Recuperarea in infarct de miocard

Infarctul miocardic(IM) este o necroză circumscrisă de cauză ischemică. În

majoritatea cazurilor boala de fond este ateroscleroza coronariană. Definirea
IMA, în curs de instalare, sau recent instalat, văzut în primele 6 zile de evoluţie,
se bazează pe criterii enunţate în cele ce urmează. Creşterea nivelului seric al
troponinei I sau T, sau a creatinfosfokinazei, ca markeri biochimici ai necrozei
miocardice, asociată cu cel puţin una din următoarele modificări: simptome
ischemice; apariţia undei Q patologice pe EKG; subdenivelarea sau
supradenivelarea ischemică a segmentului ST.
În majoritatea cazurilor (90%) cauza este ocluzia coronariană prin trombus
format pe o fistulă de placă aterosclerotică. Vâscozitatea sângelui creascută este
şi ea o cauză în declanşare unui infarct miocardic. Blocarea arterei duce la
întreruperea irigării unui segment miocardic ale cărui celule mor datorită
inexistenţei substanţelor nutritive (moartea celulelor este denumită infarct
miocardic). După câteva luni această zonă se cicatrizează ceea ce arată
vindecarea. Mărimea infarctului miocardic depinde de coronara afectată.
Afectarea părţii anterioare a inimii este mai gravă în comparaţie cu afectarea
părţii posterioare (inferioare) – infarctul miocardic inferior are un prognostic
foarte bun. Cheagul ce cauzează infarctul miocardic poate fi dizolvat de
medicamente. Pentru ca acest tratament să fie eficient trebuie administrat în
interval de 4 ore de la apariţia durerilor anginoase. După 6 ore, acest tratament
nu mai este eficient deoarece celulele miocardice sunt distruse ireversibil şi mor
întrun interval cuprins între 2 şi 4 ore de la întreruperea irigării lor cu sânge.
Identificarea factorilor ce cresc riscul unui infarct miocardic a fost posibilă
datorită unor diverse studii populaţionale. Cercetătorii afirmă cu încredere că
nivelul înalt al colesterolului, HTA şi fumatul sunt factori de risc majori care cresc
probabilitatea de a suferi un infarct miocardic sau accident vascular cerebral
(AVC) fatal sau non-fatal.
Factori de risc Se pot împarţi în trei categorii: 1. factori de risc
necontrolabili: Ereditatea; Vârsta; Sexul (infarctele miocardice sunt de 10 ori
mai frecvente la bărbaţi decât la femei, aflaţi în grupa de vârstă 30-50 ani. După
menopauză şi înainte de 70 ani numărul femeilor îl atinge pe cel al bărbaţilor).
2. factori de risc controlabili: Nivelul ridicat al colesterolului;
 3. alţi factori importanţi: diabetul zaharat; sedentarismul; efortul
excesiv neobişnuit; obezitatea.

Clasificare
Infarctul miocardic acut se clasifică după OMS, conform următoarelor
criterii: După evoluţie: infarct miocardic acut cu durată de 4 săptămâni a bolii;
infarct miocardic recurent: apariţia noilor focare de necroză pe parcursul a 4
săptămâni de la începutul primelor simptome (când focarul primar de necroză
încă nu a reuşit să se cicatrizeze); infarctul miocardic vechi: cu o durată de peste
4 săptămâni de la aparţia lui (IM vindecat şi IM cu antecedente diagnosticat prin
EKG sau alte investigaţii specifice).
Simptomatologie
În formele clinice tipice Simptomele unui infarct miocardic sunt deseori
tipice şi uşor de recunoscut. Uneori totuşi acestea pot fi atât de variate încât atât
pacientul cât şi medicul pot fi uşor păcăliţi. Persoanele ce au infarct miocardic
au de obicei dificultăţi în a descrie tipul de durere sau senzaţia de disconfort ce
o resimt. a ) Durerea resimţită, pacienţii pot descrie astfel: strivirea sau
compresia toracelui, sau senzaţia de greutate pe piept; strânsoare, o constricţie,
o stoarcere; senzaţie de greutate în centrul şi de-a latul toracelui, senzaţie
resimţită de persoanele anxioase; indigestii cu senzaţii de arsură, asociată cu
transpiraţii abundente; durere ca o gheară, ca şi cum pieptul ar fi scos şi rupt de
stern; senzaţie de explozie a pieptului; doar un disconfort; înţepături,
amorţeală sau greutate în braţul stâng sau drept apărute în acelaşi timp cu o
durere de piept; durere ascuţită ca o lovitură de cuţit; ameţeală şi / sau
slăbiciune severa (rar este singurul simptom).
Program recuperare
Orice şedinţă de recuperare a bolnavului este alcătuită din trei părţi
distincte: Partea I care cuprinde exerciţii de încălzire a musculaturii şi pregătirea
parametrilor funcţionali pentru efort. Exerciţiile fizice nu trebuie să determine o
creştere cu peste 20 bătăi/min a frecvenţei cardiace faţă de cea de repaus.
 Frecvenţa cardiacă obţinută în timpul încălzirii nu trebuie să depaşească
100-110 bătăi/min. Durata este de 7-10 minute. Partea a-II-a sau antrenamentul
propriu-zis în care bolnavul prestează efortul de anduranţă. Se poate realiza fie
antrenamentul continuu sau cel cu intervale. Este faza în care are loc
recuperarea propriu-zisă şi în care se obţine creşterea nivelului de efort fizic pe
care îl poate presta bolnavul. Intensitatea acestuia va fi dependentă de vârsta
bolnavului, de starea funcţională a aparatului cardio-vascular, de tipul de
activitate fizică anterioară a bolnavului, cu o durată variabilă între 20-30 minute.
Partea a-III-a sau partea de încheiere în care parametrii funcţionali, respectiv TA
şi FC revin la starea de repaus. Durata acestui stadiu este de 5-10 min. Relaxarea
va continua revenirea după efortul prestat. Posibilitatea apariţiei evenimentelor
nedorite în cursul fazei a doua este redusă, în condiţiile unei supravegheri
medicale adecvate, monitorizării, prescrierii individualizate a efortului,
respectării condiţiilor de antrenament. În situaţia în care pacienţii nu au
posibilitatea de a începe recuperarea întrun centru specializat, recuperarea se
va desfăşura în ambulator şi va consta mai ales din plimbări progresive şi ciclism.
În concluzie, faza a doua este extrem de importantă, fiind începutul unui
program de activitate fizică riguroasă şi de modificare a stilului de viaţă în care,
alături de o bună planificare şi echipament adecvat, este esenţială o bună
coordonare a unei echipe competente şi cu experienţă în reabilitare.

Iftemie Radu
bfkt an III grupa 2