EUROPA NORDICĂ ÎN EPOCA VIKINGĂ ȘI LA ÎNCEPUTUL FEUDALISMULUI

De la începutul „istoriei”, comunităţile baltice au avut legături comerciale şi umane cu

populaţiile scandinave. Relaţiile nu au purtat numai pecetea pacifică, încercările scandinavilor
de a-şi constitui colonii pe ţărmurile orientale ale Balticii fiind întâmpinate cu rezistenţă de
localnici. Estonienii, livonienii, zemgalienii au fost printre comunităţile baltice cele mai
încercate de expediţiile vikingilor. Războinicii vikingi au întreprins raiduri militare de-a lungul
a două principale direcţii: Daugava şi Golful Finlandei, în drumul lor spre Marea Neagră şi
Marea Caspică. Informaţii despre aceste acţiuni politico-militare găsim în Vita sancti Anscarii
(Viaţa Sfântului Ansgarius) a arhiepiscopului Rimbert de Bremen, care descrie expediţiile
daneze de la jumătatea secolului al IX-lea, ca şi în saga Sf. Olav, în care este amintită reuşita
contemporană a regelui Eirik de Uppsala de a ocupa Finlanda, Estonia şi Curlanda. La rândul
său, istoricul danez Saxo Grammaticus in lucrarea sa Gesta Danorum (Faptele danezilor) scrie
despre campaniile devastatoare ale lui Hading, lider al vikingilor, la cumpăna secolelor IX-X.
Campaniile lui Hading erau îndreptate împotriva oraşului Daugava.
De-a lungul secolului al X-lea şi în prima jumătate a secolului al XI-lea ţărmurile
orientale ale Mării Baltice au stat în atenţia expediţiilor vikinge. Populaţiile locale au încercat
să opună rezistenţă. La sfârşitul secolului al X-lea, estonienii au avut chiar un mare succes: au
reuşit să ia prizonieri pe regina Astrid a Norvegiei şi pe fiul acesteia, viitorul rege Olaf
Trygvesson. Ambii au fost vânduţi ulterior ca sclavi.
O dovadă elocventă a luptelor purtate de vikingi în regiunea orientală a Balticii este
constituită de numărul mare de pietre runice ridicate în Suedia pentru a comemora marii
războinici vikingi care au căzut aici pe câmpurile de bătălie. Expediţiile vikinge nu trebuie însă
privite doar prin prisma atacurilor militare întreprinse de aceştia. Populaţiile locale au avut şi
beneficii de pe urma participării la comerţul desfăşurat de vikingi: s-a descoperit, astfel, argint
arab care dovedeşte aria geografică întinsă încadrată în sfera de interes comercial baltic.
Pe la mijlocul secolului al XI-lea putem considera că s-a sfârşit epoca vikingă.
Războinicii vikingi nu mai constituiau, de acum înainte, o ameninţare pentru populaţiile
localnice. Ba chiar am putea considera că a ieşit la lumină reversul medaliei: triburile aşezate
în zona Balticii orientale au început să desfăşoare campanii tot mai frecvente pe ţărmurile
Suediei şi nu numai. Populaţiile de kurşi, estonienii din Saaremaa şi zembii (un grup de
prusieni) au desfăşurat campanii atât de devastatoare încât danezii au fost nevoiţi să
construiască, la începutul secolului, un sistem defensiv fortificat pe coasta proprie. Saxo
Grammaticus scria admirativ despre caracterul curajos al „vikingilor orientali”, care
dezvoltaseră strategii efective de atac şi retragere. Aceasta sugerează efectuarea unor expediţii
în care era implicat un personal redus şi în care surpriza juca un rol esenţial.
Uneori se angajau însă în luptă şi forţe mai numeroase. În 1170, de exemplu, flota
regelui danez a fost implicată într-o bătălie împotriva estonienilor şi kurşilor, care au devastat
coasta insulei Gotland. În 1187 „păgânii din Marea Orientală” au cucerit şi ars Sigtuna, cel mai
important oraş din Suedia1.
Raidurile vikingilor au determinat o schimbare radicală a situaţiei politice din teritoriul
situat la est de coasta baltică. Vikingii au accelerat procesul de formare statală din Rusia, atraşi
fiind de posibilităţile de comerţ deschise de centre importante precum Novgorod, Pskov,
Polotsk, Kiev. Ei au jucat chiar un rol esenţial, deşi greu de desprins cu exactitate din lumea
mitului, în formarea primului stat rusesc la 862. Discuţiile privitoare la existenţa reală a lui
Rurik continuă. Aceloraşi expediţii vikinge le este subsumată apariţia pe la 850 a cetăţii
Novgorodului, devenit un oraş medieval în adevăratul sens al cuvântului pe la 925. Treptat,
însă, elita politică a statului rus, iniţial vikingă, s-a rusificat. Mi mult, în anul 988 ruşii au
adoptat creştinismul sub formă bizantină, ceea ce i-a îndepărtat şi mai mult de primul izvor de
viaţă politică rusească, lumea scandinavă. Aşa cum, după un timp îndelungat de expediţii în
lumea baltică, vikingii au început să întâmpine rezistenţă şi chiar să treacă la defensivă,
centralizarea Rusiei kievene cu sprijinul unor căpetenii varege, le va crea populaţiilor
scandinave unul dintre cei mai formidabili adversari. Dacă pe termen lung astfel se prezintă
lucrurile, pe termen scurt, însă, cristalizarea statului rus a ameninţat numai situaţia populaţiilor
Balticii Orientale. Acestea nu erau încă privite ca o poartă spre Scandinavia.
În anul 983 Prinţul Vladimir al Kievului a întreprins o acţiune militară în regiune. În
anul 1030 fiul acestuia, prinţul Iaroslav cel Înţelept, a avut mai mult succes. Iaroslav a ajuns
până pe teritoriul locuit de estonieni şi a construit o fortăreaţă la Tartu. În acest fel, sud-estul
Estoniei a căzut sub dominaţie rusească pentru aproximativ 30 de ani. În anul 1061 ruşii au fost
alungaţi din regiune.
Din fericire pentru populaţiile balto-finice şi baltice de pe litoralul estic al Mării Baltice,
statul rus s-a fragmentat în secolul al XII-lea. Aceasta a permis încă un interval de mobilizare
a resurselor necesare pentru a face faţă unui eventual pericol rusesc renăscut.
Factorul esenţial în istoria politică estoniană şi letonă de dinainte de cucerirea germană
a fost absenţa unui organism politic centralizat. La nivel local, însă, subdiviziuni politice şi
administrative au început să se formeze în primele secole de după naşterea lui Hristos. În
Estonia, de exemplu, mai multe sate formau o comună (kihelkond), condusă de un senior
(seniores sau meliores). Această comună va sta la baza formării eparhiilor bisericeşti de mai
târziu. O asemenea comună conţinea un număr de sate, care, în nordul Estoniei, includea fiecare
10-20 de gospodării. La rândul lor, din juxtapunerea mai multor comune a luat naştere districtul
(maakond). Termenul kihelkond, un împrumut lingvistic scandinav, a fost probabil însuşit
pentru a face referinţă la o zonă care plătea tribut vikingilor. Se pare că aproape toate comunele
conţineau cel puţin o fortăreaţă. Răspunderea apărării unei asemenea comunităţi locale revenea
celui mai înalt oficial, seniorul. La rândul său, districtul era condus tot de un senior. Prin secolul
al XIII-lea, contemporane cu ducatele şi voievodatele româneşti, în Estonia se dezvoltaseră
următoarele districte mai importante: Saaremaa (Osilia); Läänemaa (Rotalia sau Maritima);
Harjumaa (Harria); Rävälä (Revalia); Virumaa (Vironia); Järvamaa (Jervia); Sakala (Saccala);
Ugandi (Ugaunia). Deciziile militare erau probabil adoptate de un consiliu al bătrânilor, dar

1 Zigmantas Kiaupa, Ain Mäesalu, Ago Pajur, Guntis Vilumsons (coordonatori), The History of the Baltic Countries, 2nd,
revised edition, Avita, Tallinn, 2000, p. 31.
organizarea administrativă nu era foarte sofisticată. Comunităţile estoniene şi-au păstrat
independenţa până la cucerirea germană, deşi, în anumite momente, ele au fost obligate să
plătească tribut vikingilor sau Rusiei kievene. Părţi ale teritoriului estonian au fost ocupate
uneori, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu districtul Ugandi, după campania din 1030 a lui
Iaroslav cel Înţelept. La 1061 însă stăpânirea rusă a fost îndepărtată, iar triburile estoniene au
întreprins expediţii militare până în regiunea Pskovului.
Frecvenţa schimbărilor de frontiere dintre populaţiile de limbă baltică s-a diminuat pe
la sfârşitul secolului al X-lea. Aceasta este şi o perioadă de prosperitate pentru zona baltică, în
care artele şi meşteşugurile au înflorit. În jurul anului 1000 exista deja o organizare politică şi
socială a comunităţilor din regiune. Documente latine mai târzii se referă la liderii celor cinci
unităţi politice din regiune (Curonia, Livonia, Selonia, Zemgalia şi Letgalia) pe care-i
desemnează cu numele de rex (rege), iar teritoriile peste care guvernau sunt denumite civitates
(state). Considerăm însă că termenii folosiţi sunt inadecvaţi, deoarece paralele ce s-ar putea face
cu instituţiile similare occidentale ar fi exagerate.
De asemenea, folosirea termenului de feudalism pentru a descrie legăturile politice
existente între liderii celor cinci unităţi politice şi suporterii lor ar fi forţată dacă prin aceasta s-
ar sugera paralele cu feudalismul occidental. Numeroasele castele existente pe teritoriul fiecărei
asemenea unităţi politice reprezintă, totuşi, un indiciu al existenţei unor conducători regionali,
capabili să recruteze pentru o perioadă scurtă un mic personal militar în vederea organizării
unor expediţii militare.
Totodată, începând cu secolul al XI-lea, se înregistrează o nouă creştere demografică în
regiunea Balticii Orientale, apar noi aşezări şi noi cimitire, unde începe să fie prezent şi ritul
înhumării. S-a ajuns astfel ca, pe la începutul secolului al XIII-lea, pe teritoriul actual al Estoniei
să vieţuiască circa 150.000 de locuitori, un număr impresionant pentru acea perioadă, dat fiind
faptul că astăzi, pe acelaşi teritoriu, nu vieţuiesc mai mult de 1,5 milioane de locuitori.
Gradul de organizare la care se ajunsese în regiunea Balticii Orientale s-a dovedit
suficient de eficient pentru a rezista cu succes unor expediţii militare realizate cu trupe puţin
numeroase şi cu scopuri politice limitate. El s-a dovedit însă a nu fi îndeajuns de sofisticat în
condiţiile în care o forţă politică organizată a dorit să stăpânească efectiv regiunea.

În general, partea răsăriteană a Mării Baltice din timpul perioadei vikinge se afla într-
un proces de înflorire economică. Uneltele au devenit mai sofisticate, la fel ca și metodele de
cultivare a pământului, recoltele erau mai bune, ceea ce însemna că oamenii puteau se angajeze
în meşteşuguri şi comerţ. Apropierea de rute active de comerţ a întețit legăturile cu populațiile
baltice şi a încurajat diversificarea relaţiilor cu vecinii apropiaţi şi neguţătorii scandinavi care
călătoreau pe râul Daugava către Rusia şi Bizanţ. Saga scandinave şi cronicile occidentale scrise
mai târziu povestesc despre negustori scandinavi care cunoşteau foarte bine coastele Mării
Baltice. Expediţiile de război ale vikingilor i-au afectat mai întâi pe estoni, livonieni, curonieni
şi semigalezi. De exemplu, arhiepiscopul Rimbert din Hamburg-Bremen, în opera sa „Viaţa
Sfântului Oscar” (scrisă în jurul anului 876), descrie o expediţie daneză către teritoriile
curonienilor în anul 853 şi atacul conducătorului suedez Olaf asupra castelului curonienilor
Apūle (fortul movilă Apole din Lituania) şi asupra castelelor Zēburga sau Jūrpils (fortul movilă
Grobiņa). Această descriere ne mai spune cum în 853 curonienii i-au învins pe danezi pe mare
şi au luat prizonieri jumătate dintre luptătorii danezi. Pentru a înţelege mai bine cele spuse în
cronică, iată un extras:

„Departe de aceştia se afla o naţiune [nebotezată], curonienii, care au fost

odată sub stăpânirea suedezilor, dar deja mult timp trecuse de când se revoltaseră
împotriva acestora, considerând că este nepotrivit să se afle sub conducerea
suedezilor. Pământul regilor lor avea cinci oraşe. Oamenii care locuiau acolo, când
au aflat de venirea danezilor, s-au reunit şi au dat dovadă de rezistenţă dârză în
apărare. Câştigând lupta, ei au ucis jumătate dintre danezi şi au luat jumătate din
corăbiile lor, punând astfel mâna pe mult aur şi argint şi alte prăzi de război. Când
regele suedezilor, Olaf, a auzit despre asta, dorind să câştige faimă făcând ceea ce
danezii nu au reuşit, dar şi pentru că ei [curonienii] fuseseră sub stăpânire suedeză
înainte, a adunat războinici numeroşi şi s-a îndreptat spre acest ţinut. La început au
ajuns la un castel întărit din ţinutul lor – numit Jūrpils (Seeburg) – neobservaţi; erau
şapte mii de luptători acolo iar suedezii l-au făcut una cu pământul, l-au jefuit şi l-
au incendiat. Simţindu-se încurajaţi de aceasta, şi-au lăsat corăbiile şi au făcut o
incursiune de cinci zile grăbindu-se către un alt castel fortificat, numit Apole
(Apulia). Erau cincisprezece mii de luptători în acest castel fortificat care au luptat
cu dârzenie împotriva atacului – cei dinăuntru se apărau, în timp ce aceia din afară
au atacat. Aşadar, opt zile au trecut şi lupta a tot continuat, de la răsărit până la apus.
Mulţi au murit de ambele părţi iar nicio parte nu a reuşit să câştige”. [În final,
ambele părţi s-au împăcat – curonienii au dat suedezilor armele luate de la danezi,
argint, aur, bunuri, 30 de captivi şi au promis să plătească dări].

Cea mai veche şi cea mai sofisticată sagă islandeză din punct de vedere artistic ne
vorbește despre expediţia vikingului Egil Skallagrimsson către Curlanda, în prima parte a
secolului al X-lea. Această sursă ne oferă o perspectivă detaliată asupra stilului de viaţă şi
practicilor agricole ale curonienilor, dar şi asupra obiceiurilor de jaf ale vikingilor şi a
contactelor dintre scandinavi şi populaţiile din zona costieră a Mării Baltice.
Un scurt fragment: „Primăvara, Torolf şi Egil au pregătit o navă mare de război, au
tocmit oameni vara şi au plecat către est, unde au jefuit, tâlhărit şi au câştigat multe bătălii. Ei
au fost şi în Curlanda, au debarcat şi au negociat un armistiţiu de jumătate de lună pentru a face
comerţ. De cum a trecut acest răgaz, au început să jefuiască şi să atace mai multe locuri. Într-o
zi aceştia au debarcat la gura unui mare râu. Acesta era înconjurat de o pădure. S-au pregătit de
o expediţie, cu o duzină de oameni în fiecare grup. Au purces în pădure şi nu le-a luat mult până
au ajuns într-o aşezare. Au jefuit şi au ucis oameni iar locuitorii au fugit fără să opună rezistenţă.
(...) Egil şi ai săi doisprezece oameni se duseseră prin pădure. Au zărit câmpii întinse şi clădiri.
În apropiere se afla o fermă. Când s-au apropiat nu mai era nimeni pe acolo, au intrat înăuntru
şi au ridicat tot ce se putea lua. La ieşire (...) curonienii i-au atacat cu dârzenie; în majoritate cu
suliţe şi săgeţi, fără însă a folosi toporişti. Pe când mergeau pe lângă gard, Egil şi oamenii săi
nu au observat că se mai afla un gard şi de partea cealaltă, care le bloca drumul. Când au ajuns
la fundătură, curonienii i-au atacat; dar i-au atacat numai pe lângă gard, folosind suliţe şi săbii
prin deschizăturile din gard, în timp ce alţii au aruncat bucăţi de materiale pe armele
invadatorilor. Toţi au fost răniţi, luaţi prizonieri, legaţi şi aduşi la fermă”.
La sfârşitul perioadei vikinge, jafurile scandinavilor s-au diminuat, însă curonienii şi
estonii – locuitorii coastei estice a Mării Baltice – au preluat această activitate. Ei puteau fi
văzuţi în pieţele din oraşele din jurul Mării Baltice şi chiar reprezentau un pericol pentru oraşele
şi corăbiile daneze şi suedeze. Totuşi, navigatorii baltici şi fino-ugrici nu pot fi comparaţi cu
vikingii scandinavi. Principala ocupaţie a popoarelor baltice fusese dintotdeauna agricultura, în
timp ce voiajele pe mare reprezentau o ocupaţie sezonieră. Mai mult, este foarte probabil că
atacurile şi jafurile lor erau întreprinse pentru a răzbuna daunele pricinuite de vikingi.

Figura 7: Figurina vikingă de la Daugmale, Muzeul Național de Istorie al Letoniei,

http://lnvm.lv/en/?page_id=43 (accesat la 1.12.2016)

Relaţia dintre societatea curoniană şi scandinavi s-a dezvoltat ulterior mai dinamic;
totuşi, spre deosebire de scandinavi, curonienii nu au ajuns niciodată un factor sau o forţă
importantă pentru Europa nordică. Jafurile curonienilor erau manifestări de militarizare tipice
societăţilor dominante, dar le lipseau multe din caracteristicile vikingilor scandinavi (sistemul
de contract, natura internaţională, elementele de colonizare, saga etc). Chiar şi curonienii
(similar locuitorilor din Saaremaa sau altor naţiuni de pe „drumul de Est”) care au plecat în
expediţii de jaf spre teritoriile scandinave, nu pot fi comparaţi cu vikingii scandinavi din
secolele anterioare. Aşadar, numele mândru şi răsunător al „vikingilor curonieni” nu este unul
adecvat şi nu ar trebui folosit, deoarece acesta nu reflectă trecutul istoric, ci mai degrabă
eforturile contemporane de înţelegere şi adaptare a istoriei.

***

Abia la sfârşitul Evului Mediu, scandinavii şi-au pus din nou amprenta asupra culturii
europene. Reforma a răspândit cele mai decisive schimbări în sânul popoarelor din Europa
Nordică. Scandinavii au fost capabili să acţioneze mai coerent ca urmare ca unirii de la Kalmar
din 1397. La Kalmar, în sudul Suediei, regina Margareta a Danemarcei i-a convins pe liderii
danezi, norvegieni, suedezi şi finlandezi să depăşească diferenţele dinastice dintre ei şi să se
unească sub un singur monarh. Regina Margareta s-a folosit de situaţia ei particulară de regină
a Danemarcei şi soţie a regelui Norvegiei în acest scop. Acţionând ca regentă a Danemarcei,
Norvegiei şi Suediei, Margareta a reuşit să unească sceptrele celor trei state în mâinile unui
singur monarh, fiul nepoatei sale, Eric, duce de Pomerania. Încercarea primului rege
panscandiunav de a obţine dominium maris Baltici a eşuat2. Cum, de altfel, a eşuat şi formula
panscandinavă ca atare. Uniunea de la Kalmar a servit interesele unui mic grup social, nu a avut
un mandat popular şi a fost distrusă de baronii care au susţinut-o, atunci când interesele lor s-
au modificat în anii 1520.
În 1523 Suedia a repudiat dominaţia daneză şi, sub conducerea lui Gustaf Eriksson, i-a
înfrânt pe danezi la Västerås. La 6 iunie 1523 nobilul suedez a fost ales rege sub numele de
Gustav Vasa I şi a întemeiat dinastia de Vasa. Scandinavia a fost remodelată în două regate:
Danemarca - Norvegia şi Suedia - Finlanda.
În secolele al XVI-lea - al XVII-lea monarhii scandinavi, dinastiile Valdemar şi
Oldenburg din Danemarca, precum şi dinastia Vasa din Suedia, au cucerit, colonizat, arbitrat şi
direcţionat politica externă europeană pe o scară comparabilă cu Henric al VIII-lea al Angliei
şi Petru cel Mare al Rusiei. Forţa Scandinaviei a fost demonstrată de Compania Indiilor
Răsăritene daneză care a achiziţionat Tranquebarul în 1626. În următoarele două secole a urmat
o perioadă de stagnare în Scandinavia. La sfârşitul sec. al XVIII-lea regii Danemarcei şi Suediei
au domnit ca monarhi absolutişti asupra unor regate aflate în decădere3.
În sec. al XVII-lea regele Gustav al II-lea Adolf a subsidiat o serie de migraţii
scandinave încercând să ridice prestigiul Suediei prin stabilirea unei colonii în America. În
1638, însoţiţi de pastorii lor, un lot de suedezi şi finlandezi a migrat în America, în Delaware.
În sec. al XIX-lea acestora le-au urmat danezi şi norvegieni (ultimii începând cu 1825). La
sfârşitul sec. al XIX-lea deja 400.000 de norvegieni locuiau în America. De-a lungul sec. al
XIX-lea şi la începutul sec. al XX-lea au emigrat şi un milion de suedezi. Sudul Suediei a fost
aproape depoluat în acest proces. De asemenea, un număr considerabil (circa 350.000) de
finlandezi s-au alăturat până la începutul sec. al XX-lea vecinilor lor. Migraţia daneză a
începutul abia pe la 18504.

2 Matti Klinge, The Baltic..., p. 45.

3 Tony Griffiths, op.cit., p. 3-4.
4 Ibidem, p. 30.