăţii sarcinii, caz în care individul
va fi submotivat, va acţiona în condiţiile
unui deficit energetic, ceea ce va duce
în final la nerealizarea sarcinii;
 fie ca supraaprecierea semnificaţiei sau
dificultăţii sarcinii, caz în care individul
va fi supramotivat, activează în
condiţiile unui surplus energetic care l-
ar putea dezorganiza, stresa.

103
 Când un elev tratează cu uşurinţă sau
supraestimează importanţa unei teze sau a unui
examen va ajunge la acelaşi efect: eşecul.
În cadrul activităţii trebuie să ne mulţumim nu cu orice
fel de performanţă, ci cu performanţe cât mai bune, cât
mai înalte, care să însemne nu doar o simplă realizare a
personalităţii, ci o autodepăşire a posibilităţilor ei.
Stimulul motivaţional care împinge spre realizarea
unor progrese şi autodepăşiri evidente, poartă denumirea
de nivel de aspiraţie.
Pentru elevii slabi şi mediocri nivelurile de aspiraţie
relativ scăzute înseamnă succes, în timp ce pentru cei cu
aptitudini, un regres; ei vor regresa chiar şi sub raportul
valorificării capacităţilor de care dispun.
Este bine ca nivelul de aspiraţie, pentru a avea un efect
pozitiv , să fie cu puţin peste posibilităţile de moment.
Nu trebuie uitat niciodată că discrepanţa prea
mare dintre capacităţi şi aspiraţii este periculoasă.

Motivaţia şi frustrarea
Motivele acţionează întotdeauna în direcţia satisfacerii
unei stări de necesitate. Fenomenul psihologic care
104
reflectă diversele neregularităţi şi obstaciole în calea
satisfacerii imediate a unui motiv sau a altuia a fost
denumit de Freud frustraţie.
Întotdeauna frustrarea se raportează la motivaţie şi
scopuri. Ea se naşte din interacţiune asubiectului cu
un anumit obiect, cu o anumită situaţie, rolul principal
avându-l modul de percepere şi evaluare.
O situaţie poate fi frustrantă pentru un subiect şi
nefrustrantă pentru un altul. În istoria personală a
fiecăruia se stabileşte un anumit raport – favorabil sau
nefavorabil – între experienţele şi situaţiile frustrant-
pozitive şi cele frustrant-negative.
Din punct de vedere psihofiziologic, frustrarea
introduce o anumită tensiune şi încordare afectivă
negativă (nemulţumire, insatisfacţie, furie etc.).
Efectul ei are două aspecte:
- efectul pozitiv constă în determinarea unui grad
mai ridicat de activare orientată a proceselor
evolutive şi compensatorii şi în favorizarea
formării unor scheme comportamentale noi de
atingere a obiectivelor şi de satisfacere a
motivelor. Ca urmare, frustrarea se include ca
105
 factor constitutiv principal al mecanismelor
interne de formare şi dezvoltare a Eului.
- efectul negativ începe să se manifeste când
frustarrea depăşeşte anumite limite de toleranţă
funcţională a subsistemelor biologic şi psihic ale
personalităţii şi când se acumulează în timp. În
acest caz, frustrarea se poate transforma în factor
profund perturbator, generator de tulburări
psihonevrotice.
Reacţiile de frustrare diferă semnificativ de la
individ la individ, în funcţie de tipul de personalitate.
Se desprinde astfel un indice de rezistenţă la frustraţie
a cărui valoare se află de regulă în raport invers
proporţional cu forţa Eului.
Există, de asemenea, şi un mod de reacţie imediată
la frustrare. Se delimitează şase categorii de astfel de
reacţii:
- neastâmpărul şi tensiunea;
- agresivitatea;
- apatia;
- evaziunea în imaginar;
- stereotipia (repetarea aceloraşi comportamente);
106
 - regresia (recurgerea la comportamente de un nivel
ontogenetic inferior).
Rolul acestor reacţii este atât pozitiv, cât şi negativ.
Rolul pozitiv rezidă în aceea că pot spori rezistenţa la
acţiunea situaţiei frustrante şi facilita găsirea
comportamentelor adaptative. Rolul negativ se
exprimă, pe de o parte în parazitarea şi bulversarea
procesului rezolutiv de găsire a soluţiei optime pentru
surmontarea frustrării, iar pe de altă parte, în
generarea unor post-efecte dezorganizatoare, care se
prelungesc după perioada de încetare a acţiunii
situaţiei frustrante.

107
 CURS 10:
AFECTIVITATEA

Delimitări conceptuale
Obiectele, fenomenele, evenimentele care acţionează
asupra individului au un ecou, orezonanţă în conştiinţa sa,
trezesc la viaţă anumita trebuinţe, corespund sau nu
nevoilor lui, îi satisfac sau nu interesele, aspiraţiile,
idealurile. Între stimuli interni (care au fost reuniţi sub
denumirea de motivaţie) şi realitatea înconjurătoare au loc
confruntări şi ciocniri a căror efecte sunt tocmai procesele
afective. În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerinţelor
interne generează plăcere, mulţumire, entuziasm, buurie
contrazicerea sau nesatisfacerea lor duce la neplăcere,
nemulţumire, indignare, tristeţe etc.
Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice
care reflectă, în forma unei trăiri subiective de un anumit
semn, de o anumită intensitate şi o anumită durată,
raportul dintre dinamica evenimentelor motivaţionale sau
a stărilor proprii de necesitate şi dinamica evenimentelor
din plan obiectiv extern.

108
 Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau
neutru (situaţia de zero emoţional) şi semnificativ,
generând activare şi trăire emoţională: pozitivă, în
cazul când este „consonant”, şi negativă, în cazul când
este „disonant”.
În organizarea sistemului psihic, afectivitatea
ocupă o poziţie de interfaţă între cogniţie şi motivaţie,
cu care, de altfel, se împleteşte cel ami strâns. Cogniţia
mediază şi oferă semnalele de activare şi declanşare a
emoţiei, dar ea nu este o cauză a acesteia, ci doar o
condiţie necesară. Cauza rezidă în natura raportului
dintre cele două planuri de referinţă ale personalităţii
umane – intern şi extern. Semnul şi intensitatea
trăirilor se modifică în funcţie de percepţia situaţiei
sau de reprezentarea ei mentală anticipată.
În cadrul proceselor afective pe prim plan se află
nu atât obiectul, cât valoarea şi semnificaţia pe care
acesta o are pentru subiect. Nu obiectul în sine este
important, ci relaţia dintre el şi subiect, pentru că
numai într-o asemenea relaţie obiectul capătă
semnificaţii în funcţie de gradul şi durata satisfacerii
trebuinţelor.
109
 Procesele psihice care sunt generate de relaţiile
dintre obiect şi subiect sub formă de trăiri, uneori
atitudinale, poartă denumirea de procese afective.
Proprietăţile proceselor afective

1. polaritatea proceselor afective – constă în tendinţa

acestora de a gravita fie în jurul polului pozitiv, fie în
jurul celui negativ şi apare ca urmare a satisfacerii
sau nesatisfacerii diferenţiate a trebuinţelor,
aspiraţiilor. De obicei procesele afective sunt cuplate
două câte două în perechi cu elemente contrare:
bucurie-tristeţe, simpatie-antipatie, entuziasm-
deprimare, iubire-ură etc. Polaritatea se exprimă în:
 caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective;
 caracterul stenic sau astenic al stărilor afective
(unele mobilizând spre activitate, altele
demobilizând, întârziind sau inhibând
activitatea);
 caracterul încordat sau destines (unele sunt
tensionale, altele relaxante).
2. intensitatea proceselor afective – indică forţa, tăria,
profunzimea de care dispune la un moment dat trăirea
110
 afectivă. Din această perspectivă, vom întâlni unele
stări afective intense şi chiar foarte intense şi altele
mai puţin intense. Ea este în funcţie atât de valoarea
afectivă a obiectului, de semnificaţia lui în raport cu
trebuinţele subiectului, cât şi de capacitatea afectivă a
subiectului. Referindu-ne la intensitatea trăirilor
afective trebuie reţinut că o creştere a intensităţii
acestora este necesar să se producă în anumite limite
optime, depăşirea acestora soldându-se cu
perturbarea activităţii. Iată deci că există şi un optim
afectiv, nu numai unul motivaţional.
3. durata proceselor afective – constă în întinderea,
persistenţa în timp a acestora, indiferent dacă
persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu
prezente. Un sentiment poate dura un an, doi sau
toată viaţa, o emoţie poate dura câteva ore sau câteva
clipe.
4. mobilitatea proceselor afective – exprimă fie
trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi trăiri emoţionale
de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă
la alta. Mobilitatea presupune trecerea de la o fază la
alta, de la o trăire la alta numai în condiţii de
111
 necesitate, deci atunci când situaţia şi solicitările o
cer. Din acest considerent ea trebuie deosebită de
fluctuaţia trăirilor afective, care presupune tot o
trecere de la o stare la alta ar fără nici un motiv, fără
să fie cerută de o solicitare obiectivă sau de vreo
necessitate subiectivă.
5. expresivitatea proceselor afective – constă în
capacitatea acestora de a se exteriorize, de a putea fi
văzute, citite, simţite. Exteriorizarea se realizează
prin intermediul unor semen exterioare care poartă
denumirea de expresii emoţionale.
Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt:
 mimica – ansamblul modificărilor expresive la
care participă elementele mobile ale feţei:
deschiderea ochilor, direcţia privirii, mişcările
buzelor etc. prin intermediul cărora exteriorizăm
bucuria, suferinţa, mâhnirea, descurajarea,
indignarea, sfidarea, surpriza etc.
 pantomimica – ansamblul reacţiilor la care
participă tot corpul: ţinuta, mersul, gesturile;
 modificările de natură vegetativă –
amplificarea sau diminuarea ritmului respiraţiei,
112
 vasocontracţia, vasodilataţia, modificarea
compoziţiei chimice a sângelui sau a hormonilor
soldate cu paloare, înroşire, tremurături, lacrimi,
transpiraţie, gol în stomac
 schimbarea vocii – constă în schimbarea
intensităţii, ritmului vorbirii, intonaţiei, timbrului
vocii; după intonaţie un “da” poate fi mult mai
negative decât un “nu”.
Expresiile emoţionale nu sunt izolate unele de altele,
ci se corelează şi se subordonează stărilor afective, dând
naştere la ceea ce se numeşte conduita emoţional-
expresivă.
Trebuie reţinut faptul că expresiile şi conduitele
emoţionale se învaţă, se însuşesc în timpul vieţii, fie
prin imitaţie, fie prin efort voluntar.

Clasificarea trăirilor afective

Procesele afective sunt concomitent trăire şi
comunicare, putând fi clasificate în trei categorii: primare
complexe şi superioare.
Procesele afective primare au caracter elementar,
spontan, sunt slab organizate, mai aproape de instinct şi
113
mai puţin elaborate cultural. În această categorie pot fi
incluse:
- tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la
reacţiile emoţionale ce însoţesc şi colorează afectiv
orice act de cunoaştere: o senzaţie, o reprezentare, o
amintire pot trezi în noi stări afective de care nici nu
ne dăm seama.
- trăirile afective de provenienţă organică sunt cauzate
de buna sau proasta funcţionare a organelor interne;
- afectele sunt forme afective simple, primitive şi
impulsive, puternice, foarte intense şi violente, de
scurtă durată, cu apariţie bruscă şi desfăşurare
impetuoasă (groaza, mânia, frica, spaima).
Procesele afective complexe beneficiază de un grad
mare de conştientizare şi intelectualizare. Acestea
cuprind:
- emoţiile curente care sunt forme afective de scurtă
durată, active, intense, provocate de însuşirile
separate ale obiectelor (bucuria, tristeţea, simpatia,
antipatia, entuziasmul, admiraţia, dispreţul, speranţa,
deznădejdea, plăcerea, dezgustul).

114
 - emoţiile superioare legate de o activitate pe care o
desfăşoară subiectul. Conflictul dintre aşteptările şi
obişnuinţele emoţionale, pe de o parte, şi caracterul
inedit al situaţiilor cu care ne confruntăm, pe de altă
parte, produce şocul emoţional. Spre deosebire de
afecte, ele se supun în mai mare măsură învăţării,
existând chiar o formă de învăţare numită învăţare
afectivă.
- dispoziţiile afective sunt stări difuze cu intensitate
variabilă şi durabilitate relativă. Dacă dispoziţiile se
repetă se pot transforma în trăsături de caracter. Firile
închise, taciturne, anxioase ca şi cele deschise,
vesele, entuziaste se formează prin repetarea şi
prelungirea în timp, în personalitatea individului, a
dispoziţiilor afective trăite de acesta în existenţa
personală.
Procesele afective superioare se caracterizează
printr-o mare restructurare valorică situată nu la nivel de
obiect (ca cele exprimate), de activitate (ca cele
complexe) ci la nivel de personalitate depăşind prin
conţinutul şi structura lor stările emoţionale disparate şi
tranzitorii. Acestea sunt:
115
 - sentimentele – sunt trăiri afective intense, de lungă
durată, relatiuv stabile, specific umane, condiţionate
social-istoric. Prin gradul lor de stabilitate şi
generalitate iau forma unor atitudini afective care se
păstrează multă vreme, uneori toată viaţa.
Sentimentele, cum ar fi: dragostea, ura, gelozia,
admiraţia, îndoiala, recunoştinţa, includ elemente de
ordin intelectual, motivaţional, voluntar şi
caracterizează omul ca personalitate.
Sentimentele se nasc din emoţii, dar nu trebuie reduse
la acestea. Sentimentul este o emoţie repetată, oscilantă şi
abia apoi stabilizată şi generalizată. Ca generalizări ale
emoţiilor, sentimentele pot fi: intelectuale (curiozitatea,
mirarea îndoiala, dragostea de adevăr); estetice
(admiraţia, extazul); morale (patriotismul, datoria).
- pasiunile – sunt sentimente cu o orientare, intensitate,
grad de stabilitate şi generalitate foarte mare,
antrenând întreaga personalitate. Punându-şi în
funcţie pasiunile nobile, cu orientare socială pentru
adevăr, dreptate, progres, omul se revitalizează,
biruie multe greutăţi. În acelaşi timp, el trebuie să
lupte cu pasiunile negative, aşa-numitele patimi sau
116
 vicii, dirijate de scopuri egoiste, dăunătoare ce pun
stăpânire pe personalitate şi o domină.

CURS 11:
COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Definirea conceptelor
Comunicarea şi limbajul constituie mecanismele
psihice aflate la îndemâna individului pentru a-şi regla
propria sa conduită, dar şi conduita altora.
În prezent, în circuitul ştiinţific, sunt întâlniţi trei
termeni (comunicare, limbă şi limbaj) în utilizarea cărora
există un echivoc semantic. Cele trei noţiuni constituie
obiectul de investigaţie al mai multor discipline ştiinţifice:

117
lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica, cibernetica.
Trebuie, de aceea, să lămurim sensul psihologic al acestor
noţiuni.
Comunicarea constituie ansamblul proceselor psihice
şi fizice prin care se efectuează operaţia de punere în
relaţie a unei persoane sau a mai multora, cu o alta sau cu
mai multe, în vederea atingerii unor obiective.
Esenţiale pentru actul comunicării sunt:
- relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri;
- schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii;
- modificarea voită sau nu a comportamentului celor
angajaţi.
Conţinutul comunicării este extrem de variat,
vehiculându-se imagini, noţiuni, idei (are deci un conţinut
informaţional).
Mijloacele comunicării pot fi clasificate în:
- lingvistice (limba şi manifestările vocale);
- paralingvistice (tonul vocii, gesturile);
- extralingvistice (maniera de a se îmbrăca).
Limba este totalitatea mijloacelor lingvistice
(fonetice, lexicale şi gramaticale) ce dispune de o
organizare ierarhică potrivit unor reguli de ordonare. Ea
118
este un sistem închegat de semne (cuvinte) şi de reguli
gramaticale stabilita social-istoric.
În raport cu individul, ea este un dat obiectiv. Ea
depinde nu de existenţa în sine a individului ci de existeţa
colectivităţii umane, a poporului, a naţiunii.
Limbajul este activitatea psihică de comunicare între
oameni prin intermediul limbii.
„Limbajul este activitatea verbală, comunicare prin
intermediul limbii: una dintre formele activităţii
comunicative ale omului” (Sillamy).
Diferenţieri între limbă şi limbaj:
- în timp ce limba este un fenomen social (elaborată de
societate), limbajul este un fenomen individual,
individualizarea lui realizându-se atât în plan
fiziologic, cât şi în plan psihologic (diferă de la un
individ la altul);
- dacă limba este extraindividuală, limbajul este
mijlocul de vehiculare al limbii, el presupune
transformarea elementelor limbii în elemente proprii.
Din definiţiile date reiese că cele două noţiunise
diferenţiază după sfera lor: comunicarea se realizează şi
prin mijloace non-verbale, având o sferă mai largă decât
119
limbajul, care este o comunicare verbală, realizată prin
mijloace lingvistice.

Scopurile şi rolurile comunicării

Comunicarea între persoane sau între grupuri joacă un
rol esenţial. Prin comunicare individul se umanizează, îşi
formează şi îşi dezvoltă personalitatea deoarece ea este
cea care asigură transmiterea experienţei sociale. De
asemenea, comunicarea permite influenţarea educativ-
formativă a individului.
Omul este o fiinţă care comunică şi în virtutea acestui
fapt se formează şi se manifestă ca om. Pentru a semnifica
acest fapt, Ghiglione a introdus conceptul de „om
comunicant”.
Omul comunicant, apelând la limbă, se construieşte
pe sine într-un context intercomunicaţional permanent,
atitudinile lui verbale fiind legate de context.
Rolurile comunicării reies cel mai bine în evidenţă din
scopurile pe care le îndeplineşte. Există cinci scopuri
esenţiale ale comunicării:
1. descoperirea personală (în timpul comunicării
învăţăm despre noi şi despre alţii, ne descoperim);
120
 2. descoperirea lumii externe (comunicarea dă o mai
bună înţelegere a realităţii exterioare);
3. stabilirea relaţiilor cu sens (prin comunicare căpătăm
posibilitatea de a stabili şi a menţine relaţii strânse cu
alţii);
4. schimbarea atitudinilor şi comportamentelor
(comunicarea, mai ales cea realizată prin mass-
media, excelează în schimbarea atitudinilor şi
comportamentelor noastre şi ale altora);
5. joc şi distracţii (comunicarea este mijloc de
destindere, de a face glume, de a ne simţi bine).

Formele comunicării
Comunicarea poate fi clasificată în funcţie de trei
criterii: numărul de persoane, mijloacele comunicării,
obiectivele comunicării.
După numărul de persoane care participă la procesul
comunicaţional:
- comunicarea interpersonală (se desfăşoară între
două sau mai multe persoane);
- comunicarea de grup (este regată de optica
generală, comună tuturor membrilor grupului):
121
  comunicare intragrup;
 comunicare intergrup.
După instrumentele (mijloacele) comunicării, cea mai
răspândită este clasificarea în:
- comunicare verbală;
- comunicare nonverbală.
În funcţie de absenţa sau prezenţa unor obiective
putem distinge:
- comunicarea incidentală – individul furnizează
informaţii despre sine fără a avea intenţia de a o face;
- comunicarea consumatorie – survine ca o
consecinţă a unor stări emoţionale sau motivaţionale
a unui individ, fiind expresia directă a acestor stări;
- comunicarea instrumentală – urmăreşte
modificarea conduitei receptorului;
- comunicarea comuniune – partenerii comunică cu
bucurie reciprocă; această comunicare vizează mai
ales atmosfera emoţională apărută în cursul derulării
ei.

122
 Vom analiza mai în detaliu formele de comunicare mai
des cercetate în psihologie, şi anume: comunicarea
verbală şi comunicarea nonverbală.
Comunicarea nonverbală se realizează prin
intermediul mijloacelor nonverbale: corpul uman. spaţiul
sau teritoriul, imaginea.
Comunicarea prin corp recurge la mijloace ca:
aparenţa fizică, gesturile, expresia feţei (mimica).
Legat de aparenţa fizică, o mare importanţă o are
îmbrăcămintea, ca furnizor de informaţii despre individ.
Gesturile, de asemenea, reprezintă unul dintre cele mai
importante mijloace care dau acces la persoană (reverenţa
diplomatului, degetele ridicate ale elevului, frământatul
mâinilor etc.). Privirea se distinge ca element central al
expresiei feţei. Susţinerea sau ocolirea ei, fixitatea sau
mobilitatea ei trădează stările de admiraţie, iubire,
duşmănie etc.
Comunicarea prin spaţiu şi teritoriu – modul de
delimitare şi amenajare a spaţiului „comunică” multe
informaţii despre individ. Studiul relaţiilor spaţiale, ca
mod de comunicare, revine unei ştiinţe numite proxemica.

123
 Comunicarea prin imagini se face cu ajutorul afişelor,
fotografiilor, benzilor desenate, ilustraţiilor, cinema,
televiziune. O mare importanţă în această formă de
comunicare o are mesajul lingvistic, care însoţeşte
imaginea, o completează sau o exprimă.
Comunicarea verbală (limbajul) – este mai mult
decât un simplu mijloc de transmisie a informaţiei, el este
un tip aparte de conduită şi anume, conduita verbală, ce
implică activităţi diverse: vorbire, ascultare, schimb de
idei, reţinerea mesajelor sonore, reproducerea sau
traducerea lor.

Funcţiile comunicării şi limbajului

Comunicarea trebuie raportată la individ şi la grupul
din care el face parte, la valenţele pe care ea le are în
raport cu aceste două entităţi esenţiale ale vieţii sociale.
În raport cu individul, comunicarea indeplineşte
următoarele funcţii:
- funcţia de integrare a individului în mediul său
permite individului să se adapteze situaţiilor noi, să
ţină seama de experienţa altora, să asimileze o parte
din ea;
124
- funcţia de dezvăluire şi autodezvăluire – prin
comunicare individul se face cunoscut altora, dar şi
sieşi, se introspectează şi se poate înţelege mai bine;
- funcţia reglatoare a conduitei altora – concurând
cu alţii un individ îi poate determina să-şi schimbe
atitudinile, creează conflicte sau atmosfere destinse în
timpul unor conversaţii;
- funcţia valorizatoare – comunicarea răspunde
nevoii individului de a fi apreciat, prin intermediul ei
individul afirmându-se;
- funcţia terapeutică – comunicarea este un mijloc
curativ (psihanaliza, psihodrama, întreţinerea
rogersiană etc.).
Funcţiile comunicării în raport cu grupul:
- funcţia productiv-eficientă – permite realizarea
sarcinilor implicând un înalt grad de cooperare între
membrii grupului;
- funcţia facilitatoare a coeziunii grupului – prin
comunicare se naşte şi subzistă un grup;
- funcţia de valorizare a grupului – prin comunicare
grupul îşi afirmă prezenţa, se pune în evidenţă, îşi
justifică existenţa;
125
 - funcţia rezolutivă a problemelor grupului –
comunicarea salvează onoarea grupului; poate fi
utilizată ca mijloc terapeutic . sociodrama este cel
mai bun exemplu în susţinerea acestei funcţii.
În concluzie, trebuie să subliniem că între funcţiile
limbajului – fie în raport cu individul, fie în raport cu
grupul – este o strânsă interacţiune; ele sunt
complementare, se presupun şi se întregesc reciproc.

CURS 12:
ATENŢIA

Specificul psihologic al atenţiei

Atenţia a avut în timp o evoluţie extreme de sinuoasă,
spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul sec. al XX-
lea, atenţia era considerată de către introspecţionişti o
facultate de sine stătătoare, independentă, având un rol

126
determinant, decisiv în buna desfăşurare a celorlalte
fenomene psihice.
În activitatea cotidiană, implicarea atenţiei este
apreciată întotdeauna ca factor al reuşitei sau succesului,
iar slăbiciunea sau absenţa ei, ca factor generator de erori
şi eşecuri.
În opinia şi credinţa colectivă, prin imperativul „fii
atent!” se înţelege modul de a ne mobiliza şi canaliza, în
modul cel mai adecvat, toate potenţele şi capacităţile în
direcţia ieşirii cu bine dintr-o situaţie dificilă sau a
realizării obiectivului propus. „A fi atent” înseamnă a fi
dinainte pregătit pentru ceea ce urmează să întreprinzi, a
fi pe fază, a nu fi luat prin surprindere, a nu fi prins pe
picior greşit, a face ceea ce trebuie, a te orienta cu
anticipaţie în câmpul evenimentelor, a te controla în
reacţii etc.
Atenţia poate fi definită ca proces psihofiziologic de
orientare, concentrare şi potenţare selectivă a funcţiilor
şi activităţilor psihice şi psihocomportamentale modale
specifice în raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii,
asigurându-le atingerea unui nivel optim de eficienţă
adaptativă.
127
 Ea este o condiţie primară , o stare de pregătire
psihofiziologică generală ce se conturează în cadrul stării
de veghe difuze şi care face posibilă declanşarea unui
proces psihic conştient - de percepţie, de memorare, de
reproducere, de gândire – sau efectuarea unei acţiuni
instrumentale motorii.
Apariţia unui stimul care trebuie perceput şi analizat,
prezentarea unei sarcini care trebuie rezolvată,
actualizarea unei trebuinţe care se cere a fi satisfăcută –
acţionează ca semnale specifice, care transformă starea de
pregătire psihofiziologică generală în atenţie focalizată,
care se include în mecanismul funcţiei sau activităţii
specifice date. În acest caz, funcţia sau activitatea dată
devine dominantă în câmpul conştiinţei şi în sfera de
acţiune a legii exclusivităţii (în acel moment este singura
manifestare integrală principală a subiectului).
Putem spune că atenţia este un operator comutativ,
care trece o activitate din starea potenţială în starea
actuală şi dintr-o zonă de echipotenţialitate într-o zonă de
preferenţialitate exclusivă (impunerea legii exclusivităţii).
Structura atenţiei este dublă: fiziologică şi psihică.

128
 Componenta fiziologică precede ontogenetic pe cea
psihică şi constituie premisa pe care se formează aceasta,
forma în care se manifestă şi se obiectivează atenţia în
plan comportamental este reflexul necondiţionat de
orientare, determinat de noutatea stimulilor, de
modificări neaşteptate în ambianţă sau în starea proprie a
organismului. Pe lângă direcţionarea canalelor senzoriale
şi a vectorului conştiinţei către noul stimul, acest reflex se
concretizează şi prin reacţii bioelectrice la nivel cerebral –
depresia ritmului alfa şi creşterea generală a activismului
scoarţei cerebrale.
Componenta psihică a atenţiei este indisolubil legată
de participarea intenţiei şi reglării voluntare, care se
activează prin deliberare şi comenzi specifice („trebuie să
fiu atent”, „să acţionez în cutare moment”) la presiunea
situaţiilor externe sau a condiţiilor interne (dorinţe,
trebuinţe, obligaţii etc.). Pentru a se putea menţine şi
realiza, componenta psihică trebuie să aibă la bază tot o
activare selectiv-preferenţială pe fontul stării de vigilenţă
şi crearea de focare de dominantă funcţională la nivelul
creierului.

129
 Dimensiunile (atributele) atenţiei
Atenţia pune în evidenţă un ansamblu de dimensiuni
pregnant observabile şi relativ riguros cuantificabile, pe
baza cărora poate fi analizată, comparată şi evaluată.
Printre cele mai importante astfel de dimensiuni, pot fi
notate: volumul, concentrarea, stabilitatea, mobilitatea
şi distributivitatea.
Volumul exprimă numărul „elementelor” sau
„entităţilor” distincte (litere, cifre, silabe, cuvinte, figuri
geometrice, imagini, obiecte) pe care un subiect le poate
cuprinde simultan cu maximă şi relativ egală claritate (în
plan perceptiv sau în plan mental – reprezentare,
imaginaţie).
Concentrarea este dimensiunea cea mai importantă a
atenţiei, ea exprimând gradul de activare selectivă şi
intensitatea focarelor dominante la nivelul structurilor şi
zonelor cerebrale implicate în realizarea procesului sau
activităţii psihice specifice. Ea poate lua valori diferite
atât de la un subiect la altul, cât şi la unul şi acelaşi
subiect, în momente diferite de timp, în funcţie de
caracteristicile şi conţinutul sarcinilor, cât şi de starea sa
internă (motivaţională, afectivă, odihnă-oboseală etc.).
130
 Conţinutul ei valoric, în plan funcţional, se întinde
între extremele cunoscute în patologie – fixitatea
(schizofrenie) şi difuzitatea (oligofrenie). În stare normală
se poate vorbi de niveluri de concentrare – slab, mediu,
înalt. Calitativ, concentrarea va fi exprimată în
corectitudinea răspunsurilor la probele specifice de tip
Bourdon, Anfimov, Kraepelin, probe de tip cod.
Stabilitatea exprimă durata în decursul căreia atenţia
se poate menţine aproximativ la acelaşi nivel. Întrucât, în
mod obişnuit, rezolvarea sarcinilor cu care suntem
confruntaţi reclamă un timp relativ îndelungat, de la
câteva minute, la câteva ore, nu e suficient simplul fapt de
a atinge nivelul cerut de concentrare a atenţiei, dar şi
menţinerea acestui nivel cât timp este necesar pentru
finalizarea activităţii începute. Performanţele mari în
orice gen de profesie sunt facilitate, printre altele şi de
stabilitatea atenţiei.
Stabilitatea, ca şi concentrarea, se poate educa şi
dezvolta prin exerciţiu, subiectului cerându-i-se să rezolve
sarcini cu durate din ce în ce mai mari, şi prin întăriri
adecvate.

131
 Într-o activitate continuă, desfăşurată pe mai multe
ore, cum este activitatea de învăţare în şcoală sau
activitatea de muncă în diferite domenii, durata optimă de
menţinere aproximativ la acelaşi nivel a concentrării
atenţiei variază între 40 de minute şi 2 ore, intervale după
care devin necesare pauze intermediare (între 10 şi 31
minute).
Mobilitatea reprezintă calitatea atenţiei de a se
comuta rapid, la nivel optim de concentrare, de la o
situaţie la alta, de la o secvenţă sau verigă a activităţii la
alta, menţinând totodată controlul asupra ansamblului.
Graţie acestei calităţi, elemente şi secvenţe particulare se
leagă într-o organizare spaţio-temporală unitară. Prin
aceasta, mobilitatea se deosebeşte şi se opune simplei
fluctuaţii sau oscilaţii, care reprezintă o trăsătură
negativă.
În timp ce mobilitatea este solicitată de desfăşurarea
normală a activităţii, oscilaţia se produce spontan şi
împotriva cerinţelor obiective ale activităţii; dacă
mobilitatea presupune menţinerea nivelului optim al
concentrării, oscilaţia afectează, în primul rând,
concentrarea şi se traduce ca scădere semnificativă a
132
acesteia. Cercetările au arătat că durata necesară pentru
deplasarea focusului atenţiei este de minimum 1/6
secunde.
Distributivitatea se referă la posibilitatea atenţiei de a
permite realizarea simultană a două sau mai multor
activităţi diferite. Aceasta este discutabilă. În formularea
răspunsului la acest aspect se ţine seama de legea
neurofiziologică obiectivă a exclusivităţii, potrivit căreia,
într-un moment dat de timp, nu putem efectua decât o
singură activitate principală. Acolo unde se vorbeşte de
distributivitate şi simultaneitate, avem de-a face cu o
comutare foarte rapidă.
Ca şi celelalte dimensiuni ale atenţiei, şi
distributivitatea poate fi educată, iar modelarea ei cea mai
semnificativă se realizează în cadrul profesiei.

Formele atenţiei
Atenţia nu este omogenă şi unidimensională, ci
prezintă un tablou complex, eterogen, care se manifestă în
trei forme principale: atenţia involuntară, atenţia
voluntară şi atenţia postvoluntară.

133
 Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală
a atenţiei umane, care se declanşează şi se menţine
spontan, fără intenţie şi fără un efort voluntar special din
partea subiectului. Ea se realizează pe baza reflexului de
orientare, determinat de noutatea stimulilor şi de
modificările intempestive în ambianţa familiară.
Caracteristicuile formale ale stimulilor duc la
declanşarea mai rapidă a atenţiei involuntare şi la o
creştere mai puternică a nivelului de vigilenţă decât altele.
Printre trăsăturile cu forţa activatoare cea mai mare sunt
menţionate: eterogenitatea, asimetria, contrastul,
neregularitatea, mişcarea , intensitatea mare.
Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie cu
atenţia voluntară. Dacă în timp ce ne concentrăm asupra
unui obiect sau asupra rezolvării unei sarcini apare în
câmpul nostru perceptiv apare un stimul nou puternic,
brusc se întrerupe acţiunea în curs şi locul atenţiei
voluntare est eluat de atenţia involuntară (susţinută de
reflexul necondiţionat de orientare).
În lumina celor menţionate mai sus, putem afirma că
funcţia principală a atenţiei involuntareeste aceea de

134
explorare-investigare a noului şi imprevizibilului şi de
pregătire a intrării întrării în scenă a atenţiei voluntare.
Atenţia voluntară este forma superioară şi specific
umană de realizare a controlului conştient asupra
evenimentelor din mediul externşi asupra propriilor acte
psihocomportamentale. Ea constă în orientarea selectivă
şi în focalizarea deliberată a focusului conştiinţei asupra
unui obiect, sarcini sau activităţi şi în menţinerea acestei
focalizări cât timpeste necesar pentru finalizare sau pentru
atingerea scopului propus.
Atunci când sarcina de rezolvat prezintă o semnificaţie
deosebită pentru noi, energia necesară concentrării şi
stabilităţii atenţiei va fi furnizată nu numai de mobilizarea
voluntară, ci şi de motivaţie.
Atenţia voluntară intelectivă este implicată în
rezolvarea problemelor teoretice, în formularea şi testarea
ipotezelor, în elaborarea şi testarea veridicităţii judecăţilor
şi raţionamentelor.
Atenţia postvoluntară. Pe măsura structurării,
consolidării şi automatizării schemelor operatorii ale
proceselor cognitive şi activităţii, efortul voluntar se
reduce. Pe lângă factorul consolidare- automatizare
135
operatorie, trecerea atenţiei voluntare în atenţie post
voluntară este facilitată de factori afectiv-motivaţionali,
care potenţează şi susţin prin energie proprie desfăşurarea
finalistă a comportamentului şi activităţii.
Atenţia postvoluntară este mai frecvent întâlnită în
activităţile intrinsec motivate decât în cele bazate pe
motivaţie extrinsecă. Nu trebuie să credem că o activitate
se fixează şi se desfăşoară permanentşi exclusiv pe fondul
atenţiei postvoluntare. Apariţia pe parcursul ei a unor
obstacole sau sarcini noi, pentru care subiectul nu are
pregătite sau elaborate schemele de răspuns, duce automat
la conectarea atenţiei voluntare , trecând prin atenţia
involuntară.
Cele trei forme ale atenţiei nu sunt izolate şi
independente una de cealaltă, ci alcătuiesc o unitate
dinamică de tip ciclic: atenţie involuntară – atenţie
voluntară – atenţie postvoluntară – atenţie involuntară.

136
137
 CURS 13:
VOINŢA
Specificul psihologic al voinţei
Voinţa este forma superioară de reglaj psihic.
Psihologii au ajuns la concluzia că specificul
psihologic al voinţei îl reprezintă efortul voluntar.
Efortul voluntar constă în capacitatea atenţiei de a
menţine energic reprezentările sub privirea conştiinţei.
El se diferenţiază de efortul muscular, ca sinteză a
tuturor senzaţiilor periferice ocazionate de o
contracţie musculară, cu care adeseori este confundat.
Dar, cercetările au evidenţiat că specificul
psihologic al voinţei constă nu doar în efortul voluntar
ce urmează a fi mobilizat în vederea atingerii
scopurilor, ci şi în dinamica acestuia. Or, dinamica
efortului voliţional, ca stare de tensiune, de încordare
internă, de mobilizare a tuturor resurselor

138
psihonervoase, depinde de mularea lui pe mărimea
efortului.
Din punct de vedere psihologic, obstacolul rezultă
din confruntarea posibilităţilor individului cu
condiţiile obiective ale activităţii, fapt care face ca una
şi aceeaşi piedică externă sau rezistenţă internă să
reprezinte un obstacol pentru un individ, nu însă şi
pentru un altul.
Când între mărimea efortului voluntar şi mărimea
obstacolului există o concordanţă, avem de-a face cu
un reglaj voluntar eficient, iar când între cele două
mărimi apar discrepanţe, reglajul voluntar este
deficitar. Situaţiile de supramobilizare voluntară, ca şi
cele de submobilizare sunt la fel de neeficiente: în
primul caz, deşi activitatea se finalizează, are loc un
consum energetic prea mare, care duce la oboseală,
surmenaj, satisfacţii îndoielnice; în cel de-al doilea caz,
activitatea nici nu se finalizează măcar. De aceea, este
necesară realizarea nu doar a unui optim motivaţional
sau afectiv, ci şi unui optim voliţional.
Dat fiind faptul că voinţa pune la dispoziţia
individului energia utilă organizării şi concentrării
139
activităţii în direcţia realizării scopului, ea devine unul
dintre mecanismele psihice ale reuşitei activităţii, ale
obţinerii unor performanţe înalte.

Structura actului voluntar

Presupune următoarele etape:
- conceperea situaţiei – stabilirea obiectivului ce
urmează a fi realizat;
- deliberarea – examenul soluţiilor disponibile,
inventarierea argumentelor „pro” şi „contra” în
funcţie de sistemul de valori de care ele dispun,
ezitările şi pendulările între diversele alternative;
- decizia – reţinerea unei singure variante acţionale
din cele disponibile;
- execuţia – traducerea în fapt a actului respectiv şi
realizarea obiectivelor propuse.
Referitor la această schemă au apărut şi unele
comentarii
 nu toate fazele actului presupun prezenţa voinţei,
deci a efortului voluntar. Foulquie considera că
actul propriu-zis şi exclusiv care aparţine voinţei
este doar decizia, celelalte trei faze fiind expresia
140
 altor fenomene psihice (reprezentative sau
asociative), relevând prezenţa raţiunii sau
inteligenţei.
 nu toate fazele sunt acceptate în structura actului
voluntar. Este pusă la îndoială şi uneori chiar total
negată de existenţialişti şi psihanalişti, valoarea
deliberării. Voinţa este, într-adevăr, expresia
conştiinţei de sine, dar ea este şi expresia întregii
personalităţi a individului, ea este expresia
învăţării, a inteligenţei, educaţiei sociale, dar şi a
motivaţiilor inconştiente.
 fazele actului voluntar nu parcurg ordinea
prescrisă de schema clasică. În focul acţiunii, nu
observăm distincţia netă a momentelor care pun
succesiv în joc funcţii psihice diferite. N-ar fi
exclus ca momentele actiului voluntar să se
inverseze, să se revină asupra unora şi să fie
compromise altele.

Calităţile voinţei
Principalele criterii după care apreciem voinţa
sunt:
141
 - forţa,
- perseverenţa,
- consecvenţa,
- fermitatea,
- independenţa.
Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de
autoreglare de a mobiliza şi concentra energia
neuropsihică şi musculară în vederea asigurării
rezistenţei şi ripostei necesare la presiunea pulsiunilor
interne sau a situaţiilor şi stimulilor din afară.
Perseverenţa constă în menţinerea efortului
voluntar la nivel optim atât timp cât este necesar
pentru a tingerea scopului, în pofida diverselor piedici
şi dificultăţi ce se pot ivi în cale. Opusul ei este
renunţarea sau delăsarea.
Consecvenţa se exprimă prin stabilitatea scopului şi
a liniei de conduită, în concordanţa dintre convingeri
şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. Ea se integrează în
structura caracterului şi devine o trăsătură axiologică
a personalităţii.
Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-
instrumentală a deciziilor şi hotărârilor luate în
142
diferite situaţii, în pofida tentativelor potrivnice ale
celor din jur, de a ne determina să revenim asupra lor,
spre a le modifica sau anula.
Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de
a-şi organiza şi duce viaţa pe cont propriu, pe baza
iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii.
Calităţile voinţei se află într-o permanentă relaţie
de interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Dacă
una are valori ridicate şi celelalte vor tinde să ia valori
proporţional mari şi invers. Se pare că trăsătura
bazală în jurul căreia gravitează celelalte este forţa sau
tăria voinţei. Când forţa este slab structurată devine
puţin probabil ca perseverenţa, fermitatea sau
independenţa să o compenseze. De aici rezultă că
educarea voinţei trebuie să înceapă şi să aibă în
centrul obiectivelor sale, forţa.

Defectele voinţei
Voinţa este capacitatea individului de a iniţia,
determina şi a acţiona, dar şi capacitatea de a amâna,
frâna, inhiba tendinţa spre acţiune. Ea comportă o
putere de impulsiune, dar şi o putere de inhibiţie.
143
 O voinţă perfectă provine din echilibrul perfectă al
forţei de impulsiune şi puterii de inhibiţie. Cum o
asemenea situaţie reprezintă un ideal, cel mai adeseori
întâlnim dezechilibrul forţelor, care constă fie în
excesul, fie în deficitul lor.
Principalele defecte ale voinţei sunt:
- defecte derivate din excesul de inhibiţie – în acest
caz avem de-a face cu un suprainhibat care fie nu
ia hotărâri, fie că nu ajunge la nici o concluzie.
Blocajul se produce în momentul luării deciziei
sau după decizie;
- defecte derivate din deficitul de inhibiţie – sunt
întâlnite la persoanele subinhibate, caracterizate
pri: decizii rapide, dar extrem de instabile,
angajarea după prima impresie, insuficienţa
evaluării consecinţelor acţiunilor întreprinse;
- defecte derivate din excesul de impulsiuni – apar
atunci câd o excitaţie puternică, un elan irezistibil
îl împing pe individ spre acţiune;
- defecte derivate din deficitul de impulsiuni – provin
dintr-o slăbiciune a voinţei, a puterii ei de decizie.
Persoanele cu deficit de impulsiuni se simt
144
 pierdute în faţa unor situaţii noi în care trebuie să
facă o alegere, ele având nevoie de un sfătuitor.
Concluzionând, putem spune că educarea voinţei
constă în stabilirea echilibrului între cele două
categorii de forţe: impulsiunea şi inhibiţia.

CURS 14:
ACTIVITATEA UMANĂ

Definirea şi structura psihologică a activităţii

Din punct de vedere psihologic, este important de
reţinut că, în activitate, are loc interacţiunea specifică şi
naturală a proceselor psihice cognitive, afective, volitive,
a atenţiei şi a limbajului.
Activitatea reflectă modul de organizare şi manifestare
a personalităţii reale. Ea trebuie privită în primul rând ca
145
mod fundamental de relaţionare şi echilibrare a omului
cu mediul său specific de viaţă sau de existenţă. În
această accepţiune, ea presupune un anumit consum de
energie fizică şi neuropsihică din partea subiectului şi
recurgerea la crearea şi utilizarea unor mijloace adecvate
situaţiilor şi scopurilor.
În al doilea rând, activitatea poate fi definită ca
modalitate specifică de alternare şi combinare la nivelul
omului-subiect a celor două verigi ale adaptării:
asimilarea şi acomodarea.
Asimilarea înseamnă luarea în stăpânire de către
subiect a unei situaţii şi atingerea scopului propus pe baza
organizării sale interne actuale, fără a fi obligat să se
pregătească dinainte, să înveţe lucruri noi sau să-şi
modifice vechile sisteme de operaţii şi deprinderi.
Acomodarea constă în realizarea echilibrării cu
mediul şi atingerea scopului propus prin introducerea
unor modificări mai mult sau mai puţin semnificative la
nivelul unor subsisteme ale personalităţii, modificări
impuse de noutatea şi complexitatea situaţiilor actuale.
În al treilea rând – activitatea ca formă superioară de
relaţionare cu mediul , specifică şi definitprie pentru om –
146
implică stabilirea şi formularea anticipată a obiectivelor
care, în acest caz, devin scopuri. Cu alte cuvinte,
activitatea devine o relaţionare multiplu mijlocită şi
condiţionată, caracterizată prin planificare şi
programare. Omul ajunge la un astfel de nivel al
organizării modului său de relaţionare cu mediul, încât, îşi
formulează anticipat scopuri şi, înainte de a întreprinde
efectiv acţiunile corespunzătoare atingerii lor, efectuează
aceste acţiuni în minte şi le probează eficienţa.
Din punct de vedere structural, activitatea se cere a fi
analizată sub două aspecte principale: primul legat de
conexiunea şi condiţionarea dintre cele trei verigi
funcţionale bazale – motivul, scopul şi mijlocul; cel de-al
doilea, legat de modul de atrticulare şi implicare a
diferitelor funcţii, procese şi trăsături psihice particulare.

Formele activităţii
În delimitarea şi clasificarea formelor de activitate
umană, criteriul succesiunii onogenetice a personalităţii
este cel mai important, de aceea ne vom referi pe scurt la
formele de activitate desprinse prin aplicarea lui.

147
 Jocul este prima formă sub care începe să se
manifeste şi să se afirme într-o manieră structurată
activismul fiinţei umane. Acesta se impune ca activitate
dominantă la vârsta copilăriei şi mai ales în perioada
preşcolară. Trăsăturile sale definitorii sunt:
- caracterul integra intrinsec al motivaţiei care-l
generează şi-l susţine (copilul simte în mod acut
nevoia de a se juca);
- corespondenţa permanentă a motivului cu scopul
(motivul rezidă în obţinerea unei plăceri sau
satisfacţii prin joc, iar scopul – în a se juca din
plăcere);
- absenţa centrării pe obţinerea unui produs concret;
- absenţa legăturii cu problemele asigurării existenţei;
- absenţa coerciţiilor şi constrângerilor privind
angajarea în joc;
- absenţa relativă a obligaţiilor şi răspunderilor sociale.
Dominant la vârsta copilăriei preşcolare, jocul va
continua să rămână o componentă importantă în structura
de ansamblu a sistemului personalităţii, chiar la vârste
înaintate, prin aceasta omul dobândind atributul de fiinţă
ludică.
148
 Învăţarea. În sens larg, prin învăţare se înţelege
trecerea unui sistem instruibil dintr-o stare iniţialăA 0, de
neinstruire, într-o stare finală An, de instruire, care permite
realizarea unor obiective specifice de reglare.
În sens restrâns, prin învăţare înţelegem activitatea pe
care individul uman o desfăşoară sistematic, într-un cadru
socialmente organizat, în vederea asimilării de informaţii
în forma cunoştinţelor, a elaborării unor ansambluride
operaţii şi deprinderi, precum şi a unor capacităţi de
înţelegere, interpretare şi explicare a fenomenelor din
natură şi societate.
Fiind organizată gradual şi diferenţiat pe cicluri şi
profile, învăţarea şcolară joacă rolul principal în formarea
şi dezvoltarea personalităţii, mai ales în plan intelectual şi
profesional.
Activitatea de muncă reprezintă în plan ontogenetic
forma finală şi superioară de structurare şi desfăşurare a
relaţiei dintre om şi natură, determinat şi subordonat
satisfacerii nevoilor biologice şi materiale vitale, de care
depinde supravieţuirea şi perpetuarea speciei.
Dacă învăţarea se consideră a fi o disponibilitate şi o
aptitudine generală, activitatea de muncă, în forma sa
149
actuală de realizare, are la bază abilităţi şi aptitudini
speciale – manuale sau intelectuale, tehnice sau simbolic-
abstracte, ştiinţifice sau artistice etc.
Activitatea de muncă, diferenţiată şi structurată sub
forma unei profesii, devine componenta sau blocul
funcţional central al sistemului personalităţii şi dă măsura
valorii reale a unui individ în plan social.

150