1.

REPERE METODOLOGICE ÎN SOCIOLOGIA POLITIC

Pe parcursul acestui capitol, ve i înv a urm toarele:

• procesul de constituire a sociologiei politice ca disciplin cu un statut
epistemologic propriu;
• criteriile care fundamenteaz tiin ific domeniul de studiu al sociologiei
politice;
• principiile epistemologice care fundamenteaz analiza sociologic a
fenomenelor politice;
Cuvinte-cheie: epistemologie, criteriu tiin ific, analiz calitativ , analiz cantitativ ,
teorie sociologic , holism, individualism.

Majoritatea istoricilor din domeniul tiin elor sociale au c zut de acord c

sociologia politica s-a configurat, ca domeniu distinct de cercetare, în deceniile al 2-lea i
al 3-lea ale secolului trecut, odat cu focalizarea analizelor dinspre zona extins a
socialului înspre aceea mai restrâns a fenomenelor cu substrat politic. Impactul
sociologiei politice ca domeniu de analiz subîntins tiin ei politice s-a dezvoltat cu
prec dere în Statele Unite, mai cu seam în deceniile 5 i 6, când obiectivul principal al
analizei era comportamentul aleg torilor în perioadele electorale. Mizând mai ales pe
cercet ri cantitative, în încercarea de a explica matematic diversele op iuni de vot pe baza
sondajelor de opinie, sociologii politici au recuperat ulterior i valen ele de interpretare
proprii analizelor fenomenelor sociale, pe care mizaser sociologii clasici. Ca atare,
sociologia politic a reg sit tenta ia unui echilibru între abord rile normative – bazate pe
teorii care s explice realitatea social – i abord rile empirice – fundamentate de
culegerea unor date relevante de pe teren cu privire la realitatea analizat .

1.1. Fundamentele tiin ifice ale sociologiei politice

Principalele teorii cu privire la organizarea vie ii sociale s-au concentrat, pentru o

perioad îndelungat de timp, în sânul filosofiei politice. Constatând necesitatea dep irii
unor abord ri abstracte, bazate exclusiv pe reflec iile cu rezonan metafizic , în al s u
Curs de filosofie pozitiv , publicat între 1830-1842, August Comte va propune
configurarea unui nou domeniu de studiu, sociologia, despre care va spune c ar trebui s

1
fie un fel de “fizic social ”. Cu alte cuvinte, l sând în urm explica iile de tip teologic
sau metafizic cu privire la societatea uman , sociologia ar fi trebuit s trateze fenomenele
care au loc în cadrul acesteia la fel cum fizica trateaz fenomenele naturii,
fundamentându-le pozitiv, adic pe baz de date empirice, concrete.

“El vrea ca noua disciplin menit , într-un anume fel, s încununeze sistemul tiin elor: de la
astronomie la biologie, trecând prin fizic i chimie, a ap rut i s-a construit treptat o ierarhie a tiin elor
ce studiaz aspecte din ce în ce mai complexe ale realului. Dar, la mijlocul secolului al XIX-lea, aceast
piramid r mâne incomplet , consider Comte, deoarece ea se opre te la tiin a viului. De aceea, el
propune anticiparea i facilitarea unei evolu ii socotite inevitabile. În viziunea celui ce i-a dat numele,
sociologia era menit s constituie ultima verig a acestei evolu ii: prin ea, studiul fenomenelor umane
urma s ating stadiul «pozitiv»” (Boudon, 2005, p. 8).

Tenta ia lui Comte de a conferi sociologiei un rol primordial în analiza tuturor

fenomenelor umane îl va atrage i pe un alt ilustru reprezentant al sociologiei clasice,
apar inând, de asemenea, spa iului francez de gândire. Este vorba despre Emile
Durkheim, care, sus inând la rândul s u c func ia primar a sociologiei este aceea de a
des vâr i sistemul tiin elor, a reverberat ecourile unui sociologism înc nenumit de
Comte. Potrivit acestuia, sociologia, ca domeniu de cercetare a umanului, ar avea
exclusivitate în ceea ce prive te explicarea tuturor fenomenelor cu impact social. De i a
sus inut, i el, aplicarea cu stricte e a pozitivismului în explicarea acestor fenomene, în
lucr ri precum Despre sinucidere sau Formele elementare ale vie ii religioase Durkheim
încalc principiul inobservabilit ii subiectivit ii actorului social, aducând astfel,
paradoxa, un plus de inova ie în noul domeniu constituit.

“Durkheim acceptase o bun parte a mo tenirii lui Comte i, în principal, imperialismul s u intelectual,
concep ia sa despre ierarhia tiin elor, precum i ideea c sociologia este chemat s des vâr easc
sistemul tiin elor. De aceea putem vorbi despre sociologism la Durkheim. El este evident, de pild , în
preten ia sa de a rezerva exclusivitatea explic rii tuturor fenomenelor culturale – a tiin ei sau a religiei
ca i, în mod deosebit, a magiei – doar sociologiei, a a cum o concepea el, i de a îndep rta modurile de
gândire caracteristice istoriei, filozofiei, economiei sau psihologiei, de exemplu” (Boudon, 2005, p. 8).

În faza ini ial a constituirii sociologiei, tendin a totalizant – aceea de a conferi rolul de
a explica întreaga lume social exclusiv acestui domeniu de studiu – a fost
contrabalansat de una limitativ , ce poate fi reg sit în spa iul german de gândire.

2
Sociologia clasic german , al c rei principal reprezentant este Max Weber. Acesta
confer sociologiei rolul de a analiza i explica fenomenele istorice i sociale prin apel la
o metod a tipurilor ideale, deschizând astfel drumul unei sociologii ale c rei cercet ri
trebuie v zute într-o cheie interpretativ . Simplu spus, rolul sociologului aceste acela de a
interpreta fenomenele sociale, explica ia tiin ific putând astfel fi dublat de o necesar
în elegere a substratului acestora. Perpspectiva weberian va fi împ rt it i de alt
important sociolog german, Georg Simmel, potrivit c ruia sociologul are drept sarcin
explicarea fenomenelor care îl intereseaz

“Marii sociologi clasici germani, un Max Weber sau Georg Simmel, subliniaz cu insisten limitele
sociologiei, disciplin c reia nu îi confer nici un fel de suprema ie. i unul i cel lalt o definesc mai
degrab ca un stil anume de analiz a fenomenelor istorice. Mai precis, ei v d în ea o nara iune care ar
explica fenomenele istorice i sociale prin eliberare de constrângerile povestirii i ale hegemoniei
metodei genetice. Asemeni economistului, care pune i el în discu ie fenomene apar inând teritoriului
istoricului, dar o face altfel decât istoricul economiei, voca ia sociologicului ar fi s caute în fluxul
istoric cazurile tipice, mecanisme repetitive, s introduc în istorie metoda modelelor, adic a
reprezent rilor voit schematice i idealizate ale realului” (Boudon, 2005, p. 9).

Dincolo de tradi ia francez i de aceea german a sociologiei clasice, se contureaz , în

spa iul american, un curent care va considera c rolul primordial al sociologilor este acela
de a oferi “sfaturi practice” care s fie luate în considerare de c tre deciden ii politici.
Astfel, înc din perioada de întemeiere, pe lâng func iile de descriere i explicare,
sociologia î i asum i o func ie de prevenire, care presupune aplica ii utile – pe baza
datelor empirice culese din realitate – în zona procesului de decision-making.

“Conform unei alte tradi ii importante, sociologia ar avea mai ales o func ie practic de sprijin acordat
deciziei i, în special, deciziei politice. Aceast orientare este deosebit de important în Statele Unite:
înc de la început, multe cercet ri sociologice sunt inspirate în aceast ar de preocuparea de a
contribui la «solu ionarea» «problemelor» sociale: s r cia, delincven a, omajul, perfec ionarea
metodelor de negociere, de «rezolvare a confliectelor», de exemplu” Boudon, 2005, p.10).

i curentele conturate în secolul 20 în cadrul sociologiei denot o imagine eteroclit a

domeniului. În ciuda încerc rii sintetice apar inând sociologului Talcott Parsons, datat
1937, diversitatea perspectivelor anim în continuare domeniul. În acest cadru larg i
bazat pe diferen e de abordare, exist totu i anumite criterii de fundamentare tiin ific al
c ror rol este acela de a creiona statutul epistemologic al domeniului general al

3
sociologiei, statut care, prin extensie, este aplicabil i în cazul sociologiei politice. În
primul rând, este vorba despre capacitatea descriptiv a sociologiei. Aceasta are în
vedere luarea în considerare a fenomenelor sociale a a cum se petrec acestea în realitate
i posibilitatea de a le a eza în ni te modele teoretice care s îndeplineasc atributele
universalit ii i necesit ii. În al doilea rând, este vorba despre capacitatea explicativ a
sociologiei, care înseamn posibilitatea acestei tiin e ca, în baza unei metodologii
riguroase, s ofere explica ii relative la cauzele anumitor fenomene care se petrec în plan
social. În fine, un al treilea criteriu trimite la capacitatea predictiv a sociologiei, care
implic posibilitatea ca, pe baza modelelor teoretice fundamentate metodologic prin
raportare la date empirice s se poat configura anumite predic ii cu privire la evolu ia
ulterioar a anumitor fenomene sociale. Se cuvine luat în considerare, în acest punct, o
rezerv specific : i în cadrul sociologiei – implicit, al sociologiei politice - , ca i în
cazurile altor tiin e sociale (psihologia, economia etc.) predic iile nu pot fi elaborate
decât pe termen scurt i mediu. Dac sunt elaborate pe termen lung, ele se plaseaz la
limita dintre profetic i utopic. În plus, i predic iile pe termen scurt i mediu se pot
dovedi lipsite de valabilitate, pentru simplul motiv c toate aceste tiin e au ca obiectiv
fundamental explicarea unor fenomene în care sunt implicate fiin e umane, ale c ror
comportamente subiective sunt dincolo de preten iile obiectivit ii tiin ifice pe care le
asum , de regul , tiin ele naturii (biologia, chimia, fizica, matematica etc).

1.2. Metodologia cercet rii sociologico-politice

Dezvoltarea sociologiei politice ca disciplin specific în ansamblul cercet rilor

sociale a implicat i elaborarea unor metode pe baza c rora s se poat realiza analiza
fenomenelor politice. Metodologia specific cercet rii în sociologia politic implic atât
modele teoretice – de exemplu modelul sistemist, modelul behaviorist, modelul
comparativist sau modelul institu ionalist – cât i metode empirice, în mare partea
preluate din arealul sociologiei generale, a a cum sunt ancheta sociologic , experimentul,
observa ia sau analiza documentar . Cercetarea sociologico-politic îmbin a adar
abordarea normativ cu cea empiric pe parcursul mai multor etape, al c ror “standard”
este urm torul: 1) stabilirea fenomenului/problemei care trebuie studiat( ); 2) studiul

4
bibliografiei relative la fenomen/problem ; 3) formularea ipotezelor; 4) determinarea
popula iei de studiat; 5) stabilirea metodelor i tehnicilor de cercetare; 6) colectarea
datelor; 7) analiza rezultatelor; 8) formularea concluziilor. În tradi ia sociologiei politice,
cercetarea a vizat mai ales fenomene precum cele legate de conducerea politic , tipurile
de regim politic, opinia public i comportamentul electoral, procesul de decision-
making, ac iunea colectiv i politicile publice. Metodele folosite de sociologi în analiza
acestor fenomene au avut în vedere atât aspecte cantitative (culegere de date prin
cercetare de teren, în special prin intermediul sondajelor de opinie) cât i aspecte
calitative (corelarea i interpretarea datelor empirice, în urma prelucr rii lor statistice).
Aplicarea acestor metode trebuie s respecte cu rigurozitate anumite reguli formale,
specifice, de altfel, cercet rii tiin ifice. În pofida faptului c , în ideea pozitiv rii
sociologiei politice (pozitivismul, curentul care a sus inut aceast abordare, sublinia
necesitatea ca exactitatea matematic specific tiin elor culturii trebuie transferat i în
cadrul tiin elor sociale), s-a insistat asupra unei contradic ii dintre cantitativ i calitativ,
metodologia contemporan a domeniului accentueaz asupra complementarit ii acestora

“În acest context de referin (metodologic, n.m., D. .), se sus ine, în mod obi nuit, ideea c
abordarea cantitativ este cea care se bazeaz pe tehnici structurate (experiment, anchet cu chestionar
standardizat, plan observa ional riguros etc.), pe când cea calitativ uzeaz de tehnici nonstructurate
(observa ia coparticipativ , interviuri individuale intensive, interviuri de grup, studii de caz, analiza
autobiografiilor). Pe un astfel de plan, se poate argumenta i mai u or complementaritatea i, în foarte
multe circumstan e, necesitatea îmbin rii celor dou tipuri de metode. A a, de exemplu, elaborarea unui
chestionar ar trebui s fie precedat , îndeosebi în cazul unor popula ii sau probleme mai pu in
cunoscute, de un studiu preg titor, în care s se foloseasc interviuri individuale i de grup libere i de
profunzime, analize de documente, autobiografii etc. Sau, tot a a de bine, în urma aplic rii unui
chestionar se poate trece i la utilizarea altor metode, intensiv-calitative. (...) Orice accep iune (dintre
cele curente, fire te) am acorda termenilor de calitativ i cantitativ, este posibil de constatat c i
tiin ele naturii sunt calitative, a a cum i tiin ele umane folosesc din plin cantitativul. Mai mult, cele
dou abord ri nu au, la drept vorbind, nimic care s le opun , în genul în care, de exemplu, am putea
contrapune o schem explicativ bazat pe cauzalitate uneia centrat pe finalitatea ac iunii umane;
dimpotriv , ele sunt complementare, una reclamând-o pe cealalt pentru a întregi i consolida
construc ia teoretico-explicativ pornit de la un tip de model.” (Rotariu, Ilu , 1997, pp. 26-27)

Numai în acest fel analiza sociologico-politic se poate deosebi de tipurile de

discurs asupra societ ii specifice, spre exemplu, unui politician, unui comentator politic
ori unui jurnalist. În ciuda dezbaterilor epistemologice care au existat i exist înc în
sociologia politic , analiza sociologic se remarc , înainte de toate, prin respectarea

5
criteriilor de tiin ificitate. Ea se construie te pas cu pas, plecând de la elaborarea
ipotezelor cu privire la cercetarea unui anumit fenomen i pân la elaborarea raportului
de cercetare. De regul , cercetarea unui fenomen politic se plaseaz în cadrul unui model
conceptual sau, simplu spus, al unei teorii sociologice. Teoria sociologic reprezint o
sum de elemente care ofer perspectiva de ansamblu, cu valabilitate universal , asupra
unor fenomene individuale. Drumul de la teoria general (de exemplu, cea specific
behaviorismului, potrivit c reia factorii sociali influen eaz comportamentele umane,
determinând ac iunile individuale) înspre cercetarea unui fenomen particular (spre
exemplu, analiza comportamentului votan ilor în perioadele electorale) constituie un
demers deductiv, în care se pleac a adar de la elemente generale pentru a se ajunge la
în elegerea unor fenomene particulare. În alte cazuri, se poate apela îns i la demersul
inductiv, care pleac de la analiza datelor empirice particulare (spre exemplu,
func ionarea unor institu ii publice reprezentative din perspectiva transparen ei procesului
de luare a deciziilor), pentru a se construi o teorie general (de orientare institu ionalist ,
în acest caz).

“În sens larg, prin teoretic se în elege existen a i func ionarea unor modele explicative,
ipoteze, teorii, reflexii, iar prin empiric studierea realit ii concrete, culegerea de date efective (despre
entit i empirice i raporturile dintre ele) folosind observa ia, experimentul, ancheta i alte metode prin
care subiectul cercet tor poate intra în contact i lua în st pânire partea din realitatea social – dac e
vorba de asemenea tiin e – care-l intereseaz . Ast zi în comunitatea tiin ific este pe deplin acceptat
ideea unit ii dintre teoretic i empiric, existen a celor dou dimensiuni în orice demers din disciplinele
socio-umane. Orice construc ie teoretic are o minim baz factual (date empirice), dup cum orice
investiga ie empiric presupune un minim de teorie. (...) Se recunoa te, de asemenea, c între teoretic i
empiric subzist un fel de feed back pozitiv: ipotezele, teoriile, ideile, în general, poten eaz cercetarea
concret , iar constat rile empirice conduc la formularea de noi ipoteze, interpret ri, teorii.” (Rotariu,
Ilu , 1997, p. 20)

Sociologia politic utilizeaz , a adar, modele teoretice i metode empirice care se

combin într-un demers complementar, deopotriv cantitativ i calitativ, deductiv i
inductiv i care urm re te atât explicarea fenomenelor, cât i în elegerea acestora în
profunzime.

6
 „Contrastul puternic dintre abordarea pozitivist i cea fenomenologic s-a particularizat în
sociologie în distinc ia dintre explica ie i „în elegere” (verstehen) sau, cum tot mai mult i se spune i în
române te, „comprehensiune”. În cadrul explica iei, cercet torul lucreaz cu scheme cauzale i cu
subsumarea fenomenelor particulare la legi generale; aici el eviden iaz leg turi statistice, influen e i
determin ri (de preferin cuantificabile) între fenomene i procese sociale, lucreaz cu variabile
„dependente” i „independente”, cu structuri factoriale, pe cât vreme în în elegere se face apel la
empatie (capacitatea de a-l în elege pe cel lalt, la experien a tr irilor proprii. Cam acesta este modul
obi nuit în care, în literatura de specialitate, sunt contrapuse cele dou abord ri”. (Rotariu, Ilu , 1997, p.
25)

i la nivelul principiilor epistemologice aplicate în cercetarea sociologic a

fenomenelor politice nu exist o unitate a perspectivelor. Astfel, exist , pe de o parte,
abord ri care se revendic de la principiul individualismului metodologic. Potrivit
acestora, elementul central de la care trebuie s plece orice studiu al realit ii politice este
individul, v zut ca un atom social i considerat a fi unic i indivizibil, ceea ce îl face
diferit în raport cu ceilal i indivizi. În analizele sociologico-politice construite pe baza
acestui principiu, se consider c socializarea diferit pe care o cunoa te fiecare individ,
valorile diferite pe care individul le internalizeaz , precum i tipul de cultur politic pe
care fiecare dintre indivizi îl acceseaz determin comportamente diferite în plan social i
politic. Simplu spus, individul constituie nucleul central al societ ii i, ca atare, el singur
î i poate determina rolul pe care îl va de ine în cadrul acesteia. Pe de alt parte, în
sociologia politic sunt prezente i abord ri care apeleaz la principiul holismului sau
colectivismului metodologic. Din perspectiva acestora, o explica ie coerent a
problemelor sociale i politice trebuie s plece de la analiza grupurilor mari, în ideea c
influen ele sociale se repercuteaz asupra fiec rui individ. Prin urmare, individul apare, în
acest context, doar în forma unei roti e dintr-un mecanism, având un rol social
determinat. Prezen a principiului holismului metodologic în cadrul sociologiei politice
este fundamentat pe ideea necesit ii apropierii acestui domeniu de standardele
metodologice care pot fi reg site în cazul tiin elor naturii. Aplicând, practic, o abordare
organicist asupra societ ii, autorii interesa i de construc ia holist a spa iului social au
preluat din biologie ideea func ion rii societ ii ca un organism. Plecând de aici, au
rezultat diferite proiec ii „totale” asupra spa iului social, considerându-se c , în
construc ia social a realit ii, ceea ce import nu sunt atât „atomii” sau agen ii sociali,
indivizii, ci grupurile sociale sau societatea în ansamblul s u. În secolul XX, critica
epistemologic a teoriilor sociale holiste le va plasa în contextul curentului mai larg al

7
istoricismului. Nefiind un simplu agregat de indivizi, grupul social sau societatea în
ansamblul s u nu pot fi în elese decât plecând de la premisa determin rii sociale, potrivit
c reia evolu ia totalit ii sociale nu depinde de ac iunile sau credin ele individuale ale
membrilor s i, ci de tradi iile i institu iile societ ii îns i.

„Astfel de considera ii sugereaz cu pregnan c exist o strâns conexiune între istoricism i

a a-numita teorie biologic sau organicist a structurilor sociale, teorie care interpreteaz grupurile
sociale în analogie cu organismele vii. Într-adev r, se spune c holismul trebuie s fie caracteristic
fenomenelor biologice în general, iar punctul de vedere holist este socotit a fi indispensabil studiului
despre modul cum istoria diferitelor organisme influen eaz comportamentul lor. Argumentele holiste
ale istoricismului au deci capacitatea de a scoate în eviden asem narea dintre grupurile sociale i
organisme, chiar dac istoricismul nu trebuie s conduc cu necesitate la acceptarea teoriei biologice a
structurilor sociale”. (Popper, 1996, p. 11)

Toate aceste delimit ri sunt necesare sociologiei politice, în m sura în care, spre
deosebire de tiin ele exacte, acest domeniu, ca i celelalte înscrise în ansamblul tiin elor
socio-umane, este unul în care i subiectivitatea cercet torului este un factor foarte
important, care poate influen a demersul tiin ific. Acest lucru nu înseamn c sociologia
politic ar fi un domeniu prin excelen subiectiv, ci doar c realizarea unor analize nu
doar exacte, matematice, ci, mai mult, perfect obiective r mâne în continuare un
deziderat. De altfel, marja de eroare a sondajelor de opinie public , spre exemplu,
amintit în cadrul oric rui raport de cercetare profesionist realizat, nu face decât s
ilustreze acest lucru.

Recomandare: Pentru aprofundarea problemelor prezentate pe parcursul acestui

capitol, lectura i ANEXA 1, Etape, metode i tehnici în cercetarea sociologic

Defini ii

EPISTEMOLOGIE – domeniu de studiu filosofic care se ocup cu originile, natura i

scopurile cunoa terii umane în cadrul diferitelor tiin e, sau, simplu spus, teoria filosofic
a cunoa terii tiin ifice.

CRITERIU TIIN IFIC – indicator de departajare a demersului tiin ific de cel non- tiin ific,
a universului de discurs propriu tiin ei de cel specific, spre exemplu, religiei.

ANALIZ CALITATIV – ansamblu de tehnici de cercetare care vizeaz interpretarea unor

date empirice, prin stabilirea de corela ii, astfel încât s se poat ajunge la o n elegere
aprofundat a fenomenului studiat.

8
ANALIZ CANTITATIV – ansamblu de tehnici de cercetare, pe baz de formule
matematico-statistice, care vizeaz dezvoltarea unor scheme i categorii standardizate cu
privire la anumite fenomene politico-sociale.

INDIVIDUALISM METODOLOGIC - [presupozi ie teoretico-metodologic potrivit c reia

exist ] „o preeminen absolut a individului în raport cu sistemele sociale din care face
parte. Individul uman este singurul sistem orientat efectiv i complet de finalit i proprii.
Societatea reprezint doar rezultanta ac iunilor umane, ea neavând o logic autonom i
determinant în raport cu membrii s i” (Zamfir, Vl sceanu, 1993, p. 282)

HOLISM METODOLOGIC – „presupozi ie teoretico-metodologic conform c reia sistemul

are preeminen absolut asupra p r ilor. (...) Metodologic, holismul implic necesitatea de
a se porni de la sistem i de la logica acestuia, elementele putându- i g si o explica ie
integral într-o asemenea perspectiv . Consecin : i individul uman, în calitate de
element component fundamental al oric rui sistem social, trebuie considerat ca fiind
integral modelat de cerin ele respectivului sistem. Moral i politic, holismul duce la
subordonarea complet a individului unei logici sociale globale, alienante” (Zamfir,
Vl sceanu, 1993, p. 282)

Întreb ri i exerci ii

• Reda i i explica i criteriile de fundamentare tiin ific a sociologiei politice

• Care este „standardul” cercet rii sociologico-politice?
• Explica i principiul individualismului metodologic i încerca i s -l aplica i în cazul
unui fenomen politic
• Explica i principiul holismului metodologic i înceca i s -l aplica i în cazul unui
fenomen politic

9
 2. ELITELE I PROBLEMA CONDUCERII POLITICE

Pe parcursul acestui capitol, ve i înv a urm toarele:

• orice societate este condus de o clas redus numeric, numit elit , care
este selectat în func ie de anumite criterii;
• coordonatele principalelor teorii sociologice referitoare la elite;
• principalele caracteristici ale clasei politice, ca i func iile pe care aceasta le
de ine în plan social;
• importan a partidelor politice în procesul de constituire a clasei politice.
Cuvinte-cheie: elit (guvernant /neguvernant ), clas politic , pluralism, poliarhie,
partid politic.

Cantonat ini ial în zona reflec iei filosofice, problema conducerii politice s-a
identificat, pentru o perioad îndelungat , cu aceea a guvern mântului. Înc din
antichitate, gânditorii au împ r it societatea uman între un grup minoritar, c ruia i se
atribuiau calit i excep ionale i, pe aceast baz , un rol conduc tor, i o mas larg a
supu ilor, c rora li se impuneau comandamente comportamentale dezirabile. Aceast
divizare social i, implicit, politic , apare în scrierile lui Platon – care proiectase, în
Republica sa, o societate în care trebuia ca filosofii s fie regi ori regii s devin filosofi,
dar i în cele ale lui Aristotel – care, f când, în Politica, inventarul constitu iilor din
vremea sa, ajunsese la concluzia c cel mai bun tip de regim politic este acela care îmbin
caracteristicile republicii cu cele ale aristocra iei. S-a conturat astfel o linie de gândire
care va culmina, la final de secol XIX i început de secol XX, cu o concep ie sociologic
– transbordat ulterior i în tiin a politic – al c rei obiectiv central era acela de a analiza
caracteristicile elitelor prin raportare la cele ale maselor. Analiz m, în acest sens, teoriile
clasice ale elitismului politic, dezvoltate de Pareto, Mosca i Michels, orientându-ne apoi
asupra celor contemporane, a a cum apar acestea la autori precum Le Bon i Ortega y
Gasset, Dahl i Wright-Mills.

10
 2.1. Teorii clasice ale elitismului politic

Pe baza ipostazierii elitei, din diferite perspective, concep iile clasice asupra
minorit ii conduc toare sus in idei utile pentru sociologia politic , mai ales în ceea ce
prive te “locul i rolul unei elite, criteriile de selec ie, finalit ile ac iunii ei, raporturile pe
care le între ine cu ansamblul societal. Aici aportul sociologiei este de o importan
deosebit , întrucât individul în politic etaleaz calit i sau defecte numai în raport cu
membrii societ ii, în cazul special al politicii i în raport cu institu iile i regulile
procesului politic” (Z pîr an, 1992, p. 32). Elitismul clasic este cel care a propus o
imagine empiric , sociologic asupra societ ii umane, dorind s demonstreze astfel c
orice form de organizare politic va determina apari ia în cadrul s u a unei minorit i
conduc toare.
Primul care sistematizeaz o concep ie asupra guvern rii societ ii de c tre elite
este Vilfredo Pareto, sociologul italian accentuând în principal asupra caracteristicilor
psihologice ale indivizilor care formeaz aceast minoritate suprapus social i politic
maselor. F când diferen a dintre elita guvernant i elita neguvernant , Pareto propune o
viziune meritocratic asupra organiz rii i func ion rii oric rei societ i.

11
 În concep ia lui Pareto, “elita guvernant (elita în sensul îngust al cuvântului) desemneaz persoanele
care particip nemijlocit la conducere, este pu in numeroas , iar puterea sa se întemeiaz pe o
combina ie între coerci iune i consim mânt” (Varzari, 2003, p. 52). În ceea ce prive te elita
neguvernant , aceasta se constituie din acei indivizi de excep ie care, de i, prin statutul lor, au acces la
structurile elitiste, nu de in nicio influen asupra actului guvernamental. Categoria elitist este prezent
în fiecare societate, impunerea sa fiind dat , în primul rând, de resursele conomice, dar i de structura
de personalitate a membrilor acestei categorii, care î i g sesc expresia în mediul profesional i politic pe
care ei i-l delimiteaz . Societatea uman este a adar marcat în mod profund de inegalitate. Lupta
pentru putere care se d în interiorul acestei categorii restrânse de indivizi împarte elitele, în viziunea lui
Pareto – i aici teoreticianul italian preia metaforele folosite de Machiavelli în Principele s u – în elite
”vulpi” i elite „lei”. Primele se caracterizeaz prin spiritul inovator, dar i prin prosperitate economic ,
folosindu-se de instrumente precum iretenia, frauda i corup ia pentru a accede la putere. Elitele „lei”,
în schimb, „se impun prin autoritatea moral rezultat din înclina ia lor de a folosi mijloace radicale,
for a, coerci ia, pentru men inerea ordinii în societate, eliminarea corup iei, a anarhiei, a speculei, a
fraudei etc.” (Tudor, Gavrilescu, 2002, pp. 37-38). Fiecare dintre aceste tipuri de elit poate dobândi, la
un moment dat al evolu iei societ ii, puterea de a guverna, îns , în mod inevitabil, elita aflat la putere
trebuie s fac fa unui proces de erodare. Pentru ca societatea s nu stagneze i evolu ia sa s fie în
continuare posibil , apare un proces prin care, pe de o parte, în cadrul elitei sunt încorpora i indivizii cu
indici superiori din rândul maselor, iar pe de alt parte, elitele înse i se înlocuiesc la guvernare. Acest
proces are un caracter de norm social i este numit de Pareto legea circula iei elitelor. A a cum
sugereaz exege ii, „la V. Pareto procesul istoric este o circula ie continu a tipurilor de elit , o
succesiune permanent a minorit ii guvernante care se formeaz , lupt pentru putere, exercit puterea,
degenereaz i este schimbat de alt minoritate privilegiat ” (Varzari, 2003, p. 53).
Urmând parc linia de gândire aristotelic , Pareto se va pronun a deschis
împotriva organiz rii democratice a societ ii, considerând c aceasta ar permite accesul
la putere a celor neînzestra i nici din punct de vedere intelectual i nici din punct de
vedere economic, ceea ce ar conduce la degenerarea spa iului politic i social.
De i nu a folosit niciodat termenul „elit ”, Gaetano Mosca este, la rândul s u,
unul dintre fondatorii elitismului sociologic clasic. Având ca fundament o perspectiv
diacronic , Mosca apreciaz c întotdeauna a existat o minoritate dominant (numit
„clas dominatoare”, „clasa de sus”, „clas guvernant ”, „clica conduc toare”,
„minoritate organizat ” sau „minoritate guvernant ”) i o mas a domina ilor (cunoscut
i sub denumirile de „clas dominat ”, „condus ”, „guvernat ”, „de jos” sau „majoritate
dezorganizat ”). Rolul elitei, indiferent de mijloacele pe care aceasta le folose te pentru
a- i atinge obiectivele, este acela de a garanta perpetuarea puterii. Pentru a se manifesta
cu succes pe scena politic , clasa conduc toare trebuie s reziste în pemanen la
presiunile exercitate asupra vârfurilor politice de c tre masele dominate, aceasta fiind
cheia care asigur conservarea puterii. În caz contrar, riscul la care se expune clasa
politic este acela de a- i pierde locul din avangarda social , loc pe care îl va ocupa o
nou elit .

12
 Preocupat, la rândul s u, s determine acele calit i care îl fac apt pe un individ de a face parte din clasa
conduc toare, Mosca analizeaz o serie întreag de „virtu i elitiste”. Astfel, sus ine teoreticianul, de-a
lungul secolelor, principalele atribute ale reprezentan ilor elitei au fost vitejia, bog ia i cuno tin ele
teologice, toate acestea fiind responsabile de existen a a trei forme de aristocra ie, i anume militar ,
financiar i bisericeasc . Odat cu epoca modern îns , abilitatea de a guverna este cea care se v de te
a fi calitatea de excep ie ce permite unui individ accesul în clasa dominant . Dincolo îns de capacit ile
intelectuale individuale, ceea ce face diferen a fundamental dintre dominan i i domina i trebuie
judecat prin intermediul criteriului organiz rii: „Puterea minorit ii dominante asupra majorit ii este
inevitabil pe motiv c clasa politic este v dit organizat , posed o superioritate material , moral i
intelectual , iar aceast superioritate st la baza unit ii de grup i de idei a minorit ii dominante”
(Varzari, 2003, p. 54). i în viziunea lui Mosca este subliniat lupta dintre diversele segmente ale elitei,
teoreticianul considerând c orice elit are nevoie de înnoire, pentru realizarea c reia se poate apela la
trei „mecanisme” principale: mo tenirea, alegerea i cooptarea. Se poate deci observa c , asemeni lui
Pareto, indivizii de excep ie din cadrul maselor dominate pot fi coopta i în clasa conduc toare.

Neacceptând democra ia ca form de guvernare, i înscriindu-se astfel în tradi ia elitist

deja conturat , sociologul italian sus ine totu i necesitatea ca minoritatea conduc toare s
de in legitimitatea care s -i permit domina ia asupra majorit ii dezorganizate.
Ob inerea legitimit ii se poate face în dou modalit i. Pe de o parte, superioritatea
spiritual a elitei, faptul c aceasta este bine oganizat , precum i unitatea ideologic pe
care o manifest membrii s i vor determina con tientizarea dreptului s u incontestabil de
a de ine puterea. Pe de alt parte, legitimitatea guvern rii societ ii de c tre o elit trimite
la o problem de ordin axiologic, iar „tratarea elitelor din punct de vedere valoric
presupune eviden ierea calit ilor care asigur elitei superioritatea material , intelectual
i moral ” (Varzari, 2003, p. 56).
Teoria elitist dezvoltat de Roberto Michels are în centrul s u ideea de oligarhie,
considerat o structur specific oric rei organiza ii, care concentreaz puterea la nivelul
unui num r restrâns de indivizi. De altfel, Michels este cel care teoretizeaz legea de fier
a oligarhiei („cine spune organiza ie, spune oligarhie”), pe baza c reia va concluziona c
organizarea democratic a societ ii umane este practic imposibil . Aceasta deoarece
orice form de organizare – inclusiv sau mai ales cea politic – d na tere unei oligarhii
al c rei principal scop este ob inerea i conservarea puterii. În mod evident, nu to i
membrii unei organiza ii pot s aib acces la mecanismul decizional. Rezult de aici c
exercitarea puterii este un privilegiu rezervat numai „ini ia ilor” în procesul de decision-
making.

13
 Legea de fier a oligarhiei este explicat de c tre Michels prin trimitere la dou categorii de factori.
Exist , astfel, factori psihologici care determin concentrarea puterii la nivelul superior al unei
organiza ii, dar i factori care depind de îns i structura unei organiza ii. Aceast realitate este cu atât
mai prezent în cadrul formelor moderne de organizare politic , i anume în cadrul partidelor politice:
„Este evident c o asemenea organizare are nevoie de efi care s o coordoneze în mod unitar i coerent.
Dar necesitatea organiz rii i identific rii oamenilor capabili s o coordoneze (...) constituie dou
constrângeri de o importan crucial , pre ul ignor rii lor fiind dezagregarea, ac iunea haotic i, în cele
din urm , înfrângerea. Ceea ce înseamn c necesit i strategice obiective i imperioase duc în mod
logic de la organizare la conducere i de aici la oligarhizare, prin disciplin , ierarhizare i control”
(Tudor, Gavrilescu, 2002, p. 45). Fiind ea îns i o form de organizare expandat la nivelul tuturor
domeniilor pe care le subîntinde, societatea modern suport , la rândul s u, efectul aceleia i legi de fier
a oligarhiei. În acest context, societatea democratic va oferi, în cel mai bun caz, imaginea unei
organiza ii suprapuse, în cadrul c reia exist o competi ie permanent pentru putere, la care iau parte
organiza iile oligarhice care o constituie. Mai tran ant spus, concluzia lui Michels este aceea c
democra ia îns i este oligarhic , o realitate explicat prin trei tendin e: „(...) esen a omului (calit ile
psihice ale maselor), particularit ile luptei politice (confruntarea elitelor pentru pozi iile puterii) i
specificul dezvolt rii organiza iilor (legile structurii organiza iei). Aceste tendin e sunt cele care
contribuie la faptul c democra ia conduce la oligarhie (subl.n., D. .), la apari ia i afirmarea
minorit ilor dominante, a elitei conduc toare” (Varzari, 2002, p. 58).

Dup analiza coordonatelor principale ale celor mai importante teorii clasice ale
elitismului politic, putem desigur s ne întreb m care sunt motivele i condi iile pentru
care i în care apare elita în societate. De asemenea, putem observa c exist posibilitatea
de a vorbi nu doar de existen a unei singure elite, ci de a mai multora, de diferite tipuri.
Se poate a adar considera c elitismul clasic urm re te analiza activit ii indivizilor ce
constituie elita sub aspectul eficien ei acestora, constituindu-se astfel într-o “form de
m surare a valorii selec iei i contra-selec iei sociale” (Teodorescu, 2000, p. 132). Mai
mult decât atât, teoriile elitismului clasic au oferit noi modalit i de interpretare a
organiz rii sociale, care s-au concretizat ulterior în perspectivele teoretice oferite de
elitismul contemporan.

2.2. Teorii contemporane ale elitismului politic

Elitismul s-a dezvoltat, în mod fundamental, ca un r spuns la o întrebare care a

dominat gândirea politic înc din antichitate: „Cine trebuie s guverneze?” Dac
filosofii politici ai antichit ii au construit r spunsuri la aceast întrebare plasându-se într-
un spa iu al normativului, sociologii eliti ti moderni au încercat s demonstreze c , în
plan empiric, în orice societate exist o minoritate conduc toare i o majoritate care este
dominat . A a cum sus ine sociologul Vladimir Pasti, „fundamentul teoriei elitiste este

14
observa ia empiric c (sic!) în toate societ ile, aproape independent de sistemul politic,
se constituie o clas politic ai c rei membri tind s - i men in i s se reproduc ca
de in tori ai puterii politice. În plus, num rul acestora nu este niciodat atât de mare încât
s nu poat fi observat c este mic, din punct de vedere statistic, raportat la restul
societ ii” (Pasti, 2004, p. 201). Direc ia principal în care î i vor îndrepta aten ia
teoreticienii elitismului contemporan va fi dat de identificarea locului geometric în care
s-ar putea întâlni realitatea politic a guvern rii societ ii de c tre elite i principiile
teoriei democratice. Deschis de interoga iile unor autori precum Ortega y Gasset, Karl
Mannheim i Joseph Schumpeter, cercet rile în aceast direc ie au fost continuate de C.
Wright Mills, Robert Dahl, Raymond Aron sau Giovanni Sartori. Implica iile teoriilor
dezvoltate de ace ti autori au oscilat între dezvoltarea unei conceptualiz ri a elitelor în
termeni valorici, axiologici, trecând prin configurarea unei viziuni pluraliste asupra
elitelor i pân la circumscrierea unor concep ii liberale de stânga cu referire la elite.
Versiunea axiologic a elitismului se contureaz o dat cu cre terea importan ei
preocup rilor legate de psihologia mul imilor, dezvoltate de c tre Gustave Le Bon, care
înc din 1913, anun a caracteristicile maselor. Astfel, autorul francez ar ta c , atunci când
urm resc interese latente i se constituie inten ional, mul imile dau na tere unor
fenomene psihosociologice (precum efectul de desc rcare, contagiunea emo ional ,
sugestibilitatea colectiv , sentimentele colective ce fac posibil apari ia unei mitologii
politice etc.) ce pot fi speculate de liderii care cunosc tehnicile de manipulare, astfel încât
ele pot deveni principalul actor politic al revolu iilor, al c ror consecin reu it este, de
regul , schimbarea regimului politic pe care îl contest (Z pîr an, 1992, p. 32). Ceea ce
remarca Le Bon este, al turi de colectivismul care caracterizeaz masele, ira ionalitatea
care apare în cadrul lor. Indivizii nu mai pot realiza nicio alegere ra ional ci, dimpotriv ,
sunt „prelua i” de efuziunea colectiv . Vorbind, la rândul s u, despre mase, filosoful
Ortega y Gasset afirma c , o dat cu Imperiul Roman, masele au intrat în istorie i c
secolul al XX-lea este caracterizat prin faptul c elitele („interpre ii” principali ai istoriei)
s-au retras în spatele cortinei, pe scena istoriei r mânând doar „corul” (masele). Cum se
poate observa, din punctul de vedere al elitismului, termenul de mas , spre deosebire de
cel de elit , implic o conota ie negativ , fapt care se datoreaz caracteriz tii mul imilor
ca fiind determinate în ac iunile lor de ira ionalitate. În plus, observ sociologii, ac iunile

15
maselor sunt mereu acelea i: „revolta popular , insurgen a general sau minoritar ,
revolu iile, potestele de strad , grevele etc. Sunt formele ordinare pe care istoria le
consemneaz ca mi c ri sociale” (Teodorescu, 2000, p. 134). Spre deosebire de acestea,
elitele se caracterizeaz prin ra ionalitate i prin ac iunile lor organizate, în sensul
men inerii ordinii sociale i a realiz rii interesului colectiv. Ocupându- i locurile gra ie
valorii pe care o de in ca persoane, indivizii ce- i revendic apartenen a de la elit nu sunt
captivi ai intereselor egoiste, ci garan ii aplic rii acelor politici care urm resc realizarea
bun st rii pentru întreaga societate. Ca atare, nu poate fi vorba doar despre un simplu
fenomen al domina iei maselor de c tre elite, ci de calitatea superioar a celor care sunt
mai potrivi i pentru a conferi un sens ra ional actului de conducere, de guvernare.

Membrii elitei î i constituie legitimitatea pozi iei dominante i, prin aceasta, autoritatea care pretinde
supunere în virtutea calit ilor pe care le de in. Ei nu sunt robi ai pasiunii date de lupta pentru putere, ci
ajung în vârful piramidei sociale ca urmare a unui proces de selec ie pe criterii valorice. Putem sublinia,
în acest context, c argumentul pe care i elitismul valoric contemporan îl uziteaz trimite la
inegalitatea funciar dintre oameni, de aici decurgând, practic, ideea c poate exista o compatibilitate
între democra ie i organizarea elitist a societ ii: „Afirmarea elitei nu contravine principiilor
democra iei, iar egalitatea social trebuie în eleas ca o egalitate a anselor de via i nu ca o egalitate a
rezultatelor, a statusului social. Oamenii nu sunt egali fizic, intelectual i nici dup alte caracteristici; de
aceea statul democratic trebuie s asigure pentru ei aproximativ acelea i condi ii de start” (Varzari,
2003, p. 61).

Propunând o perspectiv care s eviden ieze mai în profunzime rela ia de

compatibilitate dintre elitism i societatea de tip democratic, viziunea pluralist asupra
elitelor are ca ipotez central ideea c , în sistemele politice democratice ale
contemporaneit ii, puterea politic nu mai constituie un monopol. Dimpotriv , exist o
multitudine de poli ai puterii, care pleac de la simplii cet eni i, trecând prin diversele
forme de asociere voluntar a acestora, ajunge la organiza iile politice i la elitele
guvernamentale. Cel mai reprezentativ teoretician este, în acest sens, politologul Robert
A. Dahl, nefiind deloc întâmpl tor faptul c întreaga sa teorie democratic se bazeaz pe
conceptul de „putere” i pe modalitatea în care în elege s defineasc acest concept.
Al turi de David Truman, Charles Lindblom sau Gabriel Almond, ca fondator al teoriei
democra iei pluraliste, Dahl accentueaz asupra grupurilor în via a politic , lansând o
defini ie a conceptului de putere în societate, putere care, pân atunci, fusese localizat

16
numai la nivelul institu iilor statului. În concep ia sa, puterea în societate presupune
„capacitatea lui A de a ac iona în a a fel încât s controleze r spunsurile lui B”. Acest
nou concept al puterii este necesar, consider autorul, întrucât legislativul, executivul i
puterea judec toreasc nu acoper toate rela iile de putere sau procesele de control din
societate. Plecând de la aceste premise, teoria poliarhiei propus de Dahl urm re te s
analizeze procesele socio-politice prin intermediul c rora guverna ii pot exercita un
control relativ ridicat asupra elitei guvernante. Politologul american define te poliarhia ca
fiind un regim politic în care cet enii pot formula anumite oportunit i, în func ie de
existen a sau inexisten a anumitor condi ii, astfel încât atât oportunit ile, cât i condi iile
se constituie în criterii cu ajutorul c rora putem deosebi un regim politic poliarhic de unul
de alt tip.

Prin faptul c democra ia contemporan asigur cet enilor oportunitatea de a formula preferin e,
oportunitatea de a semnala preferin e, precum i oportunitatea ca preferin ele cet enilor s fie luat în
calcul în mod egal în actul de guvernare, Dahl poate sublinia pluralismul puterii i, prin aceasta,
raporturile de echilibru ce se instituie într-o societate pluralist între diversele elite care coexist în
cadrul acesteia. Pe aceste considerente, „poliarhia este definit ca un regim care ofer posibilit i
extinse de contestare public i participare, concretizate prin satisfacerea celor opt condi ii men ionate
anterior ( i care permit cet enilor s - i formuleze preferin ele, s i le fac cunoscute i s se bucure de
un tratament egal din partea conduc torilor, în ceea ce prive te «cânt rirea» preferin elor lor” (Dîrdal ,
2000, p. 20). Avem aici, în fapt, o defini ie procedural a democra iei, ceea ce face ca teoria lui Dahl s
ofere un cadru minimal al circumscrierii conceptului de democra ie, dar i s eviden ieze rolul pe care
elitele îl joac într-o astfel de societate. În acest sens, politologl Giovanni Sartori afirm c „strategia
fundamental a lui Dahl este s rezerve termenul «democra ie» pentru un «sistem» ideal i s utilizeze
«poliarhia» ca o aproximare a democra iei, în lumea real . În schimb, eu accept «democra ia» pentru
lumea real , dar îi divid semnifica iile în dou jum t i: cea prescriptiv (normativ ) i cea descriptiv
(denotativ )” (Sartori, 1999, p. 153). De aceea consider Sartori c societatea democratic specific
perioadei contemporane ar trebui s fie în eleas ca un sistem selectiv al minorit ilor competitive alese,
adic ar trebui s fie, în primul rând, o poliarhie selectiv (Sartori, 1999, p. 163), i apoi o poliarhie
meritorie (Sartori, 1999, p. 165).

În contextul perspectivei elitiste care se situeaz , din punct de vedere ideologic, în

zona stângii liberale, dezvoltat de sociologul american C. Wright Mills, societatea
contemporan nu apare îns ca fiind una în care exist o competi ie între elite, competi ie
desf urat în spiritul pluralismului democratic. Dimpotriv , teoria lui Mills subliniaz
existen a unei singure elite, ai c rei membri nu sunt selecta i pe criterii valorice, ci în
virtutea faptului c ace tia de in de regul pozi ii-cheie în cadrul institu iilor sociale
organizate ierarhic. Concentrându- i analiza asupra societ ii americane, sociologul

17
amintit teoretizeaz conceptul de „elit a puterii” (power-elite), constatând c „o
caracteristic a societ ii americane este aceea c descinde în mare parte din vechea elit ,
c reprezentan ii s i – a a cum o demonstreaz statisticile – apar in marilor familii bogate
din ultimele decenii, iar pe aceast baz , ea duce o via specific , având o conduit i un
stil aparte” (Tudor, Gavrilescu, 2002, p. 62). În concep ia lui Mills, cl dindu- i puterea pe
o impresionant for financiar i sporindu- i în permanen bog ia, elita societ ii
contemporane ia decizii care afecteaz întreaga societate, de i exist o separa ie net între
aceasta i mase. Astfel, de i nu cunoa te problemele cu care se confrunt masele,
membrii elitei puterii iau decizii a c ror aplicabilitate aduc atingere intereselor diverselor
segmente sociale pe care i le subordoneaz .

Suprapunându-se, practic, peste o interpretare în termeni de clase sociale separate în func ie de un

criteriu economic, teoria elitist a lui Mills eviden iaz faptul c „recrutarea elitei se înf ptuie te
preponderent din propriul mediu în baza valorilor social-politice personale, criteriile select rii fiind
de inerea mijloacelor de influen , prezen a calit ilor individuale deosebite, posedarea unei pozi ii
sociale conformiste” (Varzari, 2003, p. 64).

A a cum se poate observa, comun tuturor acestor interpret ri este ideea c exist
o constant în evolu ia social , care se men ine intact pân în contemporaneitate, fiind
redat în segmentarea societ ii într-o clas conduc toare, care de ine capacitatea de a lua
deciziile politice, i o clas subordonat , care, în practica politic , se supune
comandamentelor colective. Întrucât aceast categorie restrâns al c rei principal rol este
acela de a asigura conducerea politic a societ ii (de a de ine deci puterea politic ) este
alc tuit din indivizi, sociologia i tiin a politic abordeaz aceast problematic în
rela ie cu problema celor care formeaz clasa politic a unei societ i.

Recomandare: Pentru aprofundarea problemelor prezentate pe parcursul acestui

capitol, lectura i ANEXA 2, Clasa politic postcomunist în Europa Central i de Est.
Studiu de caz

18
Defini ii

ELIT – „grupuri sociale care au monopolizat, într-un fel sau altul, autoritatea i puterea,
exercitându-le pe acestea din urm printr-o form sau alta de domina ie (economic ,
social , politic , cultural , ideologic etc). Monopolizarea puterii i autorit ii a fost
explicat ca o consecin a calit ilor sau însu irilor intrinsece ale membrilor elitei, a
pozi iei sociale mo tenite, a conjuncturilor favorabile, a ac iunii sau presiunii unor factori
externi” (Zamfir, Vl sceanu, 1993, p. 215)

CLAS POLITIC – „un ansamblu al agen ilor politici individuali, lideri i oameni din
aparatul politic, din legislativ, din administra ia central i local , care sunt sau aspir s
ajung la putere, care iau decizii sau influen eaz deciziile, asigurând astfel exercitarea
efectiv a puterii în stat, respectiv a suveranit ii” (Tudor, Gavrilescu, 2002, p. 178)

PLURALISM – „existen a într-o societate modern a unor institu ii i organiza ii eterogene,

care au interese religioase, economice, etnice i culturale diversificate. Pluralismul politic
define te o societate în care puterea este larg distribuit unor grupuri numeroase,
preg tite s aib modele schimb toare de conflict, competi ie i cooperare. Pluralismul
politic se refer astfel i la guvern ori la alte institu ii sociale ce fac posibil o asemenea
distribu ie a puterii. Ca filosofie politic , pluralismul afirm c diversitatea este de dorit,
fiind o premis a democra iei (Plano, Riggs, Robin, 1993, pp. 113-114)

POLIARHIE – concept introdus de politologul american Robert Dahl, pentru a ilustra

modalitatea de distribu ie a puterii în societ ile democratice contemporane. În viziunea
acestuia, poliarhia este un regim politic în care cet enii pot formula anumite oportunit i,
în func ie de existen a sau inexisten a anumitor condi ii, astfel încât atât oportunit ile, cât
i condi iile se constituie în criterii cu ajutorul c rora putem deosebi un regim politic
poliarhic de unul de alt tip.

PARTID POLITIC – „organiza ie al c rei obiectiv final este cucerirea sau influen area
puterii guvernamentale, în vederea promov rii intereselor politice, economice, ideologice,
culturale etc. ale unor grupuri, clase sau frac iuni de clas , comunit i locale, etnice,
religioase. Partidul politic este o institu ie specific sistemului politic modern, structurat
în forme apropiate de cele actale în a doua jum tate a secolului al XIX-lea. Afirmarea
partidelor politice este asociat cu extinderea democra iei i cu cre terea interesli maselor
pentru via a politic (sufragiul universal, sistemele parlamentare etc.)” (Zamfir, Vl sceanu,
1993, p. 421)

Întreb ri i exerci ii

• Reda i principalele idei ale teoriilor apar inând elitismului clasic

• Reda i principalele idei ale teoriilor apar inând elitismului contemporan
• Care este diferen a dintre „elita guvernant ” i „elita neguvernant ”?
• Ce semnifica ie are conceptul de „oligarhie” în teoria lui Roberto Mitchels?
• Care este sensul conceptului de „poliarhie” în teoria lui Robert Dahl?

19
 3. PARTICIPARE POLITIC I SOCIETATE CIVIL

Pe parcursul acestui capitol, ve i înv a urm toarele:

• principalele caracteristici ale particip rii politice, ca element fundamental al
implic rii cet enilor în procesul de luare a deciziilor;
• importan a rela iei de comunicare în contextul cre terii gradului de
participativitate civic ;
• rolul spa iului public în dezvoltarea unei societ i democratice;
• rolul i func iile societ ii civile într-o societate de tip democratic;
Cuvinte-cheie: participare politic , comunicare politic , spa iu public, societate civil ,
control social, aleg tor rezonabil.

3.1. Caracteristici ale particip rii politice

Participarea cet enilor la via a public a devenit o realitate mai ales în ultimele
dou secole. Forme ale particip rii apropiate de sensul pe care îl d m ast zi acestui
termen au existat în Grecia antic , acolo unde s-a dezvoltat o democra ie participativ .
Totu i, democra ia atenian nu garanta un grad foarte mare de cuprindere a cet enilor în
procesul de luare a deciziilor, pentru c aveau calitatea de cet ean numai anumite
persoane, fiind excluse de la dreptul cet eniei femeile, copiii, b trânii, metecii (cei care
nu erau n scu i atenieni) i sclavii. Democratizarea care a luat amploare în epoca
modern a adus cu sine atât cre terea nivelului de participare, cât i posibilitatea ca
cet enii s se implice activ în via a societ ii. În plus, dezvoltarea tehnicilor de
comunicare a permis crearea contextului public i a opiniei publice, elemente de baz ale
comunic rii poltice în societatea contemporan . În elegerea importan ei contextului
electoral, ca un cadru specific al comunic rii politice, a suscitat interesul pentru
dezvoltarea tehnicilor electorale, cât vreme competi ia politic garantat de pluralismul
democratic a relevat necesitatea orient rii comunic rii, din perspectiva eficien ei acestui
proces, spre captarea unui cât mai larg prijin popular. Astfel,

Tehnicile de comunicare abordate sau folosite în politic au început s fie canalizate spre zona
influen ei sociale, apelându-se atât la metode etice, cât i la metode non-etice. Principala problem a
devenit, în acest context, cum s orientezi comportamentul aleg torului astfel încât s îl po i atrage de
partea unui anumit partid politic sau a unui anumit candidat. Participarea electoral fiind cea mai
intens form de participare politic pe care o cunoa te democra ia contemporan , speciali tii au
elaborat teorii i modele ale comunic rii care s se dovedeasc eficiente din punct de vedere electoral.

20
 Atunci când particip la via a politic , cet eanul o face în baza anumitor
preferin e. Aceast realitate este foarte vizibil atunci când individul este pus în situa ia
de a alege. Ca atare, rolul comunic rii politice ar fi acela de a-l ajuta pe individ s - i
formuleze preferin ele în baza unei analize ra ionale care s -i confere siguran a c va face
o alegere bun , potrivit intereselor sale. Cu toate acestea, este cunoscut faptul c , de cele
mai multe ori, alegerea nu poate fi pur ra ional . Elemente emo ionale, de ordin afectiv,
intervin în „logica” alegerii chiar i atunci când individul este în situa ia a a face o alegere
banal . Cu atât mai mult s-ar putea spune c sunt acestea prezente atunci când este vorba
despre alegerile politice, din moment ce politica este cea care aloc valorile în societate.
De i au fost teorii care sus ineau existen a unui actor politic perfect ra ional, care face
alegeri în baza calculului beneficiilor în raport cu costurile (ce beneficii pot avea dac
votez un anumit partid/candidat i care sunt costurile pentru a ajunge la aceste beneficii),
ast zi se vorbe te tot mai mult de ra ionalitatea limitat a actorului politic, o ra ionalitate
limitat tocmai de aspectele emo ionale, afective care intervin în toate alegerile noastre i
care fac ca aceste alegeri s fie judecate mai curând în termeni de „rezonabilitate”, decât
în termeni de ra ionalitate pur . A adar, trebuie s ne întreb m cum particip cet eanul
obi nuit la politic . O face el într-un mod ra ional sau nu? Care sunt mecanismele care-i
determin alegerile? Cum î i formuleaz preferin ele politice? i Ce rol are comunicarea
în acest proces complex al particip rii politice pe care îl presupune via a public dintr-o
democra ie modern ?
Deschiderea posibilit ii cet enilor de a participa politic a fost asociat cu
accesul public la informa ia politic , cu diversificarea surselor de informare politic i cu
o anumit calitate a comunic rii politice (accesibilitate, pentru c informa ia politic
trebuie s fie asimilat de un public cât mai larg, i diversificarea modalit ilor de
comunicare, pentru c informa ia politic poate fi interpretat în cele mai diverse
moduri). De aici decurge dezvoltarea comunic rii politice dintr-o democra ie pe
coordonatele transparen ei (întrucât ea se desf oar în spa iul public) i a particip rii
publicului, pentru c informa ia politic i agenda public sunt rezultatul unei deliber ri,
deliberare la care particip actori sociali i grupuri de interese diverse.

21
 În practica democratic s-au ivit îns diferite dificult i în ceea ce prive te rela ia dintre
accesul public prin transparen a comunic rii politice i participarea public . De aceea, Camelia Beciu
sus ine c „democra iile moderne se confrunt cu urm toarea dilem : pe de-o parte, instituirea unor
mecanisme care s permit tuturor cet enilor exprimarea colectiv a opiniilor lor (problema accesului
public) i, pe de alt parte, crearea unor mecanisme care s permit exprimarea unei variet i de opinii
(problema particip rii politice). Contradic ia const în faptul c varietatea opiniilor necesit
restrângerea altor opinii, deci, existen a unui public pasiv” (Camelia Beciu, 2000, p. 89). Dac avem în
vedere c democra ia modern presupune o societate foarte complex , devine clar c nu se poate ca, în
acela i timp, to i cet enii s pun în circula ie informa ii i totodat s primeasc informa ii i c unii
dintre indivizi vor alege s tac , ceea ce va face ca interven iile în spa iul public s fie accesibile numai
altor indivizi sau grupuri. Rezult deci c , a a cum nu putem vorbi de o ra ionalitate absolut a actorilor
politici care sunt pu i în situa ia de a face alegeri, nu putem vorbi nici despre existen a unei particip ri
totale sau absolute a cet enilor la comunicarea politic . Este adev rat c , ast zi, aceasta este cu mult
mai larg decât era în societatea specific perioadei feudaliste. Cu toate acestea, din punctul de vedere
al comunic rii politice, trebuie s admitem c participarea cet enilor este una relativ .

A participa la via a politic presupune, pentru un individ rezonabil, s utilizeze

informa ia politic disponibil , f r ca el s se implice foarte activ în monitorizarea
acestei informa ii. Tocmai aici î i dovede te rolul important comunicarea politic , aceea
care îl poate ajuta pe un individ s - i formuleze preferin ele. Speciali tii consider c
„cet enii democra iilor moderne sunt în permanen expu i la un flux stabil de informa ii
generat de mass-media, de discu iile cotidiene etc. Nu oricine este interesat de politic tot
timpul; unii oameni pot avea dificult i în încercarea de a analiza tirile despre
problemele vie ii politice na ionale i de a formula concluzii clare în leg tur cu rolul
jucat de partidele politice în aceste probleme, concluzii care s le influen eze propriile
preferin e partinice. Simplific rile informa ionale care ar putea fi relevante în aceste
situa ii sunt: «schemele cognitive», pentru prelucrarea i reactualizarea informa iilor
politice; «mecanismele de încadrare», pentru simplificarea evalu rilor partidelor i
«evalu rile retrospective» ale performan elor guvernamentale” (Goodin, Klingemann,
2005, p. 237). Aceste elemente pot fi influen ate prin tehnicile de comunicare politic , i
se poate spune c , de aceea, rolul cel mai important în aceste sens îi revine comunic rii
electorale. Aceasta poate conferi con inutul dorit de surs schemelor cognitive ale
aleg torului, îi poate da acestuia informa iile de care are nevoie pentru a putea încadra un
anumit partid sau candidat i poate puncta pozitiv sau negativ – în func ie de interesul
sursei – asupra principalelor realiz ri guvernamentale. Bineîn eles, comunicatorii politici
trebuie s cunoasc , pe baza unor anchete sociologice, ce anume î i doresc cet enii. Mai

22
ales dac este vorba de comunicare electoral este foarte bine ca informa iile furnizate
cet enilor s fie foarte clare i u or de re inut. De obicei, aleg torii sunt preocupa i de
probleme concrete (un loc de munc sigur, securitatea financiar , s n tatea, condi iile de
via , asigurarea unei b trâne i decente, ob inerea unei locuin e etc.). Aceste probleme
trebuie ordonate în baza sondajelor de opinie, care indic ce î i dore te cu prioritate
electoratul. Este de asemenea indicat ca, în elaborarea strategiei de comunicare ce
urm re te s influen eze participarea politic a cet enilor într-un sens dorit de surs (un
partid ori un candidat), s se ia în calcul a tept rile aleg torului rezonabil, adic a
individului mediu, cel care î i formuleaz preferin ele sub influen a unor elemente de
ordin ra ional, dar i emo ional-afectiv. De regul , ace tia î i sintetizeaz propriile
impresii despre un partid ori un candidat într-un profil al preferin elor. Chiar i acei
aleg tori care se conformeaz particip rii la momentul electoral compar partidul favorit
cu celelalte. E adev rat, ace tia sunt mai pu in deschi i la noile informa ii despre partide
care apar chiar în campania electoral , reu ind astfel s î i exprime vechea preferin
pentru partidul favorit, f r s se lase influen a i de vectorii informa ionali care
ac ioneaz pe termen scurt.
Exist situa ii în care, pentru a influen a un comportament astfel încât s poat fi
modificat, exper ii în comunicare politic apeleaz la mesaje care contravin credin elor
aleg torilor. Aceast neconcordan care se creeaz între opiniile unui individ i ceea ce
mesajul politic vrea s transmit poate determina, la nivelul aleg torului rezonabil, un
anumit disconfort psihic. Psihologic, acest proces se nume te „disonan cognitiv ” i d
na tere unui sentiment de insecuritate a individului, ceea ce-l poate face pe acesta s - i
schimbe opiniile, pentru a- i restabili echilibrul cognitiv. De aceea, se sugereaz c o
surs foarte credibil poate determina schimbarea opiniilor aleg torilor, chiar dac
prezint opinii foarte diferite fa de cele ale receptorilor. Pe de alt parte, se arat c un
aleg tor implicat emo ional i care sus ine afectiv un anumit partid ori candidat nu va
putea fi schimbat în comportamentul s u de vot, chiar i atunci când intervine o surs
credibil . Ca atare, concluzia unei astfel de abord ri ar fi c efectul de convingere a unui
mesaj adresat aleg torilor astfel încât ace tia s participe la procesul de comunicare
politic exprimându- i prin vot opinia fa de un anumit partid ori candidat depinde de

23
gradul de implicare emo ional a acestora fa de problema pus în discu ie (Pripp, 2002,
p. 106).

Trebuie luat în calcul faptul c o campanie de comunicare din perioada electoral , la care
cet enii sunt „invita i” s participe constituie pentru ace tia din urm i un proces de înv are. De
aceea, toate elementele comunic rii electorale (afi ele, flutura ii, discursurile politice, dezbaterile,
spoturile video sau audio, reprezent rile imagologice din presa scris etc.) pot determina schimb ri
atitudinale la nivelul anumitor segmente electorale. Ajungem astfel la ideea comunic rii politice ca
proces de influen are social i putem constata c acest proces joac un rol important în contextul
particip rii politice din democra iile contemporane.

O strategie de comunicare ce urm re te realizarea influen ei sociale pentru

modificarea comportamentului electoral în procesul de participare politic poate apela la
urm toarele mecanisme (Iacob, Cismaru, 2003, pp. 41-43) : normalizarea, conformismul,
obedien a i complezen a. Toate aceste elemente pot s se manifeste în contextul
particip rii politice pe care cet enii o au mai cu seam în momentele electorale.
Elementul normaliz rii se refer la norma grupului din care face parte un anumit individ
(profesional sau de alt natur ), ajutând la identificarea puterii pe care o are fiecare dintre
membrii grupului asupra celorlal i, dar i a puterii pe care o are grupul ca întreg asupra
fiec rui membru al s u. Fenomenul cel mai important este dat de faptul c nu exist o
norm dinainte stabilit . Dimpotriv , to i membrii grupului particip la stabilirea unei
norme, fiecare exercitându- i influen a asupra celorlal i. Aceast norm se va constitui în
r spuns al grupului ca întreg la un anumit tip de mesaj. Pentru a exemplifica, putem face
trimitere la situa ia în care un anumit partid face un pact electoral cu un anumit grup de
presiune (cum ar fi un sindicat), reclamând sus inerea electoral a membrilor acestuia.
Influen ele exercitate în cadrul grupului de c tre fiecare individ asupra celorlal i vor
determina, prin normalizare, stabilirea unei pozi ii comune fa de cererea partidului
respectiv – acceptare sau respingere. Nu întotdeauna normalizarea este un element
benefic pentru comunicarea politic , pentru c , atunci când intervin factorii emo ionali, se
poate ajunge la divergen chiar între membrii grupului respectiv.
Un alt element este conformismul, care se refer la tendin a fiec rui individ de a
avea opinii comune cu cele ale majorit ii. Este acceptat c aceast tendin a este mai

24
mare atunci când un individ nu este pe deplin acceptat într-un grup, când este atras de un
anumit grup, când are un statut mai pu in important decât ceilal i membri ai grupului sau
atunci când nu este competent în raport cu anumite sarcini prescrise de c tre grupul
respectiv.
Fiind diferit , datorit mecanismelor ei interne, fa de normalizare i
conformism, obedien a se refer la schimbarea comportamentului unui individ ca urmare
a unui ordin venit din partea unei surse înzestrate cu autoritate legitim .
Un alt mecanism de influen are a comportamentului specific particip rii politice
este complezen a, care apare drept un echivalent al conformismului public. Dac
obedien a este dictat de existen a unei surse de comunicare înzestrat cu autoritate
legitim , în cazul complezen ei de o maxim importan sun rela iile interpersonale, ea
derivând din tentativele de influen are a prietenilor, rudelor, colegilor, cuno tin elor
întâmpl toare etc. Toate aceste mecanisme proprii procesului de influen are social pot
avea un real impact în contextul particip rii politice a indivizilor în momentele electorale.
Rela ia dintre comunicare i participarea politic este astfel din nou eviden iat .
Cercet rile asupra comportamentului politic – i implicit cele efectuate asupra
comportamentului aleg torului în perioadele electorale – atest faptul c procesul de
comunicare este fundamental. Se arat , totodat , c , pentru ca acest proces s fie i
eficient în sensul modific rii comportamentului aleg torilor, este necesar un permanent
control asupra op iunilor acestora. Acest lucru se realizeaz , de regul , prin intermediul
sondajelor de opinie, care urm resc s reconstruiasc o reprezentare a schimb rilor
institu ionale semnificative ce se produc la nivelul electoratului, cum ar fi, spre exemplu,
pierderea suportului electorilor de c tre un anumit partid i câ tigarea acestuia de c tre un
alt partid.

În acest sens, atât explica iile sociologiei politice, cât i teoriile care aduc în discu ie modelul
aleg torului ra ional, au contribuit la consolidarea rela iei dintre cercet rile tiin ifice asupra
comportamentului politic i practicienii în domeniul controlului politic i al tehnicilor de manipulare
(Goodin, Klingemann, 2005, p. 258). S-a dezvoltat astfel, la nivelul speciali tilor în comunicare
politic , o capacitate tehnic de a analiza, prezice i influen a comportamentul social – în acest caz,
comportamentul partidelor politice, al electoratului i rezultatele alegerilor.

25
 În prezent, campaniile electorale sunt descrise (de c tre politicieni, de practicienii
angaja i ai partidelor politice, de consultan ii politici sau speciali tii în campaniile
electorale, de institutele de sondare a opiniei publice, de comentatorii din mass-media i
chiar de un num r mare de aleg tori) drept contexte în care se exercit o mare capacitate
de control. Aceasta ia o form aproape „inginereasc ”, a c rei eficacitate este asociat
abilit ii experimentale de a manipula for ele sociale i de a prezice comportamentul
aleg torilor.

3.2. Spa iu public i societate civil

De i ini ial a avut o conota ie mai curând cultural , no iunea de spa iu public (sau
sfer public , a a cum apare la anumi i autori) prime te, o dat cu dezvoltarea
contractualismului modern i cu punerea în discu ie i, ulterior, în practic , a principiilor
statului de drept, o semnifica ie înc rcat politic. O dat cu modernitatea i cu
declan area procesului socio-istoric al democratiz rii societ ilor occidentale, politicul nu
se mai poate manifesta în absen a spa iului public, ale c rui institu ii principale se nasc în
zona interdependen elor dintre public, organismele societ ii civile i organismele
politice. Nu întâmpl tor, un spa iu public configurat politic apare în Anglia veacurilor
XVII-XVIII, acolo unde erau dezb tute i implementate în practica politic principiile
teoriei politice contractualiste, cea care realizeaz trecerea de la în elegerea organiz rii
sociale i etatice în conformitate cu ipotezele dreptului divin la o în elegere ce are la baz
supozi iile specifice dreptului naturii. Având un astfel de fundament, spa iul public
creionat în societatea britanic din zorii modernit ii este unul caracterizat de criticile i
comentariile la adresa politicilor Coroanei i Parlamentului, ceea ce trimite la ideea
apari iei treptate a unui public calificat din punct de vedere politic, public ce se va
dezvolta o dat cu evolu ia moderniz rii i democratiz rii, procese care au implicat
urbanizarea, cre terea nivelului de educa ie i deci a capacit ii de informare, cre terea
rolului presei în societatea modern i universalizarea dreptului de vot, chestiuni pe care
societatea democratic actual le reclam ca pe ni te bunuri câ tigate.

26
 Pe parcursul a aproape trei secole, spa iul public s-a manifestat, cu tot mai mult coeren , ca
un factor esen ial de control al politicilor guvernamentale, parc în acord cu teoriile liberalismului
clasic ( i, mai târziu, ale neoliberalismului doctrinar sau ale ultraliberalismului), potrivit c rora puterea
statului trebuie în permanen limitat . Tocmai de aceea, a a cum arat Jürgen Habermas, „o sfer
public func ionând politic are nevoie nu numai de garan iile venite din partea institu iilor statului de
drept, ea este legat i de sprijinul mo tenirilor culturale i al modelelor de socializare, de cultur
politic , a unei popula ii deprinse cu libertatea” (Habermas, 1998, pp. 37-38).

Devine astfel cu atât mai evident c procesul de construc ie a unei sfere publice
puternice, consistente în raportul s u cu institu iile puterii politice nu este unul facil.
Dimpotriv , procesul este unul cu atât mai dificil acolo unde mecanismele de socializare
i produsul socializ rii, care este cultura politic , sunt specifice unui stat totalitar. Nu
întâmpl tor, în viziunea lui Habermas, publicul este reprezentat de asocierea tuturor
sferelor private ale indivizilor separa i i de participarea persoanelor „mature”, capabile
de discern mânt, la luarea deciziilor colective. Acest tip de public apare mai ales în
lumea literar , în interiorul unor institu ii libere de controlul oficial, prin extinderea
intimit ii în prezen a celorlal i. Dac în centrul publicului literar se afla omul – cu un
înalt grad de generalizare – în centrul sferei publice politice se va situa cet eanul –
extrem de specializat i de bine definit. Se ajunge în cele din urm la un „public captiv” i
la un „public fantomatic”, ambele prinse în re eaua tehnologiilor i a rela iilor de putere,
care doar mimeaz interesul pentru individ, când, de fapt, interesul major este orientat
strict spre opinia de mas , adic spre „dictatura” aleg torilor f r identitate (Pop, 2001, p.
67). În ciuda acestor viziuni critice asupra a ceea ce a devenit spa iul public în societatea
occidental contemporan , trebuie subliniat c , în procesul istoric al form rii acestei sfere
în care publicul se poate manifesta în chestiunile de interes general, democratizarea
politic a jucat un rol deosebit de important.

27
 Astfel, se poate constata c , dac în secolul al XIX-lea numai zece la sut din popula ia matur
avea dreptul s participe la luarea deciziilor – argumentul fiind tocmai incapacitatea poporului de a
discerne –, o dat cu apari ia institu iilor mediatice (devenite parte integrant a ceea ce în elegem ast zi
prin spa iu public) popula iei i-a fost oferit o surs de informare, fie aceasta i inconsistent , prin
intermediul c reia putea s participe la dialogul public. Activitatea presei a contribuit la fundamntarea
spa iului public prin realizarea a dou inova ii pe plan politic: evaluarea oficialit ilor, care a generat o
îmbun t ire a competi iei electorale, r zboiul mediatic transformându-l pe cel politic într-o ac iune
public i nu într-una a elitelor minoritare; i accesul la informa ii, judecata corect a celor din sfera
politic devenind o activitate colectiv , participarea cet enilor nemaifiind una simbolic , ci una cu o
finalitate direct (Pop, 2001, p. 29).

Dorin a de informare a produs un nou tip de public politic, activ din punctul de
vedere al implic rii sociale, u or de mobilizat în privin a convingerilor civice i eliberat
de teroarea domeniului politic, adic un cet ean ce particip la via a cet ii. L rgirea
publicului consumator i l rgirea publicului electoral au convers în crearea unor
mecanisme democratice care presupun, ambele, conota ii etimologice ale democra iei –
transferul puterii în mâna poporului. Este îns adev rat c o conota ie negativ , indus de
agresivitatea i vulgaritatea tipice contextului, a fost stereotipizarea interac iunii sociale.
Subiectele dezb tute în sfera public , identificarea temelor politice i a personalit ilor
reprezentative au fost înc rcate adeseori cu o emo ionalitate exagerat , atribuindu-li-se
caracteristici ira ionale, subiective. De asemenea, competi ia electoral a ajuns i ea cu
timpul o expresie a concuren ialit ii comerciale, un astfel de spa iu public încurajând
crearea unui cadru în care confruntarea dintre partide i politicieni este asem n toare unei
curse.
Dac ne referim la tranzi ia politic româneasc i rela ia dintre aceasta i spa iul
public, trebuie amintit c , din punctul de vedere al sociologiei politice, se poate vorbi de
existen a anumitor caracteristici ale spa iului social al tranzi iei. Astfel, „la nivelul
sistemelor de reguli i al legisla iei, dar i la nivelul normelor sociale neformalizate,
ruptura brusc i explicit – marcat printr-o retoric a neg rii caracteristice primilor doi-
trei ani ai tranzi iei – de vechea form de organizare politic i economic a dus la un
spa iu social formalizat rarefiat, la o structur institu ional deficitar , vizând toate
dimensiunile institu ionale, de la dimensiunea reglementatorie pân la cea cognitiv ”
(Pop, 2003, pp. 136-140).

28
 În acest context, crearea spa iului public al societ ii de tranzi ie a fost cu atât mai
dificil . Aceasta a însemnat nu doar un control redus al opiniei publice asupra politicului,
dar i o asumare pasiv a cet eniei din partea indivizilor.

De i normele macrosociale, „croite” pe model occidental, p reau s încurajeze dezbaterile

publice i constituirea agendei publice prin intermediul unui proces la care s participe, în spa iul
public, atât reprezentan ii puterii politice, cât i cei ai societ ii civile, acest lucru nu a devenit o
realitate decât în cea de a doua parte a procesului de tranzi ie politic pe care România nu l-a încheiat
nici ast zi. În acest context, un rol esen ial a revenit, a a cum am amintit deja, institu iilor mass media,
care i-au asumat atât sarcina de a constitui scheletul spa iului public românesc postcomunist, cât i pe
aceea de creionare a politicilor democratice care trebuiau adoptate în cadrul tranzi iei politice de c tre
noile elite guvernante. Aceast situa ie devine cu atât mai evident dac avem în vedere c nivelul de
cultur politic democratic era extrem de redus atât în rândul maselor, care fuseser obiect al
uniformiz rii la care le supusese regimul totalitar, cât i în cea mai mare parte a noilor elite politice,
care împ rt eau înc elemente ale socializ rii specifice comunismului.

Din 1989 încoace, în România, încrederea în institu iile politice s-a dovedit a fi
slab sau inexistent , iar apartenen a i participarea la grupuri i partide politice au sc zut
în loc s creasc . Pare s lipseasc îns i esen a culturii politice liberale, democratice,
adic a ezarea cet eanului mai presus de existen a formal a drepturilor civile, politice i
sociale. Teoretic, fiecare cet ean are aceste drepturi, îns în practic foarte pu ini
cet eni români î i exercit drepturile i se manifest în spa iul public, cel pu in nu în
conformitate cu „prescrip iile” ideale. Aceast lips a implic rii civice are mare leg tur
cu avansul procesului tranzi iei politice i depinde, f r îndoial , de instaurarea spa iului
public pluralist pe care se bazeaz democra ia. Expresie a acestei realit i poate fi faptul
c , în anii ’90, a fost perceput , al nivel public, o mare nemul umire fa de democra ie,
aceasta fiind creat de instabilitatea social , politic i economic , de mo tenirile
culturale ale comunismului i precomunismului, de golul general de conducere liberal-
democratic i de neputin a cvasi-inexistentei societ i civile de a explica decisiv i direct
procesul de reform i de a contribui la tranzi ia în direc ia democra iei (Gross, 2004, p.
36). De altfel, în cele mai multe dintre rile postcomuniste satisfac ia legat de sensul i
realitatea democra iei din prima decad de dup 1989 pare s fie eteric i volatil . Spre
exemplu, sondajele de opinie public din anii ’90 ar tau sus inere pentru democra ie, dar
i nemul umire fa de aceasta, aproape un sfert din popula ia regiunii est-europene
optând pentru „un lider paternalist care s aib grij de bun starea lor” (New

29
Democracies Barometer, 1996). În pofida unor astfel de aspecte negative, prima decad a
postcomunismului nu poate prevesti nimic r u pentru instaurarea democra iei i a unei
culturi politice democratice în majoritatea rilor aflate în proces de tranzi ie politic ,
incluzând aici România.
Desigur, tranzi ia politic din România postcomunist a decurs, vreme de 15 ani,
ca un proces caracterizat mai mult prin fractur ri ale spa iului public decât prin coeren a
acestuia. Aceasta a f cut ca, în anumite momente – mai ales în prima faz a sa, pân când
s-a produs, în 1996, prima alternan la guvernare – spa iul public s fie monopolizat de
un singur partid politic sau chiar de un singur lider, a a cum a fost cazul lui Ion Iliescu,
legitimat înc din faza incipient a democra iei române ti de dup 1989 ca „emanat al
Revolu iei”. O dat îns cu dezvoltarea surselor alternative de informare, cu cristalizarea
unui nucleu consistent al societ ii civile i cu producerea democratic a alternan ei la
guvernare, s-au conturat premisele unui echilibru al tipurilor de discurs produse în sfera
public . Mai multe voci s-au putut face auzite, mai multe ipoteze au fost luate în
considerare, mai multe alternative politice, sociale ori economice au devenit vizibile.
Practic, s-ar putea sus ine c dezvoltarea sferei publice în România postcomunist a
avansat în acela i ritm cu evolu ia trazi iei spre democra ie.

Ipoteza lui Churchill, potrivit c reia oamenii prefer democra ia oric rei alte forme de
guvernare se poate dovedi adev rat în cazul românesc pe termen lung, cu condi ia ca ace tia s se
elibereze de mo tenirea l sat de precomunism i comunism (Rose, Mishler, Haerpfer, 2003, p. 43). Or,
eliberarea de o astfel de mo tenire implic i constituirea unui spa iu public în care problemele de
interes general s fie discutate cu maxim tranparen , a a cum se întâmpl în democra iile occidentale.
Este evident c , pentru realizarea acestui lucru, un cadru institu ional este necesar. Mai mult decât atât,
este clar c sunt la fel de necesare organiza iile care s aduc în aten ia publicului problemele specifice
comunit ii în ansamblul s u. Acestea sunt, într-o anumit m sur , partidele politice i, de aici plecând,
elitele puterii. Pe de alt parte îns , aceste institu ii ale oric rei democra ii au nevoie de un partener de
dialog, pentru simplul motiv c spa iul public al democra iei trebuie s fie unul echilibrat, iar nu unul
asupra c ruia politicul de ine monopolul. În elegem astfel necesitatea ca asocia iile voluntare, specifice
societ ii civile, ca i institu iile media s se constituie într-o „contragreutate” pentru reprezentan ii
puterii guvernamentale, atunci când ace tia se manifest în spa iul public.

Este aceste un proces firesc, dac avem în vedere argumentul deja amintit c
democra ia nu poate fi înr d cinat în absen a cre rii unei obi nuin e cet ene ti a
implic rii în dezbaterile publice. Pe de alt parte, în acela i context trebuie amintit i
faptul c acest proces nu este unul definitivat nici în prezent: la fel cum nivelul de

30
implicare i participare civic r mâne în continuare unul subdezvoltat, gradul de
transparen care ar trebui s caracterizeze luarea deciziilor care privesc interesul general
al comunit ii este în continuare destul de sc zut.

Recomandare: Pentru aprofundarea problemelor prezentate pe parcursul acestui

capitol, lectura i ANEXA 3, Formarea societ ii civile în România postcomunist . Studiu de
caz

Defini ii

PARTICIPARE POLITIC – “implicare (subiectiv , prin atitudini, aspira ii, cuno tin e,
convingeri, anticip ri, angaj ri) i de integrare (obiectiv , prin ac iuni i interac iuni) într-
un sistem de rela ii sociale) i de integrare (obiectiv , prin ac iuni i interac iuni) într-un
sistem de rela ii sociale. (...) O aten ie teoretic deosebit a fost acordat particip rii la
elaborarea i aplicarea deciziilor colective în cadrul formelor democratice de conducere. În
acest sens, au fost specifica i factorii individuali i sociali care diminueaz participarea
unui nm r cât mai mare de persoane la conducerea sistemelor sociale, la afirmarea
democra iei participative i a autoconducerii” (Zamfir, Vl sceanu, 1993, pp.420-421)

COMUNICARE POLITIC – “transmiterea de sens relevant func ion rii sistemului politic.
Comunicarea politic , asemeni oric rei alte comunic ri, necesit un emi tor, un mesaj, un
canal sau un mijloc de transmitere i un receptor. De regul , comunicarea politic
presupune cuvântul scris sau vorbit, dar poate avea loc prin orice semn, simbol sau
semnal prin care se transmite sensul” (Plano, Riggs, Robin, 1993, p. 37)

SPA IU PUBLIC – “cuprinde procesul de configurare a normelor i alegerilor colective

care sunt obligatorii pentru societate i puse în aplicare prin puterea coercitiv a statului.
Ceea ce apar ine spa iului public poate varia foarte mult de la o democra ie la alta,
depinzând de distinc iile preexistente între public i privat, stat i societate, coerci ie
legitim i schimb voluntar, nevoi colective i preferin e individuale. Perspectiva liberal
asupra democra iei sus ine c spa iul public trebuie s fie cât mai restrâns, în vreme ce
abordarea socialist sau social-democrat ar extinde spa iul public prin reguli, subven ii
i, în unele cazuri, de inere colectiv a propriet ii. Nici una dintre aceste perspective nu
este mai democratic decât cealalt , ci doar democratic într-un mod diferit” (Schmitter,
Lynn Karl, 2002, p. 6)

SOCIETATE CIVIL – “se refer la aspectele nonpolitice ale ordinii sociale contemporane,
a c ror importan a crescut atât de mult încât se discut dac exist un acord între
societatea civil i stat. În societ ile pluraliste, societatea civil a ob inut un loc foarte
important, constituind una dintre formele cele mai importante de ap rare a indivizilor i
grupurilor umane în fa a expansiunii statale i furnizând mijloacele de influen are a
deciziei politice” (Zamfir, Vl sceanu, 1993, p. 559)

CONTROL SOCIAL – “procesul prin care o instan (persoan , grup, institu ie, asocia ie
sau organiza ie) reglementeaz , orienteaz , modific sau influen eaz comportamentele
sau ac iunile altei instan e, ce apar ine aceluia i sistem, cu ajutorul unor mijloace
materiale i simbolice, în vederea asigur rii conformit ii i p str rii echilibrului specific
sistemului. Func iile controlului social sunt de prevenire, limitare sau eliminare a
abaterilor de la normativitatea existent . Acestea se realizeaz prin însu irea metodelor

31
tipice pentru cultura sistemului i prin mecanismele institu ionale care recompenseaz
sau sanc ioneaz conformitatea sau devian a fa de norme” (Zamfir, Vl sceanu, 1993,
pp.138)

ALEG TOR REZONABIL - aleg torul mediu, cel care î i formuleaz preferin ele sub
influen a unor elemente de ordin ra ional, dar i emo ional-afectiv. De regul , acesta î i
sintetizeaz propriile impresii despre un partid ori un candidat într-un profil al
preferin elor. Chiar i acei aleg tori care se conformeaz particip rii la momentul electoral
compar partidul favorit cu celelalte. E adev rat, ace tia sunt mai pu in deschi i la noile
informa ii despre partide care apar chiar în campania electoral , reu ind astfel s î i
exprime vechea preferin pentru partidul favorit, f r s se lase influen a i de vectorii
informa ionali care ac ioneaz pe termen scurt.

Întreb ri i exerci ii

• Care sunt condi iile socio-istorice care au favorizat cre terea gradului de
participare politic în societatea occidental ?
• Explica i rolul comunic rii politice în dezvoltarea participativit ii civice
• Ce se în elege prin conceptul de „aleg tor rezonabil”?
• Preciza i i explica i mecanismele utilizate pentru modificarea comportamentului
electoral
• Care sunt condi iile socio-istorice care au favorizat dezvoltarea spa iului public?
• Caracteriza i modul în care s-a reconfigurat spa iul public în România
postcomunist
• Explica i rela ia dintre dezvoltarea spa iului public i aceea a societ ii civile

32
 4. ELEMENTE DE LEADERSHIP

Pe parcursul acestui capitol, ve i înv a urm toarele:

• rolul leadership-ului în analiza sociologic a fenomenelor politice;
• caracteristici ale liderilor politici i principalele tipuri de lideri;
• modalit i de analiz a comportamentelor publice ale liderilor politici;
Cuvinte-cheie: leadership, lider politic, comportament public, cultur politic .

4.1. Caracteristici ale liderilor politici

Asumând ideea c orice grup social se caracterizeaz prin prezen a unor lideri,
plec m în analiza noastr de la ipoteza c i în cadrul elitei politice exist figuri
reprezentative care se manifest la nivelul conducerii acesteia. De altfel, analizele
sociopsihologice accentueaz asupra ideii c problematica liderului este legat de
procesul de conducere (Neculau, 1977), de luare a deciziilor, proces care presupune
subiectul conducerii (liderul, eful), cel care influen eaz i exercit actul voin ei, al
puterii de conducere, i obiectul conducerii, reprezentat de grupul social sau organiza ia
care suport actul de conducere, coordonare, influen are i angajare sau mobilizare pentru
îndeplinirea eficient a voin ei de conducere. Ca fenomen psihosocial, leadership-ul
reprezint influen a pe care unii indivizi sau grupuri o exercit asupra altora pentru
atingerea obiectivelor stabilite în context organiza ional. Problema fundamental care se
deta eaz din acest proces este aceea a identific rii individului care s întruneasc acele
calit i specifice liderului. Practic, în orice organiza ie exist indivizi care exercit
influen e asupra celorlal i, putându-se angaja în procesul de conducere. Cu toate acestea,
valoarea unui lider nu se reduce la rolul s u formal, pentru c liderul trebuie s posede
calit i prin care s dep easc acest rol, s aib capacitatea de influen a i mobiliza
membrii grupului din care face parte. De regul , pozi iile sociale înc rcate de putere i
prestigiu confer posibilitatea de influen interuman . Pentru a- i influen a grupul,
liderul autentic dep e te cerin ele formale ale pozi iei sale, fiind persoana care întrune te
cele mai multe alegeri din partea componen ilor grupului, care îl percep ca surs demn
de influen , încredere, stim , demnitate i considera ie. Totodat , liderul se deta eaz de

33
grup prin calit ile de rol – ca form de personalizare a statusului – stimulând activitatea
membrilor grupului, prin capacitatea sa de a persuada, de a sesiza i canaliza atitudinile,
aptitudinile, dispozi iile, climatul din grup, spiritul de creativitate, de afirmare i punerea
în eviden a capacit ilor fiec rui individ în parte, fiind cea mai puternic , autoritar i
prestigioas prezen în grup. Liderul reprezint , din aceast perspectiv , sinteza
calit ilor personale native i dobândite, a comandamentelor grupului i socialului, în
unitatea lor structural i func ional .
Fiind abordat din diverse perspective, fenomenul leadership-ului a presupus
construirea unor tipologii ale liderilor, precum i circumscrierea func iilor pe care le
ace tia le îndeplinesc. S-a conturat, astfel, o multitudine de concep ii cu privire la
problema liderilor, cele mai multe perspective provenind din zona psihologiei sociale,
considerându-se c în contextul unei astfel de analize este important , înainte de toate,
demarcarea calit ilor unui lider, în func ie de trei dimensiuni: somatice, intelectuale i de
personalitate. Pe prima dimensiune, indicii care au fost lua i în considerare trimit la
diferen e care in de sex, vârst , talie i aparen . În ceea ce prive te cea de a doua
dimensiune s-a accentuat, de regul , asupra unor variabile precum: coeren a i claritatea
gândirii, perspicacitatea, abilitatea comunicativ , flexibilitatea mental . În fine, cu privire
la dimensiunea personalit ii, cercet torii au fost interesa i de urm toarele tr s turi
psihologice i psihosociologice: inteligen a, energia, gradul de organizare a personalit ii,
încrederea în sine, permeabilitatea, stabilitatea emo ional , rapiditatea în adoptarea
deciziei i motiva ia pentru a conduce.

De-a lungul timpului, au fost „extrase” mai multe tipologii ale liderilor. Astfel, pe baza unor
criterii diferite de la un autor la altul, au fost eviden iate urm toarele categorii de lideri: lideri obi nui i
i lideri remarcabili; lideri autoritari i lideri democratici; lideri na ionali, lideri de clas i lideri de
segmente sociale; lideri conservatori, lideri reformatori i lideri revolu ionari; lideri conciliatori i lideri
transformatori; lideri tradi ionali, lideri birocratici i lideri charismatici; lideri conduc tori – lideri de
opozi ie, lideri importan i – lideri neînsemna i, lideri de criz – lideri de rutin , lideri ai proletariatului –
lideri ai burgheziei; liderul „stegar”, liderul „servitor”, liderul „negustor”, liderul „pompier” i liderul
„demagog”; liderul activ-pozitiv, liderul activ-negativ, liderul pasiv-pozitiv i liderul pasiv-negativ;
liderul paranoic, liderul demonstrativ, liderul impulsiv, liderul depresiv, liderul singuratic (Varzari,
2003, pp. 94-99). Desigur, dincolo de aceast tipologizare uneori excesiv , care con ine în subtext un
pluralism al perspectivelor de abordare, ceea ce ne intereseaz în contextul lucr rii noastre este s
identific m caracteristicile fenomenului de leadership în rela ia sa cu puterea politic . Sub acest aspect,
se poate remarca, în societatea contemporan , manifestarea unor tendin e care au determinat cre terea
în amploare a acestui fenomen legat de conducerea politic .

34
 Astfel, exist ast zi, mai întâi, o tendin accentuat de institu ionalizare a
leadership-ului, ceea ce revine la a spune c „procesul preg tirii noilor conduc tori,
procesul recrut rii, avans rii în structurile de putere i chiar îns i activitatea liderilor se
înf ptuie te în cadrul anumitor institu ii” (Varzari, 2003, pp. 99-100). În al doilea rând, se
manifest tot mai pregnant profesionalizarea liderilor politici, profesionalizare survenit
ca un r spuns la impactul tot mai mare pe care îl de ine politica în lumea contemporan .
Nu în ultimul rând, o ultim tendin important este dat de reglement rile privind
responsabilizarea liderilor politici în raport cu societ ile pe care ace tia le conduc.

4.2. Lideri politici i comportamente publice

Ca figuri centrale ale clasei politice, liderii sunt principalii vectori prin care
valorile i atitudinile ce se reg sesc la nivelul acesteia sunt diseminate în plan social. Nu
numai prin simpla lor prezen în spa iul public, dar i prin conturarea agendei publice, ca
i prin ac iunile politice pe care le întreprind, liderii politici traseaz traiectele generale pe
care le urmeaz o anumit societate. Dintr-un alt punct de vedere, liderii se constituie în
unghiuri ale imaginii de ansamblu pe care o reflect oglinda imaginarului social al unei
societ i date, imagine care, sub aspect conceptual, este cunoscut sub denumirea de
cultur politic . În cazul societ ii române ti aflate în tranzi ie spre democra ie, a devenit
o eviden c „forma exacerbat a comunismului de partid i de stat din România a
marcat i dup pr bu ire atât formarea noii elite conduc toare, cât i orientarea
transform rilor” (Ionete, 2003, p. 89).

Analiza evolu iei figurilor exponen iale ale clasei politice pe scena conducerii din România
postcomunist poate lua în calcul ipoteza c una dintre problemele fundamentale c reia tranzi ia
societ ii române ti în ansamblul s u a trebuit i înc trebuie s -i fac fa ine de mo tenirea
comunist . Din comunism, societatea româneasc nu a mo tenit numai anumite modele de
socializare, specifice totalitarismului uniformizator, ci i frica de autoritate, elementele simbolice ale
cultului personalit ii, pozi iile sociale impuse în dauna competi iei deschise, ordinul în dauna
op iunii voluntariste. Toate aceste „sechele” ale comunismului românesc s-au repercutat, în perioada
de tranzi ie, nu doar asupra rela iilor sociale în sens larg, ci i asupra acelor rela ii care se contureaz
în zona vie ii politice.

Construit în cea mai mare parte „cu” ruinele comunismului, clasa politic din
România postcomunist a promovat în fruntea sa politicieni a c ror principal calitate a

35
fost aceea de a ti cum s fac fa provoc rilor pe care le impunea deschiderea unui
spa iu politic al pluralismului in nuce. Dac , în spa iul public, cei mai mul i dintre ace tia
au transmis mesaje a c ror form era dat de elemente democratice, în interiorul
partidelor care i-au propulsat, deci în sfera partidist „privat ”, fiecare dintre ace tia i-a
impus propria scal axiologic , pe care ceilal i membri adesea au acceptat-o în virtutea
unui presupus „destin providen ial” pe care considerau c respectivul lider îl
întruchipeaz . De altfel, astfel de atitudini au existat i în perioada interbelic , perioad în
care cultul Conduc torului – dac este s ne gândim numai la Corneliu Zelea Codreanu,
la Carol al II-lea sau la Mare alul Ion Antonescu – au reprezentat faze esen iale ale
evolu iei politicii române ti în epoc . Desigur, perioada comunist , i mai ales, perioada
de dup 1965, când Secretar General al PCR devine Nicolae Ceau escu (mai exact, o dat
cu a a-numitele „teze din iulie” 1971), a dus la paroxism cultul personalit ii. Or, este
relativ simplu de apreciat c o asemenea „tradi ie” nu putea s se piard simultan cu
dispari ia institu ional a comunsimului. Dimpotriv , se poate sus ine c aceasta „a fost
preluat din mers” i, chiar dac a fost aplicat la un nivel redus – acela al partidelor
politice create, de regul , în jurul unei persoane – ea a influen at i este înc prezent în
via a politic româneasc .

Orientarea transform rilor, ini ial destul de lipsit de concrete e, ine de valorile inculcate în
mentalitatea pe care societatea româneasc a mo tenit-o din comunism i care se repercuteaz asupra
atitudinilor exhibate de liderii politici postcomuni ti. Analizând tocmai aceast problem a modului de
manifestare a liderilor politici, politologul Stelian T nase sugera c „în România post-comunist
partidele au ap rut în jurul unor persoane ceva mai cunoscute. Prestigiul a fost decisiv pentru
desemnarea lor ca lideri. Charisma lor (adev rat sau fals ) a devenit bunul cel mai de pre al
respectivelor partide. Aceast charism – cât e – ine loc de program, de orientare, de strategie, chiar
de lupt politic . Treptat, dup ce cutare a ajuns în postura de nr.1 a unui partid, urmeaz efortul de a- i
constitui mica lui curte de vasali, desemnat pe criteriul fidelit ii. Cea mai mare gre eal a cuiva în
acest anturaj este b nuiala c l-ar vorbi de r u pe « ef», c ar avea alte gânduri, c ar fi diferit. Un cult
al efului se dezvolt cu rapiditate în aceste organiza ii care pleac cu entuziasm de la colegialitate i
sfâr e te în ierarhii riguroase cu grade de acces diferit în anturajele efului. Schimbul de opinii
înceteaz . Mi c rile liderului, p rerile i improviza iile lui fac legea. Fiecare se str duie s -l serveasc ,
s fac proba devotamentului pentru a primi m car bun voin a nr. 1. Nici un partid românesc ap rut
dup 1989 nu face excep ie” (T nase, 1993, p. 191).

36
 În acest context, se poate observa c „legea de fier a oligarhiei”, dezvoltat sub
aspect teoretic de c tre Roberto Michels, a erodat cu maxim eficien i partidele
politice române ti. Astfel, mai multe partide importante pentru evolu ia sistemului politic
românesc de dup 1989 s-au constituit sub forma unor cercuri concentrice în jurul
personalit ii unor lideri, iar unele, precum PPRM, nu au reu it nici în prezent „rocada”
liderilor, al c rei test a fost dep it de alte forma iuni politice aflate i ast zi în prim-
planul vie ii politice, precum PSD, PNL, PD sau UDMR, care au trecut la înlocuirea
liderilor „de prim genera ie” cu lideri „de genera ia a doua”1. În plus, este necesar
sublinierea ideii c problema valorilor i atitudinilor liderilor politici postdecembri ti – în
multe cazuri mai apropiate de autoritarism decât de democra ie – a fost dublat de o
consolidare a unui sistem institu ional care a permis apari ia fenomenului de
personalizare a vie ii politice.

O asemenea tendin a fost remarcat i de anchetele sociologice, care au relevat c românii

manifest o încredere sporit în personalit ile politice identificate nominal, dar nu i în partidele
politice sau în institu ia parlamentar , organisme care ofer , în mod fundamental, consisten oric rei
societ i organizate pe principii democratice. Spre exemplu, Barometrul de Opinie Public , realizat de
Gallup Organization Romania i dat publicit ii în luna octombrie 2004 releva faptul c numai 34%
dintre cei intervieva i considerau c exist , pe scena politic româneasc , partide care le reprezint
interesele i doar 11% se decalarau mai degrab sau total de acord cu ideea c parlamentarii urm resc
interesele cet enilor care i-au votat.

În acest context, atât între ciclurile electorale, cât i în momentele de exercitare a

votului democratic, nu au contat atât pozi iile programatice sau ideologice pe care liderii
doar le reprezentau, în calitatea lor de purt tori de mesaj ai unor partide, ci imaginea
liderului ca atare, pe care ace tia, dar i un întreg aparat de partid, o proiectau cu
insisten în con tiin a public . Fiind constituit într-o asemenea manier , via a politic
româneasc a alunecat înspre o zon unde nu partidele, ci oamenii de frunte pe care
acestea îi propulsau pe scena politic erau cei care „dictau” evolu ia ulterioar a societ ii
române ti.
1
Folosim aceast clasificare pentru a eviden ia existen a unei dispute genera ionale ce devine tot mai
evident în via a politic româneasc începând mai ales cu momentul alegerilor din anul 2000. Specific m
c nu în elegem prin aceast dihotomie o diferen iere implicit pe criteriul vârstei (cât vreme, spre
exemplu, atât Adrian N stase cât i Corneliu Vadim Tudor se înscriu în aceea i genera ie pe criterii de
vârst ), ci o diferen iere în ceea ce prive te accesul în pozi iile foarte importante ale vie ii politice
române ti postcomuniste. Astfel, dac , spre exemplu, Ion Iliescu, Petre Roman sau Corneliu Vadim Tudor
pot fi considera i ca f când parte din prima genera ie de lideri, Adrian N stase, Traian B sescu i Mircea
Geoan se înscriu, în clasificarea noastr , în cea de a doua genera ie.

37
 De asemenea, aceast tendin a fost încurajat i de elementele specifice unei
culturi politice de dependen pe care societatea româneasc o mo tene te înc din
comunism. Fiind orienta i mai curând spre aspectele de output ale sistemului politic i
raportându-se la politicieni ca la ni te salvatori, mare parte dintre segmentele sociale ale
societ ii de tranzi ie au încurajat ipostazierea liderilor politici importan i ca „t tuci” ai
na iunii. Avem de-a face aici, în fapt, cu un cerc vicios: liderii politici au dezvoltat, prin
valorile i atitudinile politice pe care le-au manifestat, un imaginar al personalit ilor de
excep ie pe care ace tia le-ar întruchipa, imaginar care s-a constituit, pe de alt parte, i
gra ie existen ei unui orizont de a teptare existent deja la nivelul popula iei. O astfel de
tendin a fost consolidat de partidele înse i, ai c ror membri au devenit repede
con tien i c nu pot avea succes electoral decât propulsând în fruntea lor lideri care, prin
charisma i ac iunile lor, pot acumula cât mai multe voturi. Pe acest fond, atât discursul
politic, cât i vulgata postcomunist au alunecat încet, dar sigur, înspre acea zon a
imaginarului social care d na tere mitologiei politice. De la cele patru mari complexe
mitologice identificate de Raoul Girardet – al Unit ii, al Salvatorului, al Conspira iei, al
Vârstei de Aur (Girardet, 1997) – i pân la miturile „particulare” specifice
protocronismului (Verdery, 1994, pp. 152-205) i excep ionalismului românesc (Mungiu-
Pippidi, 2002, pp. 7-26) toate s-au constituit în elemente de limbaj i ideologie care au
invadat spa iul politic, servind, practic, la consolidarea imaginii „politicienilor de
excep ie” pe care i-au proiectat-o liderii politici cei mai importan i. Concluzia pe care o
putem contura în acest punct este, credem, aceea c , dincolo de plasarea ideologic ,
mental i de filia ie intelectual diferit , cariera politic a celor mai semnificativi lideri
români postcomuni ti a fost cl dit pe soclul comun al unor valori care respingeau
proiectul competi iei politice bazate pe programe, proiecte i argumente, recurgând îns
la specularea temerilor sociale pe care marea parte a popula iei unei societ i aflate în
tranzi ie spre democra ie le-a primit mo tenire de la regimul comunist. Ca atare, în ceea
ce prive te „oferta de lideri” a clasei politice, a devenit evident c , în ciuda existen ei
unor mecanisme aparent diferite de legitimare, în planul discursului i al atitudinilor
politice, figurile marcante ale tranzi iei, începând de la Ion Iliescu i continuând cu Petre
Roman, Emil Constantinescu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian N stase sau Traian B sescu

38
au conturat un cadru de dezbatere politic al c rei principal obiectiv a fost mai curând
îndeplinirea unor strategii electorale – prin accesarea elementelor mitologice din imaginar
– decât a ezarea sistemului nostru politic pe drumul pluralismului i al democra iei
occidentale.
Recomandare: Pentru aprofundarea problemelor prezentate pe parcursul acestui
capitol, lectura i ANEXA 4, Lideri politici i comportamente electorale în contextul
alegerilor preziden iale din România (2004). Studiu de caz

Defini ii

LEADERSHIP – sintetizând fenomenul conducerii, reprezint influen a pe care unii indivizi

sau grupuri o exercit asupra altora pentru atingerea obiectivelor stabilite în context
organiza ional. Problema fundamental care se deta eaz din acest proces este aceea a
identific rii individului care s întruneasc acele calit i specifice liderului. Practic, în orice
organiza ie exist indivizi care exercit influen e asupra celorlal i, putându-se angaja în
procesul de conducere.

LIDER POLITIC – “persoan care exercit puterea sau o mare influen în cadrul unor
grupuri sociale de diverse m rimi (societ i, na iuni, comunit i, organiza ii, grupuri mici
etc.). Atributul definitoriu al liderului este exercitarea func iei de conducere, luarea
deciziilor. În sociologie se face distinc ie între lider formal, persoana desemnat cu func ia
de conducere pe cale institu ional (lider institu ional) i lider informal, respectiv persoana
care exercit cea mai mare influen în cadrul grupului (lider neoficial)” (Zamfir, Vl sceanu,
1993, p. 332)

COMPORTAMENT POLITIC – “gânduri i ac iuni umane legate de procesul de guvernare.

Comportamentul politic cuprinde reac ii interne (gânduri, percep ie, judecat , atitudine,
convingeri) precum i ac iuni observabile (vot, proteste, lobby, întruniri electorale,
campanii electorale). În sensul cel mai larg, comportamentul “politic” se poate baza pe
orice amplasament institu ional (familie, afaceri, biseric i altele), dar termenul se aplic
de regul activit ii ce are loc în sau prin a ez mintele institu ionale ale statului” (Plano,
Riggs, Robin, 1993, p. 37)

CULTUR POLITIC – “se refer la orient rile politice specifice – atitudini fa de sistemul
politic i diferitele sale p r i, precum i atitudini fa de rolul binelui în sistem. Vorbim
despre o cultur politic exact a a cum putem vorbi despre o cultur economic sau o
cultur religioas . Este un set de orient ri fs de un set special de obiecte i procese
sociale” (Almond, Verba, 1996, p. 43)

Întreb ri i exerci ii

• Reda i calit ile unui lider în func ie de dimensiunile somatic , intelectual i de

personalitate
• Caracteriza i modul în care s-au format liderii politici în România postcomunist
• Ce se în elege prin personalizarea vie ii politice? Aplica i sintagma în cazul liderilor
politici din România contemporan
• Explica i rolul culturii politice în evolu ia leadership-ului pe scena politic din
România contemporan

39
 ANEXA 1

Etape, metode i tehnici în cercetarea sociologic

SURSA: Ioan MIH ILESCU, Sociologie general . Concepte fundamentale i studii de caz,
Editura Polirom, Ia i, 2003, pp. 32-42

„Pentru ca o analiz s poat fi calificat drept sociologic , este necesar ca ea s se

conformeze unei metode tiin ifice, adic s se integreze într-un proces sistematic i
formal de colectare a faptelor i de c utare a explica iilor logice ale acestora. Ca i în
cazul altor tiin e, metoda utilizat de sociologie const în respectarea riguroas a unor
etape. În esen , aceste etape sunt:

1. Stabilirea problemei de studiat. Realitatea social este practic inepuizabil ;

ea nu poate fi abordat de c tre un cercet tor decât în unul sau în unele aspecte ale ale ei.
Din multitudinea de posibilit i, cercet torul selecteaz un aspect pe care îl consider a fi
important din punct de vedere fie teoretic, fie practic; altfel spus, apreciaz c acest
aspect constituie o problem social . În aceast etap , rolul cercet torului este de a
formula problema social în termeni sociologici, astfel încât s poat fi abordat în mod
tiin ific. În acest fel, problema social este transformat într-o problem sociologic . (...)
2. Studiul bibliografiei problemei. Realitatea social fiind vast , practic exist
mereu posibilitatea formul rii unor probleme sociologice complet noi. Dar i aceste
probleme au conexiuni cu altele, care au fost deja studiate. Parcurgerea literaturii de
specialitate referitoare la problema sau domeniul de care ne ocup m este o etap
obligatorie în orice cercetare sociologic , din mai multe motive. Fiind informa i asupra
rezultatelor cercet rilor anterioare, putem evita redescoperirea a ceea ce se tie deja i
putem economisi astfel resurse intelectuale i materiale. Literatura de specialitate ne
permite s evit m impasurile, adic s mergem pe c i care anterior s-au dovedit a fi
impracticabile din punct de vedere tiin ific. Cunoa terea rezultatelor la care au ajuns
predecesorii ofer idei noi pentru cercetarea pe care o întreprindem. (...)
3. Formularea ipotezelor. Pornind de la experien a sa i de la studiul literaturii
de specialitate, sociologul stabile te anumite leg turi între faptele sociale, leg turi ce
urmeaz a fi demonstrate prin cercetarea pe care o întreprinde. În acest scop, el separ din
realitatea social dou serii de fapte, dou variabile, dintre care una este considerat
variabila-cauz (independent ) i cealalt , variabila efect (dependent ). Leg tura,
afirmat , dar nedemonstrat înc , între dou variabile poart numele de ipotez . Pentru a
se putea realiza demonstra ia sau transformarea ipotezei în tez este necesar ca variabilele
s fie definite opera ional, adic exprimate într-o form care s permit m surarea. S
lu m ca exemplu ipoteza: «Intensitatea na ionalismului este invers propor ional cu
nivelul de instruc ie». Avem aici variabila independent – nivelul de instruc ie –
m surabil cu ajutorul unei scale (durata formelor de înv mânt parcurse complet,
diplome de studii, doctorate etc) i variabila dependent – intensitatea na ionalismului –
m surabil , de asemenea, cu ajutorul unei scale (cum ar fi, de pild , scala distan ei
sociale elaborat de sociologii americani). Ambele variabile putând fi m surate, se poate

40
stabili gradul de corela ie (de determinare) între ele. Ipotezele pot fi formulate pe mai
multe c i: pe baza propriei experien e de via i a propriei experien e de cercetare; în
mod deductiv, din alte teze sau ipoteze prezente în literatura de specialitate; în mod
analogic, adic prin transfer din alte domenii tiin ifice sau alte domenii ale realit ii (în
sociologie au fost utilizate ipoteze analogice organiciste sau mecaniciste). Nu toate
ipotezele sunt confirmate prin cercetare. Neconfirmarea unei ipoteze nu trebuie s fie un
lucru jenant pentru cercet tor. Chiar i în acest caz, cunoa terea sociologic înregistreaz
un avans, ar tându-se c o anumit cale duce la impas i, în consecin , trebuie evitat de
al i cercet tori. Din acest motiv, cercet torul trebuie s prezinte toate ipotezele cercet rii
sale, atât pe cele confirmate, cât i pe cele neconfirmate. Metodologia cercet rii
sociologice distinge între ipotezele descriptive i cele explicative. Ipotezele descriptive
intervin în construc ia obiectului de cercetat, iar cele explicative au ca scop eviden ierea
raporturilor cauzale ce apar în problema studiat . Aceste dou categorii de ipoteze nu pot
fi separate în mod categoric; un element descriptiv poate avea valen e explicative. (...)
4. Determinarea popula iei de studiat. Problemele sociale abordate de
sociologie au o extindere foarte diferit . Unele privesc societatea în întregul ei, altele
doar anumite categorii de popula ie sau anumite comunit i. În unele situa ii este necesar
s se colecteze informa ii despre întreaga popula ie a unei societ i, cum este cazul
recens mânturilor. Aceste cercet ri exhaustive sunt foarte costisitoare i nu pot fi
efectuate decât la intervale mari de timp. (...) M rimea e antionului este în raport cu
gradul de precizie pe care îl urm rim. Cu cât urm rim o precizie mai mare sau o eroare
mai mic , cu atât e antionul va fi mai mare. Dac se asigur reprezentativitatea,
concluziile desprinse din studierea e antionului pot fi extinse la întreaga popula ie.
Selectarea e antionului, analiza i generalizarea rezultatelor sunt opera ii tehnice
preten ioase, care necesit o calificare special . (...)
5. Stabilirea metodelor i tehnicilor de cercetare. În raport cu problema de
studiat i cu ipotezele enun ate, se stabilesc i metodele i tehnicile prin care se vor
colecta datele. Cercet torul poate opta pentru analiza documentar , observarea
sistematic , organizarea de interviuri, experimentare sau poate combina aceste metode.
6. Colectarea datelor este etapa de teren, de contact cu popula ia de studiat.
Colectarea datelor se poate face direct, de c tre sociolog, sau cu ajutorul unor persoane
calificate (asisten i de cercetare, operatori de anchet ). A doua solu ie este practicabil
atunci când tehnicile de cercetare sunt suficient de standardizate, iar tema de cercetat nu
pretinde interven ia creativ a cercet torului pe parcursul cercet rii. Indiferent de tema
investigat i de tehnicile utilizate, prezen a sociologului, contactul direct cu popula ia de
studiat sunt absolut necesare.
7. Analiza rezultatelor. Datele ob inute în etapa precedent sunt prelucrate,
combinate i analizate, astfel încât s permit verificarea ipotezelor avansate. În aceast
etap se combin aspectele pur tehnice (prelucrarea manual , mecanic sau electronic a
datelor) cu aspectele creative, de analiz tiin ific i de interpretare.
8. Formularea concluziilor. În aceast etap , sociologul accept , respinge sau
modific ipotezele avansate i formuleaz concluzii cu finalitate aplicativ sau teoretic .
(...) În raportul de cercetare se prezint toate etapele parcurse, metodologia utilizat ,
astfel încât s se poat controla corectitudinea demersului urmat. Dac în urma cercet rii
s-au formulat concluzii teoretice, este necesar ca acestea s fie verificate prin alte
cercet ri, întrucât o singur investiga ie este insuficient pentru elaborarea unei teorii.

41
Unele dintre etapele cercet rii sociologice sunt puternic formalizate i se preteaz foarte
greu sau deloc la formalizare. În stabilirea problemelor de studiat i în elaborarea
concluziilor, rolul principal revine imagina iei i creativit ii sociologului. Nu toate
cercet rile au finalit i teoretice; unele au un scop practic imediat. În ultima situa ie,
unele etape pot fi scurtate, dar în nici un caz ocolite. Nerespectarea unor exigen e
metodologice diminueaz sau anuleaz caracterul sociologic tiin ific al investiga iei”.

„În tiin ele sociale se face distinc ia între dou metode de studiu care sunt, în mod
obi nuit, combinate în diverse propor ii, în func ie de necesit ile studiului.
Prima este metoda nomologic sau generalizant , prin care se urm re te
formularea de legi, de leg turi generale care ar exista indiferent de condi iile de timp i
spa iu. În acest caz, sociologul studiaz religia în general, familia în general sau
organiza iile în general i stabile te rela ii pur formale între concepte goale de con inut
real. Aceast metod este limitat de faptul c realitatea social este multiform , în
continu dinamic , iar conceptele nu pot epuiza realitatea social . Dac metoda nu ine
seama de aceste condi ii, rezultatul social cercet rii risc s fie o construc ie intelectual
vid .
A doua este metoda individualizant sau genetic sau istoric ; ea const în
studierea unui aspect sau eveniment singular, în condi ii determinate de timp i spa iu.
Accentul este pus pe real, pe ceea ce este tr it. De aici se ajunge la o exagerare a
evenimentului, a faptelor particulare, iar sociologia devine un hiperempirism.
Evenimentul nu poate fonda tiin a. Pentru a formula un discurs tiin ific, este necesar s
se treac de la eveniment la conceptualizare.
Un demers tiin ific corect const în combinarea celor dou metode, urm rindu-se
conceptualizarea accidentalului i relativizarea legilor la condi ii istorice concrete.
Sociologul nu trebuie s piard din vedere c sociologia este o tiin în permanent
construc ie i c teoriile propuse de ea au determin ri spa iale i temporale. (...) Metoda
sau calea tiin ific de urmat este deci, în general, aceea i pentru toate cercet rile
sociologice. Ceea ce difer const în tehnici, adic în modalit ile particulare prin care
metoda tiin ific este aplicat la probleme specifice. Unele cercet ri tiin ifice pot s
surprind situa ia existent la un moment dat, cum ar fi, de pild , analiza atitudinii
tinerilor fa de c s storie i familie. În acest caz avem de-a face cu un studiu transversal
sau sec ional. În alte situa ii, cercetarea urm re te dinamica unor fapte sociale într-un
anumit interval de timp; avem de-a face în acest caz cu un studiu longitudinal. Dac
studiul privind atitudinile tinerilor fa de c s torie i familie se repet peste cinci sau
zece ani, studiile sec ionale permit o analiz longitudinal . Cercet rile longitudinale pot fi
f cute retrospectiv sau prospectiv. În cercet rile retrospective, se colecteaz date
referitoare la valorile înregistrate de anumite variabile din perioada trecut ; se urm re te
stabilirea unor tendin e în dinamica faptelor sociale. În studiul prospectiv, se porne te de
la studierea prezentului i par ial a trecutului, pentru a se anticipa evolu ia viitoare a unor
fapte sau aspecte sociale”.

„În literatura se specialitate sunt inventariate numersoase tehnici de cercetare.

Acestea pot fi reduse la patru mari categorii: experimentul, observa ia, ancheta i analiza
documentar .

42
 Experimentul este tehnica de cercetare care permite cel mai bine verificarea
leg turii dintre dou variabile. Cercet torul constituie dou grupuri identice. În primul
grup – numit grup experimental – se introduce o variabil ; al doilea grup, în care nu s-a
introdus aceast variabil , serve te drept grup de control. Sub ac iunea variabilei
independente, în primul grup vor ap rea anumite modific ri. Dac aceste modific ri nu
apar i în grupul de control, se poate deduce c ele sunt provocate de ac iunea variabilei
independente. Ne propunem, de exemplu, s analiz m influen a m rimii salariilor
(variabila independent ) asupra productivit ii muncii (variabila dependent ). Pentru
aceasta, vom constitui dou grupuri de lucr tori cu caracteristici identice. În primul grup
se majoreaz salariile lucr torilor, apoi se m soar din nou nivelul productivit ii muncii
în cele dou grupuri. Dac în primul grup productivitatea muncii cre te, atunci se poate
deduce c acest fapt se datoreaz cre terii salariilor. (...) În sociologie, experimentul pune
i unele probleme de etic profesional . Are sociologul dreptul s supun experiment rii
persoane care nu sunt informate i nu i-au dat acordul s participe la experiment? Mul i
sociologi r spund afirmativ la aceast întrebare, dac prin experiment nu sunt afectate
integritatea i personalitatea subiec ilor i dac nu le sunt aduse prejudicii. Persoanele
participante la un experiment nu pot fi informate asupra scopurilor cercet rii pentru c ,
tiindu-se observate, ar adopta comportamente nefire ti, diferite de cele practicate în mod
normal. Experimentatorul nu ar putea izola efectele produse de variabila independent de
cele produse în mod inten ionat de persoanele care tiu c sunt supuse observ rii.
Observa ia este cea mai veche tehnic utilizat în tiin , inclusiv în sociologie.
De aceast tehnic s-au folosit pe larg antropologii care au studiat sociat ile a a-zis
arhaice, dar i sociologii care au studiat anumite grupuri sociale sau institu ii din rile
dezvoltate. În raport cu pozi ia observatorului fa de grupul studiat, deosebim dou tipuri
de observa ie: neparticipativ i participativ . În proimul caz, cercet torul observ din
exterior comportamentele i ac iunile indivizilor i grupurilor, f r s interfereze cu nimic
în activitatea acestora. În al doilea caz, cercet torul devine membru al grupului studiat i
particip la activitatea acestuia. Pentru a studia activitatea micilor func ionari de birou, un
sociolog se poate angaja pentru câteva luni ca func ionar. El va realiza zilnic sarcinile
profesionale ale postului pe care îl ocup , va participa la discu iile i disputele din grup i
la toate activit ile acestuia. Prin ceea ce face i prin modul în care se comport , nu se va
diferen ia cu nimic de ceilal i func ionari. Anumite grupuri nu pot fi studiate decât prin
intermediul observa iei participative. Grupurile religioase, sindicatele, partidele politice i
chiar grupurile de munc se protejeaz fa de observarea din exterior. În aceste cazuri,
cercet torul nu- i poate efectua observarea decât f cându-se acceptat ca membru al
grupului sau desf urând o activitate care îl pune frecvent în contact cu grupul. Tehnica
observa iei participative ridic unele chestiuni de etic profesional . Are cercet torul
dreptul s se disimuleze într-un grup? Are dreptul s profite de încrederea pe care i-o
acord membrii grupului? Scopul cunoa terii tiin ifice a unui grup poate scuza
mijloacele folosite pentru realizarea lui? R spunsurile speciali tilor la aceste întreb ri nu
sunt întru totul convergente. Observa ia participativ este considerat o tehnic
acceptabil atât timp cât observatorul nu aduce prejudicii membrilor grupului i nu
particip la ac iuni condamnabile din punct de vedere moral sau juridic. (...)
Ancheta este una dintre cele mai r spândite tehnici de cercetare sociologic . Ea
const în colectarea de informa ii prin socilicitarea oamenilor s r spund la anumite

43
întreb ri. Ancheta are dou forme principale: interviul i chestionarul. În interviu, o
persoan pune anumite întreb ri altei persoane i înregistreaz r spunsul (în scris, pe
band audio sau video). În cazul chestionarului, întreb rile sunt tip rite, iar subiectul
cite te i noteaz r spunsul. Interviul se poate desf ura prin telefon sau fa în fa .
Utilizarea telefonului este mai economicoas , dar prezint câteva inconveniente. Nu to i
oamenii au telefon la domiciliu, iar selectarea unui e antion folosind ca baz de
informa ie listele de abona i poate s nu asigure reprezentativitatea. În interviul prin
telefon se pierd multe aspecte interesante, pe care anchetatorul nu le constat decât
discutând fa în fa cu subiectul. Chestionarul poate fi trimis prin po t sau prezentat
subiectului de c tre anchetator. (...) Interviul i chestionarul constau într-o suit de
întreb ri. Nu este vorba de o list alc tuit la întâmplare. Întreb rile sunt formulate în
raport cu ipotezele cercet rii, iar r spunsurile la întreb ri sunt folosite pentru verificarea
acestora. Formularea întreb rilor, ordinea lor în chestionar sau interviu prezint o mare
importan , întrucât pot influen a r spunsurile i rezultatele anchetei. Întrebarea
„Considera i c în urm toarele 12 luni situa ia economic a gospod riei dumneavoastr
va fi: a) mai bun ; b) mai rea; c) va r mâne la fel; d) nu tiu?” i întrebarea „Considera i
c în urm toarele 12 luni situa ia economic a gospod riei dumneavoastr : a) va fi mai
rea; b) va r mâne la fel; c)va fi mai bun ; d) nu tiu?”, de i par identice, pot conduce la
rezultate diferite. Întreb rile se pot referi la patru tipuri de informa ii: 1. Fapte, adic ceea
ce prive te situa ia personal a indivizilor chestiona i (vârst , sex, profesie, venituri), la
mediul lor (locuin , condi ii de munc ) sau la comportamente obiective (utilizarea
timpului, rela ii cu vecinii sau rudele, op iunea de vot la ultimele alegeri etc.). 2. Opinii,
adic judec ile, aprecierile pe care le fac indivizii chestiona i în leg tur cu probleme
considerate ca interesându-i: opinii politice, religioase, morale, artistice. În aceast
categorie intr i motiva iile (ra iunile unei alageri sau ale unui comportament), inten iile
(de vot, de a cump ra anumite produse, de petrecere a vacan ei, de orientare colar a
copiilor etc.) i aspira iile. 3. Atitudini, adic determinan i individuali, con tien i sau nu,
ai ac iunilor. Acestea sunt puse în eviden mai întâi prin opinii i sunt considerate a
reprezenta structurile mentale permanente care sus in opiniile. Atitudinile se m soar cu
ajutorul unor scale de atitudini, cu valori numerice sau cu intervale calitative. 4.
Cuno tin e, adic gradul de cunoa tere a problemelor sau situa iilor cu care se
interfereaz persoana chestionat . Aceast categorie de întreb ri este de multe ori
neglijat în anchete, de i utilizarea lor ar furniza informa ii foarte importante pentru
analiza i interpretarea r spunsurilor la întreb rile de opinie i de atitudini. (...) Unele
anchete nu urm resc scopuri tiin ifice deosebite: în schimb, au o finalitate practic
imediat , cum sunt anchetele preelectorale sau anchetele privind popularitatea unor lideri
politici, ori cele comerciale referitoare la preferin ele consumatorilor pentru un anumit
produs. Aceste anchete servesc la corectarea unor strategii politice sau a unor strategii de
produc ie i de marketing. Utilizate în afara unei etici profesionale riguroase, ele pot fi
folosite ca mijloace de manipulare a curentelor de opinie.
Analiza documentar este utilizat mai ales în situa iile în care cercet torul nu
are acces direct la realit ile sociale pe care inten ioneaz s le studieze. Informa ii
referitoare la aceste realit i se g sesc îns sub alte forme: arhive publice sau private,
jurnale personale, coresponden , date statistice, ziare, reviste, c r i, lucr ri de art ,
folclor, discursuri sau date ale cercet rilor anterioare. Aceste informa ii sunt prelucrate i
utilizate de sociolog în verificarea ipotezelor enun ate. (...) Tehnica analizei documentare

44
prezint unele inconveniente. Informa iile din documente nu au fost acumulate pentru a fi
utilizate de sociolog; ele sunt lacunare, uneori contradictorii sau deformate de
subiectivismul celor care le-au consemnat. Din acest motiv, utilizarea documentelor de
arhiv trebuie f cut cu mult pruden . (...) În general, orice analiz documentar trebuie
s r spund la o serie de întreb ri, sintetizate de Harold Laswell într-o schem u or de
re inut:
- Cine vorbe te? (emi torul);
- Ce spune? (con inutul mesajului; aici intervine analiza de con inut propriu-zis );
- Cui spune? (receptorul);
- Cum spune? (forma i mijlocul de vehiculare a mesajului);
- Cu ce scop? (obiectivele urm rite, explicite sau nu);
- Cu ce rezultate? (efectele ob inute; acestea pot fi congruente sau nu inten iile
declarate sau deduse).
De i pare simpl , utilizarea tehnicii analizei de con inut necesit o foarte bun preg tire a
analistului. Pe lâng formarea sociologic , este necesar i o anumit calificare în analiza
lingvistic i contextual . Cercet torul trebuie s identifice atât mesajele evidente, cât i
pe cele latente. În mod obi nuit, în analiza de con inut, aspectele cel mai dificil de
identificat sunt efectele produse de un anumit mesaj, întrucât analiza acestora dep e te
cadrul strict contextual i pretinde o analiz preten ioas la nivelul receptorilor. (...)”

45
 ANEXA 2

Clasa politic postcomunist în Europa Central i de Est. Studiu de

caz

Procesul tranzi iei este îndeob te în eles ca o perioad de transform ri ce survin în plan politic, social i
economic, de natur s modifice substan ial aliniamentele unei anumite societ i. De la modificarea
regimului politic i a structurii institu ionale, trecând prin reevaluarea mecanismului economic i pân
la schimb rile care apar în plan social, tranzi ia are un caracter procesual i implic o serie de reforme.
Acceptând sugestia politologului american Samuel Huntington, se poate sus ine c aceste reforme
„trebuie s echilibreze schimb rile din structura social-economic cu schimb rile din institu iile politice
i s le uneasc în a a fel încât nici una s nu fie afectat ” (Huntington, 1999, p. 298). Or, instituirea
unui astfel de echilibru este apanajul elitelor politice i, prin urmare, al clasei politice.

Dac ne referim la societ ile est-europene intrate în procesul tranzi iei o dat cu
„cel de-al treilea val al democratiz rii”, vom observa c ini ierea reformelor a fost f cut
posibil , printre altele, i gra ie evolu iei de la un sistem monopartidist la unul
pluripartidist, imediat dup înl turarea regimurilor comuniste. Nu este vorba, desigur,
despre introducerea unor schimb ri imediate, care s fi modificat structural societ i ce,
vreme de aproximativ cincizeci de ani, au fost tutelate de sistemul partidului unic. Totu i,
op iunea pentru un sistem al pluralismului politic ne arat c , pentru a avea o clas
politic responsabil i capabil s impun astfel de reforme, o societate aflat în tranzi ie
trebuie s dispun de un puternic fond partidist. Aceasta întrucât, fiind direct legate de
procesul de recrutare i formare a personalului politic – a a cum specificam mai sus –
necesitatea alegerii reprezentan ilor, a ocup rii deci a locurilor de conducere politic (în
Parlament, bun oar ) este posibil doar prin existen a partidelor politice, cele care,
punându- i resursele – atât simbolice, cât i materiale – în joc, fac posibil alegerea între
candida i, asumându- i responsabilitatea pentru evolu ia acestora (Negulescu, 1994, p.
45). Al turi de partidele politice, unele nou ap rute, altele revendicându- i orientarea i
legitimitatea din trecutul interbelic, în societ ile este-europene aflate în tranzi ie spre
democra ie un rol major în recrutarea i formarea clasei politice l-a de inut i societatea
civil . Activ , în unele societ i, înc înainte de disolu ia regimului totalitar (precum în
Ungaria, Polonia sau fosta Cehoslovacie), sau aflat într-un stadiu incipient (precum în
România sau Bulgaria), societatea civil s-a implicat activ în procesul de constituire a
noii clase politice. Întrucât, în aceast „nou ” clas , s-au insinuat segmente importante
ale vechiului regim (cei care fuseser marginaliza i de c tre conducerile partidelor
comuniste, cei afla i în e aloanele secunde ale conducerii de partid i de stat sau fo ti
ofi eri ai serviciilor secrete), în primul deceniu al tranzi iei un rol foarte important l-a
jucat, în aprecierile f cute la adresa membrilor clasei politice, clivajul „comuni ti”-
„anticomuni ti”. Plasându-se de partea ultimei categorii, societatea civil i-a asumat
rolul de a superviza din punct de vedere moral procesul de recrutare a politicienilor,
atunci când nu s-a implicat direct, propunând ea îns i, prin organiza iile sale
reprezentative, criterii de evaluare a acestora.
În ciuda multipartidismului i a existen ei unui pilon fundamental pentru existen a
pluralismului democratic (societatea civil ), fie i într-o form precar , clasa politic a

46
societ ilor aflate în tranzi ie poate fi foarte bine caracterizat , cel pu in dac ne referim
la primii ani ai postcomunismului, ca fiind o „nou nou clas ”. Conturat într-o perioad
de ambiguitate politic , aceast clas politic s-a caracterizat prin ceea ce unii anali ti au
numit „simbioza dintre putere i capital”, care ar fi f cut posibil „muta ia” ce a afectat
elitele puterii: „De fapt, mi se pare firesc ca muta ia s se produc în sectorul cel mai
direct afectat de apari ia noilor for e sociale în vârful piramidei societ ii române ti –
puterea. Nici clasa mijlocie, nici marii industria i, comercian i sau bancheri nu- i puteau
ini ia i rotunji averile i nici nu se puteau afirma pe plan social f r sprijinul celor afla i
la putere. La rândul lor, cei care de in puterea nu se pot izola de noul mediu social care se
formeaz în jurul lor i cu greu rezist tenta iei de a se implica mai mult sau mai pu in
direct în afacerile b noase care se fac sub nasul lor i sunt, de fapt, la îndemâna lor.
Simbioza dintre putere i capital este o tr s tur principal a perioadei de tranzi ie”
(Brucan, 1996, p. 124). Beneficiind i de sprijinul partidelor politice din care f ceau
parte, politicienii perioadei de tranzi ie au fost mai tenta i s - i asigure o clientel politic
decât s propun modalit i eficiente de atingere a obiectivelor stipulate pe agenda
public . Astfel de orient ri nu au r mat f r consecin e: multe reforme au fost întârziate
sau chiar blocate, încât drumul spre democra ia politic , spre instituirea mecansimelor
specifice economiei de pia i spre dezvoltarea unor ata amente sociale fa de valorile
pluralismului a fost mult îngreunat. Clasa politic a societ ilor postcomuniste este f r
îndoial , responsabil de aceste aspecte, de i problema trebuie discutat nuan at de la o
societate la alta. Dincolo îns de diferen ele care apar în evolu ia sistemelor politice est-
europene, exist o mo tenire care a fost prezent în toate aceste societ i la începutul
tranzi iei i care, în mod inevitabil, a influen at i procesul de formare a clasei politice.
Este vorba despre mo tenirea comunist . Mai slab , dar nu lipsit de eficien , în
societ ile care s-au opus regimului comunist (chiar dac încerc rile de opozi ie – cum au
fost Revolu ia maghiar din 1956 sau cea de la Praga din 1968 – au fost rapid în bu ite),
mai puternic acolo unde for a de inut de partidul-stat asupra societ ii a fost dublat i
de cultul personalit ii dictatorului comunist (precum în România), mo tenirea comunist
a viciat considerabil constituirea clasei politice postcomuniste. Aceasta deoarece
societ ile aflate în tranzi ie de la comunsim spre democra ie au fost obligate s fac fa
unui proces de inser ie în clasa politic a unor indivizi socializa i în regimul anterior.
„Oferta politic ” era, practic, limitat la persoane care, în mod direct sau indirect, au avut
de-a face cu regimul comunist: fie apar inuser nomenklaturii i apoi fuseser
marginaliza i, fie f cuser parte din e aloanele secunde ale partidelor comuniste, fie erau
descenden ii unor înal i demnitari comuni ti sau fo ti lucr tori în serviciile secrete. Au
existat, desigur, i personalit i recunoscute pentru opozi ia lor f i fa de regimul
comunist. Au ap rut, în acela i timp, i figuri noi, care se eviden iau printr-un puternic
discurs anticomunist. Ace tia din urm au fost, în marea lor parte, intelectuali cu voca ie
civic , dar care nu s-au putut ulterior transforma – decât cu pu ine excep ii – în politicieni
de profesie. Începutul tranzi iei în societ ile postcomuniste a fost a adar marcat de
formarea unei clase politice care purta cu sine multe dintre sechelele comunismului. În a
doua parte a anilor ’90 s-a f cut sim it dorin a de reînnoire a clasei politice, îns
interesant este faptul c foarte pu ine partide – de obicei, cele cu voca ie democratic – s-
au ar tat interesate de un astfel de proiect, ini iat tot de organiza iile societ ii civile.

47
 ANEXA 3

Formarea societ ii civile în România postcomunist . Studiu de caz

Imediat dup c derea comunismului, la nivelul spa iului public românesc, devenit,
brusc, unul eliberat de constrângeri, s-a înregistrat, la fel de brusc, o perfect inteligibil
sete de libertate. Aceasta a implicat nu mai manifest ri individuale, ci i coagularea unor
formule asociative care, la acea vreme, reprezentau, in statu nascendi, viitoarea societate
civil . Cu timpul, i în România a devenit foarte clar c , a a cum sus ine Philippe C.
Schmitter, „prezen a unei societ i civile (sau, mai corect spus, a unor anumite intensit i,
distribu ii i tipuri de societate civil ) contribuie în mod pozitiv la consolidarea ( i,
ulterior, la persisten a democra iei” (Schmitter, 2004, p. 258). Pe de alt parte îns ,
autorul citat atrage aten ia c societatea civil poate contribui, ca factor fundamental, la
consolidarea unei democra ii, dar nu este, în nici un caz, o cauz a acesteia, întrucât o
societate civil , oricât de eficient i de prezent ar fi în spa iul public, nu ar putea sus ine
singur institu iile i practicile democratice, din momentul în care un regim le adopt i le
statueaz prin norme constitu ionale larg acceptate. Acest lucru înseamn , f r a-i reduce
câtu i de pu in din impact, faptul c societatea civil opereaz asupra procesuluid e
democratizare a unei societ i al turi de alte institu ii, procese i calcule politice. Dar ce
înseamn , opera ional, conceptul de societate civil ? În accep iunea contemporan a
termenului, aceasta „poate fi definit ca un set sau un sistem de grupuri intermediare cu
organizare proprie, grupuri care: (1) sunt relativ independente atât de autorit ile publice,
cât i de unit ile private d eproduc ie i reproduc ie, adic de firme i, respectiv, familii;
(2) sunt capabile de a lua hot râri i de a ac iona colectiv în scopul ap r rii sau al
promov rii propriilor interese i pasiuni; (3) nu încearc s ia locul agen ilor statali sau
unit ilor de (re)produc ie private i nici s accepte responsabilit i pentru guvernarea
întregii societ i; (4) sunt de acord s ac ioneze conform unor reguli «civile» prestabilite,
care presupune respectul reciproc” (Schmitter, 2004, p. 258). Rezult , din aceast
definire, c societatea civil presupune existen a unui complex de calit i, care are la
baz , ca norme comportamentale sau condi ii autonomia dual , ac iunea colectiv ,
nonuzurparea i respectul. Existen a acestor norme trebuie s fie luat în calcul i
respectat nu doar de organiza iile intermediare ale societ ii civile, ci mai cu seam de
c tre autorit ile publice sau de c tre actorii priva i care func ioneaz în spa iul public. Cu
privire, de asemenea, la încerc rile de definire a societ ii civile consider c aceasta ar
putea fi contextualizat , mult mai simplu, în forma pluralismului pe care orice societate
democratic îl presupune. Astfel, Ernest Gellner subliniaz c „no iunea de «societate
civil » în accep ia sa curent este util i nu foarte complicat . Nu i-a câ tigat
întâmpl tor popularitatea i autoritatea ei recent . Dar este mai util s îi atribuim o
semnifica ie sociologic banal – pluralism institu ional de un anume tip – decât s ne
întoarcem la tradi ia ideologic emfatic din care provine” (Gellner, 1998, pp. 66-67).
Definit simplu sau complex i opera ionalizat la nivelul anumitor condi ii socio-istorice
particulare – care include, precum în cazul României, inexisten a larg a pluralismului
politic i a toleran ei etnice, religioase sau rasiale, ca aspecte tradi ionale ale societ ii –
societ ii civile nu i se poate eluda rolul major pe care îl joac în configurarea unui

48
autentic spa iu public, în care toate valorile politice, economice sau sociale s poate fi
împ rt ite. Exist , desigur, mai multe tipuri de societate civil , în func ie de reperele
culturale i istorice care sunt asumate în analiza istoric a evolu iei acestei realit i
politico-sociale. Totu i, din punctul de vedere al importan ei acestui segment în procesul
de dezvoltare a unui regim democratic, societatea civil trimite la ideea c , pentru a putea
asigura consolidarea unei tinere democra ii, la nivelul c reia spa iul public s fie lipsit de
orice constrângere de tip politic, este necesar instituirea unui set de institu ii pe care
politicienii s le stabileasc pe cale consocia ional i pe care cet enii s fie interesa i s
le sprijine. Desigur, a a cum arat Schmitter, „ob inerea unei solu ii stabile nu este o
întreprindere u oar , mai ales într-un climat plin de a tept ri exagerate, care tinde s
caracterizeze perioadele de tranzi ie” (Schmitter, 2004, p. 259). Aceasta întrucât, în
contextul procesului de tranzi ie spre democra ie, existen a unor op iuni diferite – altfel
fire ti, mai cu seam acolo unde procesul democratiz rii survine dup dep irea unui
regim de tip autoritar sau totalitar - d seama despre existen a unui conflict social între
partidele politice ce urm resc impunerea unor norme care s le permit realegerea sau
accesul la guvernare, pe de o parte, i diversele grupuri de cet eni care urm resc
instituirea unor reguli care s garanteze responsabilizarea celor ale i. Un astfel conflict
care poate exista la nivelul intern al unei societ i pot determina, de multe ori, consecin e
exterioare. Iar astfel de consecin e pot ap rea odat cu cristalizarea i aplicarea op iunilor
amintite: „O dat ce aceste op iuni institu ionale se concretizeaz , prin alegeri cu
rezultate imprevizibile, în guverne se creeaz politici publice, ele vor afecta rata cre terii
economice, disponibilitatea pentru investi ii, competitivitatea pe pie ele externe,
distribu ia veniturilor i a bog iei na ionale, accesul la educa ie, percep iile referitoare la
lipsurile culturale, echilibrul rasial i chiar identitatea na ional ” (Schmitter, 2004, p.
259). Devine astfel evident rolul marcant pe care îl de ine societatea civil , ca organism
vital al democra iei, în dezbaterea op iunilor, dar i a consecin elor exterioare pe care
acestea le pot determina, în spa iul public, prin implicarea, deopotriv , a factorului
politic, dar i a opiniei publice. Bineîn eles, a a cum am specificat deja mai sus. De la o
societate la alta, intensitatea, distribu ia i tipul de societate civil pot fi diferite, ceea ce
trimite i la existen a unui tip diferit de dezvoltare democratic pentru societ i diferite.
Particularizând, s-ar putea sus ine c modul în care s-au democratizat statele central-
europene precum Ungaria, Polonia i Cehia este diferit de modul în care acest proces a
evoluat în state precum România i Bulgaria, iar acest lucru s-a datorit, într-o m sur
demn de luat în considerare, i tipului de societate civil pe care aceste societ i le-au
dezvoltat. Intensitatea societ ii civile se refer la faptul c aceast structur nu reu e ete
niciodat s monopolizeze pe deplin interac iunile dintre stat i indivizi, firme, grupuri, ci
opereaz al turi de acestea încercând, la rândul s u, s influen eze într-un anumit grad
cursul i modalit ile de aplicare a politicilor publice. Cealalt coordonat care poate
diferen a societatea civil specific unei anumite democra ii de acelea proprii altora, i
anume distribu ia, are în vedere ideea c atributele structurii civile pot fi mai bine aplicate
anumitor probleme punctuale, cu care o democra ie se poate confrunta, decât altora. În
fine, tipul de societate civil se refer la faptul c normele de autonomie, ac iune
colectiv , nonuzurpare i respect, pe care le-am trecut în revist mai sus, pot s se
concretizeze în diverse moduri, producând, în cele din urm , diverse configura ii sau
sisteme de intermediere a problemelor vehiculate în spa iul public cu reprezentan ii
autorit ilor politice.

49
 Indeniabil, în România postcomunist , atât intensitatea, cât i distribu ia sau tipul
societ ii civile au evoluat în concordan cu evolu ia general existent sub aspect
politic, economic sau societal. De la efuziunea ini ial , cauzat de momentul important al
schimb rii de regim politic, ce poate fi localizat istoric la nivelul Revolu iei din 1989, i
pân în perioada contemporan , evolu ia grup rilor specifice societ ii civile a fost una în
permanent dezvoltare. De asemenea, se poate remarca, în toat aceast perioad , i o
cre tere semnificativ a influen ei acestora în zona delimitat de ceea ce numim spa iu
public. R mâne îns la fel de valabil , i ast zi, ideea potrivit c reia „consolidarea
societ ii civile din interior este vital în sus inerea pe mai departe a reformei i
democra iei în România; f r aceasta nici democra ia, nici economia de pia nu pot fi
dobândite. Societatea civil româneasc a dovedit co capacitate puternic de a mobiliza
talente i resurse umane excelente i de a contribui semnificativ la construirea unui
«contract social» între cet eni i guvern” (Merkel, 1997, p. 125). Desigur, pentru o
analiz coerent a dezvolt rii societ ii civile din România postcomunist , este necesar o
scurt revenire la influen a pe care, cel pu in în faza incipient , a jucat-o trecutul
comunist. Astfel, la o evaluare primar , se poate constata c i perioada fascist din
istoria României, dar mai cu seam nefasta experien comunist , au alterat la modul
fundamental tr s turile culturii politice române ti, agravându-i chiar viciile. Aceast
situa ie a „explodat” mai ales în ultima perioad de dominare a regimului comunist, când,
al turi de atmosfera represiv ce predomina în politica intern a României, un alt factor
demoralizator pentru persoanele – de obicei, intelectuali cunoscu i – în jurul c rora s-ar fi
putut coagula germenii societ ii civile a fost dat de faptul c importante guverne
occidentale p reau s sprijine politica extern a dictatorului Nicolae Ceau escu. Se
ajunsese, practic, la o societate deosebit de demoralizat , de atomizat . Cet enii români
au înv at s nu se încread nu numai în orice form de putere organizat , ci nici unul în
altul. Pe acest fond, dup dispari ia regimului comunist, procesul de formare a societ ii
civile a fost unul destul de dificil, i care, în cele din urm , a reu it s fie eviden iat gra ie
existen ei unor resurse umane deosebite în acest sens: „Talentul uman i înfl c rarea au
reprezentat cea mai puternic surs a societ ii civile în formare, dar resursele materiale,
o infrastructur de comunica ii, sedii i personal permanent (vitale pentru organiza ii) au
fost mult mai dificil de ob inut. Cea mai important surs de finan are au fost funda iile i
institu iile interna ionale; alte fonduri au provenit din cotiza iile de membru, sponsoriz ri
i dona ii” (Merkel, 1997, p. 126). Astfel, ini iala comunitate restrâns a organiza iilor
nonguvernamentale, pilonii incipien i ai societ ii civile, cea care s-a constituit în
principala tribun non-politic , al turi de institu iile media, de la care putea fi exprimate
în spa iul public interesele cet enilor proaspetei democra ii române ti, s-a dezvoltat
ulterior pân la un stadiu în care diversele forme de asociere civil au devenit tot mai
capabile s abordeze probleme de interes general. În plus, odat cu deschiderea tot mai
accentuat a României spre structurile europene, aceste organiza ii s-au putut pozi iona
astfel încât s identifice erorile sistemului institu ional i s propun solu ii pentru
remodelarea acestora. Gra ie acestei modalit i de abordare a problemelor conturate în
sfera public , ONG-urile au înregistrat succese considerabile în ceea ce prive te
dinamismul lor, realizând i diverse forme de parteneriat – atât la nivel na ional, cât i la
nivel regional sau local – cu institu iile publice, în interesul cet enilor. Drept urmare,
importan a societ ii civile a fost recunoscut , într-o manier democratic i care s-a
constituit într-o coordonat a evolu iei procesului reformelor democratice în contextul

50
declara iilor i programelor guvernamentale, ale Pre edin iei i Parlamentului, dar i ale
diverselor institu ii interna ionale. În plus, astfel de declara ii de inten ie, pentru
realizarea unor parteneriate cu organiza iile societ ii civile, venite din partea
reprezentan ilor politici ai statului au condus, în cele din urm , la un dialog semnficativ i
la o colaborare strâns între ace tia i reprezentan ii ONG-urilor. Se adaug aici alte dou
aspecte semnificative, i anume unul care prive te colaborarea interna ional a societ ii
civile române ti, i altul referitor la implica iile prezen ei acesteia în contextul procesului
de descentralizare i garantare a autonomiei locale. În ceea ce prive te primul aspect, se
poate sus ine c exist o puternic form de colaborare între ONG-urile române ti i
reprezentan ii societ ii civile din spa iul european, mai cu seam în domeniul cultural.
Relativ la cel de-al doilea aspect men ionat, este demn de remarcat faptul c , în perioada
de tranzi ie spre democra ie, descentralizarea, în special prin intermediul administra iei
locale, a constituit o prioritate, fiind sus inut în permanen de reprezentan ii societ ii
civile, considerat , de altfel, un partener credibil. Desigur, reprezentan ii societ ii civile
de la nivel local trebuie înc s î i evalueze capacit ile i rolurile posibile pe care le pot
îndeplini în contextul acestei dezvolt ri. Ori, acest lucru implic promovarea unei culturi
a conducerii democratice, ceea ce, mai departe, înseamn un proces de continu înv are,
la fel de important pentru politicieni, func ionari publici i al i factori de decizie. De
altfel, rapoartele de monitorizare cu privire la evolu ia societ ii civile în România
postcomunist stipulau, înc de la mijlocul anilor ’90, c , „dezvoltând modele puternice
de transparen i conducere democratic în propriile lor organiza ii, ONG-urile i
societatea civil î i vor înt ri sprijinul pentru accesul la informa ie i pentru îmbun t irea
statutului lor legal” (Merkel, 1997, p. 140). Indubitabil, între timp, aceste lucruri s-au i
întâmplat, societatea civil de inând în prezent un rol deosebit de important în sistemul
românesc postcomunist, mai cu seam în ceea ce prive te stabilirea i implementarea
acelor indicatori care urm resc organizarea democra iei – prin raportare la sistemul
institu ional al acesteia – în perspectiva consolid rii sale ulterioare.
Ce se poate afirma, având în vedere modul în care a evoluat societatea civil din
România postcomunist , este c , de i „existen a societ ii civile nu e o condi ie
obligatorie pentru pr bu irea autocra iei sau pentru tranzi ia c tre democra ie i nici nu
este, în mod obi nuit, suficient pentru a cauza o asemenea schimbare de regim”
(Schmitter, 2004, pp. 259-260), rolul pe care aceasta l-a jucat, fa de alte forme ale
pluralismului – precum partidele politice – în dezvoltarea coordonatelor democratice ale
tranzi iei politice este unul care nu poate fi pus sub semnul îndoielii. Dup cum
indubitabil este i faptul c resurec ia societ ii civile în România, dup c derea
regimului comunist, nu a constituit atât o cauza a emergen ei democra iei, cât un efect al
tranzi iei spre democra ie. Exist , pân la urm , aici, o bicondi ionalitate permanent ,
având o natur cvasi-dialectic , în m sura în care existen a premiselor democratice i
existen a, fie i într-un stadiu incipient, a elementelor societ ii civile se influen eaz
reciproc pe calea tranzi iei. Totu i, aceast dinamic evolutiv poate crea confuzii, dup
cum atest speciali tii, mai ales în noile democra ii, adic acolo unde, la început, ar putea
s existe tenta ia de a identifica prezen a sau puterea societ ii civile în faptul existen ei
anumitor mi c ri sociale spontane sau a entuziasmului cet enilor care se al tur ,
manifestându- i pofta de libertate abia c p tat prin r sturnarea dictaturilor, acestora.
Avertismentul care trebuie luat în considerare în astfel de situa ii, dup cum sugereaz
Philippe Schmitter, atrage aten ia asupra mai multor aspecte. Este vorba, mai întâi, despre

51
faptul c prioritatea pe care cet enii o acord acestor mi c ri sociale spontane se va
diminua odat cu evolu ia noului regim instaurat, dup dispari ia celui autoritar sau
totalitar, întrucât simpla instaurare, fie i formal , a institu iilor i aranjamentelor
democratice va satisface anumite revendic ri venite din partea unor mi c ri sociale de
factur divers . În al doilea rând, apari ia unui proces de consolidare a democra iei este
probabil s încurajeze indivizii i grupurile din care ace tia fac parte s fie mai aten ia la
atingerea unor scopuri de esen privat i s se foloseasc , în acest sens, de eforturile
realizate de ceilal i indivizi. Finalmente, a devenit o eviden c mecanismele specifice
democra iei moderne manifest tendin a de a privilegia acele interese care vizeaz
câ tigarea unui grad ridicat de reprezentare teritorial , dar i a func iilor publice – de aici
decurgând i importan a acordat partidelor politice i grupurilor de interese – uneori în
dauna unor probleme care sunt anun ate prin teme concrete, a a cum se întâmpl în cazul
mi c rilor sociale care se dedic rezolv rii unor probleme punctuale. Din acest punct de
vedere, concluzia pe care o trag speciali tii în analiza proceselor de democratizare i
consolidare democratic , i care pare a se potrivi i situa iei existente în România
postcomunist , este aceea potrivit c reia „societatea civil este compus nu numai dintr-
un singur tip de organiza ii intermediare, ci din variate tipuri, iar aceast mixtur e de
a teptat s se modifice în timp, ca urmare a schimb rii de substan i intensitate a
conflictului, precum i ca o consecin a atingerii unui nou stadiu de democratizare”
(Schmitter, 2004, pp. 259-260). Bineîn eles, o astfel de abordare nu implic subiacent
faptul c s-ar putea elabora predic ii, pe aceste baze, cu privire la modul în care o anumit
ar î i va continua drumul spre democra ie sau la adoptarea unei anumite configura ii
politice ori a alteia.

52
 ANEXA 4

Lideri politici i comportamente electorale în contextul alegerilor

preziden iale din România (2004). Studiu de caz

Alegerile generale din noiembrie-decembrie 2004 au avut o miz aparte i s-au

desf urat în cu totul alte condi ii decât cele anterioare. În primul rând, liderii politici
intra i în cursa pentru Pre edin ia României au f cut-o pentru un mandat de cinci ani, iar
nu de patru, ceea ce înseamn pasul principal spre decalarea alegerilor parlamentare de
cele preziden iale, pe viitor. În al doilea rând, momentul electoral 2004 a coincis cu
ie irea din prim-planul vie ii politice a lui Ion Iliescu, considerat „forul tutelar” al politicii
din România vreme de 15 ani. Simultan cu aceast ie ire, alegerile din 2004 au marcat
intrarea în scen a liderilor politici din „a doua genera ie”, în cursa final candidând doi
politicieni care nu mai participaser niciodat în aceast competi ie, ambii din postura de
pre edin i ai partidelor lor. În al treilea rând, poate fi remarcat declinul electoral al PRM
i al liderului s u, Corneliu Vadim Tudor, ca i premiera pe care acesta din urm a
înregistrat-o în politica româneasc , aceea de a se situa, prin scorul s u electoral, sub
scorul partidului pe care îl conduce. În fine, momentul electoral 2004 a adus o nou
alternan la guvernare i, o dat cu aceasta, o situa ie de cvasi-coabitare: România anului
2006 are un Pre edinte provenit din rândurile liderilor ADA, un Guvern din care fac parte
trei for e politice (Alian a DA, UDMR i PC, fostul PUR), i un Parlament ale c rui
pârgii de conducere sunt de inute , la Senat, de PSD, prin Pre edintele Senatului, Nicolae
V c roiu, i la Camera Deputa ilor de Alian a DA, prin Pre edintele Camerei Deputa ilor,
liberalul Bogdan Olteanu. Toate aceste motive ne îndrept esc, credem, s consider m c
alegerile generale din 2004 au reprezentat, pentru sistemul politic românesc contemporan,
un moment de cezur în ceea ce prive te evolu ia sa viitoare, atât cu referire la
reconfigurarea spa iului electoral, cât i cu privire la consolidarea institu ional a
democra iei. Acestea reprezint , de altfel, cele dou coordonate pe baza c rora ne
propunem s analiz m momentul electoral 2004.
Dac ne referim la reconfigurarea spa iului electoral, aceasta era previzibil înc
din perioada premerg toare alegerilor. Spre exemplu, Barometrul de Opinie Public , dat
publicit ii în octombrie 2004, avertiza c voturile vor fi centrate pe fidelitatea fa de
lideri, ceea ce demonstreaz c i în acest context electoral a contat liderul ca
„locomotiv ” politic (vezi 4.1.). Astfel, în analiza efectuat pe baza datelor redate în
raport, sociologul Dumitru Sandu aprecia c se pot contura cinci categorii largi de
votan i, în func ie de tipul de vot la care ace tia recurg, tipuri care, la rândul lor, sunt
determinate de variabile precum vârsta, mediul de reziden , gradul de educa ie sau
resursele economice (Sandu, 2004, pp. 79-86). Este vorba, mai întîi, de un tip de vot
specific ora elor foarte mari, care s-a îndreptat în majoritate înspre Alian a DA i
candidatul s u la preziden iale. În al doilea rând, a existat votul zonelor rurale
conservatoare, periferice, care s-a îndreptat spre Adrian N stase i candida ii Uniunii
Na ionale PSD+PUR. Un al treilea tip de vot a fost cel de fidelitate politic , sustenabil în
cazul vârstnicilor care au votat pentru Corneliu Vadim Tudor i PRM. A existat, ca de
fiecare dat din 1992 încoace, i un vot identitar-etnic, specific electoratului UDMR. În
fine, un al cincilea tip de vot a fost cel de respingere a liderilor politici, caracteristic

53
electoratului indecis, cu un consum mediatic redus i caracterizat de un pesimism
accentuat. A a cum reiese din aceast imagine deja conturat înaintea alegerilor i
confirmat în perioada postelectoral , a contat în mod deosebit modul în care liderii
politici care au contat în acest moment electoral au reu it s - i adjudece încrederea
anumitor segmente electorale. În acest sens, Dumitru Sandu aprecia c „încrederea în
liderii politici, predictor de maxim importan în predic ia electoral are, la rândul ei,
determin ri diferite: a) încrederea în Traian B sescu i în Theodor Stolojan,
personalit ile emblematice pentru Alian la momentul sondajului, era mai mult de efect
mediatic i de context de dezvoltare regional . Cei doi înregistrau scoruri de prestigiu mai
mari pentru persoanele care aveau un consum ridicat de media i locuiau în jude e relativ
dezvoltate; b) prestigiul pentru Adrian N stase i pentru Ion Iliescu, personalit ile
reprezentative ale PSD, era mai mare în cazul femeilor vârstnice din rural, al persoanelor
relativ s race din gospod rii f r experien de migra ie interna ional ; c) rezult din
aceste ultime preciz ri c exist o influen a resurselor materiale asupra votului, dar nu
direct, ci prin intermediul încrederii în anumi i lideri” (Sandu, 2004, pp. 79.86). De i
retras din cursa preziden ial înainte ca aceasta s înceap , se poate considera c
imaginea public a lui Theodor Stolojan reprezint un factor demn de luat în calcul
pentru a evalua la adev rata sa valoare succesul înregistrat de Traian B sescu. Pe de alt
parte, de i a jucat un rol extrem de important în campania electoral a lui Adrian N stase,
ie ind astfel din limitele constitu ionale prev zute pentru Pre edintele României, Ion
Iliescu nu a reu it în întregime transferul de imagine proiectat asupra lui Adran N stase.
De i a reu it, în bun m sur , s capteze voturi din zona electoratului tradi ional al lui Ion
Iliescu, Adrian N stase nu a reu it totu i s - i contureze un electorat propriu. Combina i,
ace ti factori au f cut ca, în turul al doilea al alegerilor preziden iale, Traian B sescu s
se impun în fa a lui Adrian N stase. De i a câ tigat, practic, cel mai mare num r de
locuri în Parlamentul României, PSD nu a putut forma Guvernul, întrucât Pre edintele
B sescu a propus pentru func ia de premier un candidat al Alian ei, în persoana lui C lin
Popescu T riceanu. Membrii Guvernului, pe care, la rândul s u, acesta i-a prezentat
Parlamentului au primit vot favorabil, Alian a DA însumând în context i voturile
parlamentarilor UDMR, PUR i ai minorit ilor na ionale.
Desigur, în contextul alegerilor din noiembrie-decembrie 2004, un rol extrem de
important l-a de inut i presa, cu deosebire cea vizual . O analiz a comportamentului
presei televizate2 în perioada campaniei electorale ne arat c Adrian N stase a fost
candidatul cu cele mai multe apari ii pe totalul televiziunilor monitorizate - 139 apari ii
(33% din totalul prezen elor candida ilor la pre edin ie), cele mai multe fiind înregistrate
la Antena 1 (50), la PRO TV (34) i la TVR 1 (23). Adrian N stase s-a adresat direct
publicului în 35% dintre apari iile sale în tirile monitorizate în campania electoral .
Contracandidatul s u din partea Alian ei DA, Traian B sescu, a înregistrat 69 de prezen e
în cadrul tirilor monitorizate (17% prezen ). A fost vizibil mai ales la posturile Antena
1 i PRO TV, care i-au acordat 27 de prezen e fiecare, iar în 36% dintre apari iile sale în
tirile TV din campania electoral , Traian B sescu s-a adresat direct publicului
telespectator. Cei doi sunt urma i de Petre Roman (38), Corneliu Vadim Tudor (36) i

2
Agen ia de Monitorizare a Presei “Academia Ca avencu”, “Raport de monitorizare (28 octombrie – 26
noiembrie 2004) Antena 1, National TV, Prima TV, ProTV, Realitatea TV, TVR 1”, monitorizare i analiz
realizate în cadrul Proiectului De la acurate e la tenden iozitate: presa electronic în an electoral,
program finan at de National Endowment for Democracy.

54
Marko Bela (29). To i cei 12 candida i s-au reg sit cu cel pu in o apari ie în buletinele de
tiri ale televiziunilor PRO TV, Na ional TV i Prima TV (vezi 4.2.). Cu privire la
ac iunea cu care au fost asocia i candida ii la pre edin ie, aceea i analiz demonstreaz c
în perioada campaniei electorale, în cadrul tirilor TV candida ii la pre edintie nu au fost
asocia i cu ac iuni negative. Adrian N stase a fost asociat cu cele mai multe ac iuni
pozitive (33). Majoritatea au fost înregistrate în cadrul tirilor postului Antena 1 (15
apari ii) în contextul prezent rii programului de guvernare. Ac iunile pozitive înregistrate
în calitate de prim-ministru au avut leg tur cu evenimente referitoare la integrarea în
Uniunea European , investi ii, succese diplomatice etc. În cadrul tirilor prime-time ale
televiziunii publice, Adrian N stase a fost singurul candidat care a fost asociat cu ac iuni
pozitive (7 apari ii). De asemenea, la Prima TV, acesta este avantajat de asocierea cu 5
ac iuni pozitive în compara ie cu Traian B sescu - 1 apari ie i ceilal i candida i care au
înregistrat numai ac iuni neutre. Copre edintele Alian ei DA, Traian B sescu, a fost
asociat cu 16 ac iuni pozitive (8 la PRO TV, 7 la Antena 1 i una la Prima TV) în
contextul campaniei electorale i al prezent rii programului de guvernare (vezi 4.3.). În
concluzie, se poate aprecia c , în ceea ce prive te prezen a mediatic a candida ilor în
campania electoral , atitudinea critic din cadrul tirilor TV, care de obicei era îndreptat
c tre membrii opozi iei într-o m sur mai mare, a disp rut în majoritatea tirilor politice
TV difuzate, aceea i situa ie fiind valabil i în ceea ce prive te ac iunile negative cu care
actorii politici ar fi fost asocia i. În acela i timp, se poate contura urm toarea imagine
general : Antena 1 i Pro TV i-a asociat atât pe membrii Uniunii Na ionale PSD+PUR,
cât i pe cei ai Alian ei DA cu cele mai multe ac iuni pozitive; în acela i timp, membrii
celor dou forma iuni politice au fost prezenta i într-un mod pozitiv într-un num r mai
mare de tiri în cadrul acelora i jurnale TV de la Antena 1 i Pro TV; Adrian N stase a
fost asociat cu cele mai multe ac iuni pozitive (33) în cadrul tirilor TV prime-time
difuzate în timpul campaniei electorale (majoritatea au fost înregistrate în cadrul tirilor
postului Antena 1 – 15 apari ii); în campania electoral , to i cei 12 candida i la
pre edin ie s-au reg sit cu cel pu in o apari ie în buletinele de tiri ale televiziunilor PRO
TV, Na ional TV i Prima TV; în jurnalele de tiri prime-time de la Realitatea TV s-a
observat cvasidispari ia tirilor politice i, inevitabil, cea a actorilor electorali în
campania electoral .
În ciuda prezen ie mediatice excesive, candidatul PSD, care de inea i func ia de
prim-ministru al României în timpul desf ur rii campaniei electorale, nu a reu it s se
impun ca un lider credibil. Mesajele sale electorale (vezi 4.4.), centrate pe temele
principale ale guvern rii pe care a condus-o între 2000 i 2004 (precum integrarea în
NATO, construc ia de s li de sport, ajutorul acordat de stat întreprinz torilor în
agricultur , tinerelor mame sau elevilor etc.) nu au reu it s penetreze mai ales
segmentele electorale din mediul urban, i cu prec dere acel segment al tinerilor cu
educa ie, dinamici i interesa i mai curând de libert i politice de tip “negativ” decât de
politicile asisten iale implementate de guvernarea N stase din ra iuni de libertate
„pozitiv ”. De altfel, analizând cauzele e ecului în alegerile preziden iale, la pu in timp
dup încheierea acestora, Adrian N stase sus inea, într-un raport intern al PSD, c
„diferen a mic de voturi (dintre B sescu i N stase, n.n. D. .) arat faptul c am fi putut
câ tiga alegerile în urm toarele condi ii: a) mobilizarea puternic la vot a electoratului –
încrederea prea mare în succes a f cut ca mul i dintre votan ii no tri s nu mai vin la vot.
Faptul c noi nu am contracarat aceast tendin a permis acutizarea problemei. O lec ie

55
important pe care trebuie s o accept m cu to ii este aceea c fiecare vot conteaz .
Alegerile nu se câ tig doar pe baza unei construc ii pe termen lung – în cazul nostru,
guvernarea – ci i pe baza unei mobilit i mai mari în perioadele de criz ; b) deschidere
c tre toate categoriile de electorat – principiul potrivit c ruia «fiecare vot conteaz » se
aplic nu doar în raport cu mobilizarea lectoral , ci i cu politica de alian e. În alegeri
conteaz în primul rând voturile care, venind de la cet eni, nu au culoare politic . Noi
am ignorat acest lucru i, prin insisten a cu care am exclus colaborarea cu PRM, am
afirmat implicit c voturile simpatizan ilor PRM nu sunt bune pentru noi” (N stase, 2005,
p. 30). Într-adev r, este de remarcat faptul c Traian B sescu, candidat al Alian ei DA i
câ tig tor al preziden ialelor, a urm rit teme electorale care, în turul al doilea, i-au adus
voturi foarte importante din zona bazinului electoral tradi ional al PRM. Concentrându- i
discursul cu deosebire pe problema luptei împotriva corup iei (vezi 4.5.), el a reu it s fie
conving tor i s descalifice, tocmai prin trimitere la ideea unei corup ii generalizate la
nivelul întregului sistem sub conducerea PSD, candidatul acestui din urm partid.
Desigur, alegerile generale de la sfâr itul anului 2004 nu trebuie judecate numai
în termeni de „înving tori” i „învin i”, întrucât, dincolo de interesul pentru combatan ii
luptei electorale, evolu ia sistemului politic însu i este interesant . Aceasta cu atât mai
mult cu cât sistemul politic românesc nu poate fi calificat înc drept o democra ie
consolidat , în ciuda alternan elor la putere petrecute pân acum. Dimpotriv , putem
aprecia c România se afl ast zi într-o faz de evolu ie a sistemului politic în care
trebuie s pun în practic anumite rea ez ri institu ionale, în care s reorganizeze
anumite mecanisme necesare instaur rii i aplic rii principiilor statului de drept (un astfel
de mecanism este cel al justi iei, de exemplu), o faz în care înse i regulile care asigur
reprezentativitatea i responsabilitatea politicienilor în raport cu cet enii trebuie
recalibrate (în sensul introducerii unor aranjamente institu ionale precum votul
uninominal, responsabilitatea ministerial i parlamentar , clarificarea raporturilor dintre
executiv i legislativ, prin înl turarea practicii ordonan elor de urgen etc.). În acest
context, România se poate folosi i de experien ele proprii altor state care au efectuat cu
succes tranzi ia spre democra ie – sub rezerva c nici o astfel de experien nu reprezint
în mod necesar o formul universal de aplicare a democra iei – dar i de indicatorii
obiectivului instituirii mecanismelor i practicilor democratice pe care le-au pus la
dispozi ie organismele politice ale Uniunii Europene, în vederea integr rii rii noastre în
2007. Cu siguran , sistemul politic românesc contemporan a dep it, i gra ie alegerilor
din anul 2004, momentele în care democra ia putea colapsa (cum a fost în cazul
mineriadelor, spre exemplu, prezente pân în 1999) sau cele de eroziune democratic , în
care controlul asupra presei, spre exemplu, era evident. De asemenea, se poate spune c
sistemul nostru politic, i poate într-o anumit m sur i clasa politic ce i-a adus
contribu ia la formarea sa, a sc pat i de cele mai periculoase tenta ii antidemocratice
care sunt pluralismul ineficient (de la multitudinea de organiza ii politice cu reprezentare
parlamentar de la începutul anilor ’90 s-a ajuns la cristalizarea unui spa iu partidist cu 4-
5 partide importante) sau puterea dominant (chestiune recognoscibil atât în perioada
1990-1996, cât i între 2000 i 2004). Desigur, nu putem sus ine la modul absolut c
astfel de tenata ii anti-sistem au disp rut. E foarte probabil c personalizarea vie ii
politice se va resim i în România i pe viitor.

56