Felix Aderca

Domnişoara din str. Neptun, romanul de debut, se înscrie amăgitor într-o „tematică”
tradiţionalistă, dezrădăcinarea, exploatată deopotrivă de sămănătorişti şi poporanişti. Dar
mahalaua, lume la care se vor raporta şi I. Peltz, G. M. Zamfirescu, Eugen Barbu ş.a., precum
şi victima ei (o fată de la ţară ajunsă curtezana cartierului, înrădăcinată, până la
autocondamnare, în acest loc sordid) sunt privite fără lirism, într-un „film” cu derulare alertă,
cu secvenţe abrupte, de o ţipătoare concreteţe senzorială. Vocea autorului pus pe filosofare
sceptică rosteşte panseuri fals compasive. Cazuistica aceasta se dovedeşte un suport inadecvat
pentru ideea de predestinare, agitată pe tot parcursul naraţiunii.Aderca este, probabil, primul
autor care se disociază notabil de reprezentarea sămănătoristă a mobilității sociale. Traseul
familiei Oproiu de la sat la marele (de fapt, destul de nesmnificativul) oraș este tratat într-o
cheie radical diferită de dihotomiile curente în primele două decenii ale secolului XX. Dacă
atitudinea este detașată, fără a-i lipsi empatia, Aderca înlocuiește antiteza cu juxtapunerea
codurilor urbanrural în conștiința personajelor sale. Reflexele rurale și habitudinile urbane se
conjugă, dramatic, în fiecare dintre membrii familiei Oproiu.

G.M.ZAMFIRESCU
Maidanul cu dragoste. Roman de G.M. Zamfirescu, apărut în două volume în 1933. La
apariţie, romanul a fost întâmpinat de critica vremii cu aprecieri pentru redarea impresionantă
a „atmosferei colective de periferie”. Titlul romanului încearcă să facă o incursiune în lumea
periferică şi mediocră a capitalei. Romanul prezintă tragedia unor oameni învinşi. Maidanul
cu dragoste e un roman realist, de dragoste, dar și o frescă socială.
Maidanul cu dragoste aduce un tumult de viaţă, pasiune şi drame, care fac să treacă pe planul
al doilea orice rezervă de formă. El aduce mai ales un lung şir de oamenii vii – ceea ce este
singura condiţie a unui roman, toate celelalte, compoziţie, stil şi psihologie fiind numai
elemente de detaliu. Personajele lui Zamfirescu au o realitate indiscutabilă, fizică: contezi pe
ei, stai de vorbă cu ei, îi vezi umblând şi trăind. Tot cartierul cu nume ruşinos, maidanul cu
basculă, fabricile, linia ferată, tot peisajul acesta periferic este de o realitate vizuală certă: îi
vezi culorile, îi auzi rumoarea surdă a înserării, îi trăieşti clipele de nebunie şi destrăbălare.
Maidanul cu dragoste este, de fapt, reprezentat printr-o singură curte cu porecla ruşinoasă,
într-o mahala cu nume la fel de ruşinos. Curtea aparţine casei cu nebuni, un complex de
camere închiriate de diferite tipologii specifice vieţii de mahala. Avem, pe de o parte, familii
stabilite acolo pe termen lung, nedefinit, cum ar fi cuplul hamalul Gore şi ţiganca Safta, Gore
fiind vlăstarul ce a făcut un pas înainte în drumul de la sat la oraş, iar Safta fiind ţiganca cu
garoafa în dinţi, ce le-a facut bărbaţilor din cele patru puncte cardinale ale mahalalei viaţa şi
patima mai uşoare, pe vremea când cânta şi juca alături de taraful ei, în cele mai selecte
restaurante periferice. Maro şi Tino, cuplul de greci, fac şi ei parte din rândul familiilor
“legale”, cu o căsnicie apăsată de taine greu digerabile pentru locuitorii simpli ai casei cu
nebuni. Pascu şi Tinca, tăntălăul şi oloaga înverşunată pe viaţă şi gata oricând să vocifereze
cele mai groaznice măscări şi blesteme, groaznice chiar şi pentru mediul evident impur de
mahala, formează şi dânşii o familie aiuritoare ce a dat naştere la două fete plecate pe calea
prostituţiei (Sultana , Domnica) şi o fată înzestrată de narator cu o aură a purităţii, frumoasă,
superbă, temerară, sora mai mică, Fana. În casa cu nebuni îşi mai duc existenţa personaje
fantomatice şi episodice precum Tănăsică, Ivan, personajul colectiv Nedu-Neicu, Mădălina
picior-de-lemn şi fiica sa antisocială, Lenora, germanul Bela şi alte multe, prea multe
personaje cu rol neînsemnat în viaţa „celor mari” din casa cu nebuni, dar atât de credincioşi
tipologiilor din care fac parte încât păţaniile lor par scrise în cuvinte colorate, ce nu-ţi permit
să le ignori, protejându-şi dreptul la existenţă.

Adevărata familie ce interesează cititorul, prin prezenţa bizară în acel mediu, este cea formată
din Puişor-mare, Puica şi fiul lor Puişor-mic. Puisor-mic, Iacov, aşa cum ni se destăinuie după
mai bine de 40 de pagini- grozăviile care-i schingiuiesc sufletul pur de copil îl fac să uite
uneori că este şi el o fiinţă umană cu trecut şi prezent palpabil, nu doar un spectator mut la
teatrul mahalalei, este cel care ne oferă această frescă de tipologii, strâns legată de tipologiile
comice ale lui Caragiale, prezentate acum în cheie tragică.
Suflet sensibil, Puişorul de 14 ani îndrăgeşte maidanul în care se simte liber, dar este bruscat
de faptul că acest maidan este legat de zona industrială a periferiei Bucureştiului, unde oameni
fără bucurii, fără ţeluri, fără să trăiască de fapt cu adevărat, nu gusta viaţa decât prin dragoste
şi moarte. Dragostea petrecută forţat prin grajduri sau compartimente goale de tren şi moartea
tumultuoasă şi grotescă sub roţile unei locomotive, într-un accident la fabrică sau în vreun
incendiu ce arde oameni şi porumbei albi deopotrivă. Iacov nu are însă puterea de înţelegere
pentru un mediu atât de complex din punct de vedere psihologic, astfel că marile taine ale
casei cu nebuni ne sunt revelate de un narator omniscient, competent în meseria lui de a
dezgropa trecutul nedorit al personajelor şi de a fi la curent cu toate bârfele cartierului.
Acest narator, şi nu puişorul de 14 ani, împarte scena maidanului în dragoste şi moarte. Eros,
care poate fi întruchipat în mod sublim de dragostea elegiacă purtată de Tino pentru soţia sa
Maro, dar şi în mod grotesc de pornirile animalice pe care le resimte Gore de fiecare dată
când se află în preajma unor tinere inocente şi vulnerabile, bucuroase uneori că „scapă numai
cu atât”. La rândul lui, Thanatos este întruchipat diferit, dar întotdeauna şocant şi fără drept de
replică. Fâlfâirea morţii poate decide să despartă o mama de copilul ei sau să purceadă la
tragedia unei copile, ucise doar printr-o piatră aruncată la întâmplare, în mulţime. Nimic nu
mai pare strigător la cer în mahalaua unde şi speranţa e mistuită în flăcări.
Liuviu Rebreanu – Ciuleandra

Perspectiva temporara descopera in romanul Ciuleandra suficiente motive pentru o noua

interpretare si o reconsiderare a cartii in ierarhia operei lui Liviu Rebreanu: interesul pentru
omul comun si drama sa personala, tema alienarii individului, psihologia criminalitatii,
investigarea stratului psihic abisal, formula ingenioasa exploatand resursele oferite de
romanul senzational si politist.

Romanul “Ciuleandra” este alcatuit din 31 de capitole si se deschide cu un moto: ”…si nu stii
ca tu esti ticalos si misel si sarac si orb si gol…” (Apocalipsa, III – 17). Acesta are un rol
anticipativ deoarece prezinta ipostaza finala a personajului principal, nebunia acestuia, dar
ilustreaza, totodata, si faptul ca niciodata nu ne cunoastem suficient de bine, niciodata nu stiu
daca in interiorul unei fiinte aparent inofensiva se poate afla instinctul criminal. Trebuie doar
sa stim sa ne controlam pornirile. Tilul operei poate fi privit din doua unghiuri, avand un sens
denotativ si un sens conotativ. El exprima pe de o parte nebunia dansului, “Ciuleandra” fiind
considerat un dans dionisiac in care fiecare dintre participanti se deslantuie Pe de alta parte,
prin intermediul Ciuleandrei Puiu Faranga isi arata adevarata personalitate si scapa astfel,
pentru un moment, de masca care ii ascunde adevaratele simtiri. Fiind un roman de analiza
psihologica, accentul se pune pe conturarea trasaturilor personajului principal, de acceea
modul predominant de naratiune este descrierea. De asemenea primeaza conflictul interior
care se da intre ceea ce ar vrea sa fie si ceea ce este cu adevarat, intre personalitatea lui si
masca pe care si-o da jos abia in finalul romanului. Facand parte din categoria romanului
modern, “Ciuleandra” nu respecta incadrarea in momentele subiectului, de aceea ea se
deschide cu intriga, scena violenta a unei crime conjugale. In aceasta prima scena autorul ni-l
prezinta pe Puiu Faranga in ipostaza de criminal, ucigandu-si sotia: ”O pravalise pe sofa si, cu
genunchiul drept, ii zdrobea sanii. Degetele si le infipse in gatul ei plin si alb parc-ar fi vrut sa
inabuse un raspuns de care se temea.” Acesta facea parte dintr-o familie instarita si renumita.

Garabet Ibraileanu – Adela

Este vorba despre dragostea doctorului Emil Codrescu pentru Adela, o femeie cu douăzeci de
ani mai tânără, măritată și divorțată. Cu toate că Adela manifestă pentru Emil simpatie, acesta,
delicat și fin, nu crede în posibilitatea unei uniuni.
În ciuda aparențelor, Emil Codrescu nu este un erou excepțional, fiind mai degrabă un
intelectual atins de eșec. Din punct de vedere moral, el are totuși o concepție superioară,
înțelegând dragostea ca idee.
Eroul o iubește pe Adela și o privește crescând până la vârsta maturității și are șansa de a
deveni iubirea vieții ei, însă acest lucru nu se întâmplă. Autorul dă cu măiestrie eroilor săi
posibilitatea de a-și duce trăirea iubirii în alte planuri decât cele vulgare, ea rămânând astfel în
plan ideal. Eroul este un om obișnuit, care are șansa să vegheze adolescența acestei fete care
în mod invariabil se îndrăgostește de el. Doctorul Codrescu nu are curajul să concretizeze
iubirea și își ratează astfel șansa vieții.
Lipsa de acțiune și apatia lui Emil Codrescu din partea finală a romanului ascund o problemă
profundă. Pentru narator, mama devenise o imagine ștearsă a unei fotografii, fapt care i-a adus
o stare de neliniște căreia nu-i găsea o explicație concretă. Percepând feminitatea drept mereu
tânără, Codrescu suprapune, cumva, chipul mamei peste cel al iubitei. Astfel s-a ajuns la
reprezentarea iubirii într-un soi de prohibit alegoric. Emil Codreanu își cimentează tiparul de
incelectual ce abuzează de luciditate și de potențialul deznodământ al faptelor sale.
Concluzii
Romanul Adela de Garabet Ibrăileanu are forma unui pseudojurnal, iar naratorul nu este
altcineva decât Emil Codrescu. El încearcă prin intermediul acestui jurnal să se vindece de o
obsesie, obstacolul vârstei. Înfiorarea, jalea, chinul din sufletul lui Emil Codrescu, un om stors
de amintiri și înfricoșat de viitor, toate acestea, în acțiunea romanului durează doar două luni.
Cartea este înfățișată ca ”un fragment din jurnalul lui Emil Codrescu”, un jurnal meditativ
asupra iubirii mistuitoare, un jurnal al geloziei devoratoare, al seismului sufletesc, al
zădărniciei.

Mircea Eliade – Huliganii

După cum o arată și titlul, întregul roman este construit în jurul conceptului de „huligan” și a
definirii atitudinii care se subscrie acestuia. Prototipul huliganului este Petru Anicet, fratele
personajului principal din Întoarcerea din Rai. Chiar dacă Pavel a murit, amintirea lui
continuă să-l subjuge pe Petru. Acum el nu mai este „fratele mai mic al lui Pavel”, ci este
„fratele lui Pavel, cel care s-a sinucis”. Odată cu moartea lui Pavel, Petru ar fi trebuit să
capete autonomia pe care și-o dorise atât de mult. Dar acestei autonomii îi este anexată și o
imensă responsabilitate, care nu-i conferă deplina libertate pe care și-o imagina. Prins între
datoria de „ultim fiu” și dorința de libertate individuală totală, începe să dezvolte și să pună în
practică filosofia huliganică.

Acesta se simte superior tuturor oamenilor, având dreptul de a face orice, nimic nu-l limitează
deoarece consideră că a suferit prea mult, că a fost supus la prea multe umilințe: „Să știi, să
simți că poți face orice pentru că ai ratat totul, pentru că te-ai umilit, ai provocat suferință în
jurul tău. După toate cîte am suferit eu și mama din cauza Norei, cine m-ar putea opri să mă
răzbun, s-o părăsesc, s-o ucid chiar?… Mi-e îngăduit orice… Ce extraordinară libertate! ”

Își arogă singur dreptul de a-i umili pe ceilalți, de a-i face să sufere și de a-i schimba radical.
El face toate aceste lucruri fără a avea nici măcar o urmă de regret. Conștiința se estompează
în relațiile cu ceilalți. Individualismul este mult mai important decât colectivitatea.

Odată cu pierderea casei în care locuiau, ajungând într-un mediu degradat și degradant, Petru
își pierde toate reperele, dezvoltându-și o filosofie bazată pe un egoism survenit tocmai din
suferința pe care a îndurat-o. Tratează viața celorlalți ca pe propriul teren de joacă,
dezvoltându-și inimaginabile capacități de manipulare.

Singura distincție pe care o face și de care ține cont este cea dintre viața personală și cea
profesională. Dacă în viața privată acceptă orice compromis sau acțiune „ilegală” care ar
putea să-i pericliteze statutul, în ceea ce privește muzica acest lucru nu mai este valabil.
Pentru el, muzica este singurul lucru sacru.

Finalul romanului lui Mircea Eliade ne aduce, inevitabil, în fața unei alte sinucideri. Cea de-a
doua din familia Anicet, sinuciderea mamei celor doi „apostoli ratați”. Pe tânărul care se
revolta împotriva tuturor îl găsim în ultima scenă a romanului hotărât să recupereze ceea ce a
aparținut familiei Anicet. Și astfel asistăm din nou la o redefinire a conceptului de FAPTĂ:
inițial văzută ca orice acțiune împotriva legilor societății (furt, manipulare, agresivitate),
FAPTA devine echivalentul recuperării „avutului” familiei. Ispititorul devine victima ispitei.

Accidentul de Mihail Sebastian

Totul începe de la un accident stupid de tramvai, unde victimă este o profesoară de
franceză, Nora. Omul care o ajută să ajungă acasă este un avocat pe nume Paul, care în
acea seară împlinește 30 de ani. Nora îi organizează aniversarea spontan și un pahar de
șampanie savurat lent se transformă într-o noapte de dragoste, după care Paul pleacă
fără să-și ia rămas bun. Pleacă într-o direcție pe care nici el singur nu o cunoaște. Ajunge
să revină la locul amărăciunii sale, o cafenea oarecare, de care sunt legate cele mai
dureroase amintiri.

Paul e îndragostit de Ann, o pictoriță tânără, pe care o iubea nebunește, dar care îi
provoacă deziluzii dureroase. Ann nu apare în roman decât la sfârșit, dar amintirea ei vie
se oglindește în mintea lui Paul pe tot parcursul romanului. Idila celor doi se stinge după
nenumăratele ei „evadări” din viața lui, plecări, vacanțe, vernisaje care pentru ea
însemnau, adesea, noi iubiri. Conștientizarea bruscă a acestor lucruri despre iubita sa și
realitatea crudă îl fac pe Paul un om neputincios, care nu mai reușește să găsească
pierde sensul vieții. Accidentul din seara când împlinește 30 de ani îi schimbă viața:
dimineața o găsește pe Nora în apartamentul său. Ea îi propune o vacanță la munte. Deși
nu pare încântat de această idee, pe parcursul călătoriei pline de peripeții Paul va găsi
răspuns la toate întrebările sale și-și va găsi pacea sufletească, Nora fiind pentru el
îngerul păzitor în noua lui viață, pe care o va începe de la primul minut în munți.
Accidentul nu este,cu siguranță o capodoperă, dar este un roman care îți rămâne în suflet
ca un fel de adiere a unei povești simple, tandre, a unui om plecat în căutarea propriului
suflet. Discursul clar, relatarea într-un limbaj simplu, dar frumos a poveștii te fac să ai
sentimentul că, de fapt, nu ai citit o carte, ci ai auzit o întâmplare povestită, în tren, de
un prieten vechi. Cu toate acestea, autorul a reușit să creeze niște personaje viu
conturate, fiecare cu problemele, cu caracterul și cu sentimentele sale. Nu lipsește nici
drama, nici seriozitatea și nici profunzimea sentimentelor. Printr-o operă de o simplitate
uluitoare, autorul reușește să zugrăvească o lume în care noi înșine ne putem regăsi, în
care personajele pot fi, de fapt, oameni care ne înconjoară.

Simplificând oarecum povestea, am putea cocbhide că Accidentul ne demonstrează că și

bărbații suferă din dragoste, că nu toate femeile sunt la fel și că o vacanță la munte
poate schimba soarta cuiva…

INTRE ZI SI NOAPTE – STAHL

Romanul Între Zi şi Noapte a fost publicat în perioada comunistă, din fericire în acei ani
de deschidere către lumea occidentală, altminteri probabil această carte ar fi văzut tiparniţa
mult prea târziu. Romanul atinge o problemă delicată, cea a dependenţei de narcotice, însă
tema este atent cosmetizată cu alte intrigi ale epocii, încât Henriette reuşeşte să o publice, fără
a avea mari probleme cu autorităţile. Cartea este o biografie ascunsă a tinerei Henriette şi a
experienţelor sale tulburătoare.

Ana, o tânără pură şi inteligentă, o întâlneşte pe controversata Zoe şi este atrasă imediat
de misterul care o încojoară. Acestea devin prietene, în ciuda mediului ostil în care locuia
Zoe. Casa familiei parea mai degrabă un sanatoriu, de la tatăl abuziv, la mama necioplită şi
vulgară, până la fratele bolnav psihic. Zoe este o tănără tulburată, drama ei începând încă de la
o vârstă tragedă. Ana este, pentru o perioadă, salvarea ei şi speranţa de a mai crede în oameni.
Din nefericire, tânăra Zoe se va lăsa pradă morfinei, pentru a uita de tragica ei existenţă,
morfina fiind atât declinul dar şi salvarea ei.

Între Zi şi Noapte este un roman citadin, interbelic, acţiunea petrecându-se în apropierea

Facultăţii de Medicină Carol Davila şi a Podului Cotroceni. Autoarea descrie o societate
aparent fină, dar putredă pe interior, un mediu în care vulgaritatea şi frivolitatea se îmbină cu
delicateţea şi spiritele cultivate.
Am putea spune că Henriette are o parte din stilul literar abordat de Călinescu în Enigma
Otiliei. Zoe este o eroină asemănătoare Otiliei, dar cu tendinţe mult mai distructive. Ana
Stavri, prietena lui Zoe, e naivă şi inocentă, însă seriozitatea cu care tratează problemele
existenţiale (fericirea, iubirea, sensul vieţii) sunt de o seriozitate absolută, care
trădează prezenţa unui spirit profund.

Autoarea este o fire dezinvoltă tratând subiecte delicate ale vremii: incestul, drogurile şi
tendinţele iubirii între persoane de acelaşi sex, însă nu acesta este scopul cărţii, acela de a
şoca, ci de a parcurge noţiunea de fericire prin fiecare personaj: Ana Stavri, veşnica boemă,
Zoe Mihalcea şi autodistrugerea, Ştefan Banea un prinţ în declin, Elena Mihalcea cu
frivolităţile sale sociale şi Traian veşnicul nebun.

Pânza de paianjen- CELLA SERGHI

Cella Serghi creează un roman deosebit de sensibil și autentic plasat în perioada cenușie de
după al doilea război când familiile de refugiați luau totul de la zero iar cele cu stare încercau
să păstreze aparențele de familii boierești cu servitori și candelabre de Italia.
Diana Slavu și Ilinca Dima sunt personaje reprezentative pentru ambele clase sociale. Diana
provine dintr-o familie de refugiați, cu un tată care se chinuie în fiecare zi să le asigure pâinea
și un acoperiș și o mamă care nu a dorit să se căsătorească din interes și acum e nevoită să
facă economii și minuni financiare pentru a ține familia împreună pe linia de plutire. Ilinca în
schimb este o fată căreia nu i se refuză nimic, nu poartă rochii pătate de împrumut, are
pantofi noi și chiar dacă nu e foarte talentată la pian este trimisă la Paris pentru un an să
studieze cu un profesor celebru.

Scriitoarea o transformă pe Diana Slavu în pesonajul principal, descriind-o ca pe o fată

conștientă de nivelul social la care se află familia ei și încearcând să păstreze aparențele nu
invită pe nimeni acasă. Farmecul ei nu are deloc de pierdut din cauz asta, ba dimpotrivă se
pare că uneori chiar sporește și atrage bărbați bogați cu stare care sunt gata să o ia de nevastă
sau să îi devină protectori. Ilinca prietena din timpul școlii a Dianei este cea care ne dezvăluie
personajul principal, citind pe nerăsuflate câteva caiete lăsate în grija ei chiar de prietena ei,
caiete pline cu amintiri din anii de școală și de după terminarea liceului, istorioare romantice
dar și episoade tragice, ca cele două sinucideri ale unor prieteni din grupul lor. Lectura acestor
caiete îi face și pe cititorii părtași la deciziile Dianei, la plimbările și aventurile de la Mangalia
unde se va îndrăgosti de pictorul Petre Barbu la episodul Balcic unde cunoaște oameni
interesați dar mai ales, un alt bărbat care o va influența, doctorul Alexandru Dobrescu. Vom
afla despre decizia de a se căsători din interes și prietenie cu Michi, un băiat care o iubea
foarte mult dar de care în final va divorța.

Diana scrie toate aceste intâmplări ca un exercițiu de memorie și eliberare poate în nopțile în
care suferea de insomnie, iar gestul de a le încredința Ilincăi vine mai mult din dorința de a se
face înțeleasă, de a se explica chiar, în fața acestei prietene bogate care poate după ce le va citi
va înțelege câte dezamăgiri adunase Diana și cât de mult a crezut că va putea scăpa de panza
de păianjen aruncându-se într-o căsnicie din interes.

Poate vă gândiți că pânza de păianjen sunt aceste relații și aventuri ale Dianei cu bărbați care
se îndrăgostesc de părul ei de culoarea căpițelor de fân ochii verzi și zambetul perfect cu dinți
stălucitor de albi. Titlul cărții este însă imaginea sărăciei, destinul cenușiu al Dianei, viața de
nomad pe care a fost nevoită să o ducă până în adolescență alături de familia ei. Iar o remarcă
a ei poate explica personajul, copii săraci sunt răi pentru că numai așa se pot apăra de
răutăți și ironii.