Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar)

Proza lui Ioan Slavici conturează o frescă a moravurilor şi a comportamentului specifice

locuitorilor din Ardeal, o lume în care triumfă binele şi adevărul, cinstea şi dreptatea, norme
etice pe care omul trebuie să le respecte. Prozator ardelean, precursor al lui Liviu
Rebreanu, Slavici este un autor moralist, un fin psiholog, un creator de tipologii. După cum
el însuşi mărturiseşte, ca adept înflăcărat al lui Confucius, aplică în opera sa principalele
virtuţi morale exprimate de acesta; sinceritatea, demnitatea, buna-credinţă, francheţea,
cinstea, iubirea de adevăr etc., afirmând că filozoful chinez este „cel mai cu minte dintre toţi
oamenii care le-au dat altora sfaturi” (Educaţia morală).

Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuinţă şi
înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice
abatere de la aceste principii este grav sancţionată de autor. Romanul Mara, de Ioan Slavici
(1848-1925), a fost publicat în 1894, în revista „Vatra”, iar în volum a apărut abia în 1906,
fiind considerat „cel mai bun roman al nostru, înainte de Ion (Şerban Cioculescu) şi
„aproape o capodoperă”, (George Călinescu), deoarece destinul eroilor şi mediul social sunt
evocate cu o remarcabilă artă a detaliului şi cu o mare forţă de construire a ansambl
Mara, de Ioan Slavici (comentariu literar, rezumat literar)
Structura romanului
Romanul Mara, de Ioan Slavici, este structurat în 21 de capitole, purtând titluri semnificative
pentru conţinutul acestora: Sărăcuţii mamei, Maica Aegidia, Furtuna cea
mare, Ispita, Datoria, Blestemul casei, Norocul casei, Pace şi linişte etc. Opera se constituie
prin îmbinarea dintre romanul Marei, care urmăreşte destinul eroinei şi romanul iubirii, care
ilustrează formarea şi consolidarea cuplului erotic Persida-Naţl. Modalitatea narativă se
remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia
de evenimente.
Relatarea acţiunii se face din perspectivă auctorială, adică naraţiunea este la persoana a
III-a, naratorul fiind omniscient şi omniprezent. Romanul are şi o certă valoare etnografică,
prin descrierea obiceiurilor ardeleneşti, atât cele religioase cât şi acelea referitoare la
cultura şi mentalitatea oamenilor de diferite etnii, ce convieţuiau pe aceste meleaguri:
români, saşi, unguri. Ca în orice roman, în Mara există mai multe planuri de acţiune care se
întrepătrund şi la care participă mai multe personaje bine individualizate şi construite
convingător de Slavici.

Semnificaţia titlului este sugestivă, deoarece această creaţie este, mai întâi, „romanul
Marei”, al cărei destin constituie axa fundamentală a epicii, fiind şi „prima femeie-capitalist
din literatura noastră” (Nicolae Manolescu). Pe ea n-o interesează averea, ci banii, care îi
aduc respect şi Împăcare. Mara se încadrează în vederile etice ale autorului, care considera
că oamenii trebuie să fie chibzuiţi, harnici şi Virtuoşi, ea întruchipând un adevărat exemplu
de moralitate.

Tema romanului o constituie fresca socială a lumii ardeleneşti, cu moravurile ei specifice,

într-un spaţiu real aşezat la interferenţa satului cu oraşul, într-un târg ardelenesc, Radna,
situat, lângă Lipova şi aproape de Arad. Perspectiva temporală este cronologică, acţiunea
fiind plasată la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când relaţiile
capitaliste incipiente evoluează spre structuri sociale meşteşugăreşti, cu rânduieli stricte şi
cu o anumită psihologie, proprii burgheziei aflate în ascensiune.

Construcţia subiectului
Incipitul constă în prezentarea personajului principal, Mara Bârzovanu, „o precupeaţă” din
Radna şi prin fixarea locului unde urmează să se petreacă acţiunea. Mara rămăsese
văduvă cu doi copii, „sărăcuţii de ei”, dar era încă tânără, voinică, harnică şi nu se plângea
de noroc. Bărbatul său, Bârzovanu, fusese „mai mult cârpaci decât cizmar” şi-şi petrecuse
viaţa stând mai ales „la birt decât acasă”, lăsându-le copiilor o livadă de „vreo două sute de
pruni”, o vie pe dealul Păuliş şi casa, care era a Marei, primită ca zestre când se măritase.

Radna se află pe mâlul drept al Mureşului, iar peste râu, pe malul stâng, se află Lipova, de
unde, până la Arad se fac numai „două ceasuri”. Pe coasta dealului se află mănăstirea
minorităţilor, „Maria Radna”, iar biserică românească este numai la Lipova. Mara face
negoţ, „vinde ce poate şi cumpără ce găseşte”, duce de la Radna „ceea nu găseşti la
Lipova ori la Arad” şi aduce de la Arad „ceea ce nu găseşti la Radna ori la Lipova”. Marţi
dimineaţa îşi aşează „şatra (macat, covor) şi coşurile pline în târg la Radna, joi trece
Mureşul şi-şi întinde marfa la Lipova, iar vineri noaptea pleacă la Arad, „în piaţa cea mare”,
unde se adună lume multă, din şapte ţinuturi.

Adesea, Mara mai câştiga şi dreptul de a-şi pune masa şi coşurile la capul podului, pe unde
trecea toată lumea, cu sau fără treabă. Ea respectă, instinctiv, un principiu esenţial al
economiei capitaliste, preferă să dea tot ce are de vânzare pe „câştig puţin”, decât să-i
„clocească” marfa şi să se întoarcă acasă cu ea. Ca să nu-i lase singuri, Mara îi poartă
după ea pe cei doi copii, Persida şi Trică, prin târguri, de aceea ei sunt „nepieptănaţi şi
nespălaţi şi obraznici, sărăcuţii mamei”, dar îi iubeşte mult şi este foarte mândră de ei: „Tot
n-are nimeni copii ca mine!”.

Mara îşi ţinea banii strânşi până acum repartizaţi în trei ciorapi: „unul pentru zilele de
bătrâneţe şi pentru înmormântare, altul pentru Persida şi al treilea pentru Trică” şi nu trecea
nici o zi fără ca ea să pună în fiecare măcar câte un creiţar. Avea ambiţia ca să-şi vadă fata
preoteasă, iar pe Trică ajuns staroste în breasla cojocarilor. Pe fată o duce la mănăstirea
din Radna şi o dă în grijă maicii Aegidia pentru o educaţie aleasă, iar pe Trică îl angajează
ucenic „pe patru ani” la Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova.

Copiii s-au făcut mari şi, odată cu ei „au crescut şi ciorapii”. Frumuseţea şi farmecul
Persidei îl fascinează pe Naţl, feciorul lui Hubăr, măcelar la Lipova. Tânărul fusese ucenic,
de doi ani ajunsese calfă, iar acum, aşa cum erau rânduielile breslei, trebuia să mai facă
„doi ani de călătorie” ca să ajungă patron. Persida se îndrăgosteşte, la rândul ei de Naţl şi
refuză cu fermitate să se mărite cu teologul Codreanu, spre marea supărarea a Marei, care
voia s-o vadă preoteasă. Pentru dragostea ei, Persida sfidează cu hotărâre şi brutalitate
prejudecăţile vremii, între care-aceea că Naţl era neamţ. Ioan Slavici consacră pagini
memorabile iubirii aprinse dintre cei doi tineri.

„Dragostea Persidei este de un dramatism răscolitor. Nimeni până la Slavici n-a descris
dragostea în tot ceea ce are mai dramatic, grav, cu atâta adâncime şi vigoare realistă, cu
atâta poezie”, afirma Pompiliu Marcea. Când împlineşte optsprezece ani, Persida se
căsătoreşte, în taină, cu Naţl şi fug împreună la Viena ca să-şi termine el perioada de
călătorie, care îi va da dreptul să devină maistru măcelar.

Întorşi la Lipova, tânăra familie deschide un birt, pe care-l va conduce mai ales Persida,
deoarece Naţl începuse să bea, să joace cărţi şi să trândăvească, ba chiar îşi bate soţia,
atunci când îi reproşează că prietenii de băutură nu plăteau şi că socotelile pe care le
făcuse însumau bani foarte mulţi: Persida pierduse mult din înfăţişarea aleasă şi gingaşă pe
care o căpătase la mănăstire, se făcuse mai voinică şi mai puternică din cauză că muncea
din greu toată ziua.

Schimbarea se produsese şi în sufletul ei, contactul permanent cu slugile şi clienţii din

cârciumă o înăspriseră, „nu se mai ruşina când auzea vorbe proaste, nu se simţea jignită
când i se zicea vreo vorbă aspră”. Fata are mustrări de conştiinţă pentru cununia lor făcută
fără binecuvântarea părinţilor, având complice pe preotul Codreanu care făcuse slujba
pentru că era un om slab şi nu putuse rezista rugăminţilor Persidei. După ce Persida naşte
un copil, Mara şi părinţii lui Naţl se împacă, dar, nu mult după aceea, bătrânul Hubăr este
ucis de fiul său nelegitim, Bandi. Hubăr-măcelarul avusese o legătură amoroasă ascunsă
cu Reghina, care fusese senatoare la Radna.

Femeie voinică şi frumoasă, ea îl născuse pe Bandi dar rămăsese paralizată de o mână şi

de un picior, i se strâmbase gura şi se smintise, aşa că nimeni nu putuse afla cine era tatăl.
Maicile îi ţineau la mănăstire şi îi hrăneau pe amândoi, din milă creştină. Reghina murise
când băiatul avea opt ani, iar când crescuse, Mara îl lua de ajutor ca să-i care coşurile şi
să-i fie de folos la treburi Bandi semăna din ce în ce mai mult cu Naţl şi toţi şi-au dat seama
că iubitul misterios al Reghinei fusese Hubăr-măcelarul.

În alt plan narativ, Slavici relatează viaţa lui Trică. Angajat ucenic la Bocioacă, starostele
cojocarilor, Trică este cuminte şi harnic, devine calfă, dar refuză să devină ginerele
stăpânului, deşi acesta şi-ar fi dorit să-l însoare cu singura lui fiică. Trică rezistă cu stoicism
şi la avansurile pe care i le făcea soţia patronului, Marta şi vrea numai să devină meşter
cojocar pentru a avea o viaţă independentă.

Mara refuză să-i plătească lui Trică stagiul militar şi băiatul pleacă pe frontul din Italia, este
rănit „în şold de o ţandără de bombă” şi internat într-un spital din Verona. Întors acasă,
Mara vede că flăcăul se schimbase, avea obrazul ras şi o mustăcioară răsucită, nimic din
înfăţişarea lui nu mai amintea de „prostălanul mototog din care putea orişicine să facă ce
vrea”. În postul Paştelui, „amândoi cumnaţii au fost scoşi măiestri”, Trică devine maistru
cojocar, iar Naţl maistru măcelar.

Finalul romanului ilustrează întâlnirea dintre Bandi şi Hubăr, care recunoaşte, în sfârşit, că
este tatăl lui. În clipa aceea, Bandi „îl lovi cu pumnul în piept, apoi cuprins de un fel de
turbare, se năpusti asupra lui şi-l muşcă în gâtlej”. Persida l-a găsit pe Hubăr prăbuşit în
mijlocul casei, cu ochii închişi, iar pe Bandi apăsând pieptul tatălui său şi râzând demenţial.

Ioan Slavici surprinde, pe tot parcursul romanului, atmosfera specifică a spaţiului

ardelenesc, în toate laturile vieţii omeneşti. Cu o impresionantă forţă a detaliului, autorul
construieşte imagini sugestive privind etnografia, obiceiurile, tradiţiile, mentalitatea
oamenilor de etnii diferite, care convieţuiesc în acelaşi spaţiu etic ce-i cuprinde şi-i supune
pe toţi: „Colectivitatea face legea pe care individul e ţinut să o respecte” (Nicolae
Manolescu).

Limbajul artistic
Ioan Slavici este un excepţional portretist, conturând prin detalii şi sugestii puternice
personaje complexe şi solid construite. Fiind un prozator realist, Slavici nu insistă atât
asupra trăsăturilor fizice, cât asupra celor psihologice, etice, de comportament şi de-
gândire. Particularităţile fizionomiei transmit cu o transparenţă extraordinară trăsături
morale, stări interioare ale personajelor. Astfel, portretul fizic al lui Naţl conturează firea
eroului: „deşi măcelar, Hubărnaţl era, aşa la înfăţişare, om plăpând, parcă mai mult fată
decât fecior. Om de vreo douăzeci şi unu de ani, cu mustaţă puţină, cu obrajii rumeni, cu
şorţul curat, oarecum ruşinos... Aşa era în adevăr”.