Satele românești, cu biserici și case țărănești, cu cimitire și morminte străjuite de cruci, cu

ulițe și porți primitoare, sunt purtătoarele unui limbaj tainic și vizibil al tradiției, al
continuității fizice și spirituale ale acestui neam, sunt oglinzi ale sufletului românesc, în care
se arată astăzi, după caz, hărnicia sau delăsarea noastră, responsabilitatea sau indiferența.
Ei bine, aceste sate, fără oameni destoinici, creștini și iubitori de patrie, n-ar fi la fel de
autentice. De ce? Pentru că acești oameni, de la preoți la simpli țărani, de la primari la
muncitorii de pe câmpuri, de la gospodarii veritabili până la copiii de pe uliți, toți aceștia au
primit, păstrat și dat mai departe solia aceasta a credinței, a simplității, a apropierii de
Dumnezeu și de Cer.
Veșnicia s-a născut la sat, e incontestabil, dar, o dată cu veșnicia, s-au născut și oamenii cu
dor de veșnicie. Oameni care au știut să trăiască cinstit, oamenii care au știut să se bucure
de viață în cel mai autentic fel, oamenii care, înainte de muncă, griji și probleme, l-au așezat
de Dumnezeu. Oameni care au știut trăi frumos.
Un astfel de om se năștea în noaptea de Crăciun a anului 1914, în cătunul Mizieș(județul
Bihor). Părinţii săi, Constantin şi Maria, erau buni gospodari şi creştini respectaţi în sat
pentru cinstea şi vrednicia lor. Era unicul copil la părinţi şi, bineînţeles, aceştia voiau să-l
vadă ajungând un bun gospodar la casa lui şi un sprijin de nădejde la batrâneţe. Băiatul însă
se simţea născut pentru altceva, mai bun, însă satul si autenticitatea acestuia aveau să-l
însoțească pentru totdeauna. Iubea cartea, citise tot ce era de citit în micuţa biblioteca a şcolii
primare şi în aceea a bunului său învăţător, Savu Halbac. Dar, tocmai acum, la terminarea
celor şapte clase, a intervenit ceva, un eveniment-cheie, în viaţa copilului Traian Dorz, care
i-a schimbat traiectoria existentei sale.
La examenul de încheiere a celor şapte clase primare, susţinut la Beiuş în 7 iunie 1930, a
fost premiat, iar preotul care preda Religia, pentru răspunsurile exemplare la aceasta
disciplina, i-a dat ca premiu special cartea “Corabia lui Noe”, de preotul Iosif Trifa, din
Sibiu. Autorul era întemeietorul şi conducătorul pământesc al Mişcarii Oastea Domnului,
înfiinţată la 1 ianuarie 1923, la Sibiu, o lucrare de regenerare moral-spirituală a poporului
nostru în graniţele ortodoxiei străbune. Cartea l-a zguduit puternic pe proaspătul absolvent.
În 8 iunie, în duminica Rusaliilor, terminând lectura cărţii, simti că trebuie să-şi schimbe
viaţa, aşa cum autorul, în final, o propunea fiecărui cititor.
Printr-o scrisoare adresată centrului Oastei din Sibiu, îl ruga pe Părintele Iosif Trifa să-l
înscrie şi pe el în rândurile ostaşilor şi să-i trimită foaia “Oastea Domnului”, suplimentul
duhovnicesc al săptamânalului “Lumina Satelor”. Ambele erau redactate de către preotul
sibian. Începând de acum, acest copil devine un adevărat slujitor al Cerului, având această
chemare de a insufla tuturor un dor de simplitate, de origini, de sat, de Domnezeu.
De-a lungul existenţei sale zbuciumate, presărată cu scurte pauze, poetul a totalizat peste
şaisprezece ani de închisoare. În 1959, a fost condamnat la şaptesprezece ani de muncă
silnică pentru întreaga lui activitate. Decretul de graţiere generală din 1964 îi va reda
libertatea. Va fi însă supravegheat pas cu pas şi împiedicat sistematic să scrie şi să-şi
manifeste convingerile sale. Domiciliile forţate, chemările inopinate la organele de
securitate îl vor ţine mereu într-o stare de alertă. Interdicţiile devin acum şi mai supărătoare
şi umilitoare.
Nu mai vorbim de cele aproape 200 de poezii create în închisoare fie scriindu-le pe câte un
ciob de sticlă găsit din întâmplare şi apoi memorate, fie bazat numai pe memorie. În aceste
condiţii grele de neînchipuit, cu multe sacrificii, lipsuri şi riscuri de tot felul, au fost create
în închisoare şi lagare de muncă forţată ori în precarele pauze de libertate cele aproximativ
100 de titluri de lucrări.
 Unele volume din aceasta vasta opera cuprind eseistica
religioasă, meditaţii creştine, altele sunt nişte avântate
pledoarii pentru păstrarea credinţei, iar altele, povestiri pentru
copii – de toate vârstele. Poeziile sale totalizează un număr de
peste 5000 de titluri, la care se mai adaugă 7000 de proverbe
versificate, din înţelepciunea românească şi aceea a diferitelor
popoare.
În volumul “Locurile noastre sfinte” – o îmbinare fericită între
poezie şi proză – locurile, evenimentele şi personalităţile
istoriei noastre nu sunt văzute doar sub aspectul lor real. Poetul
scoate la lumină tocmai planul spiritual al acestora, făcându-ne
să vedem partea lor nevăzuta cu ochiul omenesc, dar care devin
palpabile prin ochiul credinţei. Astfel, toate aceste realităţi
primesc o dimensiune hieratică, devenind nişte uriaşe fresce în
catedrala istoriei noastre. Meşterul Manole, Avram Iancu,
Tudor Vladimirescu, Horia, Alba Iulia, Târgu Jiu, Curtea de Argeş, Mureşul, Oltul, bisericile
şi troiţele maramureşene, toate acestea se transformă în personaje sau în locuri emblematice
ale spaţiului nostru mioritic, ducându-ne în final spre Patria de dincolo de zare. În acest fel,
această carte-album se transformă într-un manual de educaţie a tuturor generaţiilor, autorul
devenind un pedagog naţional.
Cu toate ca poetul a cunoscut suferinţa pe toate treptele ei, el rămâne un poet al luminii, al
iubirii, al credinţei şi smereniei. Versurile sale îmbracă expresia imnului şi a odei sau devin,
când e cazul, cântec de luptă care apără drepturile lui Dumnezeu într-o lume în care cel rău
se sileşte să-l facă pe om să uite de Cer, de autenticitate, de liniștea unei seri pe prispa casei,
sub mirosul de fân proaspăt cosit, de tot ce e sfânt.
În noaptea spre dimineaţa zilei de 20 iunie 1989, Traian Dorz se întâlnea cu Cel pentru care
suferise atât de multe.Sufletul lui îşi anunţa plecarea la Domnezeu, de a Cărui întâlnire i-a
ars în dor nestins întreaga viaţă. El i-a luat de pe umăr crucea şi i-a asezat pe frunte
strălucitoarea cunună a biruinţelor.
Astfel de oamenii s-au născut la sat. Cu un dor nestăvilit de Veșnicie, de frumusețe de
sfințire.

”Și a făcut din gratiile închisorii, corzi.”