Această lungă toamnă gravă

Această lungă toamnă gravă,

melancolia să-i pot bea,
a picurat în cupa mea
și miere-alături de otravă.

Și gust cu buze-nsângerate
tristețea-i crâncenă din fund,
în care lacom mă afund
și-ndurerat de voluptate.

Că nu-i crepuscul să nu-mbete

cu dulcea sfâșiere-a lui,
nici rană-n amintire nu-i
să nu beau azi din ea cu sete.

Și nu e viață să nu-și plece

lungi umbre dulci peste mormânt,
nici moarte să nu-și puie-un sfânt
inel pe umbra care trece.

Am multe întrebări

Am multe întrebări de pus, dar cui?

În ele urc pe-o scară tot mai-naltă,
și dac-o-mbrac cu trandafiri în voaltă,
tot eu mă-nțep prin ghimpii nesătui.

Spre tine fruntea crâncenă mă saltă

și brațul se lungește-n pofta lui,
ci talpa grea cu care vreau să sui
mă trage jos și mă scufundă-n baltă.

Mai beat de vrăji din mlaștină mă scol,

incendiat de-o nouă întrebare.
Mă spăl – cu soare tânăr – de nămol,

și-ncerc, pe trepte, altă cățărare,

cu pumnii-nsângerați izbind în gol
și-n porțile de-a pururi sub zăvoar