Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Voicu Dragomir
STRATEGII DE CERCETARE
Aspecte preliminare
Întrebări cheie care trebuie puse privind cercetarea științifică în contabilitate:
● Care este scopul sau funcția cercetării în contabilitate (și în afaceri în general)?
● Cercetarea este dezvoltată pentru creșterea performanței organizaționale sau se adresează doar unui nivel
teoretic, pentru a înțelege mai bine procesele economice și impactul acestora asupra societății și individului?
● Care este publicul acestei cercetări?
● În cadrul publicului relevant, primează factorii de decizie la nivel organizațional sau doar alți cercetători în
domeniu?
Suportul teoretic poate în unele cazuri să nu se prezinte explicit. Astfel, mobilul unei cercetări poate fi: identificarea și
explicitarea unui aspect neglijat al unei probleme; faptul că anumite ipoteze nu au fost testate; faptul că abordările
empirice ale unor ipoteze nu au fost suficiente sau bine conturate. Astfel, literatura științifică citată în cadrul
cercetărilor este privită ca mediul teoretic al cercetării, chiar dacă o anumită teorie nu este explicit enunțată sau
expusă.
Considerații epistemologice
Pozitivismul este o categorie descriptivă care indică poziția filosofică care guvernează o anumită lucrare de cercetare.
Pozitivismul este o poziție epistemologică care susține aplicarea metodelor științelor naturii la studiul realității sociale
și economice. Se pot distinge următoarele principii ale pozitivismului:
● Doar fenomenele și deci doar cunoașterea confirmată de simțuri poate fi concepută ca o cunoaștere autentică
(principiul fenomenalismului);
● Scopul teoriei este de a genera ipoteze care să fie testate și care permit explicarea legilor ce fac obiectul
cercetării (principiul deductivismului);
● Cunoașterea este obținută prin culegerea de fapte care formează baza de formulare a legilor (principiul
inductivismului);
● Știința trebuie să fie lipsită de componenta subiectivă (principiul obiectivității);
● Există o clară distincție între afirmațiile științifice și cele normative, întrucât doar primele pot fi validate de
către cercetător ca adevărate sau false.
În concluzie, pozitivismul acordă un statut epistemologic mult mai puternic observației decât teoriei, întrucât se pot
colecta date empirice fără un suport teoretic, iar conceptele care nu au corespondent în realitate nu sunt luate în
considerare.
Realismul este înrudit cu pozitivismul în cele două aspecte cheie: faptul că științele sociale și științele naturii trebuie
să aplice aceleași metode pentru cunoașterea realității, și că există o realitate care este separată de cel care o descrie
și de aceste descrieri. Există două forme de realism:
Metodologia cercetării în contabilitate – conf. univ. dr. Voicu Dragomir
● Realismul empiric presupune faptul că, prin utilizarea unei metodologii de cercetare adecvate, realitatea
poate fi cunoscută și înțeleasă;
● Realismul critic se bazează pe faptul că realitatea poate fi înțeleasă numai dacă sunt identificate structurile și
discursurile generatoare ale realității, iar acesta este obiectul de studiu al științelor sociale și economice.
Diferența față de pozitivism stă în faptul că teoria poate oferi indicii despre mecanismele generatoare ale
acțiunilor umane, fără ca aceste mecanisme să poată fi testate prin metodologiile cunoscute. Se admite faptul
că aceste mecanisme modifică în permanență realitatea, însă existența lor este doar ipotetică.
Interpretivismul este un termen cheie al unei epistemologii care este total opusă pozitivismului. Se consideră că există
o diferență fundamentală dintre componentele socio-economicului și obiectul de studiu al științelor naturii. Astfel,
cercetătorul trebuie să interpreteze sensul unei acțiuni sau fenomen într-un context. Termenul de hermeneutică se
aplică în acest sens ca interpretare a acțiunilor umane. Astfel, se creează distincția dintre explicarea
comportamentului uman (în sens pozitivist) și înțelegerea sa (ca parte a interpretivismului). Astfel, un concept poate fi
înțeles doar prin înțelegerea sensului pe care anumiți oameni (participanții la studiu) îl dau conceptului respectiv.
În cadrul interpretivismului, rolul cercetătorului este de a avea acces la raționamentele obișnuite (de bun-simț) ale
participanților și să le interpreteze acțiunile și realitatea prin prisma punctului lor de vedere. Această perspectivă se
numește fenomenologică, întrucât comportamentul uman este rezultatul sensului pe care oamenii îl dau realității. O
altă ramură a interpretivismului se numește interacțiune simbolică, iar cercetătorul trebuie să surprindă procesul de
interpretare prin care actorii își construiesc propriul comportament. Această necesitate derivă din faptul că indivizii
sunt într-un continuu proces de interpretare a sensului simbolic al mediului lor (inclusiv acțiunile altora), iar deciziile
sunt luate pe baza acestor interpretări.
Considerații ontologice. Problemele de ontologie socială se preocupă de natura entităților sociale. Principala problemă
este dacă aceste entități pot fi considerate ca având o existență obiectivă față de actorii sociali, sau dacă reprezintă
construcții sociale construite prin percepțiile și acțiunile actorilor sociali. Aceste poziții sunt denumite obiectivism și
constructivism.
Obiectivismul este o poziție ontologică care afirmă că fenomenele sociale și sensul lor au o existență obiectivă
(independentă) de cea a actorilor sociali. Astfel, organizația este un obiect tangibil, cu reguli și proceduri standardizat,
ierarhii și o misiune. Astfel, organizația reprezintă o ordine socială care exercită o presiune asupra individului de a se
conforma cu cerințele acesteia. Astfel, organizația este o forță de constrângere care inhibă indivizii. Acest raționament
poate fi extins la culturi sau subculturi organizaționale.
Constructivismul este o poziție ontologică care privește fenomenele sociale și sensul lor ca fiind într-un continuu proces
de generare și revizuire de către actorii sociali. Constructivismul poate fi aplicat și în domeniul cunoașterii: viziunea
asupra lumii pe care cercetătorul o oferă într-un material științific nu este obiectivă, ci este o produs al personalității
cercetătorului, iar cunoștințele nu pot fi definitive, general valabile. Această perspectivă ontologică se leagă de
interacțiunea simbolică, în sensul în care indivizii au un rol activ în construcția socială a realității, fără ca aceasta să
elimine un cadru predefinit ca realitate obiectivă (organizația cu obiectivele ei). De asemenea, categoriile pe care
indivizii le folosesc pentru a înțelege realitatea sunt produse sociale, iar sensul lor este construit prin interacțiune.
Astfel, anumite categorii au sensuri efemere, iar limbajul reflectă acest lucru.
Există de asemenea două ipoteze centrale privind rolul cercetării în științele sociale:
● rolul de reglare: cercetarea trebuie să descrie ceea ce se petrece într-o organizație, pentru a sugera schimbări
minore care să amelioreze performanța organizațională în ansamblu, fără a emite judecăți de valoare;
● rolul radical: cercetarea trebuie să emită judecăți de valoare despre cum ar trebui să funcționeze organizațiile
și să facă sugestii în acest sens.
Pe cele două axe de mai sus se disting patru poziții paradigmatice în studiul organizațional:
1. poziția funcționalistă este poziția dominantă, bazată pe rezolvarea de probleme și soluții raționale;
2. poziția interpretivistă pune la îndoială dacă organizațiile există în realitate dincolo de sensul dat de actorii
sociali, astfel că studiul organizațiilor trebuie să se bazeze pe experiența celor care lucrează în interiorul lor;
3. poziția umanist radicală privește organizația ca un aranjament social opresiv, din care indivizii trebuie să se
emancipeze, iar cercetarea trebuie să le ofere acestora un ghid pentru schimbare;
4. poziția radical structuralistă vede organizația ca pe un nod al relațiilor structurale de putere, care nasc
ierarhii, ceea ce conduce inevitabil la conflicte.
Este știut faptul că alegerea unei paradigme are implicații majore asupra proiectării (designului) cercetării, asupra
culegerii datelor și asupra modului de interpretare a rezultatelor obținute.
Metodologia cercetării în contabilitate – conf. univ. dr. Voicu Dragomir
Ipotezele sunt afirmații ce trebuie susținute cu argumente și reprezintă răspunsul așteptat de autor la întrebările pe
care le-a formulat. În formularea ipotezelor, este necesar să se evite următoarele erori: ipoteze improprii, care nu au
legătură cu obiectivele sau cu întrebările cercetării; formulare prea generală; relații cauzale în condițiile în care nu
avem un model econometric și când nu avem selecție randomizată; grad crescut de complexitate când se face referire
la mai multe variabile, făcând astfel improbabilă testarea statistică.
Citarea unui autor inclus într-o altă sursă se face în felul următor:
Eisenberg and Smith (in Bolton, 1986: 85) agree that ‘it is hard to assign general meaning to any
isolated nonverbal sign’.
Două lucrări din care s-a preluat o idee sunt citate astfel:
The semicolon can be used to separate two sections of a compound sentence that have a similar
theme (Turabian, 1996: 56; Petelin and Durham, 1992:169).
Dacă autorul nu se cunoaște, se pune titlul lucrării la citare:
The flora and fauna of Britain ‘has been transported to almost every corner of the globe since
colonial times’ (Plants and Animals of Britain, 1942: 8).
O parafrază este preluarea identică a unei idei, fără a folosi formularea autorului. În acest caz nu se folosesc
ghilimele:
By improving your posture you can improve how you communicate feelings of power and confidence
(McCarthy and Hatcher, 1996: 111).
Bibliografia este alcătuită în modul următor, în funcție de tipul de sursă. Caracterele italice sunt folosite pentru a
indica titlul cărții sau al revistei citate.
Carte cu un autor
Adair, J. (1988) Effective time management: How to save time and spend it wisely, London: Pan Books.
Carte cu doi autori
McCarthy, P. and Hatcher, C. (1996) Speaking persuasively: Making the most of your presentations, Sydney: Allen and
Unwin.
Carte cu trei sau mai mulți autori
Fisher, R., Ury, W. and Patton, B. (1991) Getting to yes: Negotiating an agreement without giving in, 2nd edition,
London: Century Business.
Carte – a doua ediție
Barnes, R. (1995) Successful study for degrees, 2nd edition, London: Routledge.
Cărți ale aceluiași autor în același an
Napier, A. (1993a) Fatal storm, Sydney: Allen and Unwin.
Napier, A. (1993b) Survival at sea, Sydney: Allen and Unwin.
Carte editată
Danaher, P. (ed.) (1998) Beyond the ferris wheel, Rockhampton: CQU Press.
Capitol într-o carte editată
Byrne, J. (1995) ‘Disabilities in tertiary education’, in Rowan, L. and McNamee, J. (ed.) Voices of a Margin,
Rockhampton: CQU Press.
Carte cu autor necunoscut sau colectiv
The University Encyclopedia (1985) London: Roydon.
Cursuri și materiale didactice
Dhann, S. (2001) CAE0001LWR Unit 5: Note taking skills from lectures and readings, Exeter: Department of Lifelong
Learning.
Publicații guvernamentale
Department for Education and Employment (DfEE), (2001) Skills for life: The national strategy for improving adult
literacy and numeracy skills, Nottingham: DfEE Publications.
Lucrare în volumul unei conferințe
Hart, G., Albrecht, M., Bull, R. and Marshall, L. (1992) ‘Peer consultation: A professional development opportunity for
nurses employed in rural settings’, Infront Outback – Conference Proceedings, Australian Rural Health Conference,
Toowoomba, pp. 143 – 148.
Articol de ziar
Cumming, F. (1999) ‘Tax-free savings push’, Sunday Mail, 4 April, p. 1.
Articol în revistă științifică
Muller, V. (1994) ‘Trapped in the body: Transsexualism, the law, sexual identity’, The Australian Feminist Law Journal,
vol. 3, August, pp. 103-107.
Articol dintr-o sursă științifică, publicat doar online
Skargren, E.I. & Oberg, B. (1998) ‘Predictive factors for 1-year outcome of low-back and neck pain in patients treated
in primary care: Comparison between the treatment strategies chiropractic and physiotherapy’, Pain [Electronic], vol.
77, no. 2, pp. 201-208, Available: Elsevier/ScienceDirect/ O304-3959(98)00101-8, [8 Feb 1999].
Pagină de internet
Young, C. (2001) English Heritage position statement on the Valletta Convention, [Online],
Available: http://www.archaeol.freeuk.com/EHPostionStatement.htm [24 Aug 2001].
Metodologia cercetării în contabilitate – conf. univ. dr. Voicu Dragomir
O cercetare în domeniul contabilității financiare sau a fiscalității se raportează la legislația în domeniul respectiv, căreia
trebuie să îi dedice un capitol extensiv. Analizele comparative sunt o formă foarte relevantă în acest context, pentru că
oferă cercetătorului o perspectivă asupra evoluției și întinderii geografice a unor contexte reglementare, care îi vor
sprijini alte demersuri de cercetare ulterioare.
În funcție de modul în care dimensiunea temporală este introdusă în cercetare, analizele de legislație comparată pot fi
de două feluri:
Analizele transversale surprind particularitățile unor cadre legislative la un anumit moment sau într-o anumită
perioadă. De exemplu, pentru anul 2000 se analizează legislațiile fiscale în vigoare la nivelul a cinci țări din
Uniunea Europeană. În acest context, dimensiunea istorică nu este relevantă, ci doar dacă există alinieri sau
discordanțe între mai multe cadre reglementare, între care există o anumită legătură de natură geo-politică.
Analizele longitudinale se focalizează pe evoluția în timp a unor cadre reglementare. De exemplu, o comparație
între tratamentul imobilizărilor corporale de-a lungul timpului în România presupune analiza detaliată a tuturor
prevederilor din principalele Ordine ale Ministrului Finanțelor privind normele contabile naționale (OMF
1752/2005, OMF 3055/2009, OMF 1802/2014).
În funcție de mărimea eșantionului de țări care sunt supuse analizei, studiile comparative pot fi:
Ample, atunci când se utilizează eșantioane de peste 10 țări. Acest design al cercetării este specific analizelor
transversale, iar numărul de aspecte reglementare inclus în analiză este redus. În aceste condiții, poate exista
o barieră lingvistică pentru studiul surselor de drept, iar autorii pot face recurs la rezumatele unor terțe părți
privind anumite aspecte reglementare. Cabinetele de audit multinaționale publică studii comparative de
legislație, însă fără a face o analiză științifică a acestora. Studiile ample se pretează la analize statistice mai
avansate, inclusiv pentru realizarea modelelor econometrice dacă eșantioanele de țări (sau firme din aceste
țări) sunt suficient de mari.
Mixte, atunci când eșantionul este compus din aproximativ cinci țări. Acest tip de design poate fi transversal
sau mixt (adică mai multe analize transversale repetate în timp). De exemplu, se compară evoluția legislației
fiscale în țările nordice la trei momente de timp. În acest fel, se surprinde sincronicitatea legislativă dintre
unele țări care au în comun anumite elemente (în acest caz, proximitatea geografică). Aceste studii au de obicei
o dimensiune istorică, prin faptul că încearcă să explice cauzele evoluției descrise prin studiul longitudinal.
Focalizate, atunci când se iau în discuție una sau două țări. În acest caz, analizele sunt aprofundate și se discută
multiple aspecte legislative până la nivel de detaliu. Dimensiunea istorică devine mai pronunțată și se caută
paralele în evoluția instituțiilor naționale de reglementare și a mediului economic pentru a explica starea
prezentă a cadrului legislativ. Acest tip de analiză este eminamente calitativ, iar concluziile cer un anumit
rafinament de interpretare din partea cercetătorului.
Un alt tip de analiză comparativă care a fost foarte utilizată în literatura de specialitate este punerea în balanță a
cadrelor reglementare internaționale (IFRS sau Directivele UE) cu legislațiile contabile și fiscale naționale (de exemplu,
US GAAP). Ca și în discuția de mai sus, acest gen de studii poate fi longitudinal sau transversal, iar eșantioanele pot fi
ample, medii sau reduse. În cazul Uniunii Europene, legislațiile naționale sunt armonizate cu IFRS, în sensul în care conțin
politici și tratamente compatibile, dar mult reduse în complexitate. Analizele de acest fel se pot face și pe formatul
raportării, unde există de obicei diferențe majore date de specificul național (formatul situațiilor financiare din Franța
diferă semnificativ de cel din Marea Britanie, pentru situațiile individuale). Bariera lingvistică poate fi și în acest caz o
problemă pe care cercetătorul trebuie să o rezolve, întrucât legislațiile naționale nu sunt traduse în limba engleză, iar
într-o analiză de drept este foarte importantă proprietatea termenilor și semnificația prevederilor (litera și spiritul legii).
Toate aceste analize se pot realiza și în domeniul guvernanței corporative, care conține o dimensiune legislativă foarte
importantă. Aici, prima sursă este dreptul societar național, apoi reglementările specifice ale bursei naționale, codul de
guvernanță și alte elemente de comparabilitate. De exemplu, s-au realizat studii care compară 30 de coduri de guvernanță
din țări diferite, pe fiecare prevedere a acestora. Miza unui astfel de studiu este măsurarea compatibilității dintre aceste
coduri, considerând că firmele își pot oferi public titlurile financiare pe diverse piețe, iar investitorii pot fi și ei
diversificați geografic. La nivelul Uniunii Europene, codurile de guvernanță sunt în mare măsură compatibile (pentru că
legislațiile naționale sunt armonizate între ele), dar încă există diferențe în sensul în care unele țări sunt mult mai
evoluate în privința unor cerințe de raportare sau de structură la nivelul guvernanței corporative.
Studiile comparative pot face obiectul cercetării în sine, dar pot fi și doar un fundament pentru o altă cercetare. Cadrul
legislativ este aplicabil tuturor societăților comerciale dintr-o țară, ceea ce permite cercetătorului să demareze o analiză
mai detaliată a comportamentului unui anumit grup de firme după ce a făcut o trecere în revistă a legislației relevante
în domeniul respectiv.
Metodologia cercetării în contabilitate – conf. univ. dr. Voicu Dragomir
Clasificarea fundamentală
În discuția privind strategia de cercetare, cea mai importantă distincție se face între cercetarea cantitativă și cea
calitativă, între care există și diferențe epistemologice și ontologice.
Cercetarea cantitativă este o strategie care se axează pe cuantificare în culegerea și analiza datelor, urmărind:
O abordare deductivă a relației dintre teorie și cercetare, în care accentul este pus pe testarea teoriei;
Practici și norme al modelului științific pozitivist;
O imagine a realității sociale ca un obiect de studiu extern, obiectiv.
Cercetarea calitativă este o strategie care se bazează pe limbaj și narațiune în culegerea datelor, urmărind:
O abordare inductivă a relației dintre cercetare și teorie, accentul fiind pus pe generarea de teorie;
Respinge practicile și normele științelor naturii și ale pozitivismului, metoda de lucru fiind cea
interpretivistă;
Privește realitatea socială ca o realitate permanent schimbătoare, generată de intențiile indivizilor.
Replicabilitatea este înrudită cu credibilitatea și se referă la capacitatea altor cercetători de a replica o anumită
cercetare, prin prezentarea în detaliu a tuturor procedurilor. Replicabilitatea nu se referă la refacerea studiului în
aceleași condiții, ci cu aceleași instrumente.
Validitatea se referă la valoarea concluziilor extrase dintr-o cercetare. Ea are mai multe forme:
Validitatea instrumentului de măsurare se aplică cercetării cantitative și se referă la faptul că
instrumentul de măsurare trebuie să reprezinte cât mai corect conceptul pe care îl măsoară. Acest tip de
validitate se leagă și de credibilitate: dacă măsurarea unui concept este extrem de fluctuantă, atunci
înseamnă că nu reprezintă o măsură validă a conceptului respectiv. Astfel, validitatea instrumentului
presupune că măsurarea conceptelor este credibilă.
Validitatea internă se referă la cauzalitate. O concluzie privind o relație cauzală între două fenomene va
fi validă atunci când există într-adevăr o relație de determinare dintre cele două, și că nu există un alt
fenomen care să influențeze relația discutată. Astfel, terminologia adoptată se referă la factorul cauzal
ca la o variabilă independentă, iar efectul se numește variabilă dependentă. În cazul cercetării
cantitative, se pot sesiza anumite relații statistice între variabile, însă cauzalitatea trebuie demonstrată
pentru ca concluziile să fie valide.
Validitatea externă se referă la gradul în care rezultatele studiului pot fi generalizate dincolo de contextul
specific al cercetării. În acest sens, modul în care se face selecția entităților analizate este crucial pentru
posibilitatea generalizării.
1. Experimentul
Studiul experimental este destul de rar întâlnit în cercetarea contabilă sau de management, pentru că de obicei nu se
poate atinge un anumit nivel de control necesar în studiul comportamentului organizațional. Totuși, experimentul este
un model pentru toate celelalte proiectări în cercetarea cantitativă, pentru că oferă stabilitate maximă și încredere
rezultatelor cercetării.
Experimentul necesită ca variabila independentă să fie manipulată, pentru a se putea stabili diferențele între nivelele
variabilei dependente după manipulare. Totuși, în domeniul științelor sociale, variabilele independente de cele mai mul
te ori nu pot fi manipulate (cum ar fi sexul sau vârsta). În proiectarea clasică experimentală, un grup de persoane
Metodologia cercetării în contabilitate – conf. univ. dr. Voicu Dragomir
primește un anumit „tratament”, iar un alt grup (de control) nu este influențat cu nimic. Variabila dependentă este
măsurată înainte și după manipularea experimentală, iar membrii grupului sunt distribuiți aleatoriu. Aceasta îi oferă
cercetătorului siguranța că rezultatele se datorează exclusiv manipulării variabilei independente.
Experimentele se pot desfășura în laborator sau pe teren (în organizații, în școală), iar variabilele independente pot fi
reprezentate inclusiv de modificări normative în funcționarea unei organizații. Aceste tipuri de experimente „de teren”
sunt cele mai întâlnite în științele sociale. Testarea de scenarii în comportamentul organizațional este de asemenea un
mod experimental de cercetare, chiar dacă nu se manipulează în mod real variabilele independente. Studiile quasi-
experimentale (realizate pe teren fără a se respecta distribuția aleatoare) sunt specifice cercetării calitative.
2. Proiectarea transversală
O cercetare transversală se mai numește și sondaj social, dar include mult mai multe metode de cercetare decât
chestionarul, cum ar fi analiza de conținut, observația structurată, statisticile oficiale sau jurnalul. Câteva
caracteristici importante sunt următoarele:
Mai mult de un singur caz înseamnă mai multă variație, ceea ce înseamnă că eșantioanele mari vor îndeplini
mai bine rezultatele cercetării.
Un singur moment de timp: datele sunt culese în principiu simultan. Un chestionar se completează în timp
foarte scurt, deci opinia unui individ nu se poate schimba major pe parcursul acestui proces.
Datele cantitative asigură posibilitatea măsurării variabilității dintre cazuri.
Legăturile dintre atributele cazurilor se pot determina și măsura doar în această proiectare, pentru că datele
sunt culese simultan, iar cercetătorul nu poate manipula variabilele. Acest tip de proiectare nu permite, de
obicei, identificarea unor relații cauzale între variabile și fenomene, deci nu are validitate internă.
Proiectarea transversală este specifică cercetării cantitative, dar și în cercetarea calitativă există elemente ale unei
proiectări transversale, atunci când cercetătorul utilizează interviuri nestructurate sau semi-structurate cu mai mult de
o persoană. În aceste cazuri, criteriile cercetării cantitative nu se aplică, însă proiectarea este similară ca esență.
3. Proiectarea longitudinală
Acest tip de cercetare urmărește să surprindă schimbarea în studiul organizațiilor, de management sau al contabilității.
Este un design complex, care are o dimensiuni transversală (orizontală), căreia îi adaugă dimensiunea timpului, pentru
a crea un context și a studia cauzalitatea fenomenelor sociale. Studiile longitudinale pot fi de tip panel (atunci când
entitățile analizate sunt selectate aleatoriu și analizate în mai multe momente de timp) sau de tip cohortă (pentru
entități selectate pe baza unei caracteristici comune, cum ar fi statutul de șomer sau anul nașterii). Deși nu are
calitatea controlată a unui studiu experimental, diferențele apărute în măsurarea variabilei independente pot indica o
cauză a modificărilor variabilei dependente, dacă cercetătorul reușește să demonstreze că există o relație logică între
aceste fenomene. Unul dintre neajunsurile acestei proiectări este atrofierea eșantionului, adică pierderea de cazuri de
la un moment de timp la altul.
4. Studiul de caz
Studiul de caz înseamnă analiza intensivă a unui singur caz. Astfel, această proiectare se axează pe complexitatea și
natura particulară a cazului selectat. Un caz poate fi: o singură organizație, o singură locație (fabrică, clădire de
birouri), o persoană (prin metoda biografică sau alte metode), un singur eveniment. De obicei, studiul de caz este
asociat cercetării calitative, dar aceasta nu este o regulă generală. Totuși, dacă un studiu de caz oferă numai rezultate
în termeni cantitativi, se poate presupune că acesta este mai degrabă o proiectare transversală.
Tratarea subiectului în studiul de caz trebuie să fie cât mai aprofundată. În acest sens, cercetătorul se
concentrează pe aspectele unice ale subiectului, ceea ce creează o distincție fundamentală față de proiectările de mai
sus, în sensul în care acestea se concentrau pe generalizarea rezultatelor. Atunci când metodele de cercetare asociate
studiului de caz sunt cantitative, abordarea teoriei este deductivă, iar când ele sunt predominant calitative, abordarea
este una inductivă. Cazurile se pot clasifica în câteva categorii, care se pot combina într-o cercetare:
Cazul critic susține sau infirmă o ipoteză propusă explicit de către cercetător;
Cazul unic este uzual în studiile clinice;
Cazul revelator privește un fenomen care nu a mai fost dezbătut de literatura științifică, într-o abordare
inductivă;
Cazul reprezentativ sau tipic;
Cazul longitudinal, unde cercetarea se referă la o entitate surprinsă în mai multe momente de timp.
5. Proiectarea comparativă
Proiectarea comparativă poate fi în mod egal cantitativă sau calitativă, având cel puțin două cazuri între care se pot
stabili asemănări și diferențe relevante. De obicei, proiectarea asociată cercetării comparative este una transversală,
luând forma studiilor inter-culturale (instituții, tradiții, sisteme de valori, stiluri de viață, limbaje, moduri de a gândi).
Cercetarea inter-culturală în zona afacerilor pornește de la ipoteza că o cultură este un factor major de influență
asupra comportamentului organizațional. Managementul internațional se preocupă de modul în care companiile se
internaționalizează, surprinzând contextul cultural al mai multor țări. Cercetarea în contabilitatea internațională se
axează fie pe aspecte normative legate de adaptarea și implementarea unor reguli în mai multe țări, precum și pe
aspecte de practică contabilă sau de audit ce diferă în contextele naționale. Nivelul de analiză se referă la: indivizi (de
ex., manageri), grupuri (departamente sau echipe ale unei firme), organizații, societăți (care vor fi tratate din
perspectivă politică, economică, ecologică sau etnică). Proiectarea comparativă este un hibrid între cea transversală și
studiul de caz, putând utiliza toate instrumentele acestor, de obicei într-o abordare inductivă a teoriei.
Metodologia cercetării în contabilitate – conf. univ. dr. Voicu Dragomir
INTERVIUL
Un interviu structurat sau standardizat presupune ca toți respondenții să primească același set de întrebări, sau să fie
puși în același context. Întrebările sunt prestabilite, ele sunt puse în aceeași ordine și oferă de obicei un set restrâns de
posibilități de a răspunde (în cazul întrebărilor închise sau semi-deschise).
Interviul este unul dintre cele mai utilizate metode de culegere a datelor, atât în cercetarea cantitativă, cât și în cea
calitativă. Sondajul social este principalul context în care se folosește interviul, pentru obținerea unor date de natură
cantitativă. Standardizarea întrebărilor și a notării răspunsurilor este importantă pentru a reduce erorile asociate cu
culegerea datelor, adică cu administrarea interviului. Astfel, variația obținută între răspunsurile participanților va fi o
variație reală, datorată diferențelor dintre modul de a gândi al respondenților, și nu erorilor cercetătorului. Erorile
comune în sondajul social sunt următoarele:
Întrebările prost formulate;
Modul în care o întrebare este pusă de către cercetător;
Neînțelegerea din partea respondentului;
Probleme de memorie ale respondentului;
Modul în care răspunsul este înregistrat de cercetător;
Modul în care informația este procesată, atunci când datele sunt codificate sau când sunt introduse în
calculator.
Variabilitatea datorată erorilor de administrare a interviului este de două feluri: (a) un cercetător nu este consecvent
în modul în care pune întrebările sau notează răspunsurile, sau (b) doi cercetători care administrează același interviu
nu urmează o procedură standard de administrare. Aceste două surse de erori se pot combina, iar standardizarea cât
mai precisă este singurul mod de a elimina erorile de administrare.
Întrebările puse în cadrul unui interviu pot fi:
Închise, atunci când există un set limitat de răspunsuri prestabilite, pe care cercetătorul le bifează după caz.
Astfel, respondenții se ”clasifică” singuri, în funcție de răspunsurile date, iar cercetătorul nu are nici o
implicare ulterioară, în etapa de codificare.
Deschise, atunci când nu există răspunsuri prestabilite, iar cercetătorul trebuie să noteze sau să înregistreze
cât mai mult din ceea ce spune respondentul. Codarea și cuantificarea întrebărilor deschise este un proces
foarte laborios, pentru că presupune ca fiecare secțiune a unui răspuns – de obicei complex – să fie tratată
separat și apoi integrată într-un set standard de coduri.
CHESTIONARUL
Chestionarul auto-completat sau auto-administrat se completează de către respondenți. Acesta se poate înmâna
participanților, se poate trimite prin poștă, prin email, online, din mână în mână de către respondenți etc. Chestionarul
auto-administrat este foarte asemănător cu interviul structurat, dar există câteva diferențe: are mai puține întrebări
deschise, sunt mai scurte și au o proiectare mai transparentă, pentru a fi facil de completat. Există câteva avantaje
notabile ale acestor chestionare în raport cu interviurile:
• Mai ieftin de administrat, cu cât respondenții sunt mai dispersați geografic. Această soluție este avantajoasă
chiar și în raport cu interviul telefonic, care are însă o rată de răspuns mult mai mare.
• Ele sunt trimise mult mai rapid către participanți, însă completarea lor poate dura un timp îndelungat, iar de
multe ori este necesar să se revină cu scrisori sau telefoane insistente pentru a obține chestionarele completate.
• Absența erorilor datorate cercetătorului sau a unei atitudini ostile față de persoana cercetătorului. Aceste
elemente nu au fost suficient testate pentru a se putea ști dacă există un șablon comportamental în anumite
situații. De exemplu, se presupune că unii respondenți vor da răspunsuri „corecte” într-un interviu, dar pot fi
mai sinceri și răspund mai ușor unor întrebări personale sensibile într-un chestionar auto-administrat.
• Nu există variabilitate între cercetătorii care administrează chestionarul.
• Chestionarele auto-administrate sunt mai convenabile pentru respondenți, care pot să completeze în timpul lor
liber, fără o presiune exterioară.
STUDIILE ETNOGRAFICE
Etnografia poate fi definită ca procesul de a intra într-un grup de persoane, a observa ce se petrece, a nota aceste
observații și de a raporta într-o manieră științifică. Etnografia organizațională are ca atribut specific faptul că observă
grupuri cu activități care au un obiectiv specific (obiectivul organizației respective). Astfel, cercetătorul devine foarte
implicat în viața organizației, ca un insider, participând intens la activitatea acesteia și prezentând apoi într-o manieră
sistematică concluziile acestui studiu.
Cea mai importantă problemă la studiul etnografic este accesul în organizații. Cele mai multe studii de acest fel au loc
în organizații private, problemele discutate putând să atingă chiar elemente de secret industrial. De aceea,
cercetătorul trebuie să își definească foarte bine obiectivele cercetării și să îi convingă pe managerii respectivei
organizații să îi permită accesul pentru a observa și a lucra alături de angajați. Acest proces poate fi extrem de dificil
dacă nu există una sau mai multe persoane care să faciliteze accesul în organizație, care să sprijine cercetarea și să
ofere garanții despre cercetător. Cele mai bune rezultate se obțin atunci când cercetătorul este deja parte a
organizației pe care o va studia, deci când relațiile formale și informale sunt deja stabilite. Totuși, în aceste condiții,
obiectivitatea cercetătorului poate fi pusă la îndoială, ca și abilitatea sa de a sesiza regulile tacite care fac obiectul
studiului. Rezultatele publicate după astfel de studii protejează organizația, în sensul în care nu o vor identifica public
(prin nume, locație etc).
Participant complet, ca un membru cu drepturi depline al comunității pe care o studiază, iar rolul său
nu este cunoscut de ceilalți membri. În acest caz el este un cercetător „sub acoperire”, aspect care
creează o mulțime de probleme etice pentru raportarea cercetării, și îl împiedică pe etnograf să ia
notițe în timpul observației. De asemenea, cercetătorul nu poate să ia interviu anumitor persoane
cheie din organizație, ceea ce îi va limita de fapt accesul la informații importante.
Participant ca observator, atunci când etnograful este un membru al organizației, dar ceilalți angajați
cunosc statutul acestuia. Astfel, de cele mai multe ori cercetătorul are anumite sarcini de îndeplinit,
ca salariat sau fără remunerație, în zona sa de interes.
Observator ca participant, atunci când etnograful nu îndeplinește aceleași sarcini ca și cei pe care îi
observă, ci doar le ia interviuri ocazionale și ia notițe privind observațiile asupra celor care lucrează
și interacționează.
Observator complet, în situația în care cercetătorul nu interacționează deloc cu membrii comunității
studiate, preluând doar acele date care pot fi culese cu minimul de intruziune. Această formă de
studiu nu este propriu-zis etnografică, pentru că nu există o imersiune în grupul studiat, deci nu se
pot depista anumite tipare comportamentale.
Eșantionarea (identificarea acelor persoane care pot oferi date de studiat) nu se realizează sistematic, iar etnograful
trebuie să se mulțumească deseori cu frânturi de conversație, cu elemente nestructurate, și mult mai rar cu interviuri
formale cu anumiți membri ai comunității respective. De asemenea, el va observa acele persoane care fac obiectul
studiului, dar numai în măsura în care aceștia sunt disponibili. Se pot aplica și metode de eșantionare mai sistematice,
în funcție de anumite caracteristici ale participanților, fără a se urmări reprezentativitatea statistică a eșantionului.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale studiului etnografic este luatul de notițe. În general, se recomandă ca
acestea să fie cât mai detaliate și să fie păstrate ca dovezi pentru interpretări ulterioare:
Etnograful trebuie să ia notițe scurte după fiecare eveniment sau conversație interesantă;
La sfârșitul zilei, cercetătorul își va face notițe detaliate privind activitatea, locația, persoanele implicate,
impresiile personale ale etnografului.
Strategia de luare a notițelor trebuie adaptată la contextul cercetării, la persoanele cu care etnograful
interacționează, la diversele activități prestate în cadrul organizației.
Există riscul ca cercetătorul să devină, printr-o imersiune prea puternică, un „nativ” al organizației respective. Această
situație îi va afecta obiectivitatea și va reduce calitatea observațiilor sale.
Metodologia cercetării în contabilitate – conf. univ. dr. Voicu Dragomir
Condițiile unei bune observații sunt: fundamentarea teoretică și metodologică, finalitate bine precizată,
realizarea după un plan bine stabilit, pregătirea cercetătorului, experiența anterioară a cercetătorului. Grila de
observație trebuie să cuprindă: datele de identificare, informații referitoare la spațiu și timp, elementele de
conținut (indicatorii răspunsului: calitatea, intensitate, durată, latență).
Metoda observației permite studiul fenomenelor sociale în cadrul lor firesc, fără a influența desfășurarea lor.
Observația sistematică este o sursă valoroasă pentru ipotezele de cercetare, pentru că permite posibilitatea
recoltării și sistematizării unor variabile comportamentale autentice. Se obțin astfel informații despre subiecți
care nu pot fi studiați prin alte metode și tehnici de cercetare.
Focus grup este o metodă care se poate utiliza atât în studiile cantitative, cât și în cele calitative, ca o tehnică
secundară alături de interviu sau observație. Focus grup poate fi inclus în sfera interviurilor de grup, care sunt
conduse de un moderator, iar discuțiile se focalizează pe o temă bine definită. Metoda se folosește pentru
obținerea unor date calitative în privința percepției, atitudinilor, motivațiilor participanților referitoare la
anumite servicii, programe, reglementări.
Metoda focus grup conduce la obținerea unor date valide atunci când cercetătorul deține o serie de competențe
și abilități: cunoștințe aprofundate în domeniu, informații privind dinamica grupului, abilități de comunicare.
Recrutarea participanților vizează acel segment de populație care poate oferi cea mai semnificativă informație.
Participanții trebuie să aibă ceva de spus despre acest subiect de interes și trebuie să aibă anumite caracteristici
comune, precum: vârsta, profesia, nivelul de educație, gen, organizația din care fac parte, pentru a putea
facilita împărtășirea experiențelor. Cunoașterea personală a membrilor grupului poate inhiba cursul discuției.
În privința dimensiunii grupului, se consideră optimă o medie de 9 persoane, maxim 12. Dimensiunea grupului
poate varia de la o zi la alta, pentru că se alcătuiesc grupuri noi. Locația pentru focus grup trebuie să asigure
un echilibru între cerințele cercetării și cele ale participanților. Moderarea permite stimularea polarizării
opiniilor, iar moderatorul are la dispoziție un ghid de interviu, care cuprinde următoarele tipuri de întrebări:
Avantajele metodei focus grup se referă în principal la descrierea naturală a motivelor, atitudinilor,
comportamentelor participanților. Comunicarea se face la un nivel egal, pentru că moderatorul se integrează în
grup. Metoda descrie mecanismele prin care se condiționează realitatea socială și permite înțelegerea
mecanismelor care produc, susțin, blochează diferite opinii sau atitudini. Validitatea și fidelitatea rezultatelor
depind de profesionalismul moderatorului.
Metodologia cercetării în contabilitate – conf. univ. dr. Voicu Dragomir
ANALIZA DE CONȚINUT
Analiza de conținut este o metodă cantitativă aplicată pentru cuantificarea conținutului manifest (evident) în cadrul
unor comunicări. Acestea sunt în principal reprezentate de mesaje mass media, dar și de documente oficiale ale
companiilor, cum ar fi rapoartele anuale. Analiza de conținut nu poate să identifice conținutul latent (simbolic) al
acestor mesaje – decât dacă acesta poate fi reprezentat într-o manieră cantitativă – și nu poate să descopere modul în
care mesajele sunt construite, și care este efectul unui anumit mesaj asupra receptorului.
Analiza de conținut are ca principal obiect de studiu comunicarea prin limbaj (și doar în rare cazuri prin alte mijloace,
cum ar fi imaginile sau gesturile). De aceea, întrebarea cercetării pentru analiza de conținut se leagă de un element
al comunicării, de un anumit concept și de reflectarea acestuia în textele scrise/vorbite într-un anumit context
specific.
Alegerea textelor/mesajelor care vor fi analizate este foarte importantă pentru analiza de conținut. Se ia în
considerare cine este autorul, care este stilul mesajelor respective, când au fost scrise, care este publicul acestor
mesaje și care este intenția cu care au fost scrise. Toate aceste elemente servesc pentru formularea întrebării
cercetării, care se referă la conținutul mesajelor în contextul descris mai sus. De exemplu, rapoartele anuale ale
firmelor prezintă o imagine creată de managementul companiei, adresată unui public foarte larg și eterogen, și
servește pentru promovarea intereselor companiei în contextul atragerii de investitori sau a creșterii valorii de piață.
De asemenea, rapoartele anuale au o frecvență fixă și se referă la o anumită perioadă de timp, fără să aibă o
perspectivă istorică amplă. Toate aceste elemente trebuie incluse în întrebarea cercetării, pornind de la premiza că
conținutul acestor rapoarte nu poate să dezvăluie mai mult decât intenția autorilor lor. De aceea, analiza de conținut
nu caută subtextul mesajelor analizate, ci se axează pe o cantitate mare de astfel de mesaje, din surse cât mai
diverse, în funcție de interesul cercetării.
Există două moduri de a realiza o analiză de conținut: obiectivist sau interpretativ. În prima variantă, cercetătorul
numără cuvintele sau conceptele, pentru a se stabili frecvența acestora într-un anumit context. Această procedură se
realizează de obicei cu ajutorul calculatorului și este pur cantitativă. Alături de frecvența conceptelor, se poate
analiza și contextul în care aceste concepte apar, ceea ce conduce la o imagine mai nuanțată a mesajelor. A doua
variantă – cea interpretativă – se axează pe identificarea, codificarea și marcarea frecvenței unor subiecte sau teme
în cadrul textelor. Această procedură nu se poate realiza cu ajutorul calculatorului, și îl implică mai mult pe
cercetător și subiectivitatea acestuia. Procedura interpretativă are nevoie de un anumit grad de credibilitate, pentru
aceasta fiind implicați mai mulți cercetători care se verifică unul pe altul ca interpretările temelor să fie unitare.
În cadrul analizei de conținut se folosește un manual de codificare, care este un set de instrucțiuni pentru
cercetători, cu specificarea categoriilor în care se vor include anumite unități de text. Fiecare categorie va fi
cuantificată pentru o analiză statistică ulterioară. Utilizarea manualului de codificare servește la utilizarea
consecventă a categoriilor, iar acestea trebuie să fie reciproc exclusive, pentru a elimina orice ambiguitate. Manualul
de codificare conține informații atât despre autorul mesajului sau despre contextul mesajului (data creării, modul de
publicare etc.), cât și elementele de conținut ale textului (frecvența unor cuvinte, teme sau concepte).
Analiza de conținut este o procedură foarte transparentă, care permite și analiza longitudinale ample. De asemenea,
această metodă de cercetare nu ridică probleme etice, pentru că nu intră în contact direct cu persoanele care emit
respectivele texte. În final, este o metodă foarte versatilă, care poate fi adaptată la foarte multe contexte. Deși
analiza de conținut este o tehnică foarte puternică de descifrare și cuantificare a textelor, ea are anumite
dezavantaje:
Rezultatele sunt influențate de calitatea textelor pe care se bazează, adică pe autenticitatea, credibilitatea
și autenticitatea acestora.
Nu există manuale de codificare care să fie total independente de subiectivitatea cercetătorului, întrucât
există o puternică componentă interpretativă în analiza de conținut.
Nu se poate merge mai departe decât conținutul explicit (manifest) al textelor analizate.
Nu se poate răspunde la întrebări privind intențiile autorilor sau impactul textelor asupra publicului. Orice
răspunsuri la aceste probleme sunt speculații din partea cercetătorilor.
Metodologia cercetării în contabilitate – conf. univ. dr. Voicu Dragomir
GENERAREA DE TEORIE
Generarea de teorie (grounded theory) este cea mai utilizată metodă de analiză calitativă. Ea a fost sistematizată
prin cartea The Discovery of Gounded Theory: Strategies for Qualitative Research de Barney Glaser și Anselm Strauss
(1967). Cele două atribute majore ale acestei metode sunt:
(a) teoria (conceptele și relațiile dintre acestea) sunt derivate din datele culese de cercetători și
(b) metoda este iterativă în sensul că culegerea datelor și analiza lor se face în tandem, iar noi date culese
pot modifica pe parcurs rezultatele.
2. Codificarea este procesul prin care datele sunt desfăcute în componente, care sunt așezate în categorii
ce primesc un nume. Aceste denumiri și categorii sunt oferite de fiecare cercetător, pornind de la datele
pe care le are la dispoziție, iar procesul începe chiar de la primele date culese. Codarea în generarea de
teorie este fluidă și într-o continuă posibilitate de modificare. Datele sunt tratate ca potențiali indicatori
ai unor concepte, iar acești indicatori se află într-o proces de comparare permanentă, pentru a putea
evalua care concepte sunt cel mai bine definite. Codarea se face pe mai multe nivele: pentru concepte
(prin examinarea, compararea, conceptualizarea și clasificarea datelor), pentru categorii (pentru a
putea crea conexiuni teoretice între acestea) și pentru a identifica o categorie centrală (în jurul căreia
gravitează toate celelalte categorii și concepte).
3. Saturarea conceptuală apare ca urmare a eșantionării teoretice, care trebuie efectuată până când o
categorie devine saturată cu datele culese. Astfel, saturarea se constată atunci când nu se mai găsesc
date noi sau relevante pentru o anumite categorie, când o anumită categorie este suficient de coerentă
în privința proprietăților sau dimensiunilor sale, sau când relațiile dintre categorii sunt clar demonstrate
teoretic.
Procesul de generare a teoriei are următoarele etape iterative (care se reiau până la generarea de teorie):
(1) Stabilirea întrebării cercetării;
(2) Eșantionarea teoretică;
(3) Colectarea și codificarea datelor pentru generarea de concepte;
(4) Compararea permanentă pentru clasificarea în categorii;
(5) Saturarea categoriilor;
(6) Explorarea relațiilor dintre categorii pentru generarea de ipoteze.
Metodologia cercetării în contabilitate – conf. univ. dr. Voicu Dragomir
Atributul principal al cercetării cantitative ca strategie de cercetare este colectarea de date numerice pentru a
descoperi o relație între teorie și cercetarea empirică prin metoda deductivă, în perspectivă pozitivistă. Următorii pași
descriu etapele unei cercetări cantitative:
1. Aspecte teoretice și generarea de ipoteze;
2. Operaționalizarea cercetării, prin stabilirea proiectării (experiment, longitudinal, transversal, studiu de caz
sau comparativ) și stabilirea unor măsurători pentru concepte;
3. Selectarea eșantionului (locațiile, participanții, criteriile de selecție);
4. Colectarea datelor (aplicarea instrumentului de cercetare);
5. Transformarea datelor colectate în informație analizabilă statistic (prin cuantificare, codificare sau alte
proceduri);
6. Analiza statistică propriu-zisă și interpretarea rezultatelor, în lumina ipotezelor de testat;
7. Redactarea lucrării, ceea ce presupune o reconsiderare a teoriei propuse și conturarea unei imagini relevante
asupra domeniului în discuție.
Conceptele reprezintă cărămizile teoriei invocate în cercetare, și sunt punctele fixe în jurul cărora gravitează studiul
empiric. Un concept este o etichetă a mai multor elemente ale vieții sociale pe care le percepem ca având trăsături
comune și o importanță deosebită. Câteva exemple sunt: motivația managerială, schimbarea organizațională, relații de
muncă, conflicte de agenție, dimensiunea organizației, tehnologia și inovația, cunoașterea organizațională.
Pentru ca un concept să fie utilizat în cercetarea cantitativă, el trebuie să poată fi măsurat, adică să devină o
variabilă. Odată ce sunt măsurate, conceptele se pot include ca variabile dependente sau independente, adică pot
reprezenta lucruri pe care dorim să le explicăm sau pot fi explicaţii ale unor fenomene pe care le întâlnim. Cercetătorii
sunt interesaţi să măsoare aceste concepte din următoarele motive:
Pentru a putea delimita diferenţe fine între entităţi, diferenţe care nu ţin de categoriile mari în care se
încadrează acestea.
Măsurarea ne oferă o modalitate uniformă şi credibilă pentru a face astfel de diferenţieri. Această
uniformitate sau consecvenţă se manifestă atât în timp, pentru mai multe măsurători, cât şi între diferite
proiecte de cercetare. Altfel spus, o măsurătoare nu depinde nici de momentul în care s-a realizat, nici de
persoana care a realizat-o. Aceasta nu înseamnă că circumstanțe obiective nu pot influența rezultatele
măsurătorilor, ci faptul că în lipsa unor factori obiectivi, măsurătorile trebuie să dea aceleași rezultate.
Cuantificarea dă o măsură exactă (în plan statistic) a relației care se stabilește între mai multe fenomene.
O măsură a unui concept, cunoscută și ca definiție operațională a acestuia, are un indicator sau mai mulți indicatori
care vor fi folosiți în analiza cantitativă. Acești indicatori pot fi creați prin mai multe metode:
Prin întrebări ca parte a unui chestionar structurat;
Prin înregistrarea comportamentului individual sau de grup;
Prin statistici oficiale sau culese din baze de date externe;
Prin utilizarea datelor contabile și financiare ale firmelor;
Prin analiza de conținut pentru surse mass media sau alte texte culese de către cercetător.
Există o diferențiere între măsuri și indicatori. Măsurile sunt elemente cantitative extrase direct din realitate, cum ar fi
vârsta participanților, cifra de afaceri pentru firme, cursul acțiunilor etc. Indicatorii sunt folosiți pentru a face referire
la concepte care nu sunt direct cuantificabile, cum ar fi satisfacția la locul de muncă. Astfel, un indicator este o
creație a cercetătorilor, și este utilizat „ca și când” ar reprezenta un anumit concept. Astfel, indicatorii pot avea o
legătură mai strânsă sau mai îndepărtată de conceptul pe care îl reprezintă. Atunci când legătura este mai dificil de
stabilit sau este echivocă, se folosesc mai mulți indicatori într-un set unitar, pentru a măsura un concept. De multe ori,
indicatorii nu se regăsesc în realitate într-o formă cantitativă, deci ei trebuie codificați, pentru a fi folosiți în analiza
statistică. De cele mai multe ori, crearea unui indicator este o operațiune dificilă, care trebuie suficient justificată de
cercetător, pentru a se asigura validitatea rezultatelor și interpretărilor oferite de acesta. Un concept poate fi măsurat
printr-un indicator multiplu, din următoarele motive:
Este posibil ca un singur indicator să nu ofere o imagine corectă pentru mai multe entități. De aceea, în cadrul
chestionarelor, un concept este surprins prin mai multe întrebări, cu formulări și aspecte diferite.
Un singur indicator (sau o singură întrebare din cadrul unui chestionar) poate să surprindă doar o parte a unui
concept, sau să fie prea general. Punând mai multe întrebări la un chestionar, se pot surprinde mai multe
aspecte care să fie consolidate într-un singur concept. Se pot face distincții cantitative mult mai fine, în
funcție de variația indicatorului sau de scala de măsurare. Un indicator simplu poate să aibă o scală de la 1 la
5 (Likert), iar unul multiplu (compus) de la 1 la 60.
Metodologia cercetării în contabilitate – conf. univ. dr. Voicu Dragomir
Credibilitate și validitate se referă la uniformitatea măsurării unui concept. Următorii factori sunt importanți atunci
când se evaluează dacă un indicator este credibil:
Stabilitatea – se referă la capacitatea unei măsurători de a fi stabilă în timp, pentru a fi siguri că rezultatele
nu fluctuează într-un mod nepermis. Stabilitatea poate fi observată prin testare și retestare, pentru același
eșantion, la un moment de timp ulterior. Trebuie luate în calcul că prima testare o poate influența pe
următoarea, că anumiți factori obiectivi se pot schimba și pot afecta răspunsurile, sau că anumiți participanți
pot să iasă din studiu. Problema stabilității se poate include într-un studiu longitudinal, pentru a putea observa
cum anumite fenomene exterioare influențează variabilele dependente incluse în studiu, între momente de
timp diferite.
Credibilitatea internă – indicatorii unor concepte diferite nu trebuie să fie suficient de diferiți (de slab
corelați), pentru a exclude redundanțele la nivel conceptual. Similar, pentru indicatorul multiplu al unui
anumit concept, răspunsurile din cadrul unui chestionar trebuie să fie suficient de bine corelate, pentru a
putea demonstra că acest indicator este coerent.
Coerența măsurării pentru observatori multipli – atunci când măsurarea implică o judecată subiectivă, ca de
exemplu pentru analiza de conținut sau pentru observația comportamentului unor persoane, se cere ca mai
mulți observatori să fie implicați în această activitate. Dacă nu există o consecvență (corelație) între opiniile
acestora, atunci manualul de observare trebuie refăcut. Cele mai delicate probleme apar pentru interviurile
nestructurate unde anumite răspunsuri trebuie clasificate, pentru analiza textelor și pentru studiul etnografic.
Validitatea se referă la măsura în care un indicator reprezintă corect un anumit concept. Există mai multe tipuri de
validitate care sunt discutate în lucrările științifice:
Validitatea aparentă se determină intuitiv și se raportează la legătura aparentă dintre un anumit indicator și
un anumit concept. Acest tip de validitate se discută între experți.
Validitatea concurentă se stabilește cercetând o corelație între un nou indicator al unui concept și un vechi
indicator, despre care se știe că este suficient de relevant. Măsurarea se face prin aceleași metode de
cercetare (de exemplu, ambii indicatori sunt obținuți prin administrarea unui chestionar).
Validitatea predictivă este similară cu validitatea concurentă, doar că pentru noul indicator se culeg datele la
un moment de timp ulterior, față de vechiul indicator. Astfel, se poate stabili și o legătură cauzală între acești
doi indicatori, care se referă la același concept.
Validitatea teoretică se obține prin deducerea ipotezelor dintr-o teorie care este relevantă pentru acest
concept. Astfel, indicatorul se obține printr-un raționament abstract privind relația dintre o anumită măsură și
conceptul de cercetat. Dacă cercetarea empirică nu descoperă o relație între indicator și concept,
raționamentul inițial trebuie refăcut.
Validitatea convergentă poate fi determinată prin verificarea și completarea rezultatelor obținute pe noul
indicator cu alte metode de măsurare ce se adresează aceluiași concept. Diferența dintre validitatea
convergentă și cea concurentă este în metodele utilizate pentru măsurare.
În realizarea unui sondaj, principalul obiectiv este generalizarea rezultatelor, de la nivelul eșantionului la nivelul
populației. Pentru a se putea realiza acest obiectiv, eșantionul selectat trebuie să fie reprezentativ, adică să reflecte
în mod precis structura și compoziția populației din care provine. Atunci când un eșantion nu este reprezentativ, acesta
este descris ca fiind deviat. Un eșantion poate fi deviat dacă nu se folosește o metodă de selecție aleatoare, dacă lista
membrilor populației nu este corectă sau dacă indivizii selectați pentru eșantion nu vor să răspundă chestionarului
administrat.
Eșantionarea probabilistică se bazează pe o selecție aleatoare, unde fiecare unitate a populației are o probabilitate
cunoscută de a fi selectată în eșantion. Eroarea de eșantionare este diferența dintre eșantion și populație în privința
rezultatelor obținute, chiar dacă eșantionarea s-a efectuat probabilistic. Există câteva tipuri de eșantionare
probabilistică (aleatoare):
Eșantion aleatoriu simplu, în care fiecare unitate a populației are o probabilitate egală de a fi aleasă în
eșantion. Astfel, eroarea umană în selecție nu se poate manifesta, pentru că se folosește un program
software cu un generator de numere aleatoare.
Eșantion sistematic, în care sunt se pornește de la un generator de numere aleatoare, apoi se folosește o
extracție sistematică din lista de unități ale populație (de exemplu, trebuie selectată o persoană din 20,
se începe aleatoriu de la numărul 5 și se extrage fiecare a 20-a persoană din listă).
Eșantionare aleatorie stratificată, în care structura eșantionului trebuie să reflecte structura populației.
Această populație se consideră că nu este omogenă, de exemplu anumite departamente ale unei firme au
mai mulți angajați decât alte departamente. Eșantionul va păstra proporțiile din cadrul populației, însă
prin reducerea numărului de persoane apare eroarea de eșantionare. Se presupune că o eșantionare
aleatorie simplă nu va oferi aceeași structură (aceleași straturi) în cadrul eșantionului ca în cadrul
populației. Se pot folosi mai multe criterii de stratificare, ceea ce conduce la detalierea structurii
eșantionului. Selecția stratificată este posibilă numai atunci când se cunoaște structura populației, pentru
a se putea construi un eșantion reprezentativ.
Eșantionarea de tip cluster în mai multe etape se realizează selectând un eșantion de clustere (grupuri
reprezentative) ale unei populații, și apoi selectând unitățile din fiecare cluster. De exemplu, dacă se
urmărește realizarea unui eșantion reprezentativ de 5000 de angajați la nivel național care lucrează
pentru cele mai mari 100 de companii, eșantionarea se face în mai multe etape. Se selectează întâi un
eșantion reprezentativ de companii (care se pot extrage aleatoriu, dacă populația este uniformă), apoi se
intervievează aleatoriu câte 500 de angajați din fiecare companie selectată. Dacă se urmărește o
structurare a populației pe sectoare, atunci primul eșantion va avea 10 din sectoarele cu cel mai mare
impact economic, în ordinea contribuției la PIB, sau câte o companie pentru fiecare sector de activitate.
În fiecare caz, numărul de angajați chestionați poate să difere. Eșantionarea de tip cluster este de cele
mai multe ori stratificată.
Metodologia cercetării în contabilitate – conf. univ. dr. Voicu Dragomir
Forma distribuției implică faptul că mediile eșantioanelor se concentrează ca frecvență în jurul mediei
populației. Deviația standard a mediei (σ) este o estimare a variației mediilor eșantioanelor în raport cu media
populației. Aceasta reprezintă și eroarea de eșantionare. Se poate observa din figura de mai sus că există 95%
certitudine că media populație se găsește între -2σ și +2σ, unde σ se calculează pornind de la mărimea
eșantionului și dispersia (variația) valorilor în cadrul eșantionului. O dispersie mare și un număr mic de
elemente în eșantion va conduce la o deviație standard foarte mare.
Dimensiunea eșantionului
Nu există nici un răspuns definitiv privind mărimea ideală a unui eșantion. Aceasta depinde de mai multe considerații
pe care cercetătorii le iau în calcul:
Mărimea relativă a eșantionului la populație este principalul criteriu, pentru că creșterea numărului de
observații mărește precizia și reduce eroarea de eșantionare. De aceea, cercetătorii „tolerează” o anumită
rată de eroare. Este adevărat principiul că, indiferent de mărimea populației, un eșantion mai mare asigură o
precizie mai mare, dar acest lucru nu este întotdeauna posibil. Principiul funcționează numai dacă eșantionul
este aleatoriu, ceea ce în multe cazuri este dificil de obținut.
Costul și timpul disponibil sunt criterii deosebit de importante în eșantionare, iar cercetătorii au observat că
un eșantion cu mai mult de 1000 de observații, dacă este reprezentativ, este optim din acest punct de vedere.
Absența răspunsurilor este un aspect care poate să afecteze atât mărimea eșantionului, cât și
reprezentativitatea acestuia. Rata de răspuns nu înseamnă numai chestionarele necompletate, ci și cele
completate greșit sau cu intenția de a induce cercetătorul în eroare.
Eterogeneitatea populației impune utilizarea de eșantioane mari, ceea ce poate deturna validitatea cercetării.
O variabilă dependentă devine obiectul măsurării, cu scopul de a fi utilizată în formularea unor concluzii. Prin opoziție,
o variabilă independentă este utilizată ca variabilă de influență, ale cărei efecte asupra variabilei dependente urmează
a fi puse în evidență. Nu există variabile dependente sau independente prin natura lor; caracteristica aceasta provine
din rolul pe care îl joacă într-un anumit context de cercetare, rolul care le este atribuit de cercetător.
Statistica inferențială se bazează pe teorema limitei centrale, care afirmă că, cu cât numărul eșantioanelor extrase
dintr-o populație este mai mare, cu atât media distribuției mediilor eșantioanelor va fi mai aproape de media populației.
Distribuția mediilor eșantioanelor se apropie de curba normală dacă numărul eșantioanelor extrase este suficient de
mare. Cu alte cuvinte, distribuția mediilor eșantioanelor se apropie de curba normală dacă volumul eșantionului este
suficient de mare (cel puțin 30 de entități analizate). Sub 30 de entități se pot face statistici inferențiale, dar nu se mai
aplică teorema limitei centrale, iar concluziile nu au o forță de generalizare foarte mare.
O cercetarea științifică se bazează pe estimarea unui rezultat așteptat, denumit ipoteză. Pentru a putea formula o
ipoteză se introduce conceptul de semnificație statistică. Pentru a fi semnificativ statistic, probabilitatea existenței unui
fenomen observabil trebuie să fie foarte mare, peste 95% sau peste 99%. În funcție de designul cercetării, ipotezele sunt
formulate diferit:
Atunci când avem un singur eșantion, ne interesează dacă media acestuia este semnificativ diferită de media
cunoscută a unei alte populații. Testul statistic care se aplică se numește testul t pentru un singur eșantion.
Atunci când avem două eșantioane independente (în care entitățile incluse sunt complet separate), atunci
ne interesează dacă cele două eșantioane sunt extrase din două populații ale căror medii sunt semnificativ
diferite. Un raționament similar se aplică atunci când avem două eșantioane corelate (de exemplu, aceleași
entități surprinse în două momente diferite de timp, înainte și după un eveniment relevant). Testul care se
aplică este testul t pentru două eșantioane independente sau dependente.
Atunci când avem cel puțin trei eșantioane independente, ne interesează dacă ele provin din populații
semnificativ diferite în privința mediilor acestora. Se aplică analiza de varianță sau ANOVA.
Atunci când avem două variabile diferite și dorim să vedem dacă ele variază în același sens, aplicăm un test
de corelație Pearson, care ne indică existența și forța unei legături între aceste două variabile.
Atunci când avem mai multe variabile independente (factori) care influențează simultan o variabilă
dependentă, aplicăm analiza de regresie. Trebuie să construim un model de regresie, care este descris
grafic ca fiind o dreaptă cu o anumită pantă (dacă există un singur factor) și care descrie influența fiecărui
factor (mărimea, sensul influenței și semnificația acesteia). Atunci când există un singur factor, regresia dă
același rezultat ca analiza de corelație dintre două variabile. Analiza de regresie este un instrument foarte
puternic, care pune în evidență fenomene economice complexe, în care există anumiți factor identificați
de cercetător și alte variabile care apar în contextul economic (care se numesc variabile de control). În
plus, se pot introduce și variabile categoriale (cum ar fi sectorul de activitate sau țara) pentru a putea
modula cât mai bine relația dintre variabile. Analiza de regresie este folosită în mod special pentru predicții
și pentru a putea verifica relații cauzale, atunci când acestea sunt explicate teoretic.
Metodologia cercetării în contabilitate – conf. univ. dr. Voicu Dragomir