SUBIECTE EXAMEN ITC

I. Subiecte teorie
1. Cele trei delimitări conceptuale ale comunicării (distincţia
comunicare umană – comunicare animală; distincţia informaţie –
comunicare; metafora orchestrei)
distincţia comunicare umană - comunicare animală

Această primă perspectivă de conceptualizare a procesului de comunicare pe care

o avansăm priveşte individualizarea comunicării umane prin raportare la cea
animală. Daniel Bougnoux (2000: 14-19), conform căreia comunicarea umană se
delimitează net de cea animală, individualizându-se prin posibilitatea de a fi
actualizată printr-un sistem de sunete articulate. Este cunoscut faptul că
animalele, plantele, speciile vii, în general, posedă diverse modalităţi de a
comunica (sunt capabile să transmită semnale şi să răspundă unor stimuli),
etologia decelând multiple tipuri de comunicare proprii regnului animal şi celui
vegetal – sonoră, gestuală, chimică, tactilă, cromatică, luminoasă, electrică.

distincţia informaţie – comunicare

Pentru cea de-a doua delimitare necesară definirii comunicării ne raportăm la

aserţiunea conform căreia orice act comunicaţional presupune o componentă de
conţinut şi una de relaţie.
Şcoala de la Palo Alto,afirmatia careia care, sensul unui mesaj nu rezidă numai în
semnificaţia conferită de înşiruirea cuvintelor, a frazelor, ci şi/mai ales în maniera
în care este enunţat. Mesajul constă într-o
succesiune de sunete, cuvinte, fraze care au o anumită semnificaţie, formând
conţinutul comunicării. El este însoţit în exprimare de un ton specific (serios, de
glumă, persiflant etc.), de o mimică, o atitudine ori o postură, susceptibile de a
completa semnificaţia literală a frazelor, uneori chiar de a o modifica. În
conformitate cu cele menţionate, a comunica semnifică, în mod sintetic şi
simplificat, a plasa un conţinut într-un cadru. Conţinutul, ceea ce se transmite în
mesaj, cunoştinţele noi, comparativ cu cele deja existente, reprezintă, de fapt,
informaţia.

metafora orchestrei
Preluând ideea mentorului lor, G. Bateson, potrivit căreia a comunica semnifică a
intra în orchestră, grupul de cercetători de la Palo Alto, condus de P. Watzlawick,
avansează o viziune metaforică asupra comunicării, prin definirea ei drept o
imensă orchestră, la care participarea constă în armonizarea propriei partituri cu
a celuilalt/ale celorlalţi.
În concepţia lor a comunica înseamnă a intra în rezonanţă cu
partenerul/partenerii din „orchestră”, ceea ce implică existenţa şi utilizarea unui
cod, a unor canale şi reţele comune pentru toţi participanţii, constrângere de care
depinde însăşi prezenţa comunicării.

2. Emiţătorul – cele 5 mărci ale puterii (influenţei) emiţătorului

Emiţătorul poate fi un individ, un grup sau o instituţie, caracteriza(ă) de posesia
unei informaţii, dublată de o motivaţie (o stare de spirit) şi de un scop, explicit
(alăturat mesajului) sau implicit (necunoscut de către receptor).
a) puterea recompensatoare, constând în capacitatea de a răsplăti (se include şi
satisfacerea unor dorinţe sau nevoi ale receptorului); de exemplu, profesorul are
capacitatea de a recompensa interesul, implicarea, performanţa elevului;

b) puterea coercitivă, care se referă la implementarea coerciţiei (a unor

constrângeri) în
ceea ce-l priveşte pe receptor şi este susceptibilă de a funcţiona atunci când acesta
din urmă nu se conformează tentativei emiţătorului de influenţare;

c) puterea referenţială, cea care presupune identificarea receptorului cu

emiţătorul, este
raportabilă la capacitatea emiţătorului de a constitui un model pentru cel căruia i
se
adresează;

d) puterea legitimă, care se fondează pe înţelegerea din partea protagoniştilor la

comunicare a faptului că emiţătorul are dreptul de a pretinde ascultare;

e) puterea expertului priveşte atribuirea unor cunoştinţe superioare emiţătorului,

care
au impact asupra sistemului cognitiv al receptorului (de pildă, localnicul ce oferă
informaţii unui străin).
 3. Mesajul – tipurile de semn; definiţia redundanţei; definiţia
feedback-ului
Mesajul presupune emiterea unei informaţii, prin semnale codificate, în direcţia
unei ţinte detrminate, cel mai adesea un interlocutor, fără retur obligatoriu. Dacă
acest retur există, ne situăm în sfera comunicării.

Desemnând fiecare un anumit tip de semn: index (sau indice), semnal, icon şi
simbol. Astfel: indexul este semnul care stabileşte o legătură directă cu
semnificatul (fumul, de pildă, indică prezenţa focului); semnalul constituie semnul
în care accentul cade pe acţiunea consecutivă (un stimul solicită întotdeauna un
răspuns); iconul prezintă o similitudine sensibilă cu un model/designata; simbolul
este semnul care realizează o serie complexă de asociaţii, înţelese convenţional ca
expresii ale gândurilor, emoţiilor sau sentimentelor

Redundanţa
Mesajul este „ameninţat” de apariţia unor factori perturbatori (de exemplu,
zgomotele) care îl pot deforma, distorsiona şi care sunt decelabili fie la nivelul
canalului, fie la cel al partenerilor la comunicare. Eliminarea acestei ameninţări
se realizează cu ajutorul redundanţei, care presupune repetarea unor semne sau
grupuri de semne ori folosirea mai multor semne în vederea îmbunătăţirii
receptării acestuia

Feedback-ul
Definită în diverse moduri, noţiunea de feedback semnifică, foarte succint, o
informaţie trimisă înapoi la sursă. Fenomen fundamental pentru gândirea
cibernetică, el desemnează întoarcerea, prin informaţie sau energie, a efectului
asupra cauzei sau a rezultatului (output) asupra datelor iniţiale (input).

4. Contextul
Contextul. Întrucât mesajul este purtător al unei semnificaţii legate de un fapt din
realitate, se impune luarea în considerare a contextului la care trimite.
Termen polisemic, contextul înglobează semnificaţiile dencotext, context social şi
context interpersonal (C. Baylon, 1991: 39). Cotextul (sau contextul
lingvistic/discursiv/verbal) se referă la înlănţuirea lineară a cuvintelor; pentru un
element al mesajului el este constituit din celelalte părţi ale acestuia. Un context
este numit social, în măsura în care conţine organizarea internă a unei societăţi,
cu tensiunile ei, cu diviziunile în subgrupe. Contextul interpersonal surprinde
relaţia dintre interlocutori, implicând prin
aceasta prezenţa elementelor psihologice (intenţii, credinţe, raţionalitate etc.).
În acest sens, sunt delimitate trei aspecte ale contextului (Catherine Kerbrat-
Orecchioni, 1991: 16; 1990).:
a) cotextul (l’environnement verbal), care, la fel ca în tipologia elaborată de C.
Baylon, reprezintă cadrul, mediul verbal;

b) paratextul (le para-texte), constituind elementul prozodic sau mimo-gestual

al comunicării (intonaţie deosebită, înclinare uşoară a capului etc.);

c) contextul (le contexte), care priveşte prezenţa referentului permiţând

identificarea decalajului între conţinutul enunţat şi denotatul căruia se pare a
i se aplica.

5. Trăsăturile comunicării
De la început trebuie să precizăm că specificitatea comunicării nu se rezumă doar
la trăsăturile pe care le vom semnala în continuare, ea putând fi decelată pe
parcursul întregii expuneri. Consideraţiile anterioare, care ilustrează
comunicarea ca act social, interacţiune, acţiune socială, validează dimensiunea
socială a acesteia.

Caracterizată de dinamism (în comunicare, nimeni şi nimic nu rămâne în acelaşi

punct incipient, nu este
inflexibil, imobil, static), comunicarea este considerată un proces deschis. Actul
comunicaţional este spontan şi creativ, orientat spre o stare de lucruri viitoare, în
permanenţă alta decât cea iniţială, astfel încât se poate afirma că el conţine
intrinsec schimbarea.

În altă ordine de idei, se menţionează caracterul autentic al actului de

comunicare, raportat la derularea lui efectivă şi calitativă şi constituit pe baza
următoarelor reguli (J-C. Abric, 2002: 193-194):

a) să asculţi (a lua în considerare punctul de vedere al celuilalt)

b) să observi (a acorda atenţie tuturor elementelor situaţiei de comunicare)
c) să analizezi (degajarea părţii de explicit de cea de implicit, a elementelor ce
constituie câmpul psihologic şi social determinant)
d) a controla (sesizarea calităţii şi pertinenţei mesajului, precum şi a proceselor
susceptibile de a parazita comunicarea)
e) să te exprimi (realizarea mesajului în funcţie de interlocutor şi de natura
obiectului
comunicării).

6. Comunicarea nonverbală – caracteristici; forme de manifestare;

funcţiile comunicării nonverbale în raport cu mesajul verbal
Definirea comunicării nonverbale trimite, în fapt, la ceea ce nu reprezintă ea, şi
anume o comunicare ce nu este verbală.
Aspectul formal al mesajului nu îl constituie limbajul articulat, ci imaginile şi
sunetele.
Comunicarea nonverbală este definită de o serie de particularităţi, după cum
urmează (J. Watson, A. Hill, 1993) :
a) comunicabilitatea – se porneşte de la premisa că orice comportament (chiar şi
folosirea unor obiecte) este purtător de semnificaţii şi oricărui comportament i se
pot atribui semnificaţii (inclusiv unele care nu există iniţial); de exemplu, gestul de
a oferi ceva unei persoane transmite informaţii despre ceea ce se aşteaptă sau se
doreşte de la persoana respectivă (părinţii care oferă copilului cărţi în dar
aşteaptă din partea lui o atitudine care să reflecte aplecarea spre studiu.

b) capacitatea de a fi contextualizată şi contextualizantă – prima trăsătură se

referă la necesitatea de a încadra mesajul nonverbal într-un context dat în vederea
interpretării lui, pentru a evita atribuirea unor semnificaţii inexistente sau diferite
de cele intenţionate; a doua calitate a comunicării nonverbale rezidă în faptul că
ea oferă contextul pentru desfăşurarea comunicării verbale (mesajul nonverbal îl
precizează pe cel verbal, determinându-i sensul).

c) gradul scăzut de fidelitate

- se datorează centrării acestei comunicări pe efecte şi persuasiune şi mai puţin pe
funcţia cognitivă a fiinţei umane.

d) determinarea culturală – este relativă la caracterizarea comportamentelor ca

fiindparticularizate şi nu universale, de exemplu, în anumite culturi copiii sunt
învăţaţi să-şi privească în ochi partenerul de comunicare (cultura americană), în
alte culturi acest fapt este considerat o lipsă de respect (cultura africană).
e) credibilitatea – se raportează la impactul comunicării, în sensul în care formele
de manifestare ale comunicării nonverbale (mimică, gestică, limbajul ochilor) au
un efect incontestabil asupra receptorului.
f) sincronismul comportamental – constituie o tendinţă de coordonare a
partenerilor la comunicare, condiţionată de existenţa unei aprecieri reciproce a
lor; se semnalează şi apariţia unui sincronism comportamental unilateral, în
situaţia de distanţă socială datorată statusurilor actorilor(tendinţa nu este
reciprocă, ci unilaterală, adică orientată de la individul cu status inferior spre cel
cu satus superior, niciodată invers).
Fidelitatea comunicării reprezintă capacitatea acesteia de a transmite mesaje
definite precis, cu referire
exactă la indivizi sau situaţii (Pânişoară, 2004:78-79).

g) importanţa canalului – în comunicarea nonverbală canalul deţine o varietate

de repertorii, corespunzătoare formelor sale de actualizare: expresia feţei,
limbajulochilor, limbajul trupului, contactul fizic etc. (contactul fizic poate sugera,
de pildă, o serie de factori ce conduc la semnificaţii diferite în interrelaţionarea
umană: afecţiune, dependenţă, agresivitate etc).

În general, într-o situaţie de comunicare dată asistăm la coabitarea aspectelor

verbal şi nonverbal ale actului comunicaţional, dar există cazuri care îl pun în
scenă doar pe al doilea. două funcţii primordiale îndeplinite de aceasta: de a
însoţi şi de a substitui comunicarea verbală. Dacă funcţia substituivă se exercită
în schimbul comunicaţional axat exclusiv pe codul imaginilor (de exemplu,
limbajul surdo-muţilor sau codul rutier), funcţia de însoţire a comunicării verbale
implică o explicitare prin câtevan subfuncţii.

Atunci când complementaritatea este orientată spre o finalitate persuasivă, mai

exact, când cadrul
nonverbal conferă mesajului verbal o semnificaţie ce ţinteşte planul afectiv al
receptorului, intervine funcţia de contextualizare sau a expresivităţii.

7. Comunicarea verbală – definiţiile limbii şi limbajului; funcţiile

limbajului (R. Jakobson); caracteristici comunicarea verbală scrisă;
caracteristici comunicarea verbală orală
În sens larg, comunicarea verbală poate fi definită drept tipul de comunicare ce
utilizează limbajul articulat, înţeles, în ştiinţele comunicării, ca sistem unitar de
semne prin intermediul cărora se vehiculează semnificaţii şi pentru care există
reguli de folosire. Întrucât codul pe baza căruia funcţionează este unul semiotic
(sistemul de semne şi regulile lor de combinare), considerăm necesară precizarea
conceptelor limbă, vorbire, limbaj.
Limbă – limbaj - vorbire

Dihotomia limbă – vorbire (langue/parole), centrală în teoria lui Ferdinand de

Saussure, situează, pe de o parte, limba, ca sistem relativ abstract de semne,
cunoştinţele colective, sociale organizate în sistem, iar pe de altă parte, vorbirea,
ca act individual de selecţie şi actualizare, ansamblul realizărilor lingvistice
concrete.

Raportul reliefează cele două funcţii esenţiale ale limbajului, de reprezentare şi de

comunicare. Adept al perspectivei funcţionale a limbajului, Roman Jakobson
stabileşte şase funcţii ale acestuia, în conformitate cu focalizarea comunicării pe:

a. context: limbajul are o funcţie referenţială ce vizează furnizarea de indicaţii

asupra
unei stări de lucruri;
b. destinator: asistăm la exercitarea funcţiei emotive a limbajului prin
exteriorizarea
ideilor, emoţiilor, dorinţelor celui care vorbeşte;
c. destinatar: în această situaţie funcţia limbajului este conativă, prin el încercând
să se
acţioneze asupra celuilalt cu scopul de a-i provoca o reacţie verbală, psihologică
sau
materială;
d. contact: este cazul în care intervine funcţia fatică a limbajului presupunând
posibilitatea de a stabili, prelungi sau întrerupe comunicarea;
e. mesajul însuşi: limbajul îndeplineşte o funcţie poetică ce constă în atribuirea
unor
calităţi intrinseci mesajului;
f. limbă: limbajul exercită o funcţie metalingvistică prin care obiectul mesajului îl
reprezintă însuşi codul folosit (limba).

Comunicarea verbală scrisă

Comunicarea verbală se actualizează sub două aspecte, scris şi oral, fiecare

distingându-se prin anumite elemente specifice, pe care intenţionăm să le
menţionăm în continuare.
Comunicarea verbală scrisă este guvernată de o serie de norme destinate să-i
asigure
o organizare bine definită şi o funcţionare particulară. Iată câteva asemenea
norme:

lungimea medie standard a frazei (15 – 20 cuvinte)

Stabilirea unui sistem normativ pentru comunicarea verbală corespunde

caracteristicilor ei, şi anume:
a) durabilitatea (spre deosebire de forma orală a comunicării verbale, cea scrisă
are proprietatea conservării, a continuităţii în timp; de aici decurge posibilitatea
de a fi supusă reactualizării, ceea ce implică, reţinerea ei);
b) capacitatea de a transcende spaţiul şi timpul (mesajul scris poate fi citit de mai
mulţi receptori, situaţi în locaţii geografice diferite ori în perioade temporale
diferite);

c) calitatea mesajului scris de a oferi posibilitatea alegerii momentului considerat

potrivit pentru lecturarea lui;

d) elaborarea etapizată (comunicarea verbală scrisă presupune o structurare într-

o succesiune de faze: pregătirea, comportând stabilirea obiectivelor, a rolului, a
audienţei a punctelor-cheie şi culegerea informaţiilor referitoare la subiect, la
audienţă, urmată de prelucrarea informaţiilor şi, în final, de
redactarea propriu-zisă; aceasta din urmă reflectă o progresie, marcată printr-o
configuraţie tripartită: introducere, cuprins, încheiere/concluzie).

Comunicarea verbală orală

Apreciată a fi cea mai frecventă actualizare a comunicării, forma verbală orală

este însoţită, de cele mai multe ori, de comunicarea nonverbală, aceasta
conferindu-i încadrarea corespunzătoare prin furnizarea elementelor de întărire,
nuanţare, motivare, aşa cum s-a relevat anterior.

La fel ca în situaţia precedentă, ne propunem ilustrarea particularităţilor acestei

forme de comunicare, după cum urmează:
a) proprietatea de a fi circulară şi permisivă (admite reveniri, detalieri, reluări);
b) caracter situativ (este un construct dinamic, din punct de vedere spaţial şi
temporal;
influenţată puternic de context, s-a dovedit că un mesaj este receptat diferit de
către
aceiaşi receptori, în funcţie de dispoziţia motivaţional, de factori ca stresul,
oboseala);
c) calitatea de a se situa sub incidenţa individualităţii oratorului;
d) deţinerea atributelor necesităţii (nevoia fiinţei umane de a interacţiona prin
comunicare) şi a aleatoriului (comunicarea orală oferă o mare proporţie de
elemente
întâmplătoare).

8. Comunicarea interpersonală – caracteristici ale comunicării in

grupurile primare; caracteristici ale comunicării în grupurile
secundare; liderul de grup
Definită drept comunicarea cu propria persoană, monologul intim, reflecţia
personală asupra propriei persoane, asupra relaţiei cu alţii şi cu mediul exterior,
comunicarea intrapersonală se particularizează prin câteva trăsături:

a individului, ale cărei surse sunt

complexul de influenţe trecute şi prezente, pe de o parte, şi interacţiunea
percepţiilor despre sine şi despre lume, pe de altă parte;

incipiul reducţionismului şi al concentrării

gândirii (în acest tip de comunicare funcţionează un limbaj esenţializat,
caracterizat
de economie);

structural;
rea ei presupune conjugarea codurilor lingvistic şi imagistic
(cuvintelor li se
asociază imagini).

Comunicarea în grupurile primare

În grupurile primare, desfăşurarea schimbului comunicaţional corespunde
aspectelor existenţiale fundamentale, specifice grupurilor mici:
solidaritatea/coeziunea, diferenţierea internă.
Comunicarea în grupurile secundare
Activitatea comunicaţională în grupurile secundare este structurată, planificată,
indiferent de interesele şi dorinţele participanţilor. Cadrul formal caracteristic
acestui tip de grup impune o anumită configuraţie reţelelor şi canalelor de
comunicare, ele fiind instituite oficial şi destinate a facilita atingerea scopurilor, a
coordona şi controla activităţile esenţiale.

Liderul de Grup
Un loc însemnat, în contextul interacţiunilor de comunicare intragrupale, îl ocupă
liderul, desemnat drept persoana care întruchipează şi se conformează cel mai
bine normelor grupului şi care exercită o putere sau o influenţă considerabilă în
grup. Prestigiul dobândit de către liderul unui grup este, deopotrivă, rezultatul
conformării lui faţă de norme şi al popularităţii şi simpatiei de care se bucură. În
general, el deţine un status social superior, drept pentru care liderul manifestă o
anumită putere şi o frecvenţă sporită de apelare (el are mai frecvent iniţiativa
interacţiunii, iniţierea comunicării cu un individ cu status inferior). Decurge, de
aici, calitatea lui de a gestiona o arie largă de contacte, atât
verticale, cât şi orizontale. Lazarsfeld (D. McQuail, 1999), introducând noţiunea
de lider de opinie, arată că acesta este mai informat, mai interesat şi mai motivat.
Orice grup are un lider formal, învestit cu o funcţie de conducere, şi unul informal,
reprezentând persoana care exercită realmente o mai mare influenţă în rândul
membrilor grupului.

9. Comunicarea directă – definiţie şi caracteristici

Definită ca schimb comunicaţional ce se grefează pe o interacţiune de tip faţă în
faţă, comunicarea directă este caracteristică grupului social mic. Ea are loc
frecvent în cel mai mic grup social posibil, diada, prin care se înţelege forma
fundamentală a grupului, cuplul interpersonal.

Comunicarea directă se particularizează prin desfăşurarea într-un context de

coprezenţă şi, în consecinţă, prin raportarea la un sistem comun de referinţe
spaţiotemporale.

Actualizarea ei rezidă într-un schimb comunicaţional de factură verbală şi/sau

nonverbală, ceea ce îi conferă specificitatea dialogicului, referitoare la
posibilitatea interlocutorilor de a utiliza referinţe simbolice în activităţile de
emitere şi de interpretare a mesajului. Funcţionarea comunicării directe atestă
prevalenţa ei, faţă de alte tipuri de comunicare, privind construirea şi menţinerea
relaţionărilor interindividuale, prin:

rii unei structuri de putere şi de control;

10.Comunicarea mediată şi mediatizată – definiţie şi caracteristici

Comunicarea mediată se defineşte prin propagarea mesajului cu ajutorul unui
canal care nu aparţine mass-media, iar comunicarea mediatizată implică
funcţionarea unui canal de difuzare a mesajului integrat în clasa mass-media.

Comunicarea mediatizată/de masă

Comunicarea mediatizată/de masă defineşte interacţiunea socială caracterizată de

plasarea actorilor la distanţă unul faţă de celălalt: distanţă spaţială şi temporală,
generată de contextele (spaţio-temporale) diferite în care evoluează fiecare, dar şi
distanţă socială, conferită de manifestarea unui decalaj în poziţionarea lor, în
funcţie de statusul fiecăruia. În acest context, canalul destinat transportării
mesajului şi, astfel, stabilirii contactului şi relaţiei intersubiective presupune
funcţionarea unei tehnologii sofisticate.

11.Comunicarea publică – definiţie

În vederea definirii comunicării publice ne raportăm la câteva perspective a căror
diferenţiere are la bază, simplificând lucrurile, apelul la mijoacele de comunicare
în masă şi pe care le vom expune în cele ce urmează.

O perspectivă, centrată pe discursul public, evidenţiază aspectul de interacţiune

verbală directă a acestui tip de comunicare şi este oferită de V. Marinescu.
Privită din acest unghi,
comunicarea publică pune în scenă un emiţător care se adresează mai multor
receptori (aceştia alcătuind publicul), urmărindu-le reacţiile (feedbackul
publicului) şi fără a face apella mijloace tehnice (presă, radio, televiziune).
 12.Perspectiva asupra comunicării în teoriile structuraliste din
lingvistică
Prima etapă în studiul lingvistic al comunicării se caracterizează prin orientarea
interesului cercetătorilor către analiza limbii ca suport pentru sens. Altfel spus,
semnul lingvistic ocupă un loc central în preocupările teoretice şi analitice
specifice acestei faze, fiind privit ca purtător al unui conţinut semantic, iar
diversele sale posibilităţi de combinare constituie în exclusivitate sursa de stabilire
a sensului unui mesaj.

Structuralismul
Lingvistica structurală are ca obiect de studiu limba, considerată în sine şi pentru
sine, ca structură logică şi semnificativă, suficientă sieşi, fără a se preocupa de
sensul atribuit actului de comunicare de către protagonişti. Limbajul este
actualizat ca obiect autonom, ca sistem închis şi formal de semne abstracte,
independent de subiecţii vorbitori şi de contextul socio-cultural. Este perceput ca
suport al gândirii, funcţia lui de comunicare fiind ignorată sau cel puţin lăsată în
plan secund.

13.Teorii în perspectiva sociologică asupra comunicării

Teorii ale comunicării de masă

Odată cu apariţia mass-media studiul comunicării vizează cu precădere

eficientizarea transmiterii informaţiilor şi cunoştinţelor ori exercitarea influenţei
şi persuasiunii prin anumite forme de comunicare (propaganda, publicitatea). Se
conturează, astfel o perspectivă sociologică asupra comunicării, prin contribuţiile
unor cercetători care îşi focalizează atenţia asupra comunicării de masă,
urmărind funcţiile mass-media în societate (de difuzare, de interpretare a
informaţiei, de realizare a consensului social, de
legitimare a normelor, de amuzament etc.). Abordarea sociologică a comunicării
este marcată de manifestarea a două tendinţe, curentul empiric şi curentul criti

În prima etapă a evoluţiei ei, cercetarea sociologică a comunicării stă sub semnul
celebrei întrebări-program a lui Lasswell, cei cinci W: Who – says what – to whom
– in wich channel – with what effect (Cine – ce spune – cui – prin ce canal – cu ce
efect).
 Modelul elaborat, cunoscut sub numele de modelul acului hipodermic, reflectă o
reprezentare lineară comunicării (de tipul stimul – răspuns sau cauză – efect), ca
transmitere unilaterală de la emiţător la receptor:

(cine) (ce spune) (prin ce mijloc) (cui) (cu ce efect)