Partea Electrică a Centralelor

CURS 3

3. Auto(transformatoare) în electroenergetică
3.1 Consideraţii generale

Transformatorul este un echipament electric destinat să transforme doi dintre parametrii energiei
electrice (tensiunea şi curentul), frecvenţa rămânând aceeaşi. Funcţionarea sa se bazează pe
principiul inducţiei electromagnetice.

Transformatorul la care pe fiecare fază, două sau mai multe înfăşurări au o legătură galvanică, în
aşa fel încât există o înfăşurare comună, se numeşte autotransformator.
Între cele două echipamente există foarte multe asemănări şi puţine deosebiri. Ca urmare, în cele
ce urmează, toate referirile la transformator vor presupune şi referiri la autotransformator, dacă
nu se fac precizări corespunzătoare.

Transformatorul utilizat pentru tranzitul energiei în cadrul sistemului electroenergetic se numeşte

transformator de putere sau de forţă. Conform standardelor româneşti sunt considerate
transformatoare de putere, cele trifazate cu puteri egale sau mai mari de 6,3 kVA şi cele
monofazate cu puteri egale sau mai mari de 1 kVA.

În funcţie de numărul fazelor, transformatoarele sunt monofazate sau polifazate. Dintre

transformatoarele polifazate cele mai utilizate sunt cele trifazate.

În funcţie de numărul înfăşurărilor aflate în cuplaj pe fiecare fază, transformatoarele pot fi cu:
• două înfăşurări;
• trei sau mai multe înfăşurări.

Înfăşurările unei faze pot fi denumite în mai multe moduri. Astfel, după tensiunea la borne există
uzanţa de a se numi înfăşurarea cu tensiunea cea mai mare drept înfăşurare de înaltă tensiune,
înfăşurarea de tensiune mică - înfăşurarea de joasă tensiune şi dacă există o a treia înfăşurare de
tensiune intermediară - înfăşurare de tensiune medie. Astfel de denumiri pot însă crea confuzie
cu denumirile reţelelor după tensiune. De exemplu, la un transformator de 20/6 kV există riscul
de a denumi înfăşurarea de 6 kV drept înfăşurarea de medie tensiune, deşi transformatorul leagă
două reţele de înaltă tensiune (conform noilor standarde în vigoare). Pentru a evita astfel de
confuzii, în cele ce urmează, prin convenţie, se vor denumi înfăşurările drept înfăşurare de
tensiune superioară, înfăşurare de tensiune inferioară şi, respectiv, de tensiune mijlocie, dacă
este cazul. Înfăşurările unui transformator mai pot fi denumite şi în funcţie de sensul tranzitului
de energie drept înfăşurare primară sau „primar” (prin care se absoarbe energie), înfăşurare
secundară sau „secundar”, iar dacă există o a treia înfăşurare aceasta se va numi înfăşurare
terţiară sau „terţiar”.

3.2 Mărimi caracteristice transformatoarelor

Un transformator este caracterizat de o serie de mărimi cu ajutorul cărora pot fi determinate
schemele echivalente, regimurile de funcţionare etc. În continuare, sunt prezentate principalele
mărimi caracteristice şi notaţiile lor uzuale.
 Tensiunile nominale ale înfăşurărilor: U1n, U2n, U3n etc. Prezentate sub forma U1n/U2n sau
U1n/U2n/U3n aceste tensiuni reprezintă raportul de transformare.

1/22
 Partea Electrică a Centralelor

 Curenţii nominali ai fiecărei înfăşurări: I1n, I2n, I3n etc.

 Puterea nominală a transformatorului (când toate înfăşurările au aceeaşi putere) sau
puterile nominale ale înfăşurărilor (când nu toate înfăşurările au aceeaşi putere): Sn sau
S1n/S2n/S3n.
 Tensiunea de scurtcircuit (când transformatorul are două înfăşurări) sau tensiunile de
scurtcircuit când transformatorul are trei sau mai multe înfăşurări: usc exprimată în procente.
 Curentul absorbit la mersul în gol: io, exprimat în procente.
 Puterile active absorbite la proba de mers în gol, respectiv la proba de mers în
scurtcircuit: Po, respectiv Psc; atunci când transformatorul are trei sau mai multe înfăşurări
se precizează trei sau mai multe valori ale lui Psc.
 Grupa de conexiuni a transformatorului care indică modul de conectare al fiecărei înfăşurări
precum şi defazajul dintre tensiuni.

3.3 Conexiunile înfăşurărilor transformatoarelor

3.3.1 Marcarea bornelor

O înfăşurare a unui transformator are două borne. În ţara noastră există următoarea convenţie de
marcare a bornelor pentru transformatoarele trifazate:
• pentru înfăşurările cu tensiunea cea mai mare se notează cu A, B, C bornele de început ale
înfăşurărilor şi cu X, Y, Z bornele de sfârşit;
• pentru înfăşurările cu tensiunea cea mai mică se notează cu a,b,c, bornele de început ale
înfăşurărilor şi cu x, y, z bornele de sfârşit;
• dacă există şi înfăşurări cu tensiune intermediară, mijlocie, notaţiile vor fi Am, Bm, Cm
respectiv Xm, Ym, Zm.
Punctul neutru se va nota asemănător cu N, n sau Nm.

În figura 3.1 sunt prezentate modul de amplasare al bornele înfăşurărilor pe capacul unui
transformator.

a x n a b c

A X
N A B C

Nm A B C
m m m a b c

N A B C

Fig.3.1. Moduri de amplasare şi notare a bornelor la transformatoare:

a - monofazate; b - trifazate cu două înfăşurări; c - trifazate cu trei înfăşurări

2/22
 Partea Electrică a Centralelor

3.3.2 Conectarea înfăşurărilor transformatoarelor trifazate

 Conexiunea stea, simbolizată prin litera Y sau y, se obţine prin legarea împreună a capetelor
de început sau sfârşit ale celor trei înfăşurări de aceeaşi tensiune, formându-se astfel punctul
neutru sau neutrul conexiunii.

În figura 3.2 este prezentată această conexiune împreună cu diagrama fazorială a tensiunilor.

Conexiunea stea are câteva particularităţi:

 Astfel, tensiunea pe fiecare înfăşurare este tensiunea de fază, respectiv o tensiune mai mică
decât în alte cazuri.
 În regim echilibrat de funcţionare potenţialul punctului neutru este teoretic zero. Acest lucru
face ca tensiunea aplicată izolaţiei unei înfăşurări să fie mult scăzută spre capătul dinspre
neutru al înfăşurării. Constructiv, acest lucru se traduce în posibilitatea reducerii izolaţiei
înfăşurării spre punctul neutru, deci reducerea costului transformatorului.
 Existenţa punctului neutru, deci posibilitatea de a utiliza acest punct neutru în diverse
scopuri.

A
N A B C
UAB
UCA
N(XYZ)

X Y Z C UBC B

Fig.3.2.Conexiunea stea a înfăşurărilor unui transformator trifazat

 Conexiunea triunghi, simbolizată prin litera D sau d, se obţine legând borna de început a
unei înfăşurări cu borna de sfârşit a înfăşurării de pe altă fază şi continuând la fel cu celelalte
înfăşurări. În figura 3.3 este prezentată această conexiune şi diagrama ei fazorială.
A,Y
A B C

X Y Z
B,Z
C,X

Fig. 3.3.Conexiunea triunghi a înfăşurărilor unui transformator trifazat

3/22
 Partea Electrică a Centralelor

Particularităţile acestui mod de conexiune sunt:

• tensiunea aplicată unei înfăşurări este tensiunea între faze, deci o tensiune mai mare decât în
cazul precedent;
• izolaţia unei înfăşurări este solicitată la fel în tot lungul ei;
• curenţii prin fiecare înfăşurare sunt de 3 ori mai mici decât curenţii de linie, care intră sau
ies prin bornele înfăşurării;
• componentele homopolare de curent se închid pe conturul triunghiului şi prin urmare nu trec
dincolo de borne; se spune că triunghiul constituie un şunt pentru componentele homopolare
de curent;
• acelaşi fenomen se întâmplă cu armonica 3 a curentului.

 Conexiunea zig-zag este simbolizată prin litera Z sau z. Pentru a putea obţine o astfel de
conexiune, fiecare înfăşurare se realizează din două părţi şi se leagă ca în figura 3.4.
a b c
n

x y z

Fig.3.4. Conexiunea zig-zag a înfăşurărilor unui transformator

Conexiunea zig-zag are următoarele particularităţi:

• are punct neutru, lucru important în anumite reţele;
• la fel ca şi conexiunea triunghi, zig-zag-ul constituie un şunt pentru componentele
homopolare de curent sau pentru armonica de ordinul 3 a curenţilor, dacă cele două părţi ale
înfăşurărilor sunt identice;
• prin faptul că tensiunea între bornele a şi x ale unei înfăşurări este rezultatul unei sume
vectoriale a două tensiuni de pe faze diferite, înfăşurarea zig-zag ajută la echilibrarea
tensiunilor pe faze, atunci când tensiunile aplicate celeilalte înfăşurări sunt dezechilibrate.

 Conexiunea înfăşurări deschise simbolizată I I I este de fapt o lipsă de conexiune a

înfăşurărilor, adică cele trei înfăşurări nu sunt conectate între ele.

3.3.3 Grupa de conexiuni a transformatoarelor

Este un ansamblu de notaţii prin care se precizează modul de conexiune al înfăşurărilor, precum
şi unghiul de defazaj dintre tensiunile de acelaşi nume ale acestora. Grupa de conexiuni este
simbolizată printr-un grup de litere, care arată conexiunea fiecărei înfăşurări urmat de un număr
întreg cuprins între 0 şi 11, care este raportul dintre unghiul de defazaj şi un unghi de 30 0. Spre
exemplu, transformatorul care are grupa de conexiuni Yd 11:
 prima înfăşurare are conexiunea stea,
 înfăşurarea de tensiune inferioară are conexiunea triunghi,
 defazajul dintre tensiunea de acelaşi nume superioară şi cea inferioară este de 3300.
Trebuie avut în vedere că defazajul se stabileşte parcurgând în sensul acelor de ceasornic
unghiul dintre tensiunea primară şi cea secundară.

4/22
 Partea Electrică a Centralelor

Grupele de conexiuni pare (0, 2, 4, 6, 8, 10) se pot obţine prin combinaţii de tipul Yy, Dd sau Dz,
iar grupele de conexiuni impare (1, 3, 5, 7, 9, 11) prin combinaţii de tipul Yd, Dy, Yz.

Tabelul 3.1.
Grupele de conexiuni ale transformatoarelor

Cunoaşterea grupei de conexiuni este importantă la alegerea transformatoarelor. Astfel, două

transformatoare nu pot funcţiona în paralel decât dacă au aceeaşi grupă de conexiuni.

5/22
 Partea Electrică a Centralelor

De asemenea, în cazurile în care trebuie puse în paralel căi de alimentare a unei staţii, căi care
pot forma o buclă în reţea, atunci suma defazajelor pe conturul buclei trebuie să fie zero. Un
exemplu este prezentat în figura 3.5, referitor la căile de alimentare ale serviciilor proprii de 6kV
ale unei centrale cu grupuri mari. Se observă că se poate forma o buclă între căile de alimentare
normală şi de rezervă ale serviciilor proprii.

Yd 11
Yd 11
Cale de alimentare
de rezervă
Dd 0
G
Staţie de servicii proprii
Cale de alimentare
normală

Fig. 3.5. Alimentarea unei staţii de servicii proprii pentru un grup de mare putere

Transformatorul de bloc va avea tensiunea inferioară defazată cu 330o faţă de tensiunea

superioară. Parcurgând în continuare bucla, se constată că transformatorul de rezervă va avea
tensiunea inferioară defazată cu 330o, dar în sensul invers al parcurgerii buclei, deci suma
defazajelor celor două transformatoare pe buclă va fi zero. Ca urmare, transformatorul de servicii
proprii de bloc trebuie să aibă o grupă de conexiuni 0 (în figură Dd 0). Dacă nu se respectă
condiţia ca suma defazajelor să fie nulă sau 3600, nu se pot pune în paralel cele două căi de
alimentare a serviciilor proprii.

3.4 Raportul de transformare

Se defineşte ca raportul tensiunilor de acelaşi nume măsurate la mersul în gol al

transformatorului. La transformatoarele trifazate, raportul de transformare poate fi diferit de
raportul numărului de spire pe fiecare fază al înfăşurărilor în funcţie de conexiunile înfăşurărilor.
Astfel, conexiunile de tip Yy şi Dd au raportul tensiunilor egal cu raportul numărului de spire:

U AB N1
k= = (3.1.).
U ab N2

În cazul conexiunilor Yd şi Zd există relaţia:

U AB N
k= = 3 1 (3.2.),
U ab N2

iar în cazul conexiunilor Dy şi Dz:

U AB 1 N1
k= = (3.3.).
U ab 3 N2

6/22
 Partea Electrică a Centralelor

Dacă conexiunea zig-zag nu are număr egal de spire pe cele două părţi ale înfăşurării atunci:

U AB N
k= =C 1 (3.4.),
U ab N2

unde C poate lua diverse valori.

Deşi transformatorul este un echipament reversibil în exploatare (în sensul că poate fi parcurs în
ambele sensuri de energie), între două reţele cu aceleaşi tensiuni nominale, un transformator
ridicător va avea prin construcţie un raport de transformare diferit de un transformator coborâtor.

Se consideră ca exemplu transformatoarele care leagă o reţea de 110 kV şi o reţea de 6 kV. În

cazul unei staţii de 6 kV de centrală, prin transformatorul de legătură cu staţia de 110 kV energia
va circula de la 6 kV la 110 kV şi transformatorul ridicător va avea raportul de transformare
k=6/121 kV. Dacă staţia de 6 kV este una de distribuţie alimentată printr-un transformator de la
staţia de 110 kV (energia va circula de la 110 kV spre 6 kV), atunci transformatorul coborâtor va
avea raportul de transformare k=110/6,6 kV.

Prin urmare, în astfel de cazuri se ţine seama de posibilele pierderi de tensiune prin reţele şi,
deci, tensiunea trebuie să fie mai mare spre zona prin care energia intră într-o reţea de distribuţie,
respectiv prin staţia alimentată de transformatoare.

O parte dintre transformatoare permit modificarea raportului de transformare în scopul

reglării tensiunii la bornele transformatoarelor, pentru a asigura astfel consumatorilor o
alimentare cu tensiune cât mai constantă.

Marea majoritate a transformatoarelor la care se poate modifica raportul de transformare sunt

prevăzute cu prize de reglaj pe înfăşurarea de tensiune superioară. Prizele se prevăd, de
preferinţă, la mijlocul înfăşurării (figura 3.6,a) sau la capătul înfăşurării (figura 3.6,b). În cazul
altor transformatoare, mai ales în cazul autotransformatoarelor de mare putere, se pot prevedea
(auto)transformatoare speciale de reglaj, amplasate, de regulă, în paralel cu unităţile principale.

a b

Fig.3.6. Înfăşurări cu prize pentru reglajul tensiunii

a - prize de reglaj la capătul înfăşurării; b - prize de reglaj la mijlocul înfăşurării

Pentru o parte dintre transformatoare (în special transformatoarele din posturi) reglajul tensiunii
(trecerea de pe o priză pe alta) nu se poate face decât în absenţa tensiunii, prin intermediul unor
comutatoare cilindrice sau liniare, acţionate manual sau cu motor electric. De regulă, aceste
transformatoare au trei sau cinci prize: 0 şi ± 5%, respectiv 0 şi ± 2x2,5%.

7/22
 Partea Electrică a Centralelor

Pentru transformatoarele de tensiuni înalte şi puteri mari, reglajul tensiunii se poate face sub
tensiune, în sarcină. Astfel de transformatoare sunt prevăzute cu un număr mai mare de prize. De
exemplu, există la transformatoarele cu tensiunea superioară de 110 kV un număr de 19 prize (0
şi ± 9x1,78%) sau la transformatoare cu tensiunea superioară de 220 kV un număr de 27 prize (0
şi ± 13x1,25%). La această categorie de transformatoare, reglajul tensiunii, respectiv comutarea
de pe o priză pe alta, se face prin intermediul unor comutatoare speciale, care constituie un punct
slab al transformatorului, deoarece se defectează des. Aceste comutatoare trebuie să asigure
trecerea de pe o priză pe alta fără întreruperea sarcinii şi fără scurtcircuitarea înfăşurărilor.

3.5 Autotransformatorul (AT)

Autotransformatorul, spre deosebire de transformator, are cele două înfăşurări legate atât
magnetic cât şi galvanic. În figura 3.7 sunt prezentate alăturat, pentru comparaţie, un
transformator şi un autotransformator.
I1
I1 I2

I2
U1 N1 N2 U2 U1 N1
IC N2 U2

a b

Fig.3.7. Comparaţie între transformator (a) şi autotransformator (b)

Atât în cazul transformatorului cât şi al autotransformatorului raportul de transformare se poate

nota cu k = N1/N2 = U1/U2 ≈ I2/I1. Cu erorile de rigoare, pentru autotransformator, se poate scrie:

I2 ≈ I1 + Ic (3.5.),

unde prin Ic s-a notat curentul prin înfăşurarea comună a autotransformatorului. Multiplicând cu
U2 ambii termeni se obţine:

U2 I2 ≈ U2I1 + U2 Ic (3.6.).

Analizând termenii relaţiei de mai sus se poate arăta că, dacă se consideră (cu neglijarea
pierderilor) U2 I2 = S2 puterea totală tranzitată prin autotransformator de la înfăşurarea 1 spre
înfăşurarea 2, atunci termenul U2 I1 va reprezenta puterea tranzitată prin legătura galvanică, iar
termenul U2 Ic va reprezenta puterea tranzitată prin miezul magnetic. Rezultă că din toată puterea
tranzitată printr-un autotransformator, pe cale magnetică se va tranzita numai o parte (notată cu
kmag):

kmag = U2 Ic/U2 I2 = Ic/I2 = (I2-I1)/I2 = 1 - I1/I2 = 1- U2/U1 = 1- 1/k (3.7.).

8/22
 Partea Electrică a Centralelor

Comparativ cu transformatorul, autotransformatorul are câteva avantaje:

 deoarece prin miezul magnetic se tranzitează numai o parte din puterea totală, atât masa
de fier, cât şi pierderile în fier vor fi mai mici (raportul dintre masa de fier a
autotransformatorului şi cea a unui transformator de aceeaşi putere este de ordinul kmag).
 Masa de metal conductor şi pierderile în bobinaje sunt mai mici în cazul
autotransformatorului, raportul de reducere fiind tot de ordinul kmag. De exemplu, dacă se
compară înfăşurările N2, la autotransformator, această înfăşurare este parcursă de curentul
Ic, mai mic decât I2; deci poate avea o secţiune mai mică şi, de asemenea, pierderile mai
mici.
Concluzia este că, la aceeaşi putere nominală, autotransformatorul are (comparativ cu un
transformator) atât masele de metal activ, cât şi pierderile de putere electrică mai mici, raportul
dintre acestea fiind de ordinul kmag. Deci un autotransformator va fi cu atât mai avantajos cu cât
kmag este mai mic, adică cu cât tensiunile U1 şi U2 sunt mai apropiate, respectiv cu cât raportul de
transformare este mai apropiat de 1. Mai există şi un alt motiv pentru care este bine ca cele două
tensiuni să nu fie prea depărtate ca valoare: în cazul întreruperii accidentale a înfăşurării comune,
tensiunea la bornele înfăşurării 2 devine egală cu U1.
Autotransformatorul are şi tensiunea de scurtcircuit mai mică decât cea a unui transformator,
ceea ce face ca în caz de scurtcircuit autotransformatorul să nu prezinte o reactanţă prea mare.
Un scurtcircuit la bornele autotransformatorului va conduce deci la curenţi de scurtcircuit mari.
Este unul dintre motivele pentru care, în sistemul nostru electroenergetic, în staţiile de
400/110kV se folosesc transformatoare şi nu autotransformatoare.
Principala restricţie în utilizarea autotransformatoarelor este legată de modul în care este tratat
punctul neutru al reţelelor între care se instalează autotransformatoare.
 În primul rând, întrucât autotransformatorul (care are întotdeauna conexiunea stea) are un
singur punct neutru, comun ambelor înfăşurări, cele două reţele legate trebuie să aibă
acelaşi mod de tratare a punctului neutru.
 În al doilea rând, autotransformatorul nu poate fi folosit între reţele cu neutrul izolat sau
tratat prin bobină de stingere, deoarece în cazul unei puneri monofazate la pământ în
reţeaua de tensiune mai mare (faza A, de exemplu), prin deplasarea potenţialului
punctului neutru comun, creşterea tensiunii aplicate izolaţiei fazelor sănătoase în reţeaua
de tensiune mai mică ar fi foarte mare (figura 3.8). Prin P s-a notat potenţialul
pământului. În regim normal de funcţionare, punctul neutru comun va avea acest
potenţial şi, ca urmare, în fiecare dintre cele două reţele, tensiunile aplicate izolaţiei
fazelor vor fi egale cu tensiunile de fază ale fiecărei reţele : UPb = Unb= Ub, respectiv UPB
= UNB = UB .

9/22
 Partea Electrică a Centralelor

UA
A

a Ua

N=n=P UA = P
c b

Ua UPb >Uab >Ub

B
C
N=n

a b
Fig.3.8. Efectele folosirii autotransformatorului între reţele cu neutrul izolat
a - regim normal; b - punere monofazată la pământ a fazei A

Se observă din figura 3.8,b că la punerea monofazată la pământ a fazei A din reţeaua cu
tensiunea mai mare, tensiunea dintre faza b, de exemplu, şi pământ devine mult mai mare decât
obişnuitul 1,73 Ub.

În consecinţă, autotransformatorul nu se foloseşte decât între reţele care funcţionează cu

neutrul legat efectiv la pământ. Mai mult, întotdeauna punctul neutru comun al
autotransformatorului se va lega efectiv la pământ.

În afara celor două înfăşurări legate atât magnetic cât şi galvanic, autotransformatorul mai poate
avea şi o a treia înfăşurare, cuplată numai magnetic cu celelalte două (figura 3.9). Întrucât
schimbul de energie cu această înfăşurare terţiară se face doar prin miezul magnetic, dimensionat
pentru o putere mai mică decât puterea nominală a autotransformatorului (kmag SnAT), puterea
nominală a acestei înfăşurări terţiare va fi mai mică decât puterea nominală a
autotransformatorului. Valoarea sa maximă poate fi egală cu kmag SnAT.

N3 U3
U1 N1

N2 U2

Fig.3.9. Autotransformator cu terţiar

10/22
 Partea Electrică a Centralelor

Marea majoritate a autotransformatoarelor sunt prevăzute cu o înfăşurare terţiară, conectată în

triunghi, având ca tensiunea nominală o tensiune medie.

În sistemul nostru electroenergetic autotransformatoarele sunt folosite între reţelele de

110 kV şi 220 kV, între reţelele de 220 kV şi 400 kV, precum şi între reţeaua de 400 kV şi cea de
750 kV. În rest, sunt folosite transformatoare.

3.6 Transformatorul cu înfăşurare divizată (TID)

Transformatorul cu înfăşurare divizată este un transformator cu trei înfăşurări pe fază. De fapt,

comparativ cu un transformator obişnuit cu două înfăşurări, transformatorul cu înfăşurare
divizată, apare ca având una dintre înfăşurări, divizată în două înfăşurări identice ca putere şi
tensiune, fiecare având o putere nominală egală cu jumătate din puterea nominală a
transformatorului. Dacă se funcţionează cu cele două înfăşurări identice în paralel atunci
transformatorul are caracteristici identice cu un transformator obişnuit cu două înfăşurări.

Principala utilizare a transformatorului cu înfăşurare divizată este legată de limitarea

curenţilor de scurtcircuit. Cele două înfăşurări identice, având putere nominală mai mică, egală
cu jumătate din puterea transformatorului, vor avea o reactanţă mai mare, practic dublă faţă de
transformatorul cu două înfăşurări. Ca urmare, dacă cele două înfăşurări nu funcţionează în
paralel, curenţii de scurtcircuit prin transformator vor fi reduşi practic la jumătate, comparativ cu
un transformator cu două înfăşurări.
În figura 3.10 este prezentat simbolul acestui transformator şi schema sa echivalentă, simplificată
utilizată în calculele curenţilor de scurtcircuit.

U1
U1

TID 2xT 2xT

T xT

U2
U2 U2
a b

Fig.3.10. Schema echivalentă a transformatorului cu înfăşurare divizată

a - transformator cu două înfăşurări b - transformator cu înfăşurare divizată

Transformatorul cu înfăşurare divizată este mai scump decât un transformator cu două înfăşurări,
dar folosirea sa pentru limitarea curenţilor de scurtcircuit este mai ieftină decât înlocuirea
transformatorului obişnuit cu două transformatoare, tot cu două înfăşurări, dar de putere mai
mică (soluţie alternativă de limitare).

În anumite scheme (figura 3.11), transformatorul cu înfăşurare divizată mai poate fi folosit, tot
din motive economice, pentru a racorda la o tensiune înaltă două generatoare de putere relativ
mică (de regulă hidrogeneratoare).

Există TID-uri la care divizarea înfăşurării este realizată în trei sau chiar patru înfăşurări identice
de puteri corespunzător mai mici.

11/22
 Partea Electrică a Centralelor

G~ G~

Fig.3.11. Folosirea TID la

racordarea a două
generatoare
3.7 Răcirea transformatoarelor
În timpul funcţionării (auto)transformatoarelor de putere se produce căldură, din cauza
pierderilor de putere care au loc în regim normal de funcţionare, a suprasarcinilor, precum şi ca
urmare a curenţilor de scurtcircuit. Căldura produsă în timpul funcţionării afectează durata de
viaţă a transformatoarelor, în special ca urmare a uzurii premature a izolaţiei (circa 10% din
totalul cauzelor care determină defectarea transformatoarelor de 110/MT sunt provocate de
îmbătrânirea izolaţiei). În afara efectelor pe termen lung, transformatorul devine astfel mai
vulnerabil la incidente, cum ar fi supratensiunile şi scurtcircuitele. Transformatoarele de mare
putere au sistemul de izolare compus din materiale organice (ulei mineral, hârtie şi carton
comprimat). În general, se consideră că durata de viaţă a transformatoarelor poate fi descrisă
aproape exclusiv în funcţie de deteriorarea sub influenţa căldurii a proprietăţilor mecanice ale
hârtiei izolante dintre spirele înfăşurărilor. Îmbătrânirea izolaţiei (în mod particular, a hârtiei)
este în mod normal asociată pirolizei, oxidării şi hidrolizei, aceste reacţii fiind accelerate de
creşterea temperaturii, a umidităţii şi a concentraţiei de oxigen. Uleiul izolant este, de asemenea,
supus deteriorării chimice. Oxidarea poate provoca formarea unor componente acide şi a unor
derivate noroioase care pot reduce rigiditatea dielectrică şi împiedica răcirea.

Circulaţia agentului de răcire se poate face natural (N) sau forţat, cu agentul de răcire nedirijat
(F) sau dirijat (D). La transformatoarele cu circulaţie forţată şi dirijată a agentului de răcire, o
anumită parte a fluxului forţat al agentului de răcire este canalizată prin înfăşurări.

Ca agent de răcire, fabricanţii de transformatoare utilizează diferite fluide. Dacă în cazul

(auto)transformatoarelor de mare putere cel mai folosit agent de răcire este uleiul, pentru
transformatoarele destinate posturilor de transformare se aplică şi alte soluţii. În continuare se
face o scurtă prezentare a variantelor de răcire folosite în construcţia transformatoarelor.

 Transformatoarele imersate. Dielectricul lichid se dilată în funcţie de încărcarea

transformatorului şi de temperatura ambiantă. Fabricanţii utilizează două tehnologii de
compensare a variaţiilor corespunzătoare de volum:
• dilatarea lichidului se face într-un rezervor de expansiune (conservator); suprafaţa lichidului
poate intra în contact direct cu aerul ambiant sau poate fi separată de acesta printr-un perete
etanş din material sintetic deformabil; în ambele cazuri, pătrunderea umidităţii în interiorul
rezervorului trebuie combătută prin prevederea unui produs desicator;
• introducerea transformatorului într-o cuvă etanşă (orice oxidare a dielectricului lichid în
contact cu aerul ambiant este evitată), dilatarea lichidului fiind compensată prin deformarea
elastică a pereţilor cuvei; sub capacul cuvei se lasă o pernă de aer, care preia variaţiile de
volum; prin eliminarea conservatorului şi a pericolului pătrunderii umezelii, construcţia
transformatorului este simplificată, ceea ce conduce la un preţ şi cheltuieli de întreţinere mai

12/22
 Partea Electrică a Centralelor

reduse (simplă supraveghere), economie de spaţiu pentru instalare, facilităţi în modul de

dispunere a bornelor şi deci de racordare la reţea.

Circulaţia lichidului de răcire prin (auto)transformator se poate face natural (prin efect de
termosifon), cu răcire liberă în aer sau cu răcire prin suflare a aerului printre radiatoarele cu ţevi
ale cuvei. În acest ultim caz sunt necesare baterii de ventilatoare amplasate printre ţevi, de
ambele părţi ale transformatorului. La transformatoarele de putere mai mare, circulaţia lichidului
de răcire se face forţat, uleiul fiind vehiculat prin radiatoare cu ajutorul unor pompe, iar căldura
uleiului este preluată prin suflaj de aer sau de către apa de răcire. Aceste instalaţii anexe sunt
relativ voluminoase şi contribuie la creşterea consumului de energie, precum şi a nivelului de
zgomot în vecinătatea transformatorului.

Lichidul cel mai des utilizat în construcţia transformatoarelor (atât ca dielectric, cât şi ca mediu
de răcire) este uleiul mineral. Acesta este biodegradabil şi nu conţine substanţe toxice. Este însă
un material inflamabil (punctul de inflamabilitate al uleiului se află sub 300 °C), de cele mai
multe ori fiind necesare măsuri specifice de pază/stingere a unor potenţiale incendii. Pentru
transformatoarele de MT/JT, uleiul mineral poate fi înlocuit printr-un alt dielectric lichid,
adaptând construcţia transformatorului şi luând eventuale precauţii complementare.

Din punct de vedere al agentului de răcire utilizat de fabricant, STAS 1703 include
transformatoarele cu miezul şi înfăşurările complet introduse în ulei mineral sau în alt lichid
sintetic inflamabil echivalent în grupa O.

Dacă pentru răcire se utilizează lichide izolante sintetice neinflamabile (cu punct de
inflamabilitate peste 300°C), transformatorul aparţine grupei L. Lichidele neinflamabile utilizate
în construcţia transformatoarelor sunt amestecuri de triclorbenzen şi hexa-, penta- sau
triclordifenili, precum şi uleiuri siliconice. În ultima vreme, utilizarea policlordifenililor este
mult limitată, din cauza problemelor ecologice pe care le ridică (atât difenilii cloruraţi, cât şi
vaporii lor sunt toxici).

Vâscozitatea dielectricului lichid constituie unul dintre indicatorii cu ajutorul cărora poate fi
apreciată capacitatea de cedare a căldurii. Vâscozitatea lichidelor neinflamabile este de regulă
puţin mai mică decât a uleiului, deci cedarea căldurii către mediul ambiant se face în condiţii
foarte bune şi, pentru dimensiuni şi încărcări egale, transformatoarele cu lichide neinflamabile
funcţionează la o temperatură inferioară cu câteva grade celei corespunzătoare
transformatoarelor cu ulei. Datorită faptului că lichidele neinflamabile pot suporta temperaturi
ridicate fără a-şi modifica proprietăţile (temperatura de oxidare este de peste 1100°C),
capacitatea de supraîncărcare a transformatoarelor din grupa L este în orice caz comparabilă cu
cea corespunzătoare folosirii uleiului.

Densitatea lichidelor neinflamabile este mai mare decât cea corespunzătoare uleiului mineral şi
ca urmare, masa transformatorului cu lichid neinflamabil este superioară celei corespunzătoare
unui transformator cu ulei, la aceleaşi performanţe tehnice.

Datorită rigidităţii dielectrice comparabile, transformatoarele cu lichide neinflamabile au în

general aceleaşi distanţe de izolare ca pentru ulei, deci un volum comparabil.

13/22
 Partea Electrică a Centralelor

 Transformatoarele uscate.
În cazul transformatoarelor aparţinând conform STAS 1703 grupei A, înfăşurările (impregnate
sau nu cu răşină) se află în aer; la aceste transformatoare, pierderile prin încălzire sunt disipate
direct în aer, de unde rezultă necesitatea de a se adopta densităţi mici de curent şi suprafeţe mai
mari de cedare a căldurii. Dacă agentul de răcire este un gaz oarecare (azot, hexafluorură de sulf,
hexafluoretan, perfluorpropan), transformatoarele aparţin grupei G.

Transformatoarele uscate au o bună rezistenţă la foc, fiind uneori autoextinctibile. Riscul

poluării chimice a mediului ambiant este foarte redus, în cele mai multe cazuri fiind eliminat
total, prin absenţa oricăror subproduse toxice sau corozive. Nu sunt necesare amenajări speciale
la instalare pentru colectarea lichidului izolant (obligatorii la transformatoarele imersate).

Pe de altă parte, transformatoarele înglobate în răşină sintetică se comportă foarte bine în

atmosferă industrială, fiind insensibile la agenţi exteriori (praf, umiditate etc.). Prin urmare,
fiabilitatea transformatoarelor înglobate în răşină este mai bună, iar întreţinerea este mult
simplificată. Volumul acestor transformatoare este mai mic decât la cele cu ulei.

Transformatoarele uscate prezintă însă un cost ridicat (de circa 5 ori mai mare) şi pierderi ceva
mai mari decât cele cu ulei (de circa 1,3 ori mai mari), ceea ce face ca deocamdată utilizarea lor
să fie limitată în cazuri bine justificate, ca de exemplu, în posturi de transformare amplasate chiar
în centrele de consum cu aglomerări de persoane (blocuri de locuinţe, spitale, metrou etc.).

În tot mai multe cazuri, folosirea transformatoarelor uscate rezolvă eficient din punct de
vedere economic problema electroalimentării consumatorilor din centrele dens populate, cu
echipamente nepoluante şi fără risc de incendiu, fiind introduse în fabricaţie de serie de tot mai
multe firme constructoare.

3.8 Transportul (auto)transformatoarelor

Ca urmare a faptului că preţul specific de realizare a transformatoarelor creşte degresiv în raport

cu puterea nominală a acestora, consideraţii economice dau în general prioritate creşterii puterii
unitare pentru tranzitarea unei anumite puteri, comparativ cu numărul instalat de
transformatoare. Astfel, din cauza creşterii puterii nominale a generatoarelor electrice s-a ajuns
la puteri unitare foarte mari ale transformatoarelor destinate evacuării puterii produse în centrale.
Pe de altă parte, în cazul (auto)transformatoarelor amplasate în staţiile de reţea, din cauza celor
două înfăşurări de foarte înaltă tensiune, la care se adaugă înfăşurarea terţiară şi sistemul de
reglare a tensiunii, aceste unităţi de transformare depăşesc uneori transformatoarele de centrală
de aceeaşi putere nominală, în ceea ce priveşte masa şi gabaritul. În astfel de cazuri, problema
prioritară care trebuie soluţionată este cea a transportului unităţilor de (auto)transformare din
fabrică şi până la locul de montare.

Transportul (auto)transformatoarelor la staţiile de transformare se face de regulă pe drumuri de

acces pentru autovehicule. Trebuie verificate însă posibilităţile de transport, în ceea ce priveşte
gabaritele şi sarcinile admise pe poduri şi drumuri.

La etapa actuală se poate considera că tehnologia de fabricaţie a transformatoarelor nu ridică

probleme deosebit de dificile, chiar în cazul unor unităţi trifazate de puteri unitare foarte ridicate
(1500 MVA şi chiar mai mult), cu excepţia faptului că începând de la tensiunea nominală de 750
kV, construirea unităţilor trifazate este condiţionată de posibilităţile de realizare a unor distanţe
de izolaţie corespunzătoare între bornele de înaltă tensiune.

14/22
 Partea Electrică a Centralelor

În scopul eliminării acestei restricţii, bornele de tensiune superioară ale (auto)transformatoarelor

se pot realiza capsulat în hexafluorură de sulf (SF6) şi apoi pot fi scoase prin pereţii cuvei.
Rămân de rezolvat însă dificultăţile legate de transportul unor unităţi de mare putere de la fabrică
şi până la locul de amplasare. Se pot considera ca fiind posibile două direcţii pentru rezolvarea
acestei probleme.

 Mărirea capacităţii de transport. Creşterea capacităţii de transport (prin realizarea unor

transportoare de mare tonaj) este una din direcţiile posibile de soluţionare a problemei
transportului unităţilor de transformare de mare putere din fabrică până la locul de montare.
Totuşi, atâta timp cât pentru transportul unităţilor de transformare se vor folosi culoare la
nivelul solului, gabaritele admisibile vor condiţiona în continuare construcţia acestor unităţi,
mai ales în cazul transportului pe cale ferată, optim pentru distanţe mari. În cazul
transportului pe şosele, existenţa unor mijloace de transport corespunzătoare ca tonaj, cât şi
găsirea sau amenajarea (chiar şi parţială) a unor rute adecvate, ridică în mod analog probleme
care condiţionează realizarea unităţilor de transformare trifazate.

 Micşorarea masei de transport. Pe această direcţie se înscrie soluţia clasică de realizare a

unităţilor de (auto)transformatoare monofazate, prin care se reduce atât masa de transportat,
cât şi gabaritul. În plus, este soluţionată problema distanţelor de izolaţie necesar a fi asigurate
între bornele de foarte înaltă tensiune. În afară de aceasta, se poate vorbi de soluţii noi, cum
ar fi: asamblarea şi încercarea unităţilor de transformare la locul de montaj şi utilizarea
fenomenului supraconductibilităţii în construcţia transformatoarelor de putere.

La nivelul anilor ’70, în Franţa s-a realizat asamblarea unor transformatoare mai mici la locul de
instalare, în vederea studierii şi obţinerii de experienţă pentru montarea în acest fel a
transformatoarelor de mare putere şi foarte înaltă tensiune. Se pare însă că, până în prezent,
această metodă nu s-a generalizat.

Folosirea criogeniei pentru realizarea transformatoarelor cu înfăşurări supraconductoare este încă

limitată la puteri mici. Recent, cercetători din Suedia, Norvegia, Germania şi Elveţia au construit
un transformator supraconductor monofazat de 330 kVA.

3.9 Aspecte tehnice şi economice privind utilizarea (auto)transformatoarelor

Pentru constructorul de transformatoare problema care se pune este aceea de a realiza un
echipament cu anumite caracteristici garantate, la nişte costuri de fabricaţie cât mai mici. Pentru
utilizator problema se pune diferit. Pe lângă faptul că trebuie să cumpere un echipament relativ
scump, el trebuie să aibă în vedere şi faptul că, în exploatare, transformatorul va consuma sub
formă de pierderi o anumită cantitate de energie, an de an. Ca urmare, pentru energetician se
pune problema alegerii transformatorului astfel încât, ţinând seama de condiţiile în care acesta va
funcţiona, să rezulte o utilizare cât mai bună a echipamentului, evident, cu respectarea tuturor
acelor condiţii (restricţii) tehnice care asigură funcţionarea în siguranţă a transformatoarelor.

15/22
 Partea Electrică a Centralelor

3.9.1 Restricţiile tehnice

La stabilirea numărului şi puterii nominale ale transformatoarelor trebuie luate în considerare

soluţiile care satisfac următoarele condiţii (restricţii) tehnice.

 R1, Puterea totală instalată în transformatoare trebuie să asigure tranzitul de putere

estimat pentru vârful de sarcină pe întreaga durată de studiu. Dacă se notează cu SM sarcina
maximă de durată care va trebui tranzitată prin transformatoare, atunci soluţiile care satisfac
restricţia de mai sus trebuie să respecte condiţia:

N × S nT ≥ S M (3.8.)

unde cu N s-a notat numărul de transformatoare instalate, iar cu SnT - puterea nominală a unui
transformator.
Observaţie: în cele ce urmează se vor lua în considerare numai soluţiile care folosesc
transformatoare identice.

 R2, Valorile curenţilor de scurtcircuit pentru staţia alimentată de către transformatoare

trebuie să fie sub plafonul economic admisibil pentru echipamentele staţiei şi pentru liniile
electrice alimentate din această staţie. În lipsa unui calcul al curenţilor de scurtcircuit mai
amănunţit, puterea nominală a transformatoarelor utilizate trebuie să respecte următoarea
condiţie:

S nT ⋅ 100
≤ I sc.ad . (3.9.)
3 ⋅ U n 2 ⋅ u sc %

în care prin Isc,ad s-a notat plafonul de scurtcircuit admisibil pentru staţia alimentată de
transformatoare.

 R3, Necesitatea asigurării pornirii celui mai mare motor sau autopornirii unui grup de
motoare racordate la staţia alimentată de transformatoare, în cazul unei pauze de tensiune.
Pentru cazurile în care la barele staţiei alimentate de transformatoare sunt racordate motoare,
respectarea condiţiilor de pornire a celui mai mare motor sau a condiţiilor de autopornire
după o pauză de tensiune a unui grup de motoare (staţii de MT sau JT) se pot verifica cu
relaţia:

1,05
U* = ≥ U *admisibil
Sp (3.10.)
1+
S sc

în care:
Sp este puterea electrică absorbită de motor la pornire sau puterea absorbită de grupul de motoare
la autopornire;
Ssc - puterea de scurtcircuit pe barele staţiei alimentate de transformatoare şi la care sunt
racordate motoarele (această putere este proporţională cu puterea nominală a transformatoarelor
SnT);

16/22
 Partea Electrică a Centralelor

U* admisibil - valoarea relativă a tensiunii admisă la pornire sau autopornire (în lipsa unor valori
precizate, se pot considera valorile 0,85 pentru cazul pornirii celui mai mare motor şi 0,70 pentru
cazul autopornirii unui grup de motoare după o pauză de tensiune).

Restricţia R2 poate conduce la o putere nominală maximă admisă, iar restricţia R3 poate
conduce la o putere nominală minimă pentru transformatoarele ce urmează a fi utilizate. De
asemenea, mai trebuie menţionat că în timp ce restricţiile R2 şi R3 nu sunt operante în toate
cazurile, restricţia R1 trebuie verificată în toate cazurile.

3.9.2 Stabilirea unor soluţii optime privind numărul şi puterea transformatoarelor utilizate
în staţii

 Pierderile de putere şi energie electrică în transformator

Într-un transformator se produc două categorii de pierderi:
• pierderile în fier (miezul magnetic): sunt pierderi independente de sarcina (S sau I) care trece
prin transformator; ele sunt însă proporţionale cu pătratul tensiunii aplicate
transformatorului;
• pierderile în bobinaje: sunt pierderi proporţionale cu pătratul sarcinii care trece prin
transformator.

În cele ce urmează, se vor face referiri numai la pierderile de putere electrică activă, deoarece
acestea costă efectiv cel mai mult.

Relaţia de calcul a pierderilor în fier este :

∆PFe ≈ P0 (3.11.)

în care Po este puterea electrică activă măsurată la proba de mers în gol (este o dată de catalog).

Relaţia de calcul a pierderilor în bobinaje este :

S2 I2
∆PB ≅ Psc 2
≅ Psc 2 (3.12.)
S nT I nT

în care:
Psc este puterea electrică activă măsurată la proba de mers în scurtcircuit (este de asemenea o
dată de catalog);
SnT - puterea nominală a transformatorului;
S - sarcina care trece la un moment dat prin transformator.

Pentru pierderile în bobinaje este interesant de calculat valoarea lor pentru cazul în care prin
transformator trece sarcina maximă anuală (notată SM sau IM). Ca urmare, se va obţine valoarea
maximă a acestor pierderi de putere:

S M2
∆PBM = Psc 2 (3.13.).
S nT

17/22
 Partea Electrică a Centralelor

Mai trebuie remarcat faptul că raportul S M S nT este coeficientul de încărcare al

transformatorului la sarcina maximă anuală.

Cu ajutorul celor prezentate anterior se poate scrie expresia pierderilor totale de putere
electrică activă într-un transformator tranzitat de sarcina maximă anuală:

S M2
∆PTM = P0 + Psc 2
(3.14.).
S nT

Pierderile de energie electrică activă se calculează cu ajutorul pierderilor de putere ţinând însă
cont de caracterul lor. Dacă într-un an un transformator are un timp de funcţionare tf (care poate
fi maxim 8760 h/an) atunci:

∆W Fe = ∆PFe ⋅ t f (3.15.)

∆Wb = ∆PBM ⋅ τ (3.16.).

În relaţia (3.16) τ este timpul de calcul al pierderilor de energie care se poate estima în funcţie
de durata de utilizare anuală a sarcinii maxime TM (dacă energia electrică activă tranzitată prin
transformator într-un an este WP, atunci durata de utilizare a sarcinii maxime active PM este, prin
definiţie, TPM = W P PM ).

Deci, pierderile totale anuale de energie electrică activă într-un transformator pot fi determinate
cu relaţia:

S M2
∆WT = ∆PFe ⋅ t f + Psc 2 τ (3.17.).
S nT

 Costul actualizat al pierderilor de putere şi energie

Dacă se notează cu cp costul unui kilowatt instalat într-o centrală (de fapt o investiţie specifică) şi
cu cw costul unei kilowattore livrate la treapta de tensiune respectivă, atunci costul actualizat al
pierderilor de putere şi energie din transformatoare se calculează cu relaţiile:

• costul anual al pierderilor de putere şi energie electrică activă în fier:

 cp 
CPW Fe = ∆PFe  + c w t f  ≅ P0 ⋅ cpw Fe (3.18.)
 TDNU 
în care:
DNU
1
TDNU = ∑ (3.19.)
j =1 ( 1 + a) j
unde DNU este durata normală de utilizare a unei centrale, iar a este rata de actualizare;

18/22
 Partea Electrică a Centralelor

• costul anual al pierderilor de putere şi energie electrică activă în bobinaje:

 cp  P
CPWB = ∆PBM  + cw ⋅ τ  = sc2 S M2 ⋅ cpwB (3.20.).
 TDNU  S nT

 Alegerea puterii nominale optime

Se recomandă utilizarea criteriul cheltuielilor totale minime. Acesta este un criteriu economic
care ţine seama atât de investiţia iniţială în transformatorator, cât şi de faptul că în exploatare
pierderile în transformator costă. Dacă se notează cu CT costul transformatorului şi dacă se face
calculul economic în sistem actualizat, atunci cheltuielile totale actualizate pe o durată de studiu
ts vor avea următoarea expresie:

ts
CTA = CT + ( ∆W Fe + ∆W B ) ∑ (1 +1a ) t s
(3.21.)
j =1
în care a este rata de actualizare.
ts
1
Dacă se foloseşte notaţia ∑ = Tts şi dacă se ţine seama de relaţiile (3.18) şi (3.20)
j =1 ( 1 + a) j
pentru ∆WFe şi ∆WB atunci se obţine:

 cp  S M2  c p 
CTA = C T + P0  + cw ⋅ t f  Tts + Psc 2  + cw ⋅ τ  Tts (3.22.).
 TDNU  S nT  TDNU 

Grupând termenii după puterile lui SM se obţine o relaţie de forma:

CTA = Cis + B. S M2 (3.23.)

în care prin C is =C T  P 0  cp
T tsn 
c w  t f T ts s-au notat cheltuielile independente de sarcină, iar

Psc  c p 
prin B =  + cw τ  Tts s-a notat coeficientul lui S M
2
.
S nT  Ttsn
2


Cu ajutorul acestei relaţii se poate obţine răspunsul la următoarea întrebare: fiind dată o sarcină
SM , ce putere nominală ar trebui să aibă transformatorul ales, astfel încât cheltuielile să fie
minime?
Fie, de exemplu, două transformatoare de puteri SnT1 şi SnT2 ( S nT 2 > S nT 1 ) . În cazul unei sarcini
SM se va alege puterea SnT1 dacă:

CTA 1 ≤ CTA 2

Rezultă:
Psc1  c p  P  cp 
Cis1 + 2
 + c w τ  Tts S M2 ≤ Cis 2 + sc2 2  + c w τ  Tts S M2 (3.24.).
S nT 1  T DNU  S nT 2  T DNU 
Se observă că se alege SnT1 dacă:

19/22
 Partea Electrică a Centralelor

Cis 2 − Cis1
SM ≤ = S Mfr .1/ 2
 Psc1 Psc 2   c p  (3.25.).
 2 − 2  + cw τ  Tts
 S nT 1 S nT 2   TDNU 

S-a notat prin SMfr1/2 sarcina frontieră sub care trebuie ales transformatorul SnT1 şi peste care
trebuie ales transformatorul SnT2 . De menţionat că alegerea depinde, prin (SMfr), de caracteristicile
transformatoarelor (Psc, SnT,Po), de parametrii economici (CT, cp, cw) şi de curba de sarcină (prin
τ ).

 Consideraţii privind alegerea optimă a numărului de transformatoare

Problema alegerii numărului de transformatoare instalate într-o staţie este puternic legată de
continuitatea în alimentarea cu energie electrică, cu alte cuvinte intervin daunele datorate
întreruperilor cauzate de prezenţa unui anumit număr de transformatoare. Instalarea numai a unui
singur transformator va duce la întreruperi în alimentare pe durata reviziilor sau a reparaţiilor.
Instalarea mai multor transformatoare va asigura rezerva necesară eliminării unor astfel de
întreruperi.

În cele ce urmează problema numărului de transformatoare se va analiza în două ipoteze.

Ipoteza unor daune neglijabile în caz de întrerupere a funcţionării transformatoarelor.

Pentru astfel de situaţii sunt două posibilităţi:
• consumatorii racordaţi la staţia alimentată de transformatoare nu sunt afectaţi de întreruperi
şi nu solicită daune;
• consumatorii racordaţi la staţia alimentată de transformatoare mai au şi o altă cale de
alimentare cu energie electrică.

În astfel de cazuri, numărul de transformatoare poate fi stabilit atât tehnic cât şi economic. Din
punct de vedere economic, este de preferat să se instaleze numărul minim posibil de
transformatoare cu respectarea restricţiei R1, respectiv N × S nT ≥ S M .

Evident, ori de câte ori este posibil, economic ar fi indicat să se instaleze un singur
transformator. Acest lucru se justifică prin aceea că, costul specific (lei/kVA) al unui
transformator scade odată cu creşterea puterii nominale a transformatorului (două
transformatoare de putere S nT 2 vor fi mai scumpe decât un transformator de putere SnT , deşi
puterea totală instalată este aceeaşi). În al doilea rând intervine şi costul celulelor prin care
transformatoarele se racordează la staţii. În al treilea rând, pierderile şi costul pierderilor pe kVA
instalat scad, de asemenea, odată cu creşterea puterii nominale a transformatoarelor.

Din punct de vedere tehnic este posibil ca, limitarea superioară a puterii nominale a
transformatoarelor, fie din cauza gamei construite, fie de către restricţia R2 (plafonul de
scurtcircuit), să conducă la necesitatea utilizării unui număr de transformatoare mai mare decât
cel rezultat pe considerente economice.

Ipoteza existenţei unor daune în caz de întrerupere a funcţionării transformatoarelor. În

astfel de situaţii, calculele arată că, începând chiar cu daune specifice destul de reduse, este

20/22
 Partea Electrică a Centralelor

economic să se instaleze rezerve în transformatoare care să evite întreruperile în alimentarea

consumatorilor. Ca urmare, este de preferat instalarea a mai multor transformatoare care să
respecte regula numită (N-1). Adică (N-1) transformatoare să fie capabile să tranziteze sarcina
maximă de durată (eventual cu o uşoară supraîncărcare). Deci în aceste cazuri restricţia R1 ar
trebui să fie aplicată sub forma:
( N − 1) × S nT ≥ SM

Este uşor de demonstrat că şi în aceste cazuri este de preferat ca N să fie cât mai mic posibil,
adică N=2. Considerentele de ordin economic sunt aceleaşi ca în paragraful anterior. Un număr
de transformatoare mai mare decât 2 poate să rezulte prin aplicarea restricţiei R2 privind
plafonul de scurtcircuit admisibil.

Desigur este posibil ca decizia de trecere de la un transformator la două transformatoare

rezervate reciproc să se bazeze pe un calcul economic. Spre exemplu, fie o staţie care
alimentează consumatori care cer o putere maximă de durată SM , la o durată de utilizare a acestei
puteri TSM. Dauna specifică în caz de nelivrare este dsp. Cheltuielile totale actualizate în cazul
instalării unui singur transformator vor fi :

S M2 T
CTA1T = CT + Ccelule + P0 cpwFe Tts + Psc 2 cpw B Tts + S M SM ⋅ t intrerupere ⋅ d sp Tts (3.26.)
S nT 8760

în care:
T
S M ⋅ SM este puterea medie tranzitată prin staţie;
8760
tîntrerupere - durata probabilă de întrerupere într-un an ca urmare a reviziilor şi reparaţiilor la
transformator şi celule.

În cazul instalării a două transformatoare care se rezervează reciproc, dacă se consideră

neglijabilă probabilitatea ca cele două transformatoare să se defecteze simultan, atunci
cheltuielile totale actualizate vor fi:

1 S M2
CTA2 T = 2( CT + Ccelule + P0 cpw Fe Tts ) + Psc 2 cpw B Tts (3.27.).
2 S nT

Două transformatoare se vor justifica dacă:

CTA 1T > CTA 2 T ,

respectiv dacă daunele totale exced surplusul de investiţii şi cheltuieli cu pierderile în fier pentru
cel de al doilea transformator (la instalarea celui de al doilea transformator pierderile în bobinaje
se reduc la jumătate):

TSM 1 S M2
D = SM ⋅ t intrerupere d sp Tts > CT + Ccelule + P0 cpw Fe Tts − Psc 2 cpw B Tts (3.28.).
8760 2 S nT

Puterea instalată şi densitatea staţiilor de transformare este influenţată de criterii de planificare şi

de concepţie a reţelelor electrice, precum şi de mai multe aspecte tehnice şi economice, cum ar fi
densitatea de sarcină, terenul disponibil şi costul acestuia, dreptul de trecere pentru linii. Puterea

21/22
 Partea Electrică a Centralelor

unitară şi numărul transformatoarelor dintr-o staţie electrică sunt mai mult sau mai puţin legate
de aceste aspecte, cu toate că anumite limite tehnice cum ar fi gabaritul şi masa sau nivelul
puterii de scurtcircuit admisibil la tensiunea inferioară, pot fi foarte importante în cazuri
concrete.

22/22