Sunteți pe pagina 1din 14

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA FACULTATEA

DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE


Administrație Publică, Anul I, Sem. I

Administrația publică
între social, politic, juridic,
media, și reformă

Lector univ. dr. Petronela SCUTARIU

Student
Doru Grigore Tănăselea

SUCEAVA, 2019
Cuprins

Capitolul I
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ. DEFINIȚIE ȘI TRĂSĂTURI

I.1. Restructurarea profundă a administraţiei publice locale


I.2. Administraţia publică locală, trăsături, specificitate
I.3. Actul administrativ şi implicarea cetăţenilor în luarea deciziilor

Capitolul II
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ÎNTRE DIFERITE MEDII

II.1. Mediul social și Administrația


II.2. Mediul juridic și Administrația publică
II.3. Politicul din Administrație
II.4. Mass media în Administrație

CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE

Cunoașterea științifică a unei anumite materii presupune identificarea noțiunilor cu care


operează știința care are drept obiect materia respectivă, ca prin intermediul acestor noțiuni să se
dezvăluie esența fenomenului de cercetat.
Prezentarea unui punct de vedere asupra acestei noțiuni care să dea satisfacție exigențelor
științifice actuale, ne obligă mai întâi la o succintă analiză a fenomenului administrativ în
general. Normele dreptului administrativ în raport cu normele dreptului constituțional
“guvernează și orientează” reglementările juridice civile din sfera administrației publice, dând
sensul exercitării competenței organelor administrației de stat sau ale comunităților locale.
În orientările unor doctrinari asupra obiectului dreptului administrativ se pretinde ca dreptul
civil, dreptul muncii etc., reglementează conținutul competenței organelor administrației de stat
iar normele de drept administrativ reglementează doar modalitățile de exercitare a competenței
organelor administrației de stat.
Societatea omenească organizată în stat suveran are interesul, dar și calitatea ca între
persoanele fizice și juridice sa domneasca ordinea, înlăturând dezordinea, să păzească granițele
țării și securitatea statului, să asigure o instruire a populației, circulația cetățenilor, asigurarea
veniturilor bănești necesare acoperirii cheltuielilor funcționarii organelor sale, gospodărirea
domeniului public și alte necesității pentru buna funcționare a statului. Pentru realizarea acestor
sarcinii, statul înființează servicii publice, de menținere a ordinii, de educație, finanțe publice, de
pază a granițelor țării etc.
Toate aceste servicii publice, organizate într-un sistem de organe, alcătuiesc administrația
publică. Raporturile sociale dintre organele administrației publice, precum și dintre acestea și
particulari (persoane fizice ore și juridice) sunt reglementate de normele dreptului administrativ
și devin raporturi juridice de drept administrativ.
CAPITOLUL I
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ. DEFINIȚIE ȘI TRĂSĂTURI

Administrația publică poate fi înțeleasă, sub două aspecte și anume unul formal și unul
material. Sub aspect material, poate fi percepută ca fiind acea activitate de organizare a
executării și de executare în concret a legii și realizată prin actele specifice emise, adoptate și în
explicarea legii, realizată de autoritățile administrației publice în regim de putere publică. Iar din
punct de vedere formal, administrația publică reunește totalitatea autorităților administrației
publice.
Administrația publică se poate defini ca acea categorie a autorităților de stat constituită în
temeiul aceleiași funcții (forme) fundamentale de activitate executivă pe care o înfăptuiesc și
prin care se realizează, în mod specific, puterea publică. De asemenea administrația publica mai
poate fi definită și ca activitatea de organizare și de executare în concret a legii, cu caracter
dispozitiv și prestator, care se realizează în principal de organele administrației publice și în
subsidiar și de celelalte organe ale statului, precum și de organizații particulare și de interes
public.
Din definiție desprindem următoarele note dominante :
- Activitate realizată numai de autorități executive și administrative pe care le intitulăm
autoritățile administrației publice.
- Activitatea de aducere la îndeplinire a legii sau, după caz de organizare sau realizare efectivă a
serviciilor publice.
- Activitate ce se realizează în regim de putere publică, adică prin intermediul prerogativelor,
acordate de Constituție și legi, ce fac să prevaleze interesul public atunci când este în conflict cu
interesul particular.
Noțiunea de administrație publică (de stat) este importantă în studiul dreptului
administrativ și cel al științei administrației, deoarece sub aspect organic sistemul administrativ
este cel care înfăptuiește, în principal, activitatea executivă a statului, iar sub aspect funcțional
actul decizional administrativ reprezintă cea mai importantă formă concretă prin care se
manifestă autoritatea acestui sistem.
Administrația publică are următoarele caracteristici generale după cum urmează:
- reprezintă un sistem unitar ce reunește în cadrul ei, în baza relațiilor juridice (dintre care unele
sunt ierarhice), autorități, aflate pe diferite nivele ale organizării administrative, conduse de
guvern;
- activitatea executivă îndeplinită de ea este constituită din acțiuni de prescriere sau de dispoziție
- constituite din reglementări - și acțiuni de prestație, declanșate din oficiu sau la cerere, vizând
activitatea concretă de aplicare a legii în situații și asupra unor subiecte strict determinate (de
exemplu: stabilirea și încasarea impozitelor, sancționarea contravențiilor, emiterea autorizațiilor
de diverse feluri, școlarizarea elevilor, etc.);
- administrația este structurată funcțional și teritorial, fiind alcătuită din autorități publice și
instituții publice ce dispun de stabilitate instituțională și continuitate funcțională, necesare
îndeplinirii sarcinilor de durată și de moment care le revin;
- activitatea executivă este formalistă întrucât se realizează cu respectarea anumitor proceduri -
sub sancțiunea nevalabilității acțiunilor săvârșite cu încălcarea regulilor ce le guvernează - și, în
cea mai mare parte a ei, este și juridică prin efectele produse, adică prin drepturile și obligațiile
rezultate.
Activitatea de prestație se realizează prin acte juridice, dar și prin operațiuni materiale.
Administrația publică reprezintă ansamblul activităților Președintelui României,
Guvernului, autorităților administrative autonome centrale, autorităților administrative autonome
locale și, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se
aduc la îndeplinire legile, sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.
Din această definiție se desprind următoarele trăsături:
- este o activitate realizată în principal de autorități executive și administrative denumite generic
în dreptul administrativ autorități ale administrației publice;
- este o activitate de ducere la îndeplinire a legii sau, după caz, de organizare sau de realizare
efectivă a serviciilor publice;
- este o activitate ce se realizează în regim de putere publică, prin intermediul prerogativelor
constituționale sau legale ce fac sa prevaleze interesul public.
Din punct de vedere istoric, necesitatea administraţiei publice a rezultat ca un must do al fiecărei
etape istorice, raportată la particularităţile specifice fiecărei zone geopolitice. Statul modern,
creat ca formă supremă de organizare a vieţii sociale, s-a constituit pe structura unor organisme
locale străvechi – ginta, tribul, uniunile de triburi, democraţia militară, formaţiunile politice
prestatale din antichitate. Noţiunea de administraţie presupune desfăşurarea unor activităţi de
către o persoană, grupuri de persoane sau instituţii afectate interesului general al comunităţii.
Ca şi evenimente legislative relevante, ale evoluţiei administraţiei moderne putem nota: Legea
promulgată la 1864 de către Alexandru Ioan Cuza, privind organizarea comunelor urbane şi
rurale şi pentru înfiinţarea consiliilor judeţene; principiile şi formele administraţiei publice locale
în contextul României întregite adoptate la 24 iunie 1925 şi puse în aplicare începând cu 3 august
1929, prin care s-a realizat unificarea administrativa a întregului teritoriu romanesc;
amendamentele din 1929, au avut in vedere realizarea unei descentralizări administrative, prin
înfiinţarea unor instituţii noi, destinate să asigure o mai mare autonomie în viaţa locală. Ulterior
celor trei Constituţii adoptate de statul comunist, a fost emisă Legea nr. 2/1968 Legea privind
organizarea administrativ-teritorială a României, în baza căreia este organizată şi funcţionează şi
astăzi administraţia publică locală.
După evenimentele din 1989, s-a adoptat Constituţia României din 1991, Constituţia statului de
drept, care a statuat pluralismul politic, normele vieţii politice parlamentare, a stabilit principii
clare pentru instituţia prezidenţială.
În ceea ce priveşte administraţia publică locală, Constituţia din 1991 a instituit principiul
autonomiei publice locale şi descentralizării serviciilor publice. De asemenea, art. 20 prevede că
autorităţile administraţiei publice sunt Consiliile Locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.
Primarul are, potrivit legii, o dublă serie de atribuţii. Pe de o parte, reprezentant al colectivităţii
locale şi, în acelaşi timp, conducător de unitate administrativ teritorială, cu obligaţia de a
gestiona anumite servicii de stat. Deşi nu se află in raporturi de subordonare faţă de autorităţile
judeţene sau centrale, totuşi, Instituţia Prefectului are prerogative de autoritate coordonatoare, în
contextul cărora poate controla legalitatea unor decizii sau modul cum îşi exercită atributele
primarul, în calitate de conducător al administraţiei publice.
Constituţia adoptată în anul 2003, prevede ca principii de bază ale organizării administrative:
Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile
descentralizării, autonomiei locale si desconcentrării serviciilor publice. În unităţile
administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere
semnificativă, se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective, în scris şi oral, în
relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale si cu serviciile publice desconcentrate, în
condiţiile prevăzute de legea organică.

I.1. Restructurarea profundă a administraţiei publice locale


Începutul anilor ‛90 a fost marcat de importante schimbări politice şi economice în multe din
statele lumii, dar acest proces s-a făcut simţit, cu mai multe efecte, în fostele ţări comuniste din
Europa.
Succesul de care s-a bucurat economia de piaţă, eşecurile sistemului centralizat bazat pe
economia condusă „la comandă politică” şi ineficienţa întreprinderilor de stat, ca şi pierderea,
prin diverse forme, a puterii politice de către partidele unice au condus la căutarea unor forme de
guvernare mai potrivite, mai apropiate de interesele cetăţenilor respectivelor state.
Transformarea României, începând cu sfârşitul anului 1989, într-un stat democratic de drept,
bazat pe pluripartitism şi separarea puterilor, cu o economie bazată pe libera iniţiativă şi spirit
concurenţial, a determinat o schimbare radicală de concepte şi în domeniul organizării şi
funcţionării administraţiei publice.
In România, trecerea de la totalitarism la democrație a fost marcată prin adoptarea a două legi
foarte importante -Legea nr.69/1991 privind administraţia publică locală şi Legea nr.70/1991
privind alegerile locale şi prin articolele 119-121 din Constituţia României, adoptată în şedinţa
Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991.
Calitatea de membru al Uniunii Europene pe care o are România azi responsabilizează şi mai
mult administraţia publică faţă de cetăţeanul-contribuabil. Situaţie în care aceasta trebuie
susţinută să-şi îndeplinească rolul faţă de comunitatea locală, din cel puţin trei considerente de
natură economică, socială şi instituţională:
– economică: creşterea economică redusă şi diminuarea resurselor bugetare alocate
administraţiei publice; nevoia tot mai mare a sectorului privat de a avea alături un partener
flexibil pentru derularea proiectelor de parteneriat public-privat.
– socială: cetăţenii, ca beneficiari ai serviciilor publice sunt tot mai exigenţi şi nu acceptă ca
necesităţile lor să fie determinate în mod exclusiv de ceea ce le oferă administraţia;
– instituţională: integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană implică un alt mod de
administrare a serviciilor publice caracterizat nu numai de calitatea lor, ci şi prin respectul faţă
de cel ce poate acum să compare oferta naţională sau locală, cu cea din alte state; organizarea
puternic ierarhizată a acestora trebuie, prin restructurare, să lase locul unor noi tipuri
organizatorice, bazate pe structuri descentralizate.

I.2. Administraţia publică locală, trăsături, specificitate.


Teritoriul României, din punct de vedere administrativ, este organizat în următoarele
unităţi teritoriale: comuna, oraşul şi judeţul.
Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate.
Oraşele mai importante pot fi declarate municipii. Ele pot avea subdiviziuni administrativ-
teritoriale, a căror delimitare şi organizare sunt stabilite prin lege. În cadrul acestor subdiviziuni
se pot constitui autorităţi ale administraţiei publice locale.
Comunele oraşele şi judeţele sunt delimitate tot prin lege. Orice modificare a limitelor teritoriale
ale acestora, se poate efectua numai în temeiul legii şi numai după consultarea prealabilă a
cetăţenilor, prin referendum.
Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează pe baza
următoarelor principii: 1) autonomie locală; 2) descentralizarea serviciilor publice de interes
local; 3) alegerea autorităţilor administraţiei publice locale; 4) legalităţii; 5) consultarea
cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.
Aplicarea acestor principii nu trebuie să aducă atingere caracterului de stat naţional, unitar şi
indivizibil al României.
Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei
publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe
care le reprezintă, treburile publice.
Autonomia locală este exclusiv administrativă şi financiară.
Autonomia locală se referă la organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi la
gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului. Autorităţile
locale au dreptul să aibă iniţiativă în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date în mod
expres în competenţa altor autorităţi publice.
Autorităţile administraţiei publice centrale nu intervin în domeniile care nu ţin de competenţa lor
exclusivă, decât în cazul în care obiectivele acţiunii nu pot fi realizate de către autorităţile
administraţiei publice locale, fie cauza dimensiunilor, fie a efectelor pe care le-ar putea produce.
Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe
sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive.
Consiliile locale şi primarii, funcţionează ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă
treburile publice din unităţile administrativ - teritoriale în care funcţionează.
În fiecare judeţ se alege un consiliu judeţean, care coordonează activitatea consiliilor locale, în
vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.

I.3. Actul administrativ şi implicarea cetăţenilor în luarea deciziilor


Actul administrativ constituie principala formă juridică a administraţiei publice şi constă într-o
manifestare expresă de voinţa, unilaterală şi supusă unui regim de putere publică, precum şi
controlului de legalitate al instanţelor judecătoreşti, prin care se modifică şi se sting drepturi şi
obligaţii.
Conform caracteristicilor menţionate, actul administrativ se diferenţiază de celelalte categorii de
acte juridice, cum ar fi legile, hotărârile judecătoreşti, contractele etc., acte juridice unilaterale
care nu sunt emise în realizarea puterii de stat, operaţiuni productive etc.
Proceduri privind participarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite la procesul de
elaborare a actelor normative şi la procesul de luare a deciziilor – se referă la obligaţiile pe care
le au administraţiile publice: publicarea anunţurilor referitoare la actul normativ, transmiterea
proiectelor persoanelor care au solicitat informaţii despre ele, precum şi mediului de afaceri
interesat etc. De asemenea, legea stabileşte o perioadă pentru primirea în scris a propunerilor şi
sugestiilor referitoare la respectivul proiect, ca şi posibilitatea ca autorităţile publice interesate
să-l primească spre studiu sau avizare.
O legătură importantă cu cetăţeanul se obţine şi prin afişarea la sediul autorităţii publice a
anunţului legat de organizarea şedinţei publice sau prin publicarea în mass-media a acestuia, cu
cel puţin trei zile înainte de data dezbaterii.

Capitolul II
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ÎNTRE DIFERITE MEDII

II.1. Mediul social în Administrația publică


Societatea însăşi este o comuniune de oameni între care se stabilesc relaţii complexe ce
corespund realităţilor economice şi politice
Trăsătura esenţială a fiinţei umane este asociativitatea care exprimă însăşi experienţa de a fi a
omului. El nu se poate manifesta şi împlini decât împreună cu semenii săi
Din această perspectivă, fiecărei ţări, într-o etapă istorică dată, îi corespunde un tip concret de
administraţie publică.
Relaţia administraţie publică - mediu social imprimă o anumită „personalitate socială
administraţiei publice“, care se caracterizează prin următoarele:
- durata unei structuri administrative
- ritmul social
- mobilitatea şi dispersarea în spaţiu

Interdependenţa dintre mediul social şi administrativ creează un raport de


compatibilitate ce se poate manifesta în două forme:
- relaţia mediu social - administraţie este compatibilă, mediul fiind deschis la
influenţa acesteia sau este închis influenţelor sale;
- relaţia stabilită între scopul administraţiei şi intenţia publicului, opinia publică.
Relaţia mediu social - administraţie scoate în evidenţă „statutul sociologic“ al administraţiei,
întrucât administraţia publică, ca activitate de organizare, executare şi executarea în concret a
legii, trebuie să găsească soluţii pentru soluţionarea cerinţelor şi nevoilor cetăţenilor, prin
intermediul unor servicii publice eficiente, să se afle într-un dialog permanent cu cetăţenii,
prin instituţionalizarea unei forme de consultare şi
participare al acestora la administrarea treburilor publice.
Această relaţie poate însă să îmbrace şi forma respingerii influenţei mediului social, ceea ce se
poate materializa în exerciţiul puterii discreţionare al administraţiei, în competenţa sa de
apreciere a modului de acţiune, sau de satisfacere a unor servicii publice.
II.2. Mediul juridic și Administrația publică
Mediul juridic, sau dreptul ca sistem normativ, este un produs al statului, al organelor sale,
inclusiv administrative, care îşi manifestă acţiunea în mod relativ independent chiar asupra
autorităţilor care îl creează, acestea fiind obligate să se supună atât reglementărilor autorităţilor
superioare, cât şi propriilor reglementări.
Cu alte cuvinte, autorităţile publice au un câmp limitat de acţiune, în sensul că nu pot săvârşi
decât acele acte sau fapte juridice şi nu pot intra decât în acele raporturi de drept, pentru care legea le
conferă o competenţă determinată.
În acelaşi timp, pluralitatea, diversitatea şi volumul mare al structurilor administrative,
precum şi multitudinea şi varietatea acţiunilor executive întreprinse de acestea impun ordonarea
sistemului de organe şi coordonarea activităţilor, ceea ce numai reglementarea juridică o poate
realiza.
Relaţiile administraţiei publice cu mediul juridic se desfăşoară, în principal, în cadrul
dreptului administrativ.
Normele dreptului administrativ sunt acea categorie de norme juridice care conferă
administraţiei publice posibilitatea să se manifeste în raporturile de drept ca subiecte învestite cu
atribuţii de realizare a puterii executive. De aici rezultă că, dreptul administrativ determină existenţa
şi acţiunea administraţiei publice. Aceasta, la rândul ei, influenţează în mod hotărâtor dreptul
administrativ, deoarece majoritatea covârşitoare a normelor administrative sunt emise chiar de
administraţie sau la iniţiativa ei.
Având în vedere relaţiile atât de strânse dintre administraţia publică şi dreptul administrativ,
vom prezenta succint câteva elemente de specificitate ale normelor de drept administrativ.
Normele de drept administrativ, pe lângă trăsăturile generale comune oricărei norme juridice,
au anumite trăsături caracteristice.
În primul rând, normele dreptului administrativ sunt în exclusivitate produsul voinţei
autorităţilor publice legislative sau executive, iar nu a altor subiecte de drept, astfel încât ele nu pot fi
reguli recunoscute sau sancţionate de stat, ca în cazul cutumei şi al reglementărilor proprii ale
diverselor organizaţii sau asociaţii nestatale.
În al doilea rând, emiterea normelor de drept administrativ se face în exercitarea
prerogativelor de putere publică, nu ca în cazul persoanelor de drept privat care îşi pot reglementa şi
ele raporturile derivând din administrarea sau gestionarea patrimoniului propriu, în virtutea
capacităţii lor juridice de drept comun.
În al treilea rând, forţa de constrângere a statului, care garantează la nevoie aplicarea
normelor administrative, este exercitată chiar de autorităţile aparţinând sistemului executiv.
Pentru a evidenţia substanţa influenţelor exercitate de dreptul administrativ asupra
administraţiei publice, vom prezenta succint : clasificarea normelor de drept administrativ, izvoarele
dreptului administrativ şi anumite trăsături ale raporturilor de drept administrativ.
II.3. Politicul în Administrația publică
Relaţia mediu politic-administraţie se poate examina sub mai multe aspecte:
1) Administraţia publică şi regimurile politice
2) Administraţia publică, partidele politice şi grupurile de interese
3) Administraţia publică şi grupurile de interese sau de presiune
4) Participarea administraţiei publice la guvernare
5) Participarea funcţionarului public la viaţa politică
Din punct de vedere juridic, administraţia se defineşte ca ansamblul resurselor umane şi
materiale, care sub autoritatea Guvernului, are misiunea de a asigura executarea legilor şi de a
le aplica, la cazurile concrete şi la cerinţele vieţii sociale. Această din urmă definiţie confirmă
poziţia subordonată a administraţiei faţă de lege, ea, deţinând, totodată, prerogative de putere
publică care îi permit să se impună voinţei individului (particularilor). Administraţia, însă, nu
se confundă cu statul însuşi. Misiunile administraţiei nu sunt niciodată primare, ci secundare;
ele constau în a îndeplini sarcinile pe care organele fundamentale ale statului i le încredinţează.
În societatea contemporană, administraţia nu mai poate soluţiona problemele din sfera sa,
călăuzindu-se după precedente, bazându-se numai pe sisteme empirice; ea trebuie să fie
dinamică, creatoare şi să realizeze operativ obiectivele urmărite. Acest conţinut a devenit mult
mai complex, deoarece, în accepţiunea actuală, a administra implică mai întâi a prevedea, apoi a
organiza, a conduce sau a coordona, precum şi a controla. Ca urmare, este necesară punerea pe
baze ştiinţifice a procesului complex al administraţiei, îmbunătăţirea conţinutului şi structurii
acesteia, pentru a corespunde diverselor probleme ce reclamă o rezolvare promptă şi eficientă.
Acest proces de administrare trebuie să răspundă exigenţelor mereu sporite ale oamenilor,
favorizând reducerea costului diverselor activităţi şi rămânând în permanenţă sub controlul
opiniei publice.

II.4. Mass media în Administrație


Administraţia publică nu poate fi concepută fără comunicarea în interior şi exterior, fără
definirea principalelor noţiuni, concepte şi instituţii. În evoluţia sa, societatea a înregistrat
succese remarcabile în identificarea celor mai performante mijloace de expresie şi comunicare
Noţiunea mass-media provine din termenul „mass” de origine anglo-saxonă şi
„media”, de origine latină şi desemnează intermediarii care difuzează mesajele şi presupune trei
componente: suport, mesaj şi public de masă, care receptează mesajul
Ca urmare a impactului publicităţii asupra cetăţeanului, Consiliul Naţional al Audiovizualului
a stabilit normele generale pentru realizarea publicităţii în cadrul programelor audiovizuale,
care prevăd ca publicitatea:
- să fie loială şi onestă;
- să nu dăuneze intereselor receptorului mesajului publicitar şi să promoveze, nu să
descurajeze;
- cea destinată sau făcând apel la copii să evite prejudicierea intereselor acestora;
- operatorii mijloacelor de comunicaţie audiovizuală trebuie să respingă influenţele
beneficiarilor publicităţii, în privinţa structurii şi conţinutului programelor în care se inserează
mesajul publicitar;
- să nu conţină manifestări obscene contrare bunelor moravuri, să nu aducă prejudicii
demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei să nu incite la violenţă, ură naţională, rasială,
de clasă sau religioasă, să evite discriminările bazate pe rasă, sex, naţionalitate, să nu
stimuleze comportamente care aduc prejudicii sănătăţii şi siguranţei persoanei, protecţiei
mediului înconjurător;
- prezentarea publicităţii în limba română;
- este interzisă folosirea însemnelor naţionale;
- să nu facă apel la persoanele ce prezintă regulat jurnalele de ştiri;

Propaganda reprezintă „un ansamblu de metode folosite de un grup organizat cu scopul


de a face să participe, activ sau pasiv, la acţiunile sale, o masă de indivizi uniţi din punct de
vedere psihologic prin manipulări psihologice şi încadraţi într-o organizaţie”
Prin intermediul media se transmit mesaje publicului, determinându-i conduita, ceea ce
dovedeşte interdependenţa dintre media-politică, prin ceea ce reprezintă fenomenul complex
cunoscut sub numele de propagandă.
CONCLUZII

Pentru îmbunătăţirea calităţii actului administrativ se impune adoptarea unor măsuri care
să aibă în vedere :
– consolidarea şi lărgirea cadrului de participare a societăţii civile la procesul decizional,
asigurarea transparenţei actelor administrative şi comunicarea operativă cu cetăţenii;
– accelerarea procesului de descentralizare a serviciilor publice şi preluarea atribuţiilor de
administrare şi finanţare a acestora de către autorităţile administraţiei locale ;
– depolitizarea structurilor administraţiei publice locale şi eliminarea clientelismului politic prin
gestionarea corectă şi în permanenţă a carierei funcţionarului public, prin salarizare
corespunzătoare, stimularea şi asigurarea unor condiţii normale de lucru, respectarea principiului
stabilităţii şi continuităţii în muncă;
– managementul performant al administraţiei publice locale impune eficientizarea raporturilor
dintre administraţia publică locală şi cea de la nivelele judeţean şi central, aplicarea unitară a
sistemului de norme şi reglementări, crearea unui sistem informaţional integrat şi fundamentarea
politicilor economice, sociale, culturale etc. pe studii şi prognoze ;
De asemenea, în procesul de reformă a administraţiei publice locale trebuie să aibă în
vedere următoarele principii :
– autonomia locală ;
– asigurarea separării funcţiilor şi responsabilităţilor consiliului local şi ale primarului de cele ale
prefectului, având ca rezultat un management stabil ;
– unificarea resurselor administraţiei locale în vederea reducerii presiunii fiscale asupra
bugetului local ;
– scăderea resurselor alocate de la bugetul de stat şi creşterea ponderii veniturilor din taxele şi
impozitele locale ;
– asigurarea transparenţei în alcătuirea bugetelor locale, astfel încât cetăţenii să poată
supraveghea acest mecanism şi să poată solicita justificarea modului în care au fost cheltuite
fondurile ;
– cooperarea şi coordonarea între administraţia centrală, judeţeană, locală şi diferitele asociaţii în
scopul dezvoltării locale ;
– consultarea permanentă a cetăţenilor în problemele de interes deosebit prin organizarea
referendum-urilor şi a adunărilor publice ;
BIBLIOGRAFIE
1. Scutariu Petronela, Știința Administrației – curs pentru programul de studiu I.D.-
Universitatea Ștefan cel Mare din Suceava
2. Miulescu Nicoleta: Curs universitar, București, Universul Juridic , 2010
3. Tabără Vasile, Știința Administrație(text tipărit), București, Editura Universității
Naționale de Apărare Carol I, 2013
4. Constituția României, 21 nov. 1991, revizuită în 2003, în vigoare din 29 oct 2003,
data publicării în Monitorul Oficial

S-ar putea să vă placă și