Nuntă în cer

de Mircea Eliade

Romanul erotic ”Nuntă în cer”, apărut în 1938 la București, se încrie în proza de

dragoste a lui Mircea Eliade și face parte din literatura interbelică, ilustrând o dată în
plus, mitul iubirii și motivul cuplului primordial, ca temă unică a acestei scrieri.
Romanul ilustrează mitul Androginului, simbolizând tema unității primordiale a făpturii
omenești.
Opera literară este concepută din două părți, două povești de dragoste, două
confesiuni, realizate de personajele principale ale narațiunii. Subiectul romanului este
plasat în Bucureștiul de altădată, cadru des întâlnit în opera literară a lui Eliade.
Primul personaj-martor este Andrei Mavrodin, care îi destăinuie prietenului său,
Barbu Hasnaș, concepția sa inițială despre iubire, când credea că nici un bărbat nu s-ar
sacrifica pentru amor. O întâlnise pe Ileana, eroina feminină a romanului, în casa unui
prieten arhitect, relatează Mavrodin, într-o zi cenușie de iarnă, mai precis 8 ianuarie.
Mavrodin este un personaj lucid, dornic să-și analizeze stările, și trece în revistă toate
detaliile acelei după-amieze, când nimic nu părea să prevestească viitoarea sa relație de
dragoste. Atunci când Ileana i-a fost prezentată, nu i s-a părut prea frumoasă, ”avea
fruntea înaltă și tâmplele ușor arcuite, părul de un castaniu stins o făceau să pară mai
severă, dar ochii foarte mari și nelămuriți, gura ei vastă, strivitoare” îl impresionează
puternic, deși întreaga ei înfățișare îi dădea un aer de Maria sau Lucia, nicidecum nu
semăna cu numele pe care îl avea, acela de Ileana. Fiind scriitor, Mavrodin își formează
o viziune proprie despre personaje și îi relatează lui Hasnaș cu multe detalii impactul pe
care l-a avut Ileana asupra lui, analizând gesturile, atitudinea și privirile acesteia. Deși
el se aștepta ca ea să-l întrebe despre cărțile lui, mai ales despre un roman de mare
succes, intitulat ”Tinerețea Magdalenei”, Ileana nu citise nimic din ce publicase, spre
surprinderea lui Mavrodin.
După plecarea ei din casa arhiectului, Mavrodin o însoțește până acasă și,
neputându-se abține, atras de Ileana, o sărută în fața casei, tânăra invitându-l la ceai în
ziua următoare. Ileana îi mărturisește că abia se vindecase de o mare, unică dragoste și
că nu va mai putea iubi. În zadar încerca Mavrodin să afle amănunte, nereușind să afle
nimic despre marea ei pasiune. Singurul lucru pe care Andrei îl descoperă din trecutul ei
este faptul că Ileana trăise patru ani la Berlin, timp în care nu venise niciodată în țară.
Plecând pentru câteva zile în Moldova, în vizită la niște vechi prieteni, Mavrodin
își dă seama că nu poate sta departe de Ileana și nici ea de el, astfel declanșându-se
conflictul erotic ditre cei doi, conflictul principal al romanului. Andrei se îndrăgostește
de ea și este nevoit să-și părăsească prietenii, invocând un motiv fals, și se duce direct la
ea acasă. Ileana, fiind la rândul ei îndrăgostită de el, i se putea citi pe chip că absența
lui de câteva zile o năruise. Iubirea lor este reciprocă, profundă, vulcanică: ”Setea
trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. De mai multe ori am nădăjduit că la
capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am știut că poate fi atât de
ispitoare moartea, atât de cald – voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare.” Nevoia
lor de singurătate, de izolare de restul lumii devine din ce în ce mai puternică și cei doi
hotărăsc să se ducă în vacanță la Predeal pentru câteva săptămâni. Întorși acasă, la
jumătatea lui februarie, se mută împreună, acasă la Mavrodin. Febra creației îl
îndeamnă să înceapă a scrie o nouă carte. Ileana îl simte înstrăinat, fugit de lângă ea,
neîntrebându-l subiectul romanului.
O întrebare stranie și neșteptată îl surprinde pe Andrei, atunci când Ileana îl
întreabă brusc dacă și-ar dori un copil. Fiind artist, acesta respinge viața casnică,
întrucât el considera că că artistul era blestemat să rămână singur, fără urmași. Ileana îi
explică nevoia de a avea un fiu, deoarece ea este o femeie simplă și nu va rămâne cu
nimic de pe lumea asta, iar el este un scriitor, așadar un artist. Totuși, încearcă să-i
făgăduiască o împlinire a dorinței ei, cândva, când vor vedea că nu pot rămâne prea
mult în paradis, în cer.
Vacanța de Paști au petrecut-o într-un sat de munte și tristețea Ilenei este din ce în
ce mai mare, mărturisindu-i la un moment dat că îi este frică să nu moară singură.
Devine tot mai neliniștită și are accese de disperare, neliniști și atitudini inexplicabile.
Întorși la București, Andrei o zărește întâmplător stând de vorbă aprins cu un tânăr
brun, înalt pe care Ileana i-l prezintă drept fratele ei. Mavrodin devine suspicios și o
acuză că păstrează în viața ei tot felul de secrete. Aceasta rezistă tentației de a-i
mărturisi tot ce dorea să afle, și îi spune numai că fratele acesta este fiul mamei ei din a
doua căsătorie, că este un ”detracat” și că se văd foarte rar.
După luni de zile, timp în care cei doi îndrăgostiți trăiseră într-un extaz continuu
și simțeau că unirea lor e un miracol pe are numai câteva perechi l-au trăit desăvârșit în
lume, se hotărăsc să plece în vacanță în Italia. După plecarea din Veneția, Ileana îi
mărturisește că a mai fost acolo, iubitul ei simțind-o tulburată și neliniștită, incapabilă
să arate vreun interes pentru prezent. Îl roagă să părăsească acele locuri, pentru a o
scuti de chinul amintirilor ce continuă să rămână pentru el o enigmă de nedezlegat.
Întorși la București, Andrei continuă să scrie la roman încet, care însă nu prinde
consistență, deși Ileana îl încurajează acum, îi creează condiții de creație și îl sprijină,
ea începând să învețe limba italiană pentru viitoarea lor călătorie în Italia. Prietenii lui
Mavrodin se miră că nu a mai publicat nicio carte, iubita acestuia având mustrări de
conștiință că el n-a mai publicat nimic de când sunt împreună, deci din cauza ei.
Veniseră sărbătorile de iarnă și colindătorii provoacă tristețea femeii, deprimarea ei
pentru faptul că-și dorea atât de mult un copil, deși el din nou îi reproșează, întrebând-o
dacă el nu îi este de ajuns. După plecarea colindătorilor, îl grăbește să nu întârzie, acasă
la Alexandru, prieten de-al lor, personaj despre care autorul nu oferă nici o informație.
Sărbătorile se scurg într-o atmosferă tensionată, încărcată, deși amândoi se străduiau să
pară unul față de altul voioși, fericiți.
Ileana îl anunță că se va interna într-o clinică, fără însă să îi spună motivul,
liniștindu-l numai că nu este nimic grav. Mavrodin se simte cuprins de o vină cumplită,
necunoscută, bănuind că ea se dusese la doctor pentru a face o întrerupere de sarcină,
amintindu-și de un personaj din cărțile lui. În timpul șederii ei la spital o vizitează, timp
în care este tulburat, neliniștit, mulțimea de gânduri provocându-i insomnii. Se hotărăște
să se însoare cu Ileana, care, întoarsă de la sanatoriu îi mărturisește tulburată: ”Acum
te am numai pe tine. Trebuie să mă iubești mult, mult, până la sfârșit.” Ea amână, fără
motiv, căsătoria și se implică în sprijinirea lui pentru romanul început. Îi citește paginile
manuscrisului, îndemnându-l mereu să sfârșească tot ce a început.
Într-o zi, având mai multe curse de făcut în oraș, Mavrodin se întorsese acasă pe
seară și găsește un plic ce conținea patru pagini mari, scrise până la ultimul rând, de la
iubita sa care plecase definitiv, nu se știa încotro. Naratorul îi relatează în continuare lui
Hasnaș încercările lui disperate de a afla unde plecase Ileana, îi descrie insomniile și
deznădejdea de care suferise îngrozitor după ce fusese părăsit de femeia iubită. Apoi se
gândește că dacă termină cartea începută, demult, Ileana are să dea un semn de viață.
Cartea a apărut în luna mai, stârnind uimirea tuturor, era cu totul diferită de tot ce
scrisese până atunci, dar Ileana nu a apărut, nu a trimis nici o veste. Se hotărăște să
scrie povestea de iubire într-un nou roman, pe care-l intitulase ”Nuntă în cer”, dar care
păcătuia față de adevăr ”prin neputința oricărui artist de a se mărturisi omenește, total,
creștinește. Ai să citești cartea asta și ai să vezi cât de mult se depărtează de tot ce ți-am
povestit acum. Poate e mai frumoasă, dar atât...”, încheie el mărturisirea pe care o
expusese prietenului său. Aici se sfârșește prima parte a romanului, în cea de-a doua
urmând povestea de dragoste a lui Hasnaș.
Impresionat de experiența de iubire a lui Mavrodin, Barbu Hasnaș simte nevoia
să-i destăinuiască acestuia propria poveste de dragoste întâmplată mai demult, cu "vreo
opt-nouă ani" înainte, întrucât poate că o să-l inspire într-un viitor roman. Ceea ce-l
uimește pe Hasnaș este faptul că i se pare că iubirea lui "seamănă cu tot ce ți se
povestește despre dragoste.".
Ca personaj-narator, Hasnaș își începe povestea din vremea în care era un tânăr
student de 24 de ani și urma studii de inginerie în Franța, pentru care un unchi îi
trimitea lunar o bursă modestă, ce-i ajungea "exact cât să-mi duc zilele". Fiind pasionat
de cariera de ofițer, tânărul Hasnaș se înroleaza voluntar împreună cu alți studenți
români din Franța, întrucât izbucnise primul război mondial. După niște cursuri
militare, se duce pe front ca sublocotenent, fiind decorat de două ori pentru merite
deosebite în luptă, în care se arunca fără teamă, deoarece era orfan și "nu mă legau prea
multe lucruri de viață". In anul 1917 tânărul ofițer se afla într-un tren foarte aglomerat,
care se pusese brusc în mișcare și este impresionat de o fetiță de vreo 15 ani, care striga
disperată, deoarece matușa ei rămăsese pe peronul gării. Hasnaș o ajută pe Lena să
coboare în gara de destinație, o dă în grija unui prieten care lucra acolo, iar peste o
săptămână, afla de la acesta că fetița fusese preluată de un ofițer, care spusese că e vărul
ei.
Hasnaș își moștenește unchiul și devine un om bogat. La cei 30 de ani ai săi avea
avere, o bogată experiență de viață, nu se îndrăgostise niciodată, ba mai mult, cu femeile
era "poate un cinic". Prin 1924, cand "eleganța si desfrânarea Bucureștiului atinseseră
culmi nemaipomenite", într-o noapte, prietena lui îi prezintă "o pasăre rară", pe Lena,
"ultima fecioară din secolul XIX!". Hasnaș o recunoaște pe fetița din tren și, întrebând-o
ce s-a întâmplat după ce o lăsase în gară, aceasta îi spune că a doua zi sosise și mătușa
ei, negând că ar fi luat-o un văr îmbrăcat în uniforma de ofițer, care, după ce îi pusese
bagajele în trăsură începuse să o sărute.
 Tânăra este cu totul aparte față de celelalte femei, "atât de sobră și atât de
serioasă cum arăta" și Hasnaș află ca nimeni dintre cei prezenți nu pare să știe nimic
altceva despre ea. Hasnaș o întâlnește peste câteva zile în vagonul-restaurant al trenului
care mergea la Milano. Coboară împreună la Veneția, se plimbă prin piața San Marco
discutând despre experiența lui amoroasă, care se referea la "destule femei", dar
recunoaște că "n-am iubit niciodată". Barbu Hasnaș îi evocă lui Mavrodin scena
petrecută la hotel în aceeași seară, când constatase uimit că Lena era într-adevăr o
tânără inocentă. La început atitudinea lui fusese obișnuită, orgolioasă și nepăsătoare
față de tânăra pe care o sedusese, dar, în ziua urmatoare, Lena îi acordase – în glumă –
cinci zile ca să se îndrăgostească de ea. Peste câteva zile, mărturisește Hasnaș, el era
total schimbat, încurcat și timid, simțea cum "o nelămurită fericire începea să mă
cuprindă" și se surprinde declarând: "Cred că m-am îndrăgostit cu adevărat". Fără să
conștientizeze, Hasnaș se trezește că, într-o seară, o întreabă brusc: "Nu e așa că vrei să
fii soția mea?" Peste o lună s-au căsătorit la Paris, având ca martori un cerc restrâns de
prieteni.
Intorși la București, scenele de gelozie se dezlănțuie între cei doi, vechile relații
amoroase ale lui Hasnaș declanșează între ei conflicte care le amenintau iubirea. Deși
era conștient că Lena îi era necesară "ca aerul, ca apa, ca lumina", Hasnaș este uneori
sufocat de căsnicia lui, alteori este melancolic, simțind iubirea ca pe o boală. Femeia se
schimbase și ea după căsătorie, renunțase la multe preocupări care-i plăcuseră înainte,
ca arta, muzica, dar nu putea deveni mondenă, nu-i plăceau vizitele, nu se putea
acomoda cu snobismul societății bucureștene. Cu toata nefericirea de care se simte
cuprins, bărbatul conștientizează că dragostea lor este definitivă, că sunt legați unul de
altul "până la moarte, în sensul concret al cuvântului" și căsnicia lor se relaxează.
Dupa aniversarea celui de al treilea an de căsătorie, câteva întâmplări minore
strică din nou echilibrul căsătoriei, ce părea solid. Într-o zi, se surprinde spunându-i
Lenei: "Ma gândeam că ar fi timpul să avem un copil...", simțindu-se deodată copleșit de
"setea obscură de a te naște din nou, nevoia unei compensații în altcineva decât tovarășa
de iubire și de viață".
Analizandu-și starea de deznădejde de care era dominat, Hasnaș regretă ca a
lăsat "să treacă atâta timp", că, dacă ar fi avut un copil din primul an de căsătorie, "aș fi
simțit că am pentru cine trăi". Lena nu este deloc încântată de ideea de a avea un copil și
între cei doi soți se instalează o atmosferă tensionată, o gravitate rece. Lena pleacă de
acasă și Hasnaș primește o scrisoare, prin care îi spunea că in noaptea aceea va dormi
la mătușa ei, că a doua zi îl va vizita un avocat, că îi mulțumește pentru fericirea pe care
i-a dăruit-o în acești trei ani. El încearcă o împăcare, dar femeia rămâne inflexibilă.
Atunci barbatul se încrâncenează și hotărăște brusc să se despartă, având impresia că
decizia lui se bazează pe principii morale solide, că despărțirea se produsese numai
pentru că ea nu voia "să aibă copii", iar pentru el "lucrul acesta e o datorie sacră".
Suferința lui Hasnaș fusese de neînchipuit și timpul nu-i ameliorase disperarea, după
cum îi mărturisea acum lui Mavrodin. Încercase să se intereseze de Lena, dar nimeni nu
mai știa nimic despre ea, se izolase complet.
 Confesiunea lui Hasnaș are loc după opt ani de la întâmplările relatate, așadar in
timp subiectiv, declanșate fiind de memoria involuntară afectivă, deși "memoria
pasională nu e o calitate bărbătească".
Gidismul despre care vorbește critica literară este evident, timpul fiind definit de
doua valențe: una obiectivă – aceea în care s-au manifestat sentimentele de iubire in
mod direct – și una subiectivă – aceea care evocă aceste sentimente: "nu mai era o
amintire a dragostei, întocmai după cum pot spune că îmi amintesc că mă numesc Barbu
Hasnaș". Se recăsătorise, avea doi băieți, dar este convins că "nu te întâlnești cu o
asemenea dragoste decât o singură dată în viață", că intensitatea unei astfel de iubiri
este un miracol de care omul își dă seama prea târziu.
Gazda, care venise să-i trezească, este uimit că nu dormiseră deloc, dar ei
mărturisesc cu glas tremurat că au stat de vorbă toată noaptea si au povestit "fiecare
dragostele din tinerețe". Mergând "tăcuți și gânditori", Mavrodin întreabă deodată cu
glasul sugrumat de emoție: "Crezi că Ileana mai trăiește?" și amândoi simt că nu. Fraza
din finalul romanului încheie definitiv confesiunile, aducând în prim plan începerea
vânătorii.
Ideea iubirii profunde este privită prin prisma celor doi eroi care-și
rememorează, prin confesiune, stările și sentimentele de dragoste așa cum le apar după o
perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Interesant este faptul că cele două versiuni
succesive ale idilei păreau că stau in opoziție, deoarece fiecare dintre cei doi bărbați pe
care îi iubise Ileana dorise să obțină de la ea exact ce respinsese celălalt. Barbu Hasnaș
voise copii, dintr-un instinct al perpetuării, înscriindu-se astfel in banalul realului
cotidian, iar Andrei Mavrodin, scriitorul, având aspirații spirituale, îi refuză dorința ei
simplă și umană de a avea copii. Totuși, cele două concepții opuse ale eroilor se
întâlnesc în aceeași iubire posesivă și pătimșă față de aceeași femeie de care – fiecare
dintre ei – se îndrăgostise pe viață. De fiecare dată, Ileana găsește forța interioară de
împotrivire, căci, de fiecare dată, ea este cea care desface legătura, dispărând definitiv
din viața lor și închizându-se enigmatic în sine.
Critica literară vorbește despre manifestarea, în acest roman, a egolatriei
masculine în două versiuni succesive: "eroina întâlnește egolatria masculină în două
versiuni succesive, ce s-ar spune că stau in opoziție, pentru că fiecare dintre cei doi
bărbați pe care îi iubise dorise să obțină de la ea exact ceea ce respinsese celălalt"
(Gabriel Dimisianu). Cei doi îndrăgostiți nu pot ceda, nici chiar din dragoste, în fața
dorințelor femeii iubite, care, la rândul ei, are aceeași forță interioară de a nu se supune
acestei dominații, pe care o simte ca pe un pericol de diminuare a personalității sale.
In concluzie, în proza lui Mircea Eliade, Erosul reprezintă însăși substanța
narativă a romanelor "Maitreyi" și "Nuntă în cer", dragostea fiind înțeleasă ca un act
integral, ca un proces al reîntregirii umane prin făptura nou creată din fuziunea
barbatului cu femeia, recompunând perechea ideală.
Mesajul operei supune atenției cititorului tema dublului, a Androginului, a iubirii
ideale, a imposibilității de a trăi o relație de dragoste perfectă, trăită la aceeași
intensitate,atât de bărbat, cât și de femeie, pe o perioadă lungă de timp, asemenea unei
zile de vară nesfârșite, a unei ”nunți în cer” când dragostea perfectă devine posibilă – și
durata ei infinită.

“Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos

atât de armonios, desăvârşit şi egal cu sine, numai viaţa
omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are
nici un sens.” (Mircea Eliade, ”Nuntă în cer”)

” Nu întâmplător cel mai bun roman al său rămâne

Maitreyi, care valorifică singura experiență existențială
demnă de interes a unui tânăr, dragostea. O undă de
erotism, magică, tulburătoare, străbate de altfel toate
romanele și nuvelele lui Mircea Eliade. În fiecare dntre ele
se instaurează, fie și fugitiv, o atmosferă de noapte de
vară (și uneori chiar atmosfera din ”Visul unei noți de
vară”).
Declarațiile de dragoste patetice, incendiare îi reușesc
perfect lui Mircea Eliade. Cititorul de a cărui prezumtivă
ironie le este atât de teamă scriitorilor moderni este de
fapt instantaneu și irevocabil cucerit de tiradele
îndrăgostiților imaginați de el. ” (Alex Ștefănescu)