Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CURS 3
3. Auto(transformatoare) în electroenergetică
3.1 Consideraţii generale
Transformatorul este un echipament electric destinat să transforme doi dintre parametrii energiei
electrice (tensiunea şi curentul), frecvenţa rămânând aceeaşi. Funcţionarea sa se bazează pe
principiul inducţiei electromagnetice.
Transformatorul la care pe fiecare fază, două sau mai multe înfăşurări au o legătură galvanică, în
aşa fel încât există o înfăşurare comună, se numeşte autotransformator.
Între cele două echipamente există foarte multe asemănări şi puţine deosebiri. Ca urmare, în cele
ce urmează, toate referirile la transformator vor presupune şi referiri la autotransformator, dacă
nu se fac precizări corespunzătoare.
În funcţie de numărul înfăşurărilor aflate în cuplaj pe fiecare fază, transformatoarele pot fi cu:
• două înfăşurări;
• trei sau mai multe înfăşurări.
Înfăşurările unei faze pot fi denumite în mai multe moduri. Astfel, după tensiunea la borne există
uzanţa de a se numi înfăşurarea cu tensiunea cea mai mare drept înfăşurare de înaltă tensiune,
înfăşurarea de tensiune mică - înfăşurarea de joasă tensiune şi dacă există o a treia înfăşurare de
tensiune intermediară - înfăşurare de tensiune medie. Astfel de denumiri pot însă crea confuzie
cu denumirile reţelelor după tensiune. De exemplu, la un transformator de 20/6 kV există riscul
de a denumi înfăşurarea de 6 kV drept înfăşurarea de medie tensiune, deşi transformatorul leagă
două reţele de înaltă tensiune (conform noilor standarde în vigoare). Pentru a evita astfel de
confuzii, în cele ce urmează, prin convenţie, se vor denumi înfăşurările drept înfăşurare de
tensiune superioară, înfăşurare de tensiune inferioară şi, respectiv, de tensiune mijlocie, dacă
este cazul. Înfăşurările unui transformator mai pot fi denumite şi în funcţie de sensul tranzitului
de energie drept înfăşurare primară sau „primar” (prin care se absoarbe energie), înfăşurare
secundară sau „secundar”, iar dacă există o a treia înfăşurare aceasta se va numi înfăşurare
terţiară sau „terţiar”.
1/22
Partea Electrică a Centralelor
O înfăşurare a unui transformator are două borne. În ţara noastră există următoarea convenţie de
marcare a bornelor pentru transformatoarele trifazate:
• pentru înfăşurările cu tensiunea cea mai mare se notează cu A, B, C bornele de început ale
înfăşurărilor şi cu X, Y, Z bornele de sfârşit;
• pentru înfăşurările cu tensiunea cea mai mică se notează cu a,b,c, bornele de început ale
înfăşurărilor şi cu x, y, z bornele de sfârşit;
• dacă există şi înfăşurări cu tensiune intermediară, mijlocie, notaţiile vor fi Am, Bm, Cm
respectiv Xm, Ym, Zm.
Punctul neutru se va nota asemănător cu N, n sau Nm.
În figura 3.1 sunt prezentate modul de amplasare al bornele înfăşurărilor pe capacul unui
transformator.
a x n a b c
A X
N A B C
Nm A B C
m m m a b c
N A B C
2/22
Partea Electrică a Centralelor
Conexiunea stea, simbolizată prin litera Y sau y, se obţine prin legarea împreună a capetelor
de început sau sfârşit ale celor trei înfăşurări de aceeaşi tensiune, formându-se astfel punctul
neutru sau neutrul conexiunii.
În figura 3.2 este prezentată această conexiune împreună cu diagrama fazorială a tensiunilor.
A
N A B C
UAB
UCA
N(XYZ)
X Y Z C UBC B
Conexiunea triunghi, simbolizată prin litera D sau d, se obţine legând borna de început a
unei înfăşurări cu borna de sfârşit a înfăşurării de pe altă fază şi continuând la fel cu celelalte
înfăşurări. În figura 3.3 este prezentată această conexiune şi diagrama ei fazorială.
A,Y
A B C
X Y Z
B,Z
C,X
3/22
Partea Electrică a Centralelor
Conexiunea zig-zag este simbolizată prin litera Z sau z. Pentru a putea obţine o astfel de
conexiune, fiecare înfăşurare se realizează din două părţi şi se leagă ca în figura 3.4.
a b c
n
x y z
Este un ansamblu de notaţii prin care se precizează modul de conexiune al înfăşurărilor, precum
şi unghiul de defazaj dintre tensiunile de acelaşi nume ale acestora. Grupa de conexiuni este
simbolizată printr-un grup de litere, care arată conexiunea fiecărei înfăşurări urmat de un număr
întreg cuprins între 0 şi 11, care este raportul dintre unghiul de defazaj şi un unghi de 30 0. Spre
exemplu, transformatorul care are grupa de conexiuni Yd 11:
prima înfăşurare are conexiunea stea,
înfăşurarea de tensiune inferioară are conexiunea triunghi,
defazajul dintre tensiunea de acelaşi nume superioară şi cea inferioară este de 3300.
Trebuie avut în vedere că defazajul se stabileşte parcurgând în sensul acelor de ceasornic
unghiul dintre tensiunea primară şi cea secundară.
4/22
Partea Electrică a Centralelor
Grupele de conexiuni pare (0, 2, 4, 6, 8, 10) se pot obţine prin combinaţii de tipul Yy, Dd sau Dz,
iar grupele de conexiuni impare (1, 3, 5, 7, 9, 11) prin combinaţii de tipul Yd, Dy, Yz.
Tabelul 3.1.
Grupele de conexiuni ale transformatoarelor
5/22
Partea Electrică a Centralelor
De asemenea, în cazurile în care trebuie puse în paralel căi de alimentare a unei staţii, căi care
pot forma o buclă în reţea, atunci suma defazajelor pe conturul buclei trebuie să fie zero. Un
exemplu este prezentat în figura 3.5, referitor la căile de alimentare ale serviciilor proprii de 6kV
ale unei centrale cu grupuri mari. Se observă că se poate forma o buclă între căile de alimentare
normală şi de rezervă ale serviciilor proprii.
Yd 11
Yd 11
Cale de alimentare
de rezervă
Dd 0
G
Staţie de servicii proprii
Cale de alimentare
normală
Fig. 3.5. Alimentarea unei staţii de servicii proprii pentru un grup de mare putere
U AB N1
k= = (3.1.).
U ab N2
U AB N
k= = 3 1 (3.2.),
U ab N2
U AB 1 N1
k= = (3.3.).
U ab 3 N2
6/22
Partea Electrică a Centralelor
Dacă conexiunea zig-zag nu are număr egal de spire pe cele două părţi ale înfăşurării atunci:
U AB N
k= =C 1 (3.4.),
U ab N2
Deşi transformatorul este un echipament reversibil în exploatare (în sensul că poate fi parcurs în
ambele sensuri de energie), între două reţele cu aceleaşi tensiuni nominale, un transformator
ridicător va avea prin construcţie un raport de transformare diferit de un transformator coborâtor.
Prin urmare, în astfel de cazuri se ţine seama de posibilele pierderi de tensiune prin reţele şi,
deci, tensiunea trebuie să fie mai mare spre zona prin care energia intră într-o reţea de distribuţie,
respectiv prin staţia alimentată de transformatoare.
a b
Pentru o parte dintre transformatoare (în special transformatoarele din posturi) reglajul tensiunii
(trecerea de pe o priză pe alta) nu se poate face decât în absenţa tensiunii, prin intermediul unor
comutatoare cilindrice sau liniare, acţionate manual sau cu motor electric. De regulă, aceste
transformatoare au trei sau cinci prize: 0 şi ± 5%, respectiv 0 şi ± 2x2,5%.
7/22
Partea Electrică a Centralelor
Pentru transformatoarele de tensiuni înalte şi puteri mari, reglajul tensiunii se poate face sub
tensiune, în sarcină. Astfel de transformatoare sunt prevăzute cu un număr mai mare de prize. De
exemplu, există la transformatoarele cu tensiunea superioară de 110 kV un număr de 19 prize (0
şi ± 9x1,78%) sau la transformatoare cu tensiunea superioară de 220 kV un număr de 27 prize (0
şi ± 13x1,25%). La această categorie de transformatoare, reglajul tensiunii, respectiv comutarea
de pe o priză pe alta, se face prin intermediul unor comutatoare speciale, care constituie un punct
slab al transformatorului, deoarece se defectează des. Aceste comutatoare trebuie să asigure
trecerea de pe o priză pe alta fără întreruperea sarcinii şi fără scurtcircuitarea înfăşurărilor.
I2
U1 N1 N2 U2 U1 N1
IC N2 U2
a b
I2 ≈ I1 + Ic (3.5.),
unde prin Ic s-a notat curentul prin înfăşurarea comună a autotransformatorului. Multiplicând cu
U2 ambii termeni se obţine:
U2 I2 ≈ U2I1 + U2 Ic (3.6.).
Analizând termenii relaţiei de mai sus se poate arăta că, dacă se consideră (cu neglijarea
pierderilor) U2 I2 = S2 puterea totală tranzitată prin autotransformator de la înfăşurarea 1 spre
înfăşurarea 2, atunci termenul U2 I1 va reprezenta puterea tranzitată prin legătura galvanică, iar
termenul U2 Ic va reprezenta puterea tranzitată prin miezul magnetic. Rezultă că din toată puterea
tranzitată printr-un autotransformator, pe cale magnetică se va tranzita numai o parte (notată cu
kmag):
8/22
Partea Electrică a Centralelor
9/22
Partea Electrică a Centralelor
UA
A
a Ua
N=n=P UA = P
c b
a b
Fig.3.8. Efectele folosirii autotransformatorului între reţele cu neutrul izolat
a - regim normal; b - punere monofazată la pământ a fazei A
Se observă din figura 3.8,b că la punerea monofazată la pământ a fazei A din reţeaua cu
tensiunea mai mare, tensiunea dintre faza b, de exemplu, şi pământ devine mult mai mare decât
obişnuitul 1,73 Ub.
În afara celor două înfăşurări legate atât magnetic cât şi galvanic, autotransformatorul mai poate
avea şi o a treia înfăşurare, cuplată numai magnetic cu celelalte două (figura 3.9). Întrucât
schimbul de energie cu această înfăşurare terţiară se face doar prin miezul magnetic, dimensionat
pentru o putere mai mică decât puterea nominală a autotransformatorului (kmag SnAT), puterea
nominală a acestei înfăşurări terţiare va fi mai mică decât puterea nominală a
autotransformatorului. Valoarea sa maximă poate fi egală cu kmag SnAT.
N3 U3
U1 N1
N2 U2
10/22
Partea Electrică a Centralelor
U1
U1
U2
U2 U2
a b
Transformatorul cu înfăşurare divizată este mai scump decât un transformator cu două înfăşurări,
dar folosirea sa pentru limitarea curenţilor de scurtcircuit este mai ieftină decât înlocuirea
transformatorului obişnuit cu două transformatoare, tot cu două înfăşurări, dar de putere mai
mică (soluţie alternativă de limitare).
În anumite scheme (figura 3.11), transformatorul cu înfăşurare divizată mai poate fi folosit, tot
din motive economice, pentru a racorda la o tensiune înaltă două generatoare de putere relativ
mică (de regulă hidrogeneratoare).
Există TID-uri la care divizarea înfăşurării este realizată în trei sau chiar patru înfăşurări identice
de puteri corespunzător mai mici.
11/22
Partea Electrică a Centralelor
G~ G~
Circulaţia agentului de răcire se poate face natural (N) sau forţat, cu agentul de răcire nedirijat
(F) sau dirijat (D). La transformatoarele cu circulaţie forţată şi dirijată a agentului de răcire, o
anumită parte a fluxului forţat al agentului de răcire este canalizată prin înfăşurări.
12/22
Partea Electrică a Centralelor
Circulaţia lichidului de răcire prin (auto)transformator se poate face natural (prin efect de
termosifon), cu răcire liberă în aer sau cu răcire prin suflare a aerului printre radiatoarele cu ţevi
ale cuvei. În acest ultim caz sunt necesare baterii de ventilatoare amplasate printre ţevi, de
ambele părţi ale transformatorului. La transformatoarele de putere mai mare, circulaţia lichidului
de răcire se face forţat, uleiul fiind vehiculat prin radiatoare cu ajutorul unor pompe, iar căldura
uleiului este preluată prin suflaj de aer sau de către apa de răcire. Aceste instalaţii anexe sunt
relativ voluminoase şi contribuie la creşterea consumului de energie, precum şi a nivelului de
zgomot în vecinătatea transformatorului.
Lichidul cel mai des utilizat în construcţia transformatoarelor (atât ca dielectric, cât şi ca mediu
de răcire) este uleiul mineral. Acesta este biodegradabil şi nu conţine substanţe toxice. Este însă
un material inflamabil (punctul de inflamabilitate al uleiului se află sub 300 °C), de cele mai
multe ori fiind necesare măsuri specifice de pază/stingere a unor potenţiale incendii. Pentru
transformatoarele de MT/JT, uleiul mineral poate fi înlocuit printr-un alt dielectric lichid,
adaptând construcţia transformatorului şi luând eventuale precauţii complementare.
Din punct de vedere al agentului de răcire utilizat de fabricant, STAS 1703 include
transformatoarele cu miezul şi înfăşurările complet introduse în ulei mineral sau în alt lichid
sintetic inflamabil echivalent în grupa O.
Dacă pentru răcire se utilizează lichide izolante sintetice neinflamabile (cu punct de
inflamabilitate peste 300°C), transformatorul aparţine grupei L. Lichidele neinflamabile utilizate
în construcţia transformatoarelor sunt amestecuri de triclorbenzen şi hexa-, penta- sau
triclordifenili, precum şi uleiuri siliconice. În ultima vreme, utilizarea policlordifenililor este
mult limitată, din cauza problemelor ecologice pe care le ridică (atât difenilii cloruraţi, cât şi
vaporii lor sunt toxici).
Vâscozitatea dielectricului lichid constituie unul dintre indicatorii cu ajutorul cărora poate fi
apreciată capacitatea de cedare a căldurii. Vâscozitatea lichidelor neinflamabile este de regulă
puţin mai mică decât a uleiului, deci cedarea căldurii către mediul ambiant se face în condiţii
foarte bune şi, pentru dimensiuni şi încărcări egale, transformatoarele cu lichide neinflamabile
funcţionează la o temperatură inferioară cu câteva grade celei corespunzătoare
transformatoarelor cu ulei. Datorită faptului că lichidele neinflamabile pot suporta temperaturi
ridicate fără a-şi modifica proprietăţile (temperatura de oxidare este de peste 1100°C),
capacitatea de supraîncărcare a transformatoarelor din grupa L este în orice caz comparabilă cu
cea corespunzătoare folosirii uleiului.
Densitatea lichidelor neinflamabile este mai mare decât cea corespunzătoare uleiului mineral şi
ca urmare, masa transformatorului cu lichid neinflamabil este superioară celei corespunzătoare
unui transformator cu ulei, la aceleaşi performanţe tehnice.
13/22
Partea Electrică a Centralelor
Transformatoarele uscate.
În cazul transformatoarelor aparţinând conform STAS 1703 grupei A, înfăşurările (impregnate
sau nu cu răşină) se află în aer; la aceste transformatoare, pierderile prin încălzire sunt disipate
direct în aer, de unde rezultă necesitatea de a se adopta densităţi mici de curent şi suprafeţe mai
mari de cedare a căldurii. Dacă agentul de răcire este un gaz oarecare (azot, hexafluorură de sulf,
hexafluoretan, perfluorpropan), transformatoarele aparţin grupei G.
Transformatoarele uscate prezintă însă un cost ridicat (de circa 5 ori mai mare) şi pierderi ceva
mai mari decât cele cu ulei (de circa 1,3 ori mai mari), ceea ce face ca deocamdată utilizarea lor
să fie limitată în cazuri bine justificate, ca de exemplu, în posturi de transformare amplasate chiar
în centrele de consum cu aglomerări de persoane (blocuri de locuinţe, spitale, metrou etc.).
În tot mai multe cazuri, folosirea transformatoarelor uscate rezolvă eficient din punct de
vedere economic problema electroalimentării consumatorilor din centrele dens populate, cu
echipamente nepoluante şi fără risc de incendiu, fiind introduse în fabricaţie de serie de tot mai
multe firme constructoare.
14/22
Partea Electrică a Centralelor
La nivelul anilor ’70, în Franţa s-a realizat asamblarea unor transformatoare mai mici la locul de
instalare, în vederea studierii şi obţinerii de experienţă pentru montarea în acest fel a
transformatoarelor de mare putere şi foarte înaltă tensiune. Se pare însă că, până în prezent,
această metodă nu s-a generalizat.
15/22
Partea Electrică a Centralelor
N × S nT ≥ S M (3.8.)
unde cu N s-a notat numărul de transformatoare instalate, iar cu SnT - puterea nominală a unui
transformator.
Observaţie: în cele ce urmează se vor lua în considerare numai soluţiile care folosesc
transformatoare identice.
S nT ⋅ 100
≤ I sc.ad . (3.9.)
3 ⋅ U n 2 ⋅ u sc %
în care prin Isc,ad s-a notat plafonul de scurtcircuit admisibil pentru staţia alimentată de
transformatoare.
R3, Necesitatea asigurării pornirii celui mai mare motor sau autopornirii unui grup de
motoare racordate la staţia alimentată de transformatoare, în cazul unei pauze de tensiune.
Pentru cazurile în care la barele staţiei alimentate de transformatoare sunt racordate motoare,
respectarea condiţiilor de pornire a celui mai mare motor sau a condiţiilor de autopornire
după o pauză de tensiune a unui grup de motoare (staţii de MT sau JT) se pot verifica cu
relaţia:
1,05
U* = ≥ U *admisibil
Sp (3.10.)
1+
S sc
în care:
Sp este puterea electrică absorbită de motor la pornire sau puterea absorbită de grupul de motoare
la autopornire;
Ssc - puterea de scurtcircuit pe barele staţiei alimentate de transformatoare şi la care sunt
racordate motoarele (această putere este proporţională cu puterea nominală a transformatoarelor
SnT);
16/22
Partea Electrică a Centralelor
U* admisibil - valoarea relativă a tensiunii admisă la pornire sau autopornire (în lipsa unor valori
precizate, se pot considera valorile 0,85 pentru cazul pornirii celui mai mare motor şi 0,70 pentru
cazul autopornirii unui grup de motoare după o pauză de tensiune).
Restricţia R2 poate conduce la o putere nominală maximă admisă, iar restricţia R3 poate
conduce la o putere nominală minimă pentru transformatoarele ce urmează a fi utilizate. De
asemenea, mai trebuie menţionat că în timp ce restricţiile R2 şi R3 nu sunt operante în toate
cazurile, restricţia R1 trebuie verificată în toate cazurile.
3.9.2 Stabilirea unor soluţii optime privind numărul şi puterea transformatoarelor utilizate
în staţii
În cele ce urmează, se vor face referiri numai la pierderile de putere electrică activă, deoarece
acestea costă efectiv cel mai mult.
∆PFe ≈ P0 (3.11.)
în care Po este puterea electrică activă măsurată la proba de mers în gol (este o dată de catalog).
S2 I2
∆PB ≅ Psc 2
≅ Psc 2 (3.12.)
S nT I nT
în care:
Psc este puterea electrică activă măsurată la proba de mers în scurtcircuit (este de asemenea o
dată de catalog);
SnT - puterea nominală a transformatorului;
S - sarcina care trece la un moment dat prin transformator.
Pentru pierderile în bobinaje este interesant de calculat valoarea lor pentru cazul în care prin
transformator trece sarcina maximă anuală (notată SM sau IM). Ca urmare, se va obţine valoarea
maximă a acestor pierderi de putere:
S M2
∆PBM = Psc 2 (3.13.).
S nT
17/22
Partea Electrică a Centralelor
Cu ajutorul celor prezentate anterior se poate scrie expresia pierderilor totale de putere
electrică activă într-un transformator tranzitat de sarcina maximă anuală:
S M2
∆PTM = P0 + Psc 2
(3.14.).
S nT
Pierderile de energie electrică activă se calculează cu ajutorul pierderilor de putere ţinând însă
cont de caracterul lor. Dacă într-un an un transformator are un timp de funcţionare tf (care poate
fi maxim 8760 h/an) atunci:
∆W Fe = ∆PFe ⋅ t f (3.15.)
În relaţia (3.16) τ este timpul de calcul al pierderilor de energie care se poate estima în funcţie
de durata de utilizare anuală a sarcinii maxime TM (dacă energia electrică activă tranzitată prin
transformator într-un an este WP, atunci durata de utilizare a sarcinii maxime active PM este, prin
definiţie, TPM = W P PM ).
Deci, pierderile totale anuale de energie electrică activă într-un transformator pot fi determinate
cu relaţia:
S M2
∆WT = ∆PFe ⋅ t f + Psc 2 τ (3.17.).
S nT
Dacă se notează cu cp costul unui kilowatt instalat într-o centrală (de fapt o investiţie specifică) şi
cu cw costul unei kilowattore livrate la treapta de tensiune respectivă, atunci costul actualizat al
pierderilor de putere şi energie din transformatoare se calculează cu relaţiile:
cp
CPW Fe = ∆PFe + c w t f ≅ P0 ⋅ cpw Fe (3.18.)
TDNU
în care:
DNU
1
TDNU = ∑ (3.19.)
j =1 ( 1 + a) j
unde DNU este durata normală de utilizare a unei centrale, iar a este rata de actualizare;
18/22
Partea Electrică a Centralelor
cp P
CPWB = ∆PBM + cw ⋅ τ = sc2 S M2 ⋅ cpwB (3.20.).
TDNU S nT
ts
CTA = CT + ( ∆W Fe + ∆W B ) ∑ (1 +1a ) t s
(3.21.)
j =1
în care a este rata de actualizare.
ts
1
Dacă se foloseşte notaţia ∑ = Tts şi dacă se ţine seama de relaţiile (3.18) şi (3.20)
j =1 ( 1 + a) j
pentru ∆WFe şi ∆WB atunci se obţine:
cp S M2 c p
CTA = C T + P0 + cw ⋅ t f Tts + Psc 2 + cw ⋅ τ Tts (3.22.).
TDNU S nT TDNU
în care prin C is =C T P 0 cp
T tsn
c w t f T ts s-au notat cheltuielile independente de sarcină, iar
Psc c p
prin B = + cw τ Tts s-a notat coeficientul lui S M
2
.
S nT Ttsn
2
Cu ajutorul acestei relaţii se poate obţine răspunsul la următoarea întrebare: fiind dată o sarcină
SM , ce putere nominală ar trebui să aibă transformatorul ales, astfel încât cheltuielile să fie
minime?
Fie, de exemplu, două transformatoare de puteri SnT1 şi SnT2 ( S nT 2 > S nT 1 ) . În cazul unei sarcini
SM se va alege puterea SnT1 dacă:
CTA 1 ≤ CTA 2
Rezultă:
Psc1 c p P cp
Cis1 + 2
+ c w τ Tts S M2 ≤ Cis 2 + sc2 2 + c w τ Tts S M2 (3.24.).
S nT 1 T DNU S nT 2 T DNU
Se observă că se alege SnT1 dacă:
19/22
Partea Electrică a Centralelor
Cis 2 − Cis1
SM ≤ = S Mfr .1/ 2
Psc1 Psc 2 c p (3.25.).
2 − 2 + cw τ Tts
S nT 1 S nT 2 TDNU
S-a notat prin SMfr1/2 sarcina frontieră sub care trebuie ales transformatorul SnT1 şi peste care
trebuie ales transformatorul SnT2 . De menţionat că alegerea depinde, prin (SMfr), de caracteristicile
transformatoarelor (Psc, SnT,Po), de parametrii economici (CT, cp, cw) şi de curba de sarcină (prin
τ ).
În astfel de cazuri, numărul de transformatoare poate fi stabilit atât tehnic cât şi economic. Din
punct de vedere economic, este de preferat să se instaleze numărul minim posibil de
transformatoare cu respectarea restricţiei R1, respectiv N × S nT ≥ S M .
Evident, ori de câte ori este posibil, economic ar fi indicat să se instaleze un singur
transformator. Acest lucru se justifică prin aceea că, costul specific (lei/kVA) al unui
transformator scade odată cu creşterea puterii nominale a transformatorului (două
transformatoare de putere S nT 2 vor fi mai scumpe decât un transformator de putere SnT , deşi
puterea totală instalată este aceeaşi). În al doilea rând intervine şi costul celulelor prin care
transformatoarele se racordează la staţii. În al treilea rând, pierderile şi costul pierderilor pe kVA
instalat scad, de asemenea, odată cu creşterea puterii nominale a transformatoarelor.
Din punct de vedere tehnic este posibil ca, limitarea superioară a puterii nominale a
transformatoarelor, fie din cauza gamei construite, fie de către restricţia R2 (plafonul de
scurtcircuit), să conducă la necesitatea utilizării unui număr de transformatoare mai mare decât
cel rezultat pe considerente economice.
20/22
Partea Electrică a Centralelor
Este uşor de demonstrat că şi în aceste cazuri este de preferat ca N să fie cât mai mic posibil,
adică N=2. Considerentele de ordin economic sunt aceleaşi ca în paragraful anterior. Un număr
de transformatoare mai mare decât 2 poate să rezulte prin aplicarea restricţiei R2 privind
plafonul de scurtcircuit admisibil.
S M2 T
CTA1T = CT + Ccelule + P0 cpwFe Tts + Psc 2 cpw B Tts + S M SM ⋅ t intrerupere ⋅ d sp Tts (3.26.)
S nT 8760
în care:
T
S M ⋅ SM este puterea medie tranzitată prin staţie;
8760
tîntrerupere - durata probabilă de întrerupere într-un an ca urmare a reviziilor şi reparaţiilor la
transformator şi celule.
1 S M2
CTA2 T = 2( CT + Ccelule + P0 cpw Fe Tts ) + Psc 2 cpw B Tts (3.27.).
2 S nT
respectiv dacă daunele totale exced surplusul de investiţii şi cheltuieli cu pierderile în fier pentru
cel de al doilea transformator (la instalarea celui de al doilea transformator pierderile în bobinaje
se reduc la jumătate):
TSM 1 S M2
D = SM ⋅ t intrerupere d sp Tts > CT + Ccelule + P0 cpw Fe Tts − Psc 2 cpw B Tts (3.28.).
8760 2 S nT
21/22
Partea Electrică a Centralelor
unitară şi numărul transformatoarelor dintr-o staţie electrică sunt mai mult sau mai puţin legate
de aceste aspecte, cu toate că anumite limite tehnice cum ar fi gabaritul şi masa sau nivelul
puterii de scurtcircuit admisibil la tensiunea inferioară, pot fi foarte importante în cazuri
concrete.
22/22