Meloterapia este forma de terapie care utilizează sunetul şi muzica, dând adeseori frâu liber

mişcarii. Levitin spunea că în limba sesotho, ca şi în multe alte limbi, verbul „a cânta” înseamnă
şi „a dansa,” nimic uimitor din moment ce cântatul implică concomitent şi mişcarea trupului
(Levitin, 2006). Muzica este non-verbală, multidimensională, un limbaj universal, având
calitatea de a crea emoţie, de a influenţa starea afectivă, de a facilita comunicarea şi relaţionarea,
prin intermediul stimulării senzoriale, creând sinestezii şi la nivelul celorlalte simţuri. Mimica,
gestica, limbajul trupului, tăcerea, întregesc tabloul terapeutic, interpretarea de specialist fiind
mai complexă şi mai corectă. Meloterapia este recomandată în special copiilor cu autism şi celor
cu afecţiuni psiho-motorii.

Meloterapia prezintă două elemente distinctive: o parte pasivă, de recepţie – meloterapia

receptivă şi o parte de implicare – meloterapia activă, ambele fiind aplicabile în funcţie de
situaţie, în mod individual sau colectiv (Kraus – Timmermann, 2014).

Primele studii de meloterapie apar în anii ’40, în Statele Unite, unde este descris modul de
recepţie a unor piese clasice cântate „live,” în principal la pian. În acelasi timp, în Suedia se
folosea muzica experimentală, iar mai târziu, în Anglia, interpreţii (meloterapeuţi) cântau pentru
bolnavi. Aproape două decenii mai târziu apar elemente de meloterapie în Austria si Germania,
unde muzicii i se asociază dansul şi psihodrama. „Ritmul intră în sânge, stimulează mişcarea şi
ordonează timpul, iar odată cu lărgirea spaţiului temporal se ajunge la extaz, la oarecare stări
hipnotice.” (Kraus – Munzberg, 2014)

Anii ’80 aduc şi ei o nouă influenţă in meloterapie prin introducerea sunetelor elementare şi a
ritmurilor altor culturi, referindu-ne aici la monocord, gongul chinezesc, toba
şamanului, instrumente care pot atinge adâncuri inconştiente.

În meloterapia receptivă profunzimea recepţiei fragmentului muzical este influenţată de

dispoziţia receptorului. Uneori se asociază cu problemele zilnice ale clientului, aflate la nivelul
superior al inconştientului, dar, în profunzime, experienţa sonoră capătă dimensiuni
largi. Întrebarea poate cel mai des întalnită în meloterapie este: ce muzică să recomand şi care
este „dozajul” optim? Răspunsul concluziv al specialiştilor este că nu există un panaceu
universal sonor, nu există un anumit compozitor sau o anumită muzică ce poate fi terapeutică
pentru toată lumea, alegerea se face doar în funcţie de tabloul clinic al clientului (mediul cultural,
sunete detestate şi sunete preferate, accesul la un anumit stil de muzică, etc) – fiecare individ
fiind unic şi având propria sa istorie şi identitate sonoră, şi trebuie atent dozată, ca un
medicament. (Moldovan, 2014)

Analizând meloterapia receptivă dintr-un punct de vedere metodologic, putem descrie trei forme
de meloterapie receptivă: cea elementară (sunet–ritm), „live music” cea cântată pe viu de
meloterapeut şi muzica de pe CD, indicată terapeutic. De asemenea, în cazul meloterapiei ca
unică formă de art-terapie, poziţia adoptată în timpul exerciţiului de ascultare („setingul”) fac ca
efectul terapiei receptive să fie diferit întrucât percepţiile anumitor zone corporale sau ale stării
sufleteşti dau expresie respiraţiei, mimicii, poziţiei corporale, gesticii. Cele trei forme
fundamentale de seting sunt: întins pe canapea sau pe podea (poziţie identică poziţiei de relaxare
în psihanaliza clasică), în şezut, şi stat în picioare, dans sau mişcare liberă. (Kraus –
Timmermann, 2014)
Meloterapia activă este o formă de terapie ce se focalizează atât pe experienţa muzicală
personală anterioară a clientului, pe care se va constitui scenariul terapeutic, dar şi pe
experienţele sale muzicale noi, datorate procesului de evaluare şi tratament la care participă. Se
construieşte un act artistic imprevizibil bazat pe creativitatea unei perosane care poate nu a avut
nicodată înainte această experienţă. Din punct de vedere muzical există patru tipuri distincte de
experienţă: improvizaţie, recreare sau interpretare, compoziţie şi audiţie. Fiecare dintre aceste
tipuri de experienţe muzicale are caracteristici unice, aplicaţii specifice şi propriul potenţial
terapeutic. Acestea induc un anumit comportament senzorial-motoriu, necesită aptitudini
perceptive şi cognitive diferite, un proces interpersonal diferit, drept urmare emoţiile şi
sentimentele evocate sunt diferite. Improvizaţia muzicală nu este judecată din punct de vedere
sonor, ci din punctul de vedere al emoţiilor transmise, facilitând apariţia comunicării şi
deblocării emoţionale, fiind luate în considerare fiecare mişcare, gest, privire, sunet, linişte,
poziţia de simetrie/asimetrie dintre terapeut şi client/pacient etc.

Meloterapia activă poate fi practicată atât în grup cât şi individual, muzica produsă/interpretată în
timpul meloterapiei fiind diferită şi greu de descris, fiind documentată atent de terapeut.
Comportamentul clientului/pacientului îi caracterizează personalitatea, mai ales în timpul
şedintelor de grup. Folosirea unui instrument (sau a vocii umane) este un act de curaj cu
precădere în improvizaţie când trebuie învinsă timiditatea şi se face dovada perseverenţei şi a
flexibilităţii.

Fiecare gen muzical induce o anumită atitudine, respingerea sau preferinţa acestui gen reflectând
modul de raportare al persoanei la acea atitudine, cu o participare emoţională intensă. De
exemplu, şi persoana care respinge un anumit tip de muzică şi persoana care–l ascultă pot căuta
acelaşi lucru – nevoia de atenţie, dar încearcă să o obţină pe căi opuse, care să nu semene.
Diferenţa în acest caz nu este de scop, ci de mijloc.