Sunteți pe pagina 1din 3

Cf Crețu, C (2011)

”Cele mai multe contribuţii de analiză teoretică pertinentă şi de metodologie relevantă pentru
constituirea domeniului politicii educaţiei au venit din sferele filosofiei, istoriei, sociologiei şi
politologiei. Dacă astăzi, politica educaţiei este un domeniu de studiu prin excelenţă
interdisciplinar, începuturile sale sunt legate de valorizările multidisciplinare ale cercetărilor,
relativ distincte, ale altor discipline. În continuare, vom face o scurtă trecere în revistă a
contribuţiilor domeniilor de studiu mai sus menţionate

1. Analizele filosofică şi cea socio-istorică au oferit o primă percepţie asupra complexităţii


mecanismelor care determină elaborarea şi transpunerea în practică a politicilor educative.
Spiritul politicilor educaţionale din antichitate şi până în epoca modernă a fost jalonat de
personalităţi ale filosofiei politice. Aici precizăm doar câteva repere istorice majore pentru
constituirea şi evoluţia acestui domeniu de cercetare.
Platon (427-347 î.e.n.) a descries
Aristotel (384-322 î.Hr.) a elaborat o tipologie a regimurilor politice (tiranie, oligarhie,
democraţie, monarhie, aristocraţie şi politeia). C
Comenius a fundamentat teoretic principiul educaţiei universale, la care se raportează astăzi
toate politicile educaţiei
John Locke a ilustrat, prin propria sa operă, conflictul care se poate stabili la nivelul ideatic,
între politică şi educaţie
J.J.Rousseau, care a pledat avantajele politicii educaţionale de reîntoarcere la natură, de
izolare socială a copilului ca soluţie de apărare atunci când societatea este coruptă sau
periculoasă pentru o fiinţă umană inocentă
John Dewey, a rezumat pragmatic întreaga teorie a curriculum-ului, argumentând că “o
şcoală ideală trebuie să reflecte o societate ideală”. Democraţia
Marxismul a influenţat filosofia educaţiei sub mai multe aspecte: a generat şi stimulat analiza
filosofică a educaţiei în ţările occidentale (Bowels şi Gintis, 1976), a determinat analiza unor
curricula din perspectiva reproducerii cunoaşterii legitimate de clasele dominante
Anarhismul reprezintă o formă extremă a individualismului în teoria politică asupra
educaţiei. Reprezentanţii anarhismului, ca Stirner, 1875, Proudhon, 1851,
Kropotkin, 1902, neagă legitimitatea autorităţii care se opune autonomiei individuale. Într-o
formă mai târzie de manifestare, ilustrată de Illich, 1976,
John Rawls a pledat, în cartea „O teorie a dreptăţii”, 1971, « justiţia » educaţiei din
perspectiva individualismului liberal şi în sprijinul dezavantajaţilor
Ronald Dworkin, 1977 propune o teorie politică asemănătoare cu cea a lui Rawls. Ideile lui
Dworkin, ca de exemplu, oamenii trebuie să aibă un tratament egal, dreptul trebuie să
stipuleze libertatea de exprimare, statul trebuie să intervină în sprijinul celor defavorizaţi prin
practica discriminării pozitive (affirmative action), sunt convertite deja în politici
educaţionale.
Paul Ricoeur recunoaşte în democraţie „o aventură etică”, iar în politică o formă de
dominaţie prin violenţă: „statul cel mai raţional, statul de drept, poartă cicatricea violenţei
originare a tiranilor făuritori de istorie”. Pe

2. Analiza sociologică a politicilor educaţionale

Astfel, funcţionalismul sociologic, fondat în reperele sal generale de E. Durkheim, 1895,


1922, teoretizează funcţia educaţiei de socializare a individului

Interacţionismul simbolic, reprezentat de G.H. Mead oferă explicaţii asupra constituirii


progresive, prin experienţă socială, a Sinelui sau Spiritului conştient de sine (Self).

Funcţionalismul sistemic susţine că orice sistem social determină comportamentul indivizilor


prin anumite modele de reprezentare, interpretare şi acţiune (pattern variables) pe care le
propune. Talcott Parsons preia teorie lui Durkheim asupra funcţiei de socializare a educaţiei şi
o dezvoltă pe linia rolului şcolii în internalizarea rolurilor sociale

Fenomenologia sociologică (A. Schutz, 1932) şi constructivismul fenomenologic,


demonstrază rolul educaţiei în construcţia realităţii (P.Berger şi Th. Luckmann, 1966).
Educaţia reprezintă un proces de transmitere sistematică sau metodică a semnificaţiilor
instituţiilor sociale către actorii potenţiali ai acestora. Educaţia familială, ca primă educaţie,
are rolul fundamental în orientarea întregii evoluţii ulterioare a individului. Deşi o resocializarea
poate avea loc şi mai târziu, ca schimbare de traiectorie, aceasta se petrece cu un
consum mare şi riscuri de decompensare, printr-un lanţ de rupturi ale unităţii Sinelui.
Educaţia are şi rolul legitimator a instituţiilor sociale, pentru că orice transmitere a
semnificaţiilor instituţionale implică proceduri de legitimare a instituţiilor.

Constructivismul structuralist, ilustrat de prestigiosul sociolog francez P. Bourdieu, 1987,


1989 explică relaţiile dintre diferite statusuri sociale prin distribuţia resurselor. Resursele pot
fi mobilizate în calitate de capitaluri în lupta sau în competiţia dintre indivizi. Aceste
capitaluri devin surse ale puterii în spaţiul social. Cele mai importante capitaluri sunt:
economic (bani, bunuri mobiliare şi imobiliare), cultural (distincţii, funcţii, diplome, obiecte
cu semnificaţie culturala –cărţi, obiecte de artă- precum şi scheme de reprezentare, de gândire
şi de acţiune) şi social (totalitatea relaţiilor de prietenie, rudenie, apartenenţă la o comunitate
profesională, ştiinţifică, de vecinătate, etc.).
P.Bourdieu preia conceptul de habitus, introdus în sociologie de E. Durkheim şi M. Mauss cu
semnificaţia de „stare profundă a fiinţei noastre morale”, „dispoziţie generală a spiritului şi a
voinţei” ce reprezintă finalitatea oricărei acţiuni educaţionale durabile. În teoretizarea
conferită de Bourdieu, habitusul este produsul unor acţiuni pedagogice, implicite sau
explicite, de inculcare exercitată de societate.

Specializarea analizei sociologice pe politici educaţionale s-a dezvoltat în postmodernitate


(după anii ’60). Cele mai utile contribuţii pentru abordarea analitică a conceptului au venit
din partea sociologiei educaţiei.
Astfel, într-o analiză a relaţiei dintre politicile şcolare şi schimbările instituţionale din diferite
state, M.Duru-Bellat şi A.Henriot-van Zanten, 1992, semnalau numărul redus de studii
sociologice pe această temă în Franţa, spre deosebire de SUA sau Anglia, unde politicile
educaţiei constituie una dintre principalele teme de investigaţie şi unde numele unor
prestigioşi cercetători sociopedagogi, ca J.Coleman şi respectiv, A.H.Halsey au fost asociate
cu reformele şcolare (p.20).
3. Actul de naştere al cercetării pedagogice a relaţiei dintre educaţie şi politică se
estimează că datează din anul 1957, când a apărut articolul lui D.Easton, “The function of
formal education in a political system”, în School Review, vol.65. Influenţa gândirii lui Easton
în ştiinţele politice s-a manifestat larg în SUA, dar limitat şi sporadic în Europa. Easton este
considerat reprezentantul teoriei sistemelor cibernetice (systemism) în ştiinţele politice.

Un alt moment important în constituirea analizei ştiinţifice a politicilor educaţionale a fost


publicarea, în 1965, a cărţii lui J.S.Coleman, “Education and political development” la
Princeton University Press.