SUBLIMITATEA PREOŢIEI SACRAMENTALE: VIZIUNE ORTODOXĂ

În fiecare religie au existat şi există persoane rânduite pentru îndeplinirea obligaţiilor rituale
ale cultului în lăcaşurile sfinte, fie acestea sinagoga sau templul, fie biserica. Aceste persoane
sunt slujitorii cultului, primind fiecare o denumire specifică cultului respectiv: „arhierei”,
„preoţi” şi „leviţi” la iudei; „magi” la perşi şi caldeeni; „lama ” la tibetani etc.1 Preoţia a fost
instituţia rânduită de la început pentru îndeplinirea actelor şi ceremoniilor cultului public, preotul
fiind considerat ca un mijlocitor între om şi Divinitate: „Orice arhiereu este luat dintre oameni,
pus pentru oameni spre cele către Dumnezeu ca să aducă jertfă pentru păcate” (Evrei 5, 1).
Chiar dacă în anumite situaţii, preoţii anumitor popoare şi religii îndeplineau şi misiuni cu
caracter social, politic şi cultural, misiunea de bază era cea sacramentală. Nici Creştinismul nu a
făcut excepţie de a-şi alege slujitori ai cultului, trecându-i în rândul „clericilor” sau făcând parte
din „ierarhie bisericească”2.
Spre deosebire de alte religii, unde slujitorii cultului erau aleşi de comunitate ori se perpetuau
pe linie genealogică din tată în fiu, preoţia creştină, fiind de origine divină, nu a fost legată de un
neam, trib sau clasă socială. Preoţia creştină a fost întemeiată de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos,
Care, după spusele psalmistului David, „...este preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”
(Ps. 109, 4). Potrivit Sfintei Scripturi noutestamentare Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este într-
adevăr Marele Preot şi Arhiereu veşnic, care: „...fiind Arhiereu mare, ... a străbătut cerurile”
(Evrei 4, 14). Desigur, El nu are nimic cu preoţia lui Aaron, destinată seminţiei lui Levi, uns ca
preot din clipa zămislirii, ci continuă preoţia lui Melchisedec.
Iisus Hristos, prin jertfa de pe cruce, în calitatea Sa de Mare Preot şi Răscumpărător al
neamului omenesc, a scos omenirea din robia păcatului şi a morţii. Preoţia Lui e veşnic
lucrătoare în ceruri, continuând pe pământ prin Biserică. Prin El se aduce lui Dumnezeu întreg
cultul Bisericii, fără de Care nu se face nimic în lucrarea celor sfinte: „Un astfel de Arhiereu se
cuvenea să avem, Sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi, fiind mai presus

1
Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Bucureşti, 1985, p. 103.
2
Ibidem !!!!!!!!!!!!
decât cerurile” (Evrei 7, 26). Aceasta arată clar că El este Săvârşitorul lucrărilor sfinte oficiate
de preoţii Bisericii, care nu fac altceva decât să slujească în numele Lui.
În calitatea Sa de Mare Preot, Mântuitorul Iisus Hristos, nu numai că a întemeiat cultul Legii
celei noi, ci a rânduit ş i persoanele care să-l săvârşească, după înălţarea Sa la cer, învestindu-le
cu puterea harică necesară pentru aceasta. La Cina cea de Taină, când întemeiază Sfânta
Euharistie, Mântuitorul a dat Sfinţilor Săi Apostoli mandatul de a săvârşi neîncetat această Jertfă,
spre pomenirea Lui, până la sfârşitul veacurilor: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Lc.
22, 19; I Cor. 11, 24-25). Prin această poruncă dumnezeiască El rânduieşte pe Sfinţii Săi ucenici
ca preoţi ai religiei celei noi, împuternicindu-i să săvârşească Jertfa euharistică, cea fără de
sânge, dându-le puterea şi harul iertării păcatelor: „Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele,
le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20, 23), precum şi dreptul de a învăţa şi
boteza: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu
voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mt. 28, 19-20).
Aşadar, primii preoţi sau slujitori ai cultului creştin au fost Sfinţii Apostoli, rânduiţi direct de
Arhiereul cel Mare Iisus Hristos, precum ei înşişi mărturisesc: „Aşa să ne socotească pe noi
fiecare om ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”. Învestirea lor
definitivă, cu putere harică a slujirii, a avut loc în ziua Cincizecimii, când Sfântul Duh S-a
pogorât asupra lor sub chipul limbilor de foc şi când putem spune că a fost începutul slujirii
preoţeşti în Biserica creştină. La rândul lor, în virtutea harului primit direct de la Mântuitorul
nostru Iisus Hristos prin lucrarea sfinţitoare şi transfiguratoare a Sfântului Duh, Sfinţii Apostoli
transmit dreptul şi puterea harică prin hirotonie sau punerea mâinilor, altor persoane vrednice,
alese dintre cei şaptezeci de ucenici ai Mântuitorului care erau colaboratorii lor cei mai apropiaţi
(cf. Fapte. Ap. 6, 6; I Tim. 5, 22; II Tim. 1, 6). Aceştia sunt episcopii, preoţii şi diaconii, adică
cele trei trepte ale clerului sau ierarhiei bisericeşti care împreună alcătuiesc preoţia creştină sau
tagma preoţească.
Aşadar, preoţia creştină este de origine dumnezeiască, începutul şi puterea ei sfinţitoare şi
slujitoare venind prin Sfinţii Apostoli direct de la Mântuitorul Iisus Hristos, Care este Izvorul
sfinţeniei şi al harului mântuitor. Fiecare episcop este urmaşul tuturor Apostolilor, deoarece
fiecare Apostol se află în comuniune cu toţi ceilalţi Apostoli. Fiecare episcop e hirotonit de mai
mulţi episcopi, primind acelaşi har şi aceeaşi învăţătură pe care au avut-o Sfinţii Apostoli şi
urmaşii lor până în prezent. În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Acelaşi har primit
de la Hristos Care a lucrat prin Sfinţii Apostoli şi prin urmaşii lor, episcopi şi preoţi până acum,
va lucra până la sfârşitul veacurilor prin Sfintele Taine împărt ăşite credincioşilor. Odată cu
succesiunea harului de la Sfinţii Apostoli avem şi succesiunea credinţei”3.

Rolul preotului în viaţa liturgică şi comuni-tară parohială

În orice comunitate creştină există preoţi, ca unii ce sunt orânduiţi de Duhul Sfânt ca „
păstori” (cf. Fapte. Ap. 20, 28), adică persoane alese şi sfinţite ce deţin funcţii pastorale (II Petru
5, 1- 2), care fac rugăciuni şi-i ung pe cei bolnavi (Iacob 5, 14-15), care poartă de grijă şi
cârmuiesc comunitatea (Rom. 11, 8; I Tes. 5, 12-13), propovăduiesc şi învaţă poporul (I Tim. 5,
7, 17) şi îndrumă viaţa duhovnicească a credincioşilor, în general (Evrei 13, 7, 17, 24). Dincolo
de toate acestea, slujirea preoţească constă mai ales în faptul că ei aduc slavă şi preamărire lui
Dumnezeu şi oferă lui Dumnezeu rugăciunile credincioşilor (Apoc. 5, 8). În viziunea Sfântului
Ioan, cei 24 de presbiteri (preoţi, slujitori ai templului, cei care fac parte din cinul preoţesc 4)
stau înaintea lui Dumnezeu, se prosternează şi se închină, cântă imne de slavă (Apoc. 4, 4, 9-10),
strigând: „Amin, Aleluia!” (Apoc. 19, 4). Prin urmare, şi ei au primit puterea de la Apostoli şi
deţin autoritatea în Biserică, îndeplinind funcţii sacramentale sau sfinţitoare şi pastorale.
Şi cu toate că preotul este învestit cu harul preoţiei şi are menirea de a mijloci pentru
credincioşii-semeni, el nicidecum nu este absolvit de necesitatea rugăciunilor pentru sine,
asemenea tuturor credincioşilor. Slujind jertfa lui Hristos pentru comunitate se include şi el în
cadrul sfintelor rugăciuni prin viaţa şi trăirea lui lăuntrică. Un scriitor francez, Alphonse de
Lamartine, spune: „În fiecare parohie există un om care este al tuturor, care e chemat ca martor,
ca sfătuitor şi ca sfinţitor în cele mai solemne acte ale vieţii omeneşti. Un om fără de care nici
nu ne na ştem, nici nu murim; care te primeşte de la sânul mamei şi nu te părăseşte decât la
groapă; care binecuvântează sau sfinţeşte leagănul, patul conjugal, năsălia morţii şi coşciugul;
un om pe care copilaşii se obişnuiesc să-l iubească şi să se teamă fireşte de el; un om pe care
necunoscuţii îl numesc „părinte”; un om înaintea căruia creştinii îşi duc mărturisirile lor cele

3
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 239.
4
Cf. Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Edit. IBM al BOR, Bucureşti, 1994, p. 310.
mai secrete şi lacrimile cele mai grele; un om care, prin rostul lui, e mângâietorul tuturor
durerilor omeneşti, care vede bătând la uşa sa şi pe sărac şi pe bogat – cel bogat ca să-şi lase
discret milostenia, cel sărac ca să primească fără să se ruşineze; un om care nefiind de nici un
rang social, ţine deopotrivă de toate clasele; în sfârşit, un om care ştie toate, care are dreptul să
spună tot şi al cărui cuvânt cade de sus asupra minţii şi inimii omului, prin autoritatea
dumnezeieştii lui misiuni. Acest om, este preotul” 5. Portretul acesta, ilustrat în imagini atât de
vii, conturat într-o formă atât de expresivă, ne arată în modul cel mai grăitor posibil chipul
preotului slujitor, greutatea şi importanţa preoţiei creştine, datoria vocaţională şi obligaţia
preotului faţă de păstoriţii săi. Înfricoşată şi plină de multă responsabilitate este această misiune a
preoţiei, deoarece este însăşi slujirea lui Hristos, izvorul şi puterea preoţiei harice dăruită
preotului sacerdot. „Această putere harică cu care Dumnezeu a investit pe aleşii Săi, are drept
scop să mijlocească revărsarea asupra noastră a darurilor dumnezeieşti necesară mântuirii şi
sfinţirii sufletelor noastre, căci prin lucrarea preoţiei Mântuitorul a lăsat în sarcina preoţilor
grija mântuirii sufletului omenesc răscumpărat cu preţul scumpului Său sânge” 6
prin jertfa
crucii de pe muntele Golgota atunci când îl întreabă pe Petru: „Simone, fiul lui Iona, Mă iube-
şti?”, iar Petru Îi răspunde: „Da, Doamne, Tu ştii că te iubesc”, iar Iisus îi zice: „Păstoreşte oile
Mele” (In. 21, 15- 17). Aşadar, Iisus încredinţează păstorirea oilor Sale tuturor Apostolilor şi
urmaşilor lor, până la sfârşitul veacurilor.
Hristos nu încredinţează turma Sa spre păstorire la orice fel de oameni, ci unora care trebuie
să fie „lumină lumii şi sare pământului” (Mt. 5, 13-14). El a dat Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor
lor puterea şi misiunea de a fi mesageri ai luminii sfinte aduse de El în lume. În acest sens
preotul este aşezat în slujba unei asemenea forţe cereşti de a-i lumina pe credincioşi, de a-i în-
călzi sufleteşte, de a le călăuzi viaţa în Duhul luminii lui Hristos, „Care luminează pe tot omul ce
vine în lume” (In. 1, 9). De la această misiune nici un preot sacerdot nu se poate abate şi nu se
cuvine ca lumina care este întru el să fie umbrită de faptele întunericului. „Nu poate cetatea să se
ascundă când stă deasupra muntelui, nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic care
luminează tu-turor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să
vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt. 5, 14-16).

5
!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
6
Arhim. Vasile Miron, Chipul preotului ortodox reflectat în opera te-ologică şi pastorală a Sfinţilor Trei Ierarhi,
în „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1997, pag. 58.
 Dacă preotul trebuie să lumineze în faţa păstoriţilor precum lumina în întuneric şi trebuie să-
şi păstreze viaţa curată precum sarea păstrează bucatele nealterate, putem să ne dăm seama cât de
sacră şi sublimă este această misiune. „Fiecare preot trebuie să fie «lumină lumii şi sare
pământului» prin învăţătura de credinţă şi de morală pe care o propovăduieşte în numele lui
Iisus Hris-tos prin puterea şi darurile Duhului Sfânt pe care le împăr-tăşeşte, prin toată viaţ a şi
activitatea lui, în slujba lui în sluj-ba lui Dumnezeu şi a oamenilor” 7.
Părintele Vintilescu arată în lucrările sale că sublim este preotul în scaunul sfintei Spovedanii
şi sacră este misiunea lui în viaţa comunitar-parohială deoarece Hristos i-a încredinţat puterea de
a lega şi dezlega păcatele oamenilor: „Oricâte veţi lega pe p ământ vor fi legate şi în cer şi
oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (In. 18, 18). Inspirat din scrierile
Sfântului Ioan Gură de Aur, el arată că această putere n-a dat-o Dumnezeu nici îngerilor, nici
arhanghelilor, nici altor puteri din cer şi de pe pământ, ci numai preotului. Stăpânii lumeşti au
puterea de a lega doar trupurile, dar de suflet nu se pot atinge. În ceea ce priveşte puterea
preotului, lucrurile stau cu totul altfel: „Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos
pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoţilor
decât toată puterea cerească? Domnul a spus: «Cărora veţi ierta păcatele se vor ierta, cărora le
veţi ţine, ţinute vor fi». Ce putere poate fi mai mare ca aceasta? Domnul a spus: «Tatăl a dat
toată judecata Fiului». Toată această putere a fost încredinţată de Fiul preoţilor. Au fost înălţaţi
la slujba aceasta atât de mare, ca şi cum de acum s-ar muta în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit
firea omenească, ca şi cum ar fi scăpat de patimile omeneşti...” 8.
Preotul are misiunea de a face în aşa fel încât să-l împace pe om cu Dumnezeu, „...de a face
în aşa fel încât slăbiciunile noastre omeneşti, greşelile noastre, păcatele noastre, să le facă în
virtutea mandatului primit de la Dumnezeu ier-tate şi să ne nască din nou. Să ne facă din nou
curaţi, aşa cum am fost înainte prin iertarea pe care ne-o dă după mărturisire prin Taina
Spovedaniei. Este cel mai mare privilegiu care s-a dat vreodată oamenilor ca să li se poată
şterge trecutul” 9. Toată această putere a dat-o Dumnezeu numai preotului care poate face
acestea în Taina Spovedaniei. Aşadar preotul este omul lui Dumnezeu. Deşi poartă trup omenesc,
din carne şi oase, prin ceea ce săvârşeşte puterea lui este mai mare decât a îngerilor din cer. Fiind
omul lui Dumnezeu, preotul are puterea şi darul de a lucra în numele lui Dumnezeu. „Sfântul

7
P.S. dr. Vasile Coman, Slujind lui Dumnezeu, slujind oamenilor, Oradea, 1980, p. 578.
8
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, III, 6, în trad. rom. de pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti 1987, p. 57.
9
Î.P.S. Antonie Plămădeală, Preotul în biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, p. 276.
Duh a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe
care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceea, preotul trebuie să fie atât de curat ca şi cum ar sta
chiar în cer printre puterile îngereşti” 10.
Sfântă şi sublimă este misiunea preotului şi lucrarea lui în Sfânta Liturghie, unde de fiecare
dată când o săvârşeşte coboară cerul pe pământ şi-l uneşte pe om cu Dumnezeu. „Cu mâinile lui
de tină şi cu glasul lui de om aduce pe Dumnezeu pe Sfânta Masă de pe tronul slavei din ceruri,
când rosteşte cuvintele: «Şi fă adică pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce
este-n potirul acesta cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt»,
preotul are în faţa sa infinitul, are în faţa sa Dumnezeirea; are în faţa sa pe Domnul Hristos, pe
Domnul Acela iubitor de oameni, Care a dat lumină orbilor, a dat grai muţilor, a deschis auzul
surzilor, a înzdrăvenit mădularele slăbănogilor, a curăţit trupurile leproşilor, a slobozit pe cei
îndrăciţi de demoni, a tămăduit pe cei bolnavi, a înviat pe cei morţi. Preotul are atunci în faţa sa
pe Domnul Care la Cina cea de Taină, la ultima Cină cu ucenicii Săi a spus: «Luaţi, mâncaţi,
acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi,
acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea
păcatelor». Preotul are atunci pe Domnul pironit pe cruce, încununat cu cunună de spini,
străpuns în coastă cu suliţa. Preotul are atunci în faţa sa pe Domnul care a rostit pe cruce
cuvintele «Săvârşitu-s-a!». Mântuirea lumii s-a făcut! Preotul are atunci în faţa sa dragostea
nemărginită a lui Dumnezeu faţă de lume. «Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe
Fiul Său, Cel Unul Născut, L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică».
Preotul are atunci în faţa sa pe Sfântul Altar, dragostea de Dumnezeu, jertfa lui Dumnezeu, pe
Însuşi Dumnezeu” 11
. Înfricoşătoare şi cu totul cutremurătoare erau şi preoţia şi slujba adusă lui
Dumnezeu în timpul legii vechi, înainte de venirea harului, cu toate formele de manifestare a
cultului, dar cu mult mai cutremurătoare şi înfricoşătoare este slujba adusă lui Dumnezeu în
legea cea nouă, în legea harului. Iată ce mai spune Sfântul Ioan Hrisostomul: „Mai socoteşti,
oare, că mai eşti printre oameni şi că mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfit pe
sfânta masă, iar pe preot stând lângă jertfă rugându-se? Mai socoteşti oare că eşti printre
oameni şi că stai pe pământ? Nu socoteşti oare că te-ai mutat dintr-o dată în cer, că ai scos din

10
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., III, 4, p. 57.
11
Petre Vintilescu, Sfintele şi dumnezeieştile liturghii, Bucureşti, 1937, p. 156.
suflet orice gând trupesc şi că priveşti numai cu sufletul gol şi cu mintea curată cele din
ceruri?”12.
Privind la jertfele sângeroase aduse în legea veche, la jertfa adusă de proorocul Ilie, la
rugăciunile căruia s-a pogorât foc din cer şi a mistuit jertfa (cf. III Regi, 18, 18-38) ne minunăm
şi ne înfricoşăm. „Minunate sunt acestea toate şi pline de uimire”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur
„dar mută-te acum cu mintea de la cele ce se săvârşesc de Ilie la cele ce se săvârşesc de preot pe
sfânta masă. Vei vedea nu numai fapte minunate, ci fapte care depăşesc orice uimire. Preotul stă
în faţa sfintei mese, nu pogoară foc din cer, ci pe Duhul cel Sfânt, se roagă vreme îndelungată
nu ca să se pogoare o flacără de sus spre a mistui cele puse înainte, ci ca să se pogoare harul
peste jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele tuturor şi a le face mai strălucitoare decât argintul
înroşit în foc” 13.
În timpul Sfintei Liturghii, când preotul invocă harul Sfântului Duh peste sfintele daruri,
îngerii lui Dumnezeu se pogoară din cer şi umplu întreg altarul, înconjurându-l pe preot şi
sfintele daruri spre slava lui Dumnezeu şi a Fiului Său Care se jertfeşte pe masa Sfântului Altar
pentru toţi aceia care participă la jertfa euharistică. Dacă în legea veche S-a pogorât Dumnezeu
pe muntele Sinai, înconjurat de vuiet, fulgere şi trăsnete, neputându-se apropia de munte decât
numai Moise, care a primit Tablele Legii pentru călăuzirea poporului iudeu spre ţara făgăduinţei
(Ieşire 19, 16-21), „...acum însă se coboară Dumnezeu pe altarele tuturor bisericilor creştine, la
fiecare sfântă Liturghie, de câte ori preotul îşi înalţă mâinile către cer şi Domnul din ceruri
ascultă glasul preotului şi vine pe Sfânta Masă şi «se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumne-
zeu, Cel ce Se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce Se mănâncă pu-rurea şi niciodată nu se
sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte»” 14.
În legea veche, când Dumnezeu se arată lui Moise în rugul „ce ardea şi nu se mistuia” şi îi
porunceşte „dezleagă cureaua încălţămintelor căci locul pe care stai este sfânt” (Ieşire 3, 5),
Moise se înfricoşează la auzul glasului dumnezeiesc, dându-şi seama de micimea şi nevrednicia
sa de a auzi cu urechile lui glasul dumnezeirii: „Şi-a acoperit faţa sa căci se temea să privească
pe Dumnezeu” (cf. Ieşire 3, 6). Cu atât mai înfricoşător trebuie să fie preotul liturghisitor despre
care Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Spune-mi, te rog, unde-l vom pune pe preot când cheamă

12
Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, III, 4, p. 59.
13
Ibidem, III, 4, p. 59.
14
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., apud Petre Vintilescu, Sfintele şi dumnezeieştile... , p. 156.
Duhul cel Sfânt când săvârşeşte prea înfricoşătoarea jertfă şi când atinge necontenit pe
Stăpânul obştesc al tuturora? Cât de mare curăţie, cât de mare evlavie îi vom cere? Gândeşte-te
ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceea care rosteşte
acele cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat şi mai sfânt decât oricine altul sufletul care a
primit atâta duh? Atunci şi îngerii stau împrejurul preotului, tot altarul şi locul din jurul
jertfelnicului se umple de puterile cereşti în cinstea Celui ce Se află pe jertfelnic. Cele ce se
săvârşesc atunci pe sfântul altar sunt îndestulătoare să ne încredinţeze de toate acestea” 15. Iar
în alt loc mai zice: „Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât înseşi razele soarelui pentru
ca Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi ca el să poată spune: «Iar de acum nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine»” 16
. Pe hainele arhiereşti din Vechiul Testament era
gravată o inscripţie cu cuvintele „Sfântul Domnului” (Ieşire 28, 36), care-i aducea mereu aminte
de misiunea lui; cu atât mai vârtos trebuie să-şi aducă aminte de misiunea şi datoria pe care o are
slujitorul altarului Testamentului celui Nou. De aceea, ca slujitor al lui Dumnezeu, preotul
trebuie să aibă ca model pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos Domnul, Care a spus: „Nu caut voia
Mea, ci a Celui care M-a trimis” (In. 5, 30). Iisus S-a apropiat cu dragoste de oameni, i-a
mângâiat, i-a ajutat şi i-a tămăduit; El a stat împreună cu Sfinţii Apostoli şi a participat cu mama
Sa la nunta din Cana Galileii, a intrat în casa vameşului Zaheu, în casa lui Iair, căruia i-a înviat
fiica, a lui Lazăr şi surorilor lui, Marta şi Maria, şi oriunde a fost chemat şi a avut ocazia să facă
bine şi să ajute pe cei care şi-au pus nădejdea în El. Fiul lui Dumnezeu nu S-a izolat de lume şi
nu a fost străin de durerile şi bucuriile oamenilor. Ca slujitor al lui Dumnezeu, preotul trebuie să
ştie că viaţa creştină începe de la altar şi se întreţine prin darurile Sfântului Duh, tot de la altar.
Ca păstor de suflete, preotul trebuie să fie pildă credincioşilor şi să se comporte „ca în liturghie
toată viaţa lui şi peste tot” 17. Şi dincolo de toate nu trebuie să uite niciodată sfatul şi îndemnul
Apostolului Pavel către ucenicul său Timotei: „Fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu
dragostea, cu duhul, cu credinţa şi cu curăţia” (I Tim. 4, 12).
În final, referindu-ne la însemnătatea preoţiei sacramentale, la sublima misiune a preotului, la
curăţia lui sufletească, la felul în care trebuie să se pregătească şi să se prezinte în sfânta biserică
pentru a săvârşi jertfa cea nesîngeroasă, pentru a pogorî pe Hristos din ceruri pe masa sfântului

15
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, VI, 4, p. 61.
16
Ibidem, VI, 2, p. 61.
17
Î.P.S. Anatonie Plămădeală, op. cit., p. 24.
altar, pentru a-L purta în mâinile sale cele păcătoase şi-n inimă, a se uni cu El euharistic şi a-L
împărtăşi credincioşilor spre mântuire, deşi s-ar putea spune mult mai multe ne rezumăm să
redăm îndemnul părintesc al Sfântului Ioan Hrisostomul, care spune: „...Săvârşeşte preotule
sfânta slujbă a Sfintei Liturghii cu toată curăţia trupească şi sufletească. Fă-ţi pravila cerută de
rânduielile bisericeşti, citeşte rugăciunile pentru sfânta Împărtăşanie. Nu le citi numai ca să le
citeşti, ci pentru ca să-ţi înalţi sufletul către Dumnezeu ca să te pocăieşti. Împacă-te cu toată
lumea; împacă-te cu cel cu care slujeşti la acelaşi altar. Mărturiseşte duhovnicului păcatele
săvârşite. Nu săvârşi păcate de moarte, nu fi trufaş, nu fi iubitor de argint, nu curvi, nu te mânia,
nu fi lacom, nu pizmui, nu cleveti, nu te lenevi spre fapte bune. Fereşte-te de beţie şi de
îmbuibare. Posteşte, roagă-te, fă milostenie. Dar posteşte, roagă-te, fă milostenie, fără
făţărnicie. Aşa curăţit trupeşte şi sufleteşte şi împăcat cu toată lumea, apropiete de sfânta masă,
pe piscul cel mai înalt al slujirii preoţeşti, pentru a primi în mâinile tale Trupul Dumnezeului
Celui viu, Trupul Dumnezeului Care ţine universul în palmă... Ia aminte, dar! Harul lui
Dumnezeu te-a suit pe piscul cel mai înalt al slujirii preoţeşti. Eşti puternic. Poţi lega şi dezlega
sufletele. Poţi scoate din iad sufletele şi le poţi băga în rai. Ai o putere pe care Dumnezeu n-a
dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Ţie ţi-a dat, cât eşti pe pământ, puterea aceasta de a
ierta păcatele credincioşilor tăi. Eşti puternic. Poţi, cu fărâma ta de trup, în care pâlpâie
sufletul, poţi pogorî pe Dumnezeu din ceruri, ca să te sfinţească şi să te mântuie şi ca şi tu la
rândul tău să sfinţeşti şi să mântui pe credincioşii tăi. Sfinţeşte-te, îndumnezeieşte-te, cu trupul
lui Dumnezeu cât mai des. Sfinţeşte-te şi îndumnezeieşte la fel şi pe credincioşii tăi. O, poţi!
Toată puterea aceasta este în mâna ta. Ţi-a dat-o Dumnezeu… spre slava Lui în veci. Amin” 18.
Cu aceste gânduri şi poveţe părinteşti primite de la Sfântul arhiepiscop al Constantinopolului,
Ioan cel cu Gura de Aur, concluzionăm, spunând că sublimă cu adevărat este slujirea preoţească
aşa cum sublimă este viaţa creştină autentică trăită în duhul cel adevărat al Evangheliei lui
Hristos, Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru. Şi după cum viaţa noastră în Hristos, viaţa
cea sfinţitoare şi duhovnicească a Duhului Sfânt, nu poate fi trăită, experiată şi concepută fără
administrarea Sfintelor Taine în spaţiul eclezial al Trupului tainic al Domnului – Biserica, tot
astfel şi mai cu seamă viaţa creştină autentică nu poate fi concepută fără slujirea sacerdotală şi
sacramentală a preoţiei bisericeşti. Fără hirotonisire, ca undă dumnezeiască revărsată sublim,

18
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 17-18.
tainic şi real din lucrarea harică deplină a Duhului lui Dumnezeu ce sfinţeşte întreaga viaţă
bisericească împreună cu toate lucrările ei cele spre mântuire, fără preoţie sacramentală
bisericească în slujirea ei ierarhică, fără lucrarea dumnezeiască de origine apostolică descoperită
real în comunitatea bisericească în scurgerea veacurilor prin istorie, nu putem vorbi, nu putem
percepe şi nici nu putem simţi realitatea mântuirii îndumnezeitoare la care cu toţii suntem
chemaţi. Doar prin instituirea şi administrarea Preoţiei sacramentale în/prin Biserică se poate
spune că se stabileşte o ordine care în lumea modernă actuală, desacralizată limitează viaţa cea
nouă şi plină de har dumnezeiesc de orice „cincizecimism” sectar dezordonat şi fals, care nu
poate oferi nimănui cu mintea limpede şi cu sufletul curat un fundament de nezdruncinat asupra
mântuirii şi a adevărului suprem. Iar dacă ne gândim numai la ceea ce un părinte duhovnicesc
spunea referitor la atitudinea demonică sectară actuală din ţara noastră, cum că „sub masca
blândă a misionarismului sectar actual însuşi diavolul îşi săvârşeşte nestingherit lucrarea sa
malefică încercând prin orice mijloace să-L alunge pe Hristos din creaţia Sa, lovind cu
înverşunare în propria Sa preoţie sacramentală, până acolo când în lumea dezaxată actuală şi fără
Dumnezeu nu va mai activa mântuitor vreun preot sacerdot, pentru ca însuşi Mântuitorul Hristos,
în calitate de Mare Arhiereu, să vină să-şi împlinească sfârşitul pentru care pe toate le-a făcut”,
cu toţii, credincioşi dreptmăritori şi slujitori sfinţitori ai altarelor străbune, ar trebui să luăm
aminte şi să medităm la menirea noastră eternă în comuniunea cu Dumnezeu, pocăindu-ne cu
adevărat şi urmând calea cea dreaptă şi îngustă ce duce sigur la mântuire, aşa cum a descoperit-o,
a păstrat-o şi a urmat-o Biserica lui Hristos dintotdeauna. Să nu uităm că prin preoţia
sacramentală, orice Taină săvârşită canonic şi liturgic în Biserică devine un eveniment în
Biserică, prin Biserică şi pentru Biserică, ceea ce înseamnă că exclude tot ceea ce izolează faţă
de rezonanţa eclezială. Iar dacă Sfântul apostol Pavel a îndrăznit să profeţească că Biserica „nici
porţile iadului n-o va birui”, atunci a înţeles aceasta prin prisma administrării acestor „epifanii
cereşti” care sunt Sfintele Taine, căci până la sfârşitul lumii ele ca adevărate „limbi de foc” vor
vesti în Biserică puterea mântuitoare a harului sfinţitor, deschizând o cale fulgerătoare spre
Împărăţie. De aici, prin preoţia care dă consistenţă deplină tuturor Tainelor ce se săvârşesc în
Trupul lui Hristos, întreaga viaţă creştină nu este decât o conştientizare permanentă şi din ce în
ce mai deplină a vieţii sacramentale. Iar nouă nu ne rămâne decât uimiţi şi cu nădejdea
dobândirii sfinţeniei să trăim viaţa cea nouă şi plină de har pe care ne-o împărtăşesc zilnic,
duminical şi la toate sărbătorile creştine preoţii slujitori ai sfintelor altare ale bisericilor noastre
comunitare 19.

Bibliografie
BRANIŞTE, Pr. prof. dr. Ene, Liturgica generală, Bucu-reşti, 1985.
BRIA, Pr. prof. dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Edit. IBM al BOR, Bucureşti, 1994.
COMAN, P.S. dr. Vasile, Slujind lui Dumnezeu, slujind oamenilor, Oradea, 1980.
HRISOSTOM, Sfântul Ioan, Despre preoţie, în tradudere românească de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1987.
MIRON, Arhim. Vasile, Chipul preotului ortodox reflectat în opera teologică şi pastorală a Sfinţilor Trei Ierarhi, în „Studii Teologice”,
nr. 3-4, 1997, pp. 55-68.
PLĂMĂDEALĂ, Î.P.S. Antonie, Preotul în biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996.
STĂNILOAE, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1978.
VINTILESCU, Pr. prof. dr. Petre, Preotul în faţa che-mării sale de păstor al sufletelor, Bucureşti, 1935.
IDEM, Sfintele şi dumnezeieştile liturghii, Bucureşti, 1937.

19
Pr. Conf. Dr. Adrian Gh. Paul, Sublimitatea preoţiei sacramentale: viziune ortodoxă, în: Biblioteca
Septentrionalis, Buletin semestrial, an XXI, nr. 1 (40), 2013, pag. 16.