Fundamentul acestei teorii este convingerea că un lider poate influența alte
persoane prin atractivitatea personală, care este exprimată în deplină încredere în propriile judecăți, responsabilități etc. Unii autori apreciaza ca abordarea trasaturilor liderului in domeniul conducerii ar fi fost preurata si declansata chiar de catre analiza lui Weber asupra autoritatii carismatice, in cadrul lucrarii ce plasa birocratia ca tip ideal de organizare (apud Vlasceanu, 1993). In acceptiunile curente, termenul carisma" desemneaza o calitate speciala, pozitiva si deosebit de captivanta a liderilor al caror obiectiv, ale caror putere si extraordinara determinare ii diferentiaza de altii, facandu-i pe multi oameni sa-si doreasca sa fie condusi de catre ei. Ca stil de conducere, carisma exista si isi face simtite efectele numai in contextul unei relatii, al interactiunii conducator - condusi. Modelul interactional (modelul interdependentei) al carismei sustine ca tipul de conducere carismatica se exercita atunci cand o persoana posedand calitati remarcabile este recunoscuta astfel de catre membrii grupului (interactiune carismatica), iar acestia raspund prin respect, veneratie, devotament si dependenta emotionala (Steyers, 1998). Conform teoriei conducerii carismatice, liderul eficient este acela care poate induce schimbări majore în atitudinile şi convingerile subordonaţilor şi adeziune la scopurile şi misiunea organizaţiei. ( Chirică Sofia, pg 199). Prin prisma acestei concepţii, conducerea este socotită o funcţie a persoanei înzestrate încă de la naştere cu o serie de aptitudini sau particularităţi psihologice care asigură succesul în conducerea şi dirijarea oamenilor. Termenul de carismă a fost preluat din limba greacă – Kharisma-, el semnifică harul, darul, calitatea excepţională cu care este înzestrată o persoană. Chiar dacă, teoria şi modelul conducerii carismatice, aşa cum au fost formulate iniţial, au fost depăşite, ele nu sunt total lipsite de semnificaţie, deoarece au impulsionat cercetările care au condus la formularea teoriei trăsăturilor din anii `30, `40 ai secolului trecut şi a unei noi teorii „renovate” a conducerii carismatice în anii `80, `90. DuBrin (1998) inventariaza caracteristicile liderilor carismatici, intr-un gest de integrare a conceptiilor promovate de-a lungul timpului in literatura de specialitate: - liderii carismatici isi inspira oamenii printr-o viziune, oferindu-le acestora imaginea unei perspective de succes si precizand pasii care trebuie parcursi pentru a ajunge acolo, viziunea da sens, atrage, motiveaza si mobilizeaza oamenii.. - liderii carismatici au capacitatea de a inspira incredere grupului; maniera expresiva si fascinanta in care isi prezinta ziunea connge oamenii de propria hotarare in infaptuirea ei; acestia sunt intr-atat de siguri de integritatea liderului, incat ar fi dispusi sa-si riste propriile cariere in urmarirea ziunii propuse de el. În concluzie liderul carismatic este orice persoana sub conducerea careia se obtin anumite rezultate la un nivel deosebit si enumera urmatoarele efecte de tip carismatic (apud Robbins, 1998): membrii grupului au incredere in corectitudinea convingerilor liderului; conngerile membrilor grupului sunt similare celor ale liderului; acceptarea directa, fara indoieli, a liderului; afectiunea fata de lider; dorinta membrilor de a-si asculta liderul, de a se supune vointei acestuia; identificarea cu liderul si emulatia liderului; implicarea emotionala a membrilor in misiunea propusa de lider; obiective inalte ale membrilor grupului; sentimentul membrilor grupului ca sunt capabili sa indeplineasca sau sa contribuie la indeplinirea misiunii.