Conversația

Conversaţia – metodă de instruire cu ajutorul întrebărilor şirăspunsurilor

în scopul realizării unor sarcini şi situaţii de învăţare.În raport cu
obiectivele urmărite şi cu tipul de activitate în care este integrată,
conversaţia, ca metodă, are următoarele funcţii:3

• euristică, de valorificare a cunoştinţelor anterioare ale copiilor pe o nouă

treaptă de cunoaştere (conversaţie de tip euristic);

• de clarificare, de aprofundare a cunoştinţelor (conversaţia de

aprofundare);

• de consolidare şi sistematizare (conversaţia de consolidare);

• de verificare sau control (conversaţia de verificare).

Ţinând cont de funcţia didactică pe care o poate îndeplini conversaţia,

aceasta poate avea mai multe variante:

conversaţia introductivă;

conversaţia de comunicare;

conversaţia de repetare şi sistematizare;

conversaţia de fixare şi consolidare;

conversaţia de verificare şi apreciere;

conversaţia finală.

Conversaţia introductivă se foloseşte pentru pregătirea psihologică a

elevilor, în vederea predării de noi cunoştinţe. În acest scop, pregătirea face
referire la mobilizarea atenţiei, la stimularea interesului şi a curiozităţii, la
reactualizarea cunoştinţelor.Conversaţia de comunicare se utilizează în
scopul transmiterii de noi cunoştinţe. Acest tip de conversaţie poate fi
folosit şi în situaţii diverse cum ar fi: pregătirea materialului didactic,
efectuarea de experimente, comentarea diverselor exemple sau situaţii
etc.Conversaţia de repetare şi sistematizare se utilizează în cazul reluării şi
repetării noţiunilor, în cazul desprinderii unor concluzii parţiale sau finale,
precum şi în cazul integrării noţiunilor

anterioare în structurile logice noi şi concretizarea acestora în diverse

situaţii.Conversaţia de fixare şi consolidare se aplică în mod curent la lecţie,
în vederea fixării ideilor importante ce rezultă din noţiunile
predate.Conversaţia de verificare şi apreciere vizează gradul de înţelegere
a noţiunilor predate, precum şi capacitatea de reproducere, de explicare şi
aplicare a cunoştinţelor dobândite la lecţie.Conversaţia finală se utilizează
pentru desprinderea concluziilor, după efectuarea unor excursii, vizite,
observaţii independente, dar şi după finalizarea unui conţinut
ştiinţific.Mecanismul conversaţiei constă într-o succesiune logică de
întrebări. Întrebările trebuie să păstreze o proporţie corectă între cele de
tip reproductiv-cognitiv (care este, ce este, cine, când) şi productiv-
cognitive (în ce scop, cât, din ce cauză).Ca metodă verbală, conversaţia
contribuie operaţional la realizarea obiectivelor urmărite, iar întrebările
constituie instrumentul metodei ce trebuie să satisfacă următoarele
cerinţe: să respecte succesiunea logică a sarcinilor de învăţare; să
stimuleze gândirea copilului orientând atenţia spre elementele importante,
dar neglijate, ale unei situaţii-problemă; să ajute copiii în a-şi valorifica şi
reorganiza propriile cunoştinţe, pentru a ajunge la noi structuri cognitive
prin întrebări ajutătoare, necesare rezolvării unor situaţii problematice; să
fie clare, corecte, precise; să nu sugereze răspunsurile; să nu supraestimeze
capacitatea de explorare a copiilor, respectând principiul „paşilor mici”.

Răspunsurile elevilor trebuie să fie: complete, să satisfacă cerinţele

cuprinse în întrebare; să dovedească înţelegerea cunoştinţelor matematice,
să fie motivate; să fie formulate independent.

Învăţătorul trebuie să creeze cât mai multe situaţii generatoare de

întrebări şi căutări, să dea posibilitatea copilului de a face o selecţie a
posibilităţilor de lucru, să recurgă la întrebări-problemă, să-i încurajeze
pentru a formula ei înşişi întrebări, să pună probleme. Întrebările de tipul:
„Ce ai aici?, „Ce ai făcut?”, „De ce?” pun copiii în situaţia de a motiva
acţiunea şi astfel limbajul relevă conţinutul matematic al acţiunii
obiectuale şi se realizează schimbul de idei.