Sunteți pe pagina 1din 81

LECT. DR.

ANA-MARIA ŢEPORDEI

GENETICA COMPORTAMENTULUI UMAN

CUPRINS

1. OBIECTUL DE STUDIU AL GENETICII COMPORTAMENTALE

2. LEGILE MENDELIENE ALE TRANSMITERII EREDITARE

3. DINCOLO DE TRANSMITEREA MENDELIANĂ

4. ELEMENTE DE GENETICĂ UMANĂ (I): ADN ŞI ARN

5. ELEMENTE DE GENETICĂ UMANĂ (II): CROMOZOMII. MALADII CROMOZOMIALE

6. EXPRESIA GENICĂ. ROLUL MECANISMELOR EPIGENETICE

7. SPECIFICUL CERCETĂRII ÎN GENETICA COMPORTAMENTALĂ (I): IDENTIFICAREA GENELOR

8. SPECIFICUL CERCETĂRII ÎN GENETICA COMPORTAMENTALĂ (II): HERITABILITATEA


TRĂSĂTURILOR

9. INTERRELAŢIA GENOTIP – MEDIU ÎN RAPORT CU ABILITĂŢILE COGNITIVE

10. INTERRELAŢIA GENOTIP – MEDIU ÎN RAPORT CU ALTE CARACTERISTICI PSIHOLOGICE


Unitatea de învăţare 1.
OBIECTUL DE STUDIU AL GENETICII COMPORTAMENTALE
Genetica comportamentală (eng. behavioral genetics) este un domeniu interdisciplinar, de
graniţă, între ştiinţele comportamentale şi genetică, aflat în plină ascensiune în ultimii 30 de ani, în special
şi datorită progreselor tehnice remarcabile din genetica moleculară care permit încercarea identificării
variaţiilor genetice implicate în determinarea trăsăturilor complexe ale indivizilor. Genetica
comportamentală, adică studiul determinanţilor genetici şi environmentali ai diferenţelor interindividuale, s-a
conturat ca domeniu coerent de studiu de mai demult, dar a fost remarcată şi adoptată mai serios de către
psihologi în ultimele două-trei decenii cu scopul de a înţelege mai bine atât etiologia tulburărilor psihice, cât
şi dezvoltarea psihologică normală. Importanţa căpătată de acest domeniu ştiinţific în ultimele decade se
vede şi din faptul că este un teren de interes comun pentru o varietate de cercetători din diferite arii de
specializare precum psihologia, psihiatria, genetica, neurologia, neuroimagistica, biochimia şi
endocrinologia, toţi interesaţi să înţeleagă cât şi cum (prin ce mecanisme) influenţează factorul genetic,
respectiv cei de mediu, trăsăturile şi comportamentul umane. Această interdisciplinaritate se va vedea şi pe
parcursul conţinutului acestui curs, în descrierea tehnicilor sau a unghiurilor de abordare în studiilor
întreprinse pe diferite teme de cercetare.

PREMISELE APARIŢIEI DOMENIULUI

A. Ca un scurt istoric al domeniului, amintim sintetic câteva dintre ideile prezentate de Loehlin
(2009) în capitolul de debut al unui volum colectiv de genetică comportamentală. Aşa cum H. Ebbinghaus
(1908) a spus despre psihologie că are un trecut lung, dar o istorie scurtă, acelaşi lucru îl putem spune şi
despre genetica comportamentală. Nu poate preciza nimeni cu exactitate momentul în care aceasta a
început să fie privită ca o disciplină ştiinţifică distinctă, dar momentul convenţional al debutului am putea
spune că este anul 1960, anul în care Fuller şi Thompson publică primul volum ştiinţific cu titlul Behavior
Genetics (Genetică comportamentală). De ce vorbi de un trecut lung? Pentru că încă din Antichitate era
recunoscut faptul că trăsăturile comportamentale sunt în parte moştenite şi pentru că tot de atunci datează
polemica în jurul „greutăţii” acestei influenţe genetice. Cât de mult este înnăscut şi cât dobândit? Aceasta a
fost discuţia necontenită de atunci şi până în epoca modernă, întâlnită cel mai adesea sub numele de
controversa ereditate-mediu (eng. nature vs. nurture). Figuri ilustrative şi cu un impact major pentru
fiecare dintre cele două „tabere” au fost Charles Darwin (1809-1882), pe de o parte, şi John Locke (1632-
1704) pe de cealaltă parte. Ch. Darwin, promotor al evoluţionismului, a adus în prim plan importanţa
factorului ereditar ca bază şi pentru comportamentele indivizilor umani, văzute ca fiind supuse aceloraşi
mecanisme evoluţioniste prin care variaţiile genetice sunt supuse procesului de selecţie naturală în urma
căruia rezistă şi sunt transmise acele gene care au permis adaptarea optimă a indivizilor la mediul lor
specific de viaţă. De cealaltă parte, J. Locke a fost unul dintre cei mai puternici susţinători ai importanţei
factorului de mediu, în special cei educaţionali, invocând metafora minţii umane ca o pagină albă pe care
cunoştinţele sunt scrise de mâna experienţei şi promovând ideea că toţi indivizii sunt de la natură egali şi
independenţi, societatea fiind un contract mutual acceptat pentru binele comun.
Mai târziu, în 1869, Francis Galton (1822-1911), contemporan cu G. Mendel şi vărul mai mic al lui
Darwin, a atras din nou atenţia asupra factorului genetic prin publicarea lucrării Hereditary Genius în care a
sintetizat studiile sale corelaţionale pe analiza a şase generaţii în familiile a 300 de indivizi geniali, în urma
cărora a subliniat ideea transmiterii ereditare a genialităţii. În baza studiilor sale de anvergură şi a ideilor
promovate, Galton este considerat „părintele geneticii comportamentale” (vom detalia mai mult în
unitatea de învăţare 9). Controversa ereditate-mediu a continuat şi în secolul XX, deşi psihologia a fost
multă vreme sub impactul puternic al behaviorismului şi al teoriilor aferentee asupra învăţării care, evident,
înclinau balanţa semnificativ în favoarea importanţei factorilor de mediu, prin susţinerea ideii că procesul
învăţării joacă rolul esenţial înn determinarea comportamentului uman (amintiţi-vă
vă aici de celebrele cuvinte
ale lui J.B. Watson). Abia o dată cu schimbarea de paradigmă din psihologie, alături de progresele
remarcabile din domeniul geneticii şi o dată cu apariţia primului volum ştiinţific de specialitate (aşa
( cum
spuneam, în anul 1960), genetica comportamentală a în început
ceput să atragă atenţia specialiştilor şi, de atunci,
să aibă o ascensiune remarcabilă.

IMPORTANT
După cum aminteam,, o bună bucată de vreme în psihologie teoria învăţării a furnizat explicaţia
predominantă a comportamentului, mediul fiind văzut ca determinant al acestuia. Este adevărat că pentru
toate caracteristicile studiate până acum în genetica comportamentală au ffost ost relevate influenţe
environmentale care explică o parte din varianţa diferenţelor interindividuale observate, dar acest lucru nu
înseamnă că mediul este singurul, sau nici măcar cel mai important factor care influenţează
comportamentul. Ideea conform că căreia
reia atât genele, cât şi mediul influenţează comportamentul a fost
iniţial percepută ca o perspectivă radicală, ca în final să se ajungă la ora actuală să fie teza
esenţială în cercetarea psihologică
psihologică. Această schimbare de perspectivă poate fi ilustrată
ilustrat prin următorul
exemplu:: cercetări din anii ’60 privind inteligenţa copiilor au arătat că, de exemplu, cei care aveau acasă
multe cărţi aveau de asemenea tendinţa de a avea performanţe foarte bune la şcoală, ceea ce a dus la
concluzia că, crescând numărul de ccărţi ărţi din casele copiilor se va produce şi o creştere a nivelului de
performanţă academică. Genetica comportamentală a arătat că acesta este doar un aspect dintr-o dintr imagine
mult mai largă. Părinţii cu un nivel de inteligenţă mai ridicat oferă copiilor lor nu doar un mediu mai
stimulator pentru dezvoltarea cognitivă a copiilor (de ex., mai multe cărţi în casă), ci şi genotipuri care
contribuie la obţinerea de performanţe şcolare mai ridicate şi, de asemenea, răspund/ reacţionează la
nivelul cognitiv al propriilor
lor copii, un nivel intelectual mai ridicat al acestora din urmă atrăgând
comportamentele adecvate (cu sensul de stimulative) ale celor din mediul familial (cf. DiLalla, 2004,2004 din
Prefaţă).

B. Pe lângă schimbarea de paradigmă din psihologie şi orientarea cer cercetării


cetării ştiinţifice şi pe
investigarea aportului factorilor genetici la determinarea trăsăturilor psihologice şi a comportamentului
uman, o altă premisă importantă pentru consolidarea terenului studiilor de genetică
comportamentală au fost descoperirile şi progresele remarcabile din domeniul geneticii (despre care
vom vorbi mult mai detaliat în unităţi de învăţare distincte).
Înţelegerea mecanismelor eredităţii a început o dată cu publicarea de către Gregor Mendel
(1822-1884), în anul 1866, a lucrării sale privind hibridizarea în care erau prezentate principiile de
transmisie ereditară, formalizate ulterior sub numele de legile mendeliene ale eredităţii.
eredităţii În 1905, biologul
englez William Bateson a folosit pentru prima dată termenul genetică pentru ntru studiul transmiterii informaţiei
ereditare şi al variaţiilor. În 1909, botanistul şi geneticianul danez Wilhelm Johannsen a introdus termenii de
genă (unitatea de bază a eredităţii), genotip (constituţia genetică a unui organism) şi fenotip (caracteristicile
fizice şi comportamentale ale unui organism). În 1910, în studiile sale pe musculiţa de oţet (Drosophila(
melanogaster), Thomas Hunt Morgan ((genetician şi embriolog american)) a localizat factorii mendelieni la
nivelul cromozomilor,, precum şi rolul jjucat
ucat de aceştia (cromozomii) în transmiterea ereditară, rezultate
pentru care în 1933 a şi primit premiul Nobel în fiziologie
fiziologie.
Dar materializarea „factorilor” ereditari vine abia cu 50 de ani mai târziu când este descoperită
structura dublu helicoidală a acidului dezoxiribonucleic (ADN). ÎÎn anul 1953, biologii şi geneticienii James
Watson (american) şi Francis Crick (britanic) publică în revista Nature descrierea structurii chimice a ADN-ADN
ului (suportul informaţiei
aţiei ereditare), realizare pentru care celor doi li ss-aa conferit premiul Nobel pentru
medicină şi fiziologie. În 1966 este descifrat codul genetic, decoperindu
decoperindu-se că un codon,, adică un triplet de
nucleotide (ademină, timină, citozină sau guanină)
guanină), codează un aminoacid, unitatea de bază a proteinelor.
proteinelor
Un moment crucial a fost iniţierea celui mai amplu proiect ştiinţific internaţional, Proiectul Genomului Uman
(the Human Genom Project, HGP)) care şi şi-aa propus să identifice toate genele umane şi să determine care
este secvenţa celor 3 miliarde de baze care compun ADN ADN-ulul uman. Proiectul a fost finalizat în 2003, în
cadrul acestuia fiind secvenţiat aproape complet genomul uman, deschizându
deschizându-sese astfel noi perspective în
cercetarea genetică şi în special în genetic
geneticaa moeculară. Au urmat şi alte proiecte internaţionale de
anvergură (proiectul HapMap, proiectul celor 1000 de genomuri) menite să investigheze şă să inventarieze
cât mai multe dintre polimorfismele (variaţiile genetice), inclusiv cele foarte rare, prezente la nivelul
populaţiei, permiţând astfel studii aprofundate de identificare a genelor sau a seturilor de polimorfisme
asociate cu diferite afecţiuni, trăsături sau comportamente (cf. Benga, 2007; Plomin, DeFries, Craig, &
McGuffin, 2003).

DE REŢINUT
Analiza genetică a comportamentului şi a trăsăturilor complexe include atât genetica cantitativă,
cantitativă
cât şi genetica moleculară,, aflate acum în complementaritate (deşi iniţial a existat o disjuncţie sau un
paralelism între galtonieni şi mendelieni, adică într întree adepţii celor două tipuri de abordări în studiile de
genetică). Genetica cantitativă,, în special prin studii transversale şi longitudinale pe gemeni şi pe adopţii,
încearcă identificarea şi estimarea heritabilităţii unor carcateristici, precum şi a factorilor de mediu care
influenţează modificarea sau stabilitatea acestora pe parcursul de dezvoltării,
zvoltării, fiind dublată de demersurile de
genetică moleculară ţintite pe identificarea variaţiilor genetice care determină sau influenţează acele ace
carcateristici şi diferenţele interindividuale în raport cu ele.. Pasul următor ar fi studiile studii de genetică
funcţională prin care se investigheză eză mecanismul prin care funcţionează genele identificate ca influenţând
acele caracterisici, adică mecanismele de reglare epigenetică, produsul expresiei genice şi traseul fiziologic
parcurs până la la caracteristicile
cteristicile fenot
fenotipice observate.

OBIECTUL DE STUDIU AL GENETICII COMPORTAMENTALE

Deşi denumirea de genetică comportamentală ne-ar ar putea induce în eroare făcându-ne


făcându să credem
că obiectivul principal al studiilor din domeniu ar fi să aducă în prim plan determinismul genetic al
trăsăturilor fenotipice complexe (de personalitate şi comportamentale), în realitate lucrurile nu stau deloc
aşa. Dimpotrivă, în cercetările întreprinse se urmăresc influenţele ambelor categorii de factori, atât genetici,
cât şi environmentali,, încercând a se discerne aportul specific al acestora, precum şi mecanismele prin
care aceştia acţionează în determinarea
inarea diferenţelor interindividuale. Pentru a citi şi înţelege conţinuturile
prezentate în acest curs cu „lentilele potrivite”, este foarte important de înţeles că optica geneticii
comportamentale nu este convergentă cu aşa aşa-numita controversă ereditate-mediu diu, în sensul că nu
se raliază la una din cele două tabere şi nu încearcă, cel puţin nu deliberat, să încline balanţa în favoarea
uneia dintre ele.
IMPORTANT
Caa principiu general al cercetării în domeniu, factorii genetici şi cei environmentali sunt văzuţi ca
fiind interrelaţionaţi.. Pe de o parte, factori de mediu pot influenţa factorii genetici şi vomm discuta în special
despre mecanismele epigenetice reglatoare ale expresiei genice genice. Dar,, pe de altă parte, şi unii factori de
mediu pot fi sub influenţa factorului genetic şi vom vorbim aici despre ceea ce este sintetizat în sintagma
nature of nurture, care se referă, de exemplu, la faptul că unele experienţe sau contexte environmentale ni
le alegem sau construim uim funcţie de predispoziţiile genetice
genetice, sau la faptul că sensibilitatea sau receptivitatea
noastră la influenţa factorilor de mediu (fie ei pozitivi sau negativi) este şi ea în funcţie de predispoziţiile
predispoziţi
genetice.

După cum veţi vedea pe parcursul cursului


cursului,, în toate cercetările descrise rezultatele şi concluziile
sunt discutate atât în termeni genetici, cât şi în termeni environmentali. Mai mult decât atât, maniera în care
se pun problemele de cercetare la ora actuală în genetica compo comportamentală
rtamentală implică investigarea detaliată a
ceea ce vom vedea că, în terminologia de specialitate, numim corelaţiile genotip-mediu, genotip respectiv
interacţiunile genotip-mediu. În mod oarecum paradoxal, cercetările din sfera geneticii comportamentale
au adus dovezi vezi semnificative ale importanţei factorilor de mediu în determinarea unor caracteristici
comportamentale,, rafinând şi acest concept prin investigarea a două tipuri de factori de mediu: comuni/
împărtăşiţi (eng. shared environment
environment) care se referă la factorii non-genetici similari ari pentru membrii unei
familii şi diferiţi/ neîmpărtăşiţi (eng. nonshared environment
environment) care se referă la factorii non-genetici
non specifici,
diferiţi pentru unul sau altul dintre membrii unei familii (de ex., grupul de prieteni)
prieteni).. Astfel înţelegem de ce,
de exemplu, copiii crescuţi la fel în cadrul unei familii ajung să fie la fel de diferiţi între ei ca şi faţă de copiii
crescuţi în alte familii.

DE REŢINUT
Trebuie menţionat foarte clar un aspect important: principalul obiect de studiu al geneticii
comportamentale a fost şi este în continuare analiza şi explicarea diferenţele interindivudale şi
nicidecum ale diferenţelor între grupuri socialesociale.. Şi mai important de înţeles este faptul că a demonstra
că diferenţele
ele interindividuale au o bază genetică nu implică faptul că diferenţele între grupuri sunt
determinate genetic (vorbim aici în special de grupuri diferite din punct de vedere rasial sau etnic). etnic) Din
cauza acestor confuzii şi a unor idei greşit înţelese şi greşit vehiculate s-au au creat în anumite momente
diverse polemici sau chiar reacţii negative în raport cu rezultatele relevate de unele studii din sfera geneticii
comportamentale (pentru mai multe detalii vezi Loehlin, 2009). Domeniul a fost unul controversat de-a
lungul timpului, unele idei fiind politizate şi imputate cercetătorilor. De ex
exemplu,, când la începutul secolului
XX statisticianul şi geneticianul R.A. Fisher (considerat ca fiind fondatorul geneticii cantitative)
cantitative a dezvoltat
multe dintre metodele statistice devenite acum clasice în metodologia studiilor de genetică genetic
comportamentală, unii critici (cu o agendă politică în spate) au acuzat faptul că aceste metode sunt utilizate
într-o manieră ştiinţifică incorectă şi părtinitoare pentru a susţine eugenia (Tabery & Griffiths, 2010).

GENETICĂ COMPORTAMENTALĂ ŞI PSIHOLOGIE EVOLUŢIONISTĂ

Întrucât ambele domenii au în vedere factorii genetici şi ereditatea ca determinanţi ai trăsăturilor


psihologice şi ale comportamentului uman, se impune aici o delimitare între cele două. Dar vom face acest
lucru foarte succint din două motive. Pe de o par
parte,
te, aveţi posibilitatea să parcurgeţi, dacă doriţi, o disciplină
distinctă numită chiar Psihologie evoluţionistă şi, pe de altă parte, deoarece există un volum ştiinţific
detaliat, în limba română, privind fundamentele şi problematica psihologiei evoluţion evoluţioniste
iste publicat de D.
David,
id, O. Benga şi A. Rusu în 2007 (vezi referinţele bibliografice).
Psihologia evoluţionistă este interesată de analiza adaptărilor comportamentale la scară temporală
evolutivă. Teoria evoluţiei formulată de Darwin pleacă de la variaţi variaţiile
ile apărute în interiorul unei populaţii,
variaţiile dintre membrii acesteia fiind datorate, măcar în parte, eredităţii. Dacă probabilitatea de a
supravieţui până la maturitate şi de a se reproduce este influenţată, chiar şi în cel mai mic grad, de o
anumită tă caracteristică, urmaşii supravieţuitorilor vor manifesta mai mult această caracteristică comparativ
cu generaţia părinţilor lor. Astfel, de la o generaţie la alta, caracteristicile unei populaţii se pot schimba
gradual astfel încât, după o perioadă sufi
suficient
cient de lungă de timp, efectul cumulativ al acestor schimbări va fi
atât de mare încât populaţiile vor deveni specii diferite
diferite. Contribuţia majoră a teoriei lui Darwin este principiul
selecţiei naturale referitor la „supravieţuirea celui mai adaptat” ((eng. survival of the fittest),
fittest deşi mai potrivită
ar fi formularea „reproducerea celui mai adaptat”. Aceasta deoarece simpla supravieţuire a indivizilor este o
condiţie necesară,
ecesară, dar nu şi suficientă întrucât esenţa transmiterii alelelor într-oo populaţie depinde
d de rata
de supravieţuire până la maturitate ate şi reproducere a urmaşilor (cf. Plomin et al., 2013). Reformulând,
fundamentală pentru procesul evolutiv este acea variaţie fenotipică care ne ajută să rezolvăm probleme
adaptative şi care are un substrat genetic, doar aşa putând fi transmisă descendenţilor.
Frecvent, psihologia evoluţionistă este considerată o ştiinţă de graniţă între psihologie şi biologie.
Aceasta deoarece principiile evoluţioniste prin prisma cărora este analizat sistemul psihic uman sunt su parte
integrantă a teoriei evoluţioniste, care, la rândul ei, este parte a biologiei. Mai precis, aceasta studiază
structurile cognitive care formează arhitectura minţii umane, structuri care sunt rezultatul procesului
evolutiv, adică au fost elaborate prin selecţie naturală pentru a rezolva probleme adaptative cu care s-au s
confruntat strămoşii noştri în mediul adaptării evoluţioniste. Aşa cum există o arhitectură anatomică a
organismului uman comună tuturor oamenilor, asigurând funcţionarea şi supravieţ supravieţuirea
uirea acestuia, tot aşa şi
mintea umană are o arhitectură general valabilă, variaţiile existente fiind fie zgomot (interindividuale şi care
nu afectează funcţionarea), fie patologie.

Psihologia evoluţionistă nu este o arie a psihologiei, ci o perspectivă asupra tuturor temelor


din psihologie.. Asumpţiile principale ale acesteia sunt că răspunsurile individului uman sunt mediate de
structurile cognitive şi că aceste structuri cognitive sunt rezultatul selecţiei naturale. Caracteristicile
fenotipului uman care, re, deşi psihologice, nu au legătură cu mecanismele procesului de evoluţie, nu
constituie obiectul de interes al psihologiei evoluţioniste, fiind abordate de psihologie sau genetică
comportamentală. Ca o analogie, toţi oamenii au inimă, organ vital pentru supravieţuire. Chiar dacă există
variaţii interindividuale legate de mărimea sau forma exactă a inimii, aceste caracteristici nu au un impact
major asupra funcţiei acestui organ pentru specia umană (cf. David, 2007).

Din perspectivă evoluţionistă, dezvoltarea unor structuri cognitive a avut rol adaptativ, prin output-
output
ul lor fie favorizând supravieţuirea şi crescând şansele de a avea mai mulţi urmaşi, fie având un rol direct în
competiţia pentru reproducere (de exemplu, anumite structuri cognitive care favorizează comportamentul
de autoîngrijire pot spori şansa în competiţia pentru reproducere prin sporirea atractivităţii fizice). Afectarea
reproducerii de către aceste mecanisme poate fi directă sau indirectă. Afectarea directă se referă la
dezvoltarea unor structuri cognitive care cresc şansa de supravieţuire (de exemplu, vederea în culori
pentru a identifica mai bine prădătorii). Afectarea indirectă se referă la structuri cognitive care cresc indirect
şansa de supravieţuire
uire şi reproducere (de exemplu, strcutura care ne împinge la a avea o poziţie mai bună
în ierarhia unui grup duce, indirect, la acces mai mare la parteneri şi resurse).
Există o suprapunere sau, mai bine zis, o intersectare vizibilă a psihologiei evoluţioniste
evoluţi atât cu
psihologia cognitivă, cât şi cu genetica comportamentală. În raport cu psihologia cognitivă este de reţinut
că ambele domenii sunt interesate de identificarea structurilor cognitive care generează răspunsurile
individului, doar că psihologia evoluţionistă presupune şi este interesată de acele structuri cognitive ca
rezultat al unui proces de evoluţie. De asemenea, genetica comportamentală este interesată de
contribuţia genotipului şi a mediului asupra diverselor elemente ale fenotipului, fără a implica
neapărat o perspectivă evoluţionistă
evoluţionistă.

IMPORTANT
Din acest unghi, distincţia esenţială dintre psihologia evoluţionistă şi genetica comportamentală
ţine de scala temporală de referinţă şi de specificitatea abordării influenţei factorului genetic şi al eredităţii.
Pe de o parte, aşa cum am văzut, psihologia evoluţionistă îşi propune să răspundă la întrebarea „care sunt
structurile cognitive care formează
ază arhitectura minţii umane şi pe care toţi oamenii le au prin natura lor?”.
Pe de altă parte, genetica comportamentală ca ştiinţă este interesată de răspunsul la întrebarea „într-un „într
mediu specific, în ce măsură diferenţele dintre indivizi pot fi explicatee prin diferenţe la nivel genetic?”.
Aceste diferenţe sau variaţii interindividuale nu implică neapărat adaptări şi se referă la acele variaţii
fenotipice care nu au neapărat un impact fundamental la nivelul speciei umane. Mai mult, după cum vom
vedea, genetica
etica comportamentală este interesată de identificarea oricărui tip de variaţie genetică inclusiv
cele care, nu doar că nu au neapărat un caracter adaptativ la nivelul speciei, ci nu sunt nici măcar
transmise ereditar, dar care ne ajută să înţelegem difere
diferenţele
nţele fenotipice interindividuale observate.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Benga, O. (2007). Fundamente de genetică umană. În David, D., Benga, O., & Rusu, A.S., Fundamente de
psihologie evoluţionistă şi consiliere genetică. Editura Polirom, Iaşi (pp. 115-133)
David, D. (2007). Fundamente ale psihologiei evoluţioniste. În David, D., Benga, O., & Rusu, A.S.,
Fundamente de psihologie evoluţionistă şi co consiliere genetică. Editura Polirom, Iaşi (pp. 53-81)
53
David, D., Benga, O., & Rusu, A.S. (2007). Fundamente de psihologie evoluţionistă şi consiliere genetică.
Editura Polirom, Iaşi
DiLalla, L.F. (Ed.) (2004). Behavior genetics principles. Perspectives in development, personality, and
psychopathology:: American Psychological Association
Loehlin, J.C. (2009). History of behavior genetics. In Kim, Y.K. (Ed.), Handbook of behavior genetics (pp. 3-
11): Springer, New York
Plomin, R., DeFries, J.C., Craig, I.W., & McGuffin, P. (Eds.) (2003). Behavioral genetics in the postgenomic
era:: American Psychological Association
Plomin, R., DeFries, J.C., Knopik, V.S., & Neiderhiser, J.M. (2013). Behavioral Genetics (6th Edition):
Tabery, J., & Griffiths, P.E. (2010). Historical and philosophical perspectives on behavioral genetics and
developmental science. In Hood, K.E., Halpern, C., Greenberg, G., & Lerner, R.M. (Eds.), Handbook of
developmental science, behavior, and genetics (pp. 41-60): Blackwell Publishing
Referinţă obligatorie:
Ţepordei, A.M. (2018). Genetica comportamentului uman uman.. Manual pentru Învăţământ la distanţă, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Unitatea de învăţare 2.
LEGILE MENDELIENE ALE TRANSMITERII EREDITARE

G. MENDEL (1822-1884) ŞI...BOBUL DE MAZĂRE

Înţelegerea mecanismelor eredităţii a început o dată cu publicarea de către călugărul Gregor


Mendel în 1866 a lucrării sale privind hibridizarea în care erau prezentate principiile de transmisie ereditară,
formalizate ulterior sub numele de legile mendeliene ale eredităţii. Fiu de fermier, el este preocupat de
hibridarea plantelor. În 1843 intră la mănăstirea catolică din Brno (în Cehia de astăzi) unde, în perioada
1856-1863, acesta a cultivat şi studiat peste 28.000 de plante de mazăre (Pisum sativum) în grădina
mănăstirii, analizând transmiterea la generaţii succesive a următoarelor caractere ereditare: forma şi
culoarea boabelor (de exemplu, netede sau zbârcite, verzi sau galbene), ale păstăilor, ale florilor (de
exemplu, axiale sau terminale, cu petale albe sau violete) şi mărimea tulpinilor (de exemplu, înalte sau
pitice).
1. Prima lege menedeliană - legea segregării. Monohibridarea reprezintă încrucişarea între
două organisme care diferă între ele printr-un singur caracter ereditar. Pentru descoperirea acestei prime
legi, Mendel a încrucişat două tipuri de mazăre: unul cu bob neted şi unul cu bob zbârcit. În prima generaţie
el a obţinut doar plante cu bob neted. În baza experimentelor sale, Mendel a concluzionat că pentru fiecare
trăsătură (de exemplu, aspectul neted sau zbârcit al bobului de mazăre), la fiecare individ, există două
„elemente” şi că acestea se separă în timpul procesului de reproducere. Urmaşii primesc câte un element
din cele două de la fiecare părinte, iar dacă cele două elemente moştenite sunt diferite, se manifestă numai
unul. Acesta îl poate „domina” pe celălalt (de exemplu, aspectul neted al bobului), ceea ce face ca
trăsătura să fie vizibilă la individ chiar dacă are doar un astfel de element dominant. Un element
nondominant, sau recesiv (de exemplu, aspectul zbârcit), se poate exprima doar dacă ambele elemente
moştenite de individ sunt recesive. Aceasta este prima lege mendeliană – legea segregării – sintetizată
grafic în figura de mai jos (Figura 1), unde în prima generaţie avem doar plante cu bob neted (Aa), iar din
încrucişarea ulterioară a acestora obţinem 3 plante cu bob neted (AA, Aa, aA) şi una cu bob zbârcit (aa).

Figura 1. Exemplu de transmitere a formei bobului de mazăre. Forma netedă este caracterul dominant (A), iar forma zbârcită
este caracterul recesiv (a).
IMPORTANT
Abia cu peste 30 de ani mai târziu ideile lui Mendel au fost luate în serios, iar „elementele” de care
el vorbea sunt de fapt ceea ce noi cunoaştem astăzi sub numele de gene,, unităţile de bază ale eredităţii.

Dar aceste legii nu se aplică doar acestei cacaracteristici


racteristici (forma bobului) şi doar mazării, ci se aplică
şi altor caracteristici ale altor organisme vii. De exemplu, prin încrucişarea plantelor de mazăre cu bobul de
culoare galbenă (GG) cu cele cu bobul verde (vv), ), în prima generaţie se obţin doar plante cu bobul galben,
deducând astfel că gena G pentru culoare este dominantă. Sau încrucişând plante cu tulpina înaltă (TT) cu
cele cu tulpină scurtă (tt), în prima generaţie se obţin doar plante cu tulpina înaltă, ce ceea
ea ce indică faptul că
gena T pentru tulpină înaltă este dominantă, iar gena t este recesivă. Există posibilitatea ca unele gene să
aibă o singură formă la nivelul unei specii, dar studiile despre ereditate se focalizează pe genele cu diferite
forme (diferenţe
enţe care pot cauza, de exemplu, aspectul neted sau zbârcit al bobului de mazăre de mai sus,
sau cele care determină la oameni o anumită boală sau nu).

IMPORTANT
Formele alternative ale unei gene se numesc alele. Combinaţiaombinaţia alelelor unui individ constituie
genotipul acestuia, iar trăsăturile sale observabile poartă numele de fenotip. Alelă dominantă este o
alelă care produce acelaşi fenotip indiferent dacă sunt prezente una sau două copii. Alelă recesivă este o
alelăă care produce un anumit fenotip numai dacă sunt prezente ambele copii. Problematica esenţială,
centrală a eredităţii în ştiinţele comportamentale este înţelegerea măsurii în care diferenţele de genotip
explică diferenţele fenotipice, adică diferenţele obs
observabile între indivizi.

Schemele de transmitere ereditară de mai sus sunt uşor de identificat şi la oameni, mai ales în
transmisia unor maladii monogenice (eng. single-gene disorder), adică determinate de o singură genă,genă fie
autozomale (gena este situată pe un autozom, adică pe un cromozom nonsexual), fie heterozomale (gena
este situată pe un heterozom, adică pe un cromozom sexual). Vom analiza mai jos două ouă exemple de astfel
de maladii cu transmitere ereditară
editară - boala Huntington şi fenilcetonuria - care, deşi diferite şi aparent
complicate, pot fi explicate pe baza legităţi
legităţii simple, cea a segregării, formulate de Gregor Mendel încă din
1866.

BOALA HUNTINGTON

Aceasta este o boală degenerativă care se manifestă de obicei la maturitate, prin schimbări în
personalitate, uitare şi mişcări involuntare, urmând ca în următorii 15 15-2020 de ani să ducă la pierderea
completă a controlului motor şi a funcţionării cognitive. Pentru o prezentare mai detaliată şi o mai bună
înţelegere a mecanismului acestei boli, puteţi accesa link
link-ul
https://www.youtube.com/watch?reload=9&v=IuSaXiRVqg0
https://www.youtube.com/watch?reload=9&v=IuSaXiRVqg0. Studiul bolii a indicat un puternic pattern de
transmitere ereditară: persoanele afectate aveau un părinte de asemenea cu această boală şi aproximativ
jumătate dintre copiii unui părinte
ărinte afectat prezentau boala. S
S-aa descoperit că boala Huntington este dată de
o genă dominantă situată pe cromozomul 4. Cel mai frecvent, părintele afectat are o genă dominantă (o
vom coda H) şi una recesivă, normală (h). Părintele neafectat are două gene recesive (hh). Urmaşul lor va
avea sigur o genă recesivă (h) de la părintele neafectat, dar are 50% şanse să primească gena dominantă
(H) de la părintele bolnav. Aşa se explică, aşadar, de ce toţi indivizii cu boala Huntington au un părinte
afectat de boală şi de ce părintele afectat are 50% şanse de a transmite copilului boala sa. Mai mult decât
atât, această boală letală persistă la nivelul populaţiei deoarece ea nu se manifestă decât la mijlocul vârstei
adulte, adică după ce majoritatea indivizilor ajung la reproducere şi ajung să procreeze (deşi acum se
poate depista dacă fătul are gena dominantă a bolii). Schema transmiterii ereditare este ilustrată mai jos în
Figura 2.

Figura 2. Transmiterea ereditară a bolii Huntington (eng. HD; Huntington disease). Sursa: Plomin et al., 2013, p. 10

50% HD 50% Unaffected


nnnnUnaffected
FENILCETONURIA

În anii ’30 un biochimist norvegian a descoperit un exces de acid fenilpiruvic în urina a doi fraţi cu
retard mental şi a presupus că această problemă era datorată unei perturbări în metabolismul fenilalaninei
(unul dintre aminoacizii esenţiali în formarea proteinelor). Imediat după aceea, acelaşi exces de acid
fenilpiruvic a fost observat şi la alte persoane cu retard mental, de aceea acest tip de retard este cunoscut
sub numele de fenilcetonurie. Gena care codează enzima fenilalanină hidroxilază este situată în
cromozomul 12 şi transformă aminoacidul fenilalanină în tirozină. Alele care sunt asociate cu manifestările
bolii reduc activitatea acestei enzime, astfel fenilalanina se acumulează și devine toxică mai ales pentru
celulele nervoase. Pentru mai multe detalii şi explicaţii puteţi accesa link-ul
https://www.youtube.com/watch?v=fEskozgItx0.
Şi această boală este transmisă în familie, dar pattern-ul ereditar este diferit de cel al bolii
Huntington. Dacă un copil din familie are boala, riscul ca şi fraţii acestuia să o dezvolte este de 25%, deşi
părinţii înşişi pot să nu fie afectaţi. Un alt detaliu important observat este acela că atunci când părinţii sunt
înrudiţi genetic (sunt rude de sânge), de exemplu în căsătoriile dintre verişori, este mult mai probabil ca ai
lor copii să aibă fenilcetonurie. De ce? Spre deosebire de boala Huntington, fenilcetonuria este dată de
prezenţa a două alele recesive (pe care le vom nota cu p). Pentru ca urmaşii să fie afectaţi, trebuie să
moştenească de la ambii părinţi câte o genă recesivă; dacă de la un părinte primeşte gena dominantă (pe
care o vom nota cu P), copilul nu este afectat de boală, dar este purtător, adică el poate transmite mai
departe, urmaşilor săi, gena recesivă. Copilul are 50% şanse să primească gena recesivă de la un părinte
purtător şi 50% şanse să o primească pe a doua de la celălalt părinte purtător, adică 25% şanse să le
primească pe ambele simultan şi să fie afectat de boală. Schema transmiterii ereditare este ilustrată mai
jos în Figura 3.

IMPORTANT
Dacă un părinte este afectat, iar celălalt este purtător, riscul ca urmaşii să fie afectaţi creşte la
50%. Identificarea genelor poate determina dacă un părinte este purtător şi dacă fătul este afectat. În multe
ţări testele de screening pentru nou
nou-născuţi
născuţi pot determina dacă există un nivel ridicat de fenilalanină în
sânge, iar diagnosticarea timpurie a fenilcetonuriei ajută la prevenirea retardului prin recomandarea unei
diete stricte
ricte cu un nivel scăzut de fenilalamină.

Figura 3.. Transmiterea ereditară a fenilcetonuriei ((eng. PKU; Phenylketonuria). Sursa: Plomin et al., 2013, p. 11

IMPORTANT
Cele două boli detaliate mai sus au fost discutate în principal pentru a înţelege mai bine mecanismul
transmiterii mendeliene a acestora. În continuare prezentăm succint şi exemplificăm principalele tipuri de
maladii monogenice mai frecvent întâlnite în populaţia umană:
a. Maladii autozomal-dominante
dominante. Sunt determinate de o genă mutantă dominantă situată pe una
dintre perechile de cromozomi 11-22 22 (autozomi). Individul afectat are cel puţin un părinte afectat, iar
gena mutantă poate fi transmisă şi moştenită de ambele sexe. Din cauza segregării independente
a alelelor în timpul diviziunii meiotice, persoanele afectate au un risc de 50% de a transmite copiilor
lor gena mutantă dominantă. Exemple
Exemple:: boala Huntington, hipercolesterolemia familială, polipoza
colonică, sindromul Marfan, distrofia miotonică, neurofibromatoza, acondroplastia, cancerul la sân
BRCA1 şi BRCA2, cardiopatia hipertrofică familială, scleroza tuberoasă
tuberoasă.
b. Maladii autozomal-recesive
recesive. Sunt determinate de o genă mutantă recesivă situată pe una dintre
perechile de autozomi şi au o ocurenţă mult mai mică decât a celor dominante. Aceasta deoarece
un caracter recesiv se manifestă doar în condiţii de homozigoţie (adică prezenţa a două gene
recesive), iar dacă maladia determinată de gena recesivă este severă severă,, probabilitatea ca purtătorii
homozigoţi să supravieţuiască până la reproducere este mică. La indivizii heterozigoţi pentru o
alelă recesivă deficienţele enzimatice sunt compensate în proporţie de 50%, ceea ce poate face ca
aceştia să fie normali la nivel
nivelul fenotipului clinic. O condiţie autozomal-recesivă
recesivă poate fi transmisă
de-aa lungul mai multor generaţii de purtători, până când apare şansa ca doi purtători să se
împerecheze, existând astfel riscul ca fiecare copil al lor să fie afectat. Exemple: fenilcetonuria,
albinismul, siclemia, fibroza chistică, boala Wilson, betatalasemia
betatalasemia.
c. Maladii heterozomale sau X-linkate dominante sau recesive. Sunt determinate de o genă
mutantă situată pe heterozomul X. În acest tip de maladii, datorită distribuţiei asimetrice a
cromozomilor sexuali la cele două sexe (femeile XX, bărbaţii un singur X), transmiterea şi
moştenirea se vor face diferenţiat. Astfel, în cazul unei maladii X X-linkate
linkate dominante,
dominante aceasta se
manifestă mai puţin critic şi cu o mai mare variabilitate la feme
femeii decât la bărbaţi. Un bărbat afectat
de o astfel de maladie nu va avea nici un fiu afectat, dar toate fiicele sale vor fi afectate. În ceea ce
priveşte maladiile X-linkate
linkate recesive, două caracteristici esenţiale sunt acelea că bărbaţii sunt
afectaţi aproape
pe în exclusivitate şi că lipseşte complet transmiterea de la tată la fiu. Exemple:
distrofia musculară, boala Fabry, sindromul X X-fragil,
fragil, boala Duchenne, albinismul ocular, cecitatea
cromatică. (cf. Rusu et al., 2007
2007)

2. A doua lege mendeliană – legea segregării independente a perechilor de caractere. caractere


Evident că hibridarea organismelor poate fi mult mai complexă, fiind încrucişate exemplare care diferă prin
două sau mai multe caractere ereditare. Pentru descoperirea celei de-aa doua legii, Mendel s-a s folosit de
dihibridare, adică de hibridarea exemplarelor care difereau prin două caractere ereditare. El a încrucişat
două tipuri de mazăre: de exemplu, un tip cu bob neted şi galben (NNGG) şi un tip cu bob zbârcit şi verde
(zzvv). Prima plantă formează gameţ
gameţii de tipul NG, iar a doua de tipul zv. În prima generaţie se formează
doar plante cu bobul neted şi galben (NzGv). În a doua generaţie se formează plante de patru tipuri: cu bob
neted şi galben, cu bob neted şi verde, cu bob zbârcit şi galben şi cu bob zbâ
zbârcit
rcit şi verde. Raportul numeric
dintre celee patru tipuri de plante este 9 : 3 : 3 : 1. Acest raport poartă numele de raport de hibridare.
Schema dihibridării este sintetizată grafic mai jos în Figura 4.

IMPORTANT
În experimentele sale Mendel a încrucişat sistematic diferite trăsături şi a concluzionat că acestea
se transmit independent. Alelele a două gene diferite se combină independent, adică moştenirea unei gene
nu este afectată de moştenirea altei gene (de exem
exemplu,
plu, gena pentru formă este moştenită independent de
gena pentru culoare; sau gena pentru boala Huntington este moştenită independent de gena pentru
fenilcetonurie). Această idee poartă numele de legea segregării independente a perechilor de gene. gene

APLICAŢIE
Urmărind modelul de mai sus, realizaţi şi dvs. o schemă de dihibridare în care încrucişarea se face
între exemplare diferite pe două caracteristici: plante cu bobul galben sau verde şi cu tulpina înaltă sau
scundă. Dacă vreţi ca provocarea să fifiee şi mai mare, puteţi încerca realizarea schemei unei trihibridări,
adică pe trei caractere ereditare diferite: formă, culoare, tulpină.
Figura 4. Dihibridarea sau transmiterea independentă a două caractere ereditare: formă netedă (A) sau zbârcită (a), respectiv
culoare galbenă (B) sau verde (b)

TRANSMITEREA EREDITARĂ A TRĂSĂTURILOR POLIGENICE

Din punct de vedere genetic, analiza trăsăturilor monogenice (determinate de o singură genă)
este mai simplă, întrucât acestea sunt de tip dihotomic, adică dacă ai gena ele se manifestă, dacă nu, nu.
În schimb, lucrurile sunt mult mai complicate cu trăsăturile complexe, continue, poligenice,poligenice care sunt
determinate de gene multiplee (de exemplu, schizofrenia, abilitatea cognitivă generală – factorul g – sau, de
fapt, marea majoritate a caracteristicilor psihologice
psihologice).). Studiul acestor trăsături poligenice a fost, iniţial,
terenul de luptă între mendelieni (adep
(adepţii ideilor lui G. Mendel) şi biometricieni/ galtonieni (adepţii ideilor lui
F. Galton),), ambele tabere având dreptate şi în acelaşi timp greşind în felul lor lor. Mendelienii
endelienii aveau dreptate
presupunând că legile mendeliene ale eredităţii funcţionează şi în acest caz, dar se înşelau crezând că
pattern-ul
ul este la fel de direct şi de simplu ca cel discutat până acum; pe de altă parte, biometricienii aveau
dreptate să considere
nsidere aceste trăsături ca fiind continue, cantitative şi nu dihotomice sau calitative, dar se
înşelau crezând că legile mendeliene nu se aplică şi la transmiterea caracteristicilor umane.
„Împăcarea” a apărut când bioemetricienii au realizat că transmiterea fiecărei gene luată singular
respectă legile mendeliene, dar că trăsăturile poligenice sunt determinate de un complex format din
multiple gene şi că nu toate alelele implicate operează îînn manieră dominantă sau recesivă, ci că ele pot
opera în manieră aditivă,, contribuind într într-un fel la fenotipul individului nu prin determinarea, dar prin
influenţarea exprimării unui anumit caracter
caracter.

IMPORTANT
Având în vedere faptul că trăsăturile comp
complexe, poligenice, studiate de genetica comportamentală
pot fi influenţate de zeci sau chiar sute de gene, ţinând cont de faptul că aportul fiecărei alele nu este egal
şi considerând şi diversele surse de influenţă environmentală, nu este deloc surprinzător continuumul
variaţiilor interindividuale la nivel fenotipic, deşi fiecare genă luată independent respectă legile mendeliene
ale transmiterii ereditare.

Prin extinderea modelului de transmitere mendeliană a unei singure gene la analiza efectelor
multigenice asupra unei trăsături cantitative complexe s-a ajuns la apariţia unei puternice direcţii de
cercetare în genetica comportamentală numită genetică cantitativă (iniţiată de publicaţiile lui R.A. Fisher,
1918 şi S. Wright, 1921). Premisa esenţială a acestui tip de demers cantitativ este aceea că dacă factorii
genetici influenţează o trăsătură cantitativă, asemănarea fenotipică ar trebui să crească o dată cu creşterea
gradului de rudenie între indivizi, adică o dată cu creşterea asemănării genetice ((eng. genetic relatedness).
relatedness
Gemenii monozigoţi sunt singurii indivizi cu o similaritate genetică de 100%. Rudele
udele de grad unu (părinte-
(părinte
copil, fraţi) au o similaritate
te genetică de 50%, rudele de gradul doi (unchi/ mătuşi, nepoţi) se aseamănă
genetic în proporţie de 25% etc., similaritatea genetică înjumătăţindu
înjumătăţindu-se cu fiecare îndepărtare în gradul de
rudenie. Studiile privind schizofrenia sau abilitatea cognitivă gener
generală
ală au demonstrat că asemănarea
fenotipică a indivizilor înrudiţi creşte o dată cu creşterea gradului de rudenie
rudenie,, validând astfel ipoteza
influenţei genetice.

FOARTE IMPORTANT
Deşi validarea de mai sus este cconsistentă cu ipoteza influenţei genetice asupra
supra acestor trăsături
studiate, nu demonstrează că factorii genetici sunt determinanţi. Aceasta deoarece oarece există o a doua
variantă explicativă posibilă cum că asemănarea familială creşte datorită similarităţii environmentale –
rudele de gradul unu pot fi mult mai asemănătoare deoarece trăiesc în acelaşi mediu, pe când cele de
gradul doi sau trei sunt mai puţin asemănătoare deoarece se dezvoltă în medii diferite, cu mai puţine
elemente environmentale comune. Această atenţionare este extrem de importantă în înţelegerea
conţinuturilor pe care le vom discuta în unităţile de învăţare viitoare, în special cele referitoare la genetica
cantitativă şi la mult discutata relaţie ereditate
ereditate-mediu.

În eforturile cercetătorilor de a distinge între influenţa elem


elementelor genotipice
enotipice comune şi influenţa
elementelor environmentale comune, studiile ştiinţifice urmăresc manifestarea acestor trăsături comparând
gemenii monozigoţi (genotip identic
identic-mediu
mediu comun) cu gemenii dizigoţi (50% similitudine genetică-mediu
genetică
comun) sau fraţii obişnuiţi. De asemenea se studiază cazurile de adopţie, urmărindu-se,
urmărindu de exemplu,
manifestarea trăsăturii la gemeni monozigoţi separaţi şi daţi spre adopţie după naştere (100% similaritate
genetică-mediu
mediu diferit), sau diferenţa în ceea ce priveşte similari
similaritatea
tatea copilului adoptat cu părintele biologic
sau fraţii biologici, respectiv cu părintele adoptiv sau fraţii din familia adoptivă. Dar despre toate acestea
vom vorbi mult mai detaliat în special în unitatea de învăţare 8.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Plomin, R., DeFries, J.C., Knopik, V.S., & Neiderhiser, J.M. (2013). Behavioral Genetics (6th Edition):
Worth Publishers, New York
Rusu, A.S. (2007). Construirea pedigriului. În David, D., Benga, O., & Rusu, A.S., Fundamente de
psihologie evoluţionistă şi consiliere genetică. Editura Polirom, Iaşi (pp. 135-153)
Rusu, A.S., Benga, O., & David, D. (2007). Aplicaţii ale consilierii genetice. În David, D., Benga, O., &
Rusu, A.S., Fundamente de psihologie evoluţionistă şi consiliere genetică. Editura Polirom, Iaşi (pp.
203-233)
Referinţă obligatorie:
Ţepordei, A.M. (2018). Genetica comportamentului uman. Manual pentru Învăţământ la distanţă, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Resurse on/line:
https://www.youtube.com/watch?reload=9&v=IuSaXiRVqg0 (pentru detalii privind boala Huntington)
https://www.youtube.com/watch?v=fEskozgItx0 (pentru detalii privind fenilcetonuria)
Unitatea de învăţare 3.
DINCOLO DE TRANSMITEREA MENDELIANĂ

Dincolo de importanţa înţelegerii şi urmăririi transmiterii genelor în baza legilor mendeliene mai sus
amintite, de o şi mai mare relevanţă pentru studiile de genetică comportamentală sunt tocmai excepţiile de
la această regulă. Încălcarea legii mendeliene cu privire la transmiterea independentă a perechilor de
caractere/ gene apare atunci când genele pentru două trăsături sunt situate pe acelaşi cromozom, foarte
aproape una de cealaltă. Ele se recombină printr-un proces în care, în timpul meiozei (procesul de
producere a celulelor sexuale/ gameţilor), cromozomii fac schimb de segmente. În timpul meiozei, fiecare
cromozom se duplică pentru a crea două cromatide-surori. Aceste cromatide se pot încrucişa sau
suprapune parţial, se pot rupe şi regrupa. Fiecare set de cromatide va fi transmis unui gamet diferit. De
aceea genele cu loci (sg. locus; poziţie, loc) foarte apropiaţi pe un cromozom se pot transmite împreună de
la o generaţie la alta în cadrul unei familii. Figura 5 de mai jos ilustrează un proces de recombinare
cromozomială (proces numit crossing-over) care poate apărea în timpul meiozei: cromozomul matern,
purtător al alelelor A1, C1 şi B2 este reprezentat cu alb, în timp ce cromozomul patern, purtător al alelelor
A2, C2 şi B1 este reprezentat cu gri. După duplicare, cromatida dreaptă a cromozomului matern se
suprapune şi se recombină cu cromatida stângă a cromozomului patern, apărând astfel şi fiind transmisă o
nouă combinaţie de alele care nu fusese prezentă iniţial la nici unul dintre părinţi.

Figura 5. Exemplificarea unei recombinări cromozomiale (eng. crossing-over) în timpul meiozei (Plomin et al., 2013, p. 16)
IMPORTANT
Situaţiile în care sunt depistate aceste încălcări ale legii mendeliene sunt extrem de importante
deoarece fac posibilă cartografierea/ localizarea genelor pe cromozomi. Dacă moştenirea unei anumite
perechi de gene încalcă legea mendeliană a transmiterii iindependente
ndependente înseamnă că aceste gene tind să fie
moştenite împreună, ceea ce înseamnă că sunt situate pe acelaşi cromozom şi nu oriunde, ci foarte
aproape una de cealaltă. Acest fenomen este numit linkaj (eng. linkage). Analiza linkajurilor (eng. linkage
analysis) se referă la tehnici care utilizează informaţia despre încălcarea asocierii independente pentru a
identifica localizarea cromozomială a unei gene, cu marker
marker-iiii ADN servind ca repere pe cromozom. În
esenţă se urmăreşte dacă un marker ADN şi o anum anumită trăsătură se asociază într-oo familie mai des decât
probabilitatea aşteptată.
Aşa, de exemplu, s-aa demonstrat că gena pentru boala Huntington este legată de un marker ADN
aflat înspre capătul cromozomului 4.. G
Gena în sine a fost precis localizată în 1993.

TRANSMITEREA HETEROZOMALĂ

Există afecţiuni în care pattern


pattern-ul
ul transmiterii ereditare este mai interesant şi mai surprinzător,
aparent nesupunându-se se legilor mendeliene. Un astfel de caz este cel al cecităţii cromatice
(daltonismul), o boală în care ceii afectaţi nu pot distinge anumite culori (de obicei culori complementare,
cel mai frecvent roşu şi verde), cauzată de lipsa la nivelul retinei a unor pigmenţi de absorbţie cromatică.
Boala apare mai frecvent la bărbaţi decât la femei. Interesant este că aatunci
tunci când mama este afectată şi
tatăl nu, toţi băieţii lor moştenesc cecitatea, dar nici una dintre fete nu o are. Când tatăl are cecitate
cromatică şi mama nu, urmaşii sunt foarte rar afectaţi. Dar ceva şi mai interesant se întâmplă, în special cu
fetele aparent normale ale unui tată cu cecitate cromatică: jumătate dintre fiii lor este probabil să fie
afectaţi. Acest fenomen este specific bolilor care „sar peste o generaţie” – taţii o au, fiicele lor nu, dar
unii dintre nepoţii lor o vor avea.

IMPORTANT
Ajungem astfel la cazurile speciale ale transmiterii heterozomale, adică ale genelor de pe
cromozomii sexuali (heterozomi),, diferiţi pentru indivizii de sex masculin şi cei de sex feminin. Femeile au
doi cromozomi X, iar bărbaţii au un singur cromozom X şi un cromozom mai mic, Y. Cecitatea cromatică
este o trăsătură recesivă X-linkată
linkată (eng. X-linked recessive trait), adică este cauzată de o alelă recesivă
de pe cromozomul X. Cum bărbaţii au un singur cromozom X, dacă au această alelă recesivă, chiar dacă
este numai una, vor manifesta boala. Pentru ca femeile să fie afectate de cecitate cromatică trebuie să
moştenească două alele le recesive, câte una pe fiecare cromozom X, de aceea frecvenţa şi probabilitatea
sunt mai mici. Atât fetele cât şi băieţii moştenesc un cromozom X de la mamă. Fetele moştenesc al doilea
cromozom X de la tată, iar băieţii cromozomul Y de la tată. Cum băieţ băieţiiii nu pot moşteni alelele de pe
cromozomul X de la tată, asemănările tată tată-fiu
fiu sunt neglijabile din perspectiva trăsăturilor/ afecţiunilor
recesive X-linkate.

Să explicăm mai în detaliu transmiterea ereditară a cecităţii cromatice în cele două situaţii amintite
la început. Când mama este afectată (cc; alele recesive pe ambii cromozomi X) şi tatăl nu (CY; o alelă
dominantă pe cromozomul X), băieţii vor moşteni în
întotdeauna
totdeauna alela recesivă de pe cromozomul X matern,
deci vor avea cecitate cromatică (cY). Fiicele vor moşteni o alelă recesivă de la mamă şi alela dominantă
de la tată, de aceea nu vor fi afectate, ci doar purtătoare (cC).
Când tatăl este afectat (cY) şi mama nu (CC), nici fiii (CY), nici fiicele (Cc) nu vor avea cecitate
cromatică deoarece vor moşteni alela dominantă de la mamă. Dar toate fetele (Cc) vor fi purtătoare, căci
moştenesc gena recesivă de la tată. Dacă acestea vor avea copii cu un bărbat neafectat ectat (CY), nici una
dintre fiice nu va fi afectată (CC sau cC), dar fiii (CY sau cY) vor avea un risc de 50% să sufere de cecitate
cromatică. De aici pattern-ul ul tată afectat – fiica lui aparent nu (dar purtătoare) – unii nepoţi afectaţi. Figura 6
de mai jos os sintetizează grafic cele două situaţii: a) mama afectată, tatăl nu; b) tatăl afectat, mama nu.
Trebuie precizat că în realizarea pedigriului, adică a schemei ereditare, sexul feminin este întotdeauna
reprezentat printr-unun cerc, iar sexul masculin printr
printr-un pătrat.

Figura 6.. Transmiterea cecităţii cromatice, ca exemplificare a transmiterii unei boli recesive X
X-linkate
linkate (Plomin et al., 2013, p. 22)

DE REŢINUT
Deoarece transmiterea cromozomilor sexuali este diferită pentru bărbaţii şi femei, analiza de linkaj
este mai uşoară decât detectarea localizării genelor pe cromozomii autozomali. Au fost identificate peste
1500 de gene pe cromozomul X, precum şi un număr disproporţionat de mare de boli monogenice
(determinate de o singură
ură genă). Pe de altă parte, cromozomul Y are peste 200 de gene, inclusiv cele care
determină caracteristicile masculine, precum şi cel mai mic număr de gene asociate cu boala, comparativ
cu oricare alt cromozom.

ÎNTREBARE
Dacă explicaţiile au fost clar
clare şi le-aţi
aţi înţeles, puteţi explica de ce daltonismul şi alte boli recesive
X-linkate
linkate se mai numesc „boli care sar peste o generaţie”?
ALTE EXCEPŢII DE LA LEGILE MENDELIENE

Într-oo definiţie de lucru simplă, mutaţiile sunt considerate ca fiind alterări ale materialului genetic.
În funcţie de amploarea lor, acestea pot fi de tip punctiform, adică schimbări la nivelul unei singure baze a
ADN-ului,
ului, sau pot fi modificări structurale majore ale cromozomilor sau chiar aale le numărului
nu acestora.
Cauzele mutaţiilor pot fi diverse. Unele apar în mod natural, ca urmare a unor erori de replicare a ADN-ului
ADN
în timpul diviziunii celulare. Alteori, mutaţiile pot fi cauzate de microorganisme, de expunerea la radiaţii,
alcool sau produşi chimici cum ar fi unele medicamente. Dintre medicamentele relativ răspândite, cele
considerate teratogene (cu risc mare de a induce mutaţii) sunt tetraciclina, streptomicina, vitamina A şi
hormonii androgeni. Se consideră totuşi că majoritatea mutaţiilor aapar par natural sau spontan, producând
variaţii genetice mai mari sau mici. Dacă o astfel de mutaţie ajunge să se manifeste în fenotipul unui individ
(morfologic, comportamental sau psihic) ea devine obiectul procesului de selecţie naturală care, în timp şi
într-un
un anumit context socioecologic, va favoriza mutaţiile care oferă un avantaj adaptativ purtătorilor,
eliminându-le le pe cele dezadaptative (Rusu, 2007)

DE REŢINUT
Contrar simţului comun, mutaţiile au o frecvenţă mare de apariţie şi cele mai multe celule sexuale
conţin cel puţin o mutaţie de un anumit tip, chiar şi la persoanele normale. Din punct de vedere statistic
acest lucru este de înţeles dacă luăm în calcul faptul că frecvenţa estimată a mutaţiilor în celulele sexuale
este de aproximativ 1: 10.000-1.000.000
1.000.000 per genă şi că există aproximativ 30.000 de gene umane. De cele
mai multe ori, însă, mutaţiile apar în regiunile noninformaţionale ale ADN
ADN-ului
ului şi efectul lor este neutru. Pe
de altă parte, însă, există şi cazurile în care mutaţiile sunt extrem ddee serioase putând produce moartea
individului, uneori chiar în stadiul embrionar.

Mutaţii de novo ale ADN-ului (eng. eng. de novo DNA mutations). Aceste mutaţii sunt spontane, adică nu
sunt moştenite de la generaţia precedentă. Mutaţiile reprezintă modificări permanente la nivelul unei
secvenţe ADN, care se pot produce fie în celulele somatice (astfel se transmit doar celulelor fiice din cadrul
aceluiaşi organism), fie în celulele gametice (putând fi astfel transmise descendenţilor). De asemenea, ele
se pot produce
duce sub formă de deleţii (ştergeri), inserţii (adăugări), translocaţii sau substituţii la o scară mai
largă, sau mai restrânse la nivelul unei singure baze nucleotidice. Ca mecanism, mutaţiile pot fi de
exemplu:
- cu sens greşit (missense
missense) – ducând la apariţia ţia unui nou aminoacid, modificând structura
proteinei sintetizate şi alterând funcţia proteinei sau ducând la producerea unor boli
- mutaţii nonsens – care introduc un codon STOP terminând sinteza proteică prea repede
- mutaţii de tip frameshift changes – caree schimbă schema translaţiei prin deleţii sau inserţii ce
modifică unitatea de trei nucleotide, deci sinteza proteică.
Atenţie însă: chiar şi variaţiile minore la nivelul unei singure baze (de exemplu, A devine C) pot
avea un impact major asupra susceptibilităţii de a dezvolta sau nu o anumită boală (cancer, diabet, artrită,
boli cardiovasculare, unele forme de tulburare mentală), precum şi asupra rezistenţei şi răspunsului
organismului la factorii de mediu (microbi, substanţe toxice, medicamente)
medicamente). Aceste mutaţii nu afectează
părintele deoarece ele se produc în timpul formării gameţilor (ovulelor sau spermatozoizilor).
spermatozoizilor Dar, în cazul
în care celulele gametice sunt cele afectate, transmiterea la generaţia următoare de copii se face
mendelian. Un exemplu este sindromul Rett, o tulburare dominantă X X-linkată,
linkată, cu o prevalenţă la fete de
aproximativ 1 : 10.000. Băieţii cu această mutaţie pe unicul lor cromozom X mor înainte de a se naşte sau
la 1-2 ani după naştere. Fetele afectate,
fectate, deşi se dezvoltă normal în primul an de viaţă, înregistrează ulterior
un regres, ajungând în cele din urmă la handicap mental şi fizic.

DE REŢINUT
Astfel de mutaţii de novo ale ADN
ADN-ului
ului apar frecvent şi în alte celule din organism, adică în celulele
cel
somatice. Acestea, de exemplu, pot fi frecvent cauzele multor tipuri de cancer.. Dar ele afectează doar
individul în cauză şi nu se transmit ereditar la generaţia următoare, deoarece nu afectează decât celulele
somatice, nu şi gameţii (celulele sexual
sexuale).

Modificări/ anomalii cromozomiale. În cele ce urmează vom face doar o prezentare mai schematică,
întrucât o detaliere mult mai amplă a acestor tipuri de anomalii o vom face într într-oo unitate de învăţare
distinctă (unitatea 5). Aberaţiile sau anomaliile cromozomiale apar cu o frecvenţă aproximativă de 1 : 250
de naşteri, ceea ce le face să aibă o ocurenţă destul de mare, dar severitatea manifestării lor este variabilă.
Unele anomalii cromozomiale pot fi letale, ducând la avortul embrionului sau moartea copilului co la naştere.
Anomaliile cromozomiale sunt asociate cu 50% dintre avorturile precoce (primele două luni de sarcină), cu
4-7% dintre avorturile tardive (9-2727 săptămâni), cu 55-10% dintre cazurile de nou-născuţinăscuţi morţi şi cu 2-5%
2
dintre decesele copiilor în prima lună după naştere. În alte cazuri, deşi copiii supravieţuiesc, aceştia suferă
de retard mental, malformaţii multiple sau/ şi comportament deviant (cf. Rusu et al., 2007).2007
Aberaţiile
beraţiile cromozomiale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii
criterii,, unul dintre acestea fiind după
modul de afectare a materialului cromozomial
cromozomial. Astfel, anomaliile pot fi de trei feluri:
a. anomalii numerice – în loc de un număr de 46 de cromozomi prezenţi în mod normal la un individ
uman, există un număr mai mare sau mai m mic de cromozomi.
b. anomalii structurale – modificările apar la nivelul structurii cromozmului, fie prin absenţa sau
prezenţa suplimentară a unui fragement din cromozom, fie prin transpoziţia sau schimbarea
poziţiei unor segmente cromozomiale. Aceste anomalii de structură se mai numesc şi „mutaţii
cromozomiale”. Ele se produc prin rupturi cromozomiale şi, ulterior, prin reunirea anormală a
capetelor cromozomilor rupţi sau prin generarea unor rearanjamente cromozomiale. Anomaliile
structurale pot implica unul sau doi cromozomi şi pot apărea spontan, prin erori de recombinare,
sau pe parcursul vieţii intrauterine sub influenţa unor factori mutageni.
c. anomalii funcţionale – aici ne referim la disomia uniparentală, adică la acelaşi individ este
prezentă o pereche de cromozomi provenind de la acelaşi părinte (în loc să primească o alelă de
la un părinte şi cealaltă alelă de la celălalt părinte).

Anomalii cromozomiale numerice ice. Numărul


umărul normal de cromozomi pentru individul uman este de 46.
Celulele somatice sunt diploide (2n) având un număr de 46 de cromozomi, iar ovulul şi spermatozoidul,
adică celulele sexuale, sunt haploide (n), având un număr de 23 de cromozomi. AberaţiileAberaţiil cromozomiale
numerice pot fi de tipul poliploidiilor,, respectiv de tipul aneuploidiilor.
Poliploidiile se referă la prezenţa suplimentară a unuia sau a mai multor seturi haploide (n) de
cromozomi. La oameni, au fost identificate triploidia (3n în loc de 2n), adică prezenţa a 69 de cromozomi, şi
tetraploidia (cu 4n în loc de 2n), adică prezenţa a 92 de cromozomi. De regulă, poliploidiile umane au efect
letal ducând la avort spontan în primele săptămâni de sarcină. Un detaliu foarte interesant
nteresant este acela că în
unele ţesuturi umane există celule poliploide în mod normal normal, de exemplu în ficat (fiind implicate în
regenarea hepatică) sau în măduva osoasă hematogenă.
Aneuploidiile identificate la indivizii umani pot fi şi ele de mai multe feluri:
- Monosomii (genotip 2n 2n-1), care presupun absenţa unui cromozom. Marea lor majoritate sunt
letale, cele autozomale fiind descrise doar la embrioni avortaţi.
- Trisomii (genotip 2n+1)
2n+1), care presupun prezenţa în exces a unui cromozom. Şi acestea sunt
în marea lor majoritate letale ducând la avorturi spontane precoce.
- Tetrasomii (genotip 2n+2)2n+2), care presupun prezenţa suplimentară a doi cromozomi, cele
cunoscute până acum afectând doar heterozomii
heterozomii.
Dacă un individ suferă de una dintre aceste anomalii cromozomiale nu numerice
merice şi supravieţuieşte
(adică anomalia nu este letală, fiind una dintre excepţiile de mai sus), acesta oricum va suferi de o
tulburare cromozomială datorată cantităţii anormale de material genetic, ceea ce implicit va duce la excese
sau deficite ale produşilor
duşilor genelor localizate pe cromozomii interesaţi. Anomaliile cromozomilor sexuali sunt
printre cele mai frecvente boli genetice, cu o incidenţă estimată de 1 : 400 de nou nou-născuţi
născuţi de sex masculin
şi 1 : 650 de nou-născuţi
născuţi de sex feminin. Comparativ cu tu tulburările
lburările autozomale, severitatea acestora este,
de obicei, mai redusă, dezvoltarea fizică şi psihică desfăşurându
desfăşurându-se se relativ normal. În schimb, aberaţiile
heterozomale sunt asociate cu disgenezii ale organelor sexuale şi cu sterilitate.

IMPORTANT
Modificările în structura sau numărul cromozomilor reprezintă, printre altele, o sursă importantă a
retardului mental. Un exemplu pentru acest fenomen este sindromul Down, văzut ca fiind cauza a mai mult
de un sfert dintre cazurile de retard uşor spre mode
moderat,
rat, cu o ocurenţă de 1 : 1000 naşteri, apărând mai
frecvent la copiii născuţi de femei cu vârsta peste 40 de ani şi nefiind un sindrom „moştenit în familie”. La
sfârşitul anilor ’50 s-aa arătat că sindromul Down (numit şi trisomia 21)) este datorat prezenţei prezenţe
suplimentare a unui întreg cromozom (21) cu miile sale de gene. Explicaţia acestui fenomen este un proces
numit nondisjunţie,, adică nesepararea sau nedivizarea perechii de cromozomi în timpul producerii
gameţilor, ceea ce face ca unii gameţi să aibă o pepereche
reche de cromozomi (în loc de unul singur), iar alţii să
nu aibă deloc acel cromozom (de exemplu, un ovul are o pereche de cromozomi, iar alt ovul nu are deloc
acel cromozom). Produsul de concepţie poate avea aşadar trei cromozomi de acelaşi tip (doi de la
părintele unde a apărut nondisjuncţia şi unul de la părintele unde diviziunea ss-aa produs normal), fenomen
numit trisomie. Dacă produsul de concepţie are un singur cromozom (nimic de la părintele unde a avut loc
unde diviziunea s-aa produs normal) vorbim de monosomie, deşi
nondisjuncţia şi unul de de la părintele und
marea majoritate a monosomiilor sunt letale, ducând la avort spontan.

DE REŢINUT
Deşi etiologia acestei trisomii nu a fost încă elucidată, se pare că un factor important asociat cu
nondisjuncţia cromozomială este vârsta mamei. Se pare că riscul de sindrom Down creşte la 1 : 375 în
cazul femeilor cu vârsta de peste 35 de ani, la 1 : 100 la vârsta de 40 de ani şi la 1 : 25 la vârsta de 45 de
ani. Tocmai din acest motiv vârsta de 35 de ani a mamei es este
te aleasă drept criteriu pentru screening-ul
screening
ecografic şi biochimic pentru sindrom Down.
Cum se explică incidenţa mai mare a sindromului Down la copiii concepuţi de femeile trecute de 40
de ani? Toate ovulele imature ale unei femele sunt prezente înainte ddee naştere, fiecare având toate
perechile de cromozomi şi în fiecare lună, unul dintre ovulele imature trece prin etapa finală a diviziunii
celulare. Nondisjuncţia este mult mai probabil să apară la femei o dată cu înaintarea în vârstă şi, implicit, o
dată cu activarea unor ovule imature „dormitânde” de câteva decade de ani. Prin contrast, mereu sunt
produşi spermatozoizi „proaspeţi”, de aceea incidenţa sindromului Down nu este afectată de vârsta tatălui.
Repetiţii ale „tripletelor”. Un caz special de muta
mutaţie
ţie este repetarea unor scurte secvenţe de ADN (2, 3
sau 4 nucleotide) fie de câteva ori, fie de zeci de ori pe anumite alele, iar acestea pot fi moştenite genetic
pe modelul mendelian. Uneori, numărul repetiţiilor unei secvenţe pe un anumit locus creşte foarte f mult,
majoritatea cu implicaţii la nivelul creierului şi generând tulburări comportamentale. De exemplu, multe
dintre cazurile de boală Huntington implică repetiţia unei secvenţe de trei nucleotide (CAG) pe alela bolii.
Alelele normale ale bolii Huntington
ington au în jur de 11
11-34
34 de repetiţii, dar unele alele au un număr mult mai
mare de astfel de repetiţii ducând la o declanşare mai timpurie a bolii şi la o mai mare severitate a
manifestării acesteia la generaţiile următoare. Tripletul CAG codează aminoac
aminoacidul
idul glutamină şi rezultă într-
într
o proteină cu un număr mult mai mare de glutamine în compoziţia sa, conferindu
conferindu-ii noi proprietăţi toxice,
care duc la moartea neuronilor, în special în cortexul cerebral şi ganglionii bazali.

Imprinting-ul genomic. În acest caz, exprimarea genei depinde de moştenirea acesteia de la mamă sau
de la tată. Mecanismul exact nu este cunoscut încă, dar de obicei implică un proces epigenetic numit
metilare (eng. methylation),, în care o parte a unei gene este inactivată sau „amuţită” (eng.
eng. silenced), ceea
ce afectează sinteza proteică, deci caracteristicile fenotipice ale individului afectat
afectat.. Primul şi cel mai
cunoscut exemplu de imprinting genomic la oameni implică deleţii (ştergeri) a unei mici părţi a
cromozomului 15, care duce la două tulburări diferite în funcţie de părintele de la care este moştenită gena.
Dacă este moştenită de la mamă, anomalia cauzează sindromul Angelman – implică retard mental sever
şi alte manifestări precum accese frecvente şi inadecvate de râs. Da Dacă
că gena este moştenită de la tată,
generează sindromul Prader-Willi Willi – cauzează probleme comportamentale precum mâncat excesiv,
izbucniri agresive, depresie, precum şi probleme fizice precum obezitate şi statură mică. Epigenezei îi este
alocată o unitate de învăţare distinctă, în care vom vorbi mai pe larg despre mecanismele epigenetice,
metilare şi sindroamele amintite (unitatea 6).

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Benga, O. (2007). Fundamente de genetică umană. În David, D., Benga, O., & Rusu, A.S., Fundamente de
psihologie evoluţionistă şi consiliere genetică. Editura Polirom, Iaşi (pp. 115-133)
Plomin, R., DeFries, J.C., Knopik, V.S., & Neiderhiser, J.M. (2013). Behavioral Genetics (6th Edition):
Worth Publishers, New York
Rusu, A.S. (2007). Fundamente ale teoriei evoluţioniste. În David, D., Benga, O., & Rusu, A.S.,
Fundamente de psihologie evoluţionistă şi consiliere genetică. Editura Polirom, Iaşi (pp. 21-52)
21
Rusu, A.S., Benga, O., & David, D. (2007). Aplicaţii ale consilierii genetice. În David, D., Benga, O., &
Rusu, A.S., Fundamente de psihologie evoluţion
evoluţionistă şi consiliere genetică. Editura Polirom, Iaşi (pp.
203-233)
Referinţă obligatorie:
Ţepordei, A.M. (2018). Genetica comportamentului uman uman.. Manual pentru Învăţământ la distanţă, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Resurse on/line:
www.tiki-toki.com/timeline/entry/44673/History
toki.com/timeline/entry/44673/History-of-Down-Syndrome-Medical-Care-Research
Research (pentru detalii
privind istoricul şi cercetarea sindromului Down)
Unitatea de învăţare 4.
ELEMENTE DE GENETICĂ UMANĂ (I): ADN ŞI ARN
În această unitate de învăţare vom descrie mai în detaliu fundamentul biologic al mecanismelor
mecanismel
transmiterii ereditare. Deşi, aşa cum vom vedea mai târziu în conţinutul cursului, studiile specifice geneticii
comportamentale, în special cele ale geneticii cantitative, se bazează pe legile mendeliene ale transmiterii
ereditare şi presupun cunoaştereaa acestora, ele nu necesită în acelaşi timp o cunoaştere aprofundată a
laturii biologice. Dar, cunoaşterea mecanismelor biologice care stau la baza transmiterii ereditare este
extrem de importantă din mai multe motive:
- înţelegerea
nţelegerea acestui substrat biologi
biologicc face mai clare procesele prin care genele influenţează
comportamentul uman şi arată că această influenţă este obiectivă, demonstrată ştiinţific şi nu este
ceva misterios sau ezoteric;
- cunoaşterea
unoaşterea şi înţelegerea acestor mecanisme biologice sunt esenţiale pentru a înţelege şi
aprecia prgresele făcute în încercarea ştiinţifică multinivelară de a identifica genele asociate cu
comportamentul uman;
- înţelegera conţinuturilor şi terminologiei pr
prezentate
ezentate în această unitate vă sunt necesare pentru
parcugerea informaţiilor prezentate ulterior în cursul de faţă;
- informaţia şi terminologia ştiinţifică prezentate aici sunt indispensabile pentru lectura şi
comprehensiunea literaturii de specialitate afe
aferente geneticii comportamentale.

DE REŢINUT
Secolul XX a fost numit „secolul genei” genei”,, începând cu redescoperirea legilor mendeliene,
descrierea structurii şi organizării moleculei de ADN, culminând cu secvenţierea genomului uman în
Human Genom Project. La începutul secolului XXI, în 2001, aproape ss-aa finalizat secvenţierea completă a
genomului uman, publicaţii ulterioare completând informaţiile.

STRUCTURA ADN-ULUI UMAN

Genomul cuprinde totalitatea conţinutului ADN


ADN-ului
ului nuclear al unui set de cromozomi ce aparţin
unui organism. Celulele care au două copii ale genomului se numesc celule diploide, iar cele care conţin
doar o singură copie sunt numite celule haploide.

IMPORTANT
Cromozomii,, aşa cum îi ştim noi din imagini, sunt vizibili ca atare la microscopul optic doar la
începutul diviziunii celulare. În rest, materialul genetic din nucleu este sub forma cromatinei nediferenţiate,
acid dezoxiribonucleic
constituită din ADN (acid dezoxiribonucleic) strâns împachetat şi proteine (histone). ). Unitatea de bază a
organizării moleculare a cromatinei este nucleozomul,, care are miezul constituit din histone sub forma
unor discuri în jurul cărora sunt înfăşurate elicoidal filamentele de ADN. Fiecare filament de cromatină nu
conţine decât o singură spirală dublă de ADN.
DE REŢINUT
La 28 februarie 1953, James D. Watson și Frances H.C. Crick, de la Universitatea Cambridge,
Cambridge au
reușit
șit să demonstreze că molecula de ADN era un polimer cu structură dublu elicoidală,, adică o spirală ca
o scară răsucită, alcătuită din două benzi de ADN, conconținând fiecare un lanț lung de nucleotide.
nucleotide Cei doi au
descoperit că ADN-ul ul are capacitatea de a se replica în alte secven
secvențe
țe identice, adică cele două benzi se
separă, devenind, la rândul lor șablonul unei alte structuri dublu elicoidale. În onoarea lor, cele două benzi
laterale care constituie coloana
oana vertebrală a structurii ADN-ului mai sunt numite și Watson & Crick.
Crick În 1962
cei doi au câștigat premiul Nobel (https://publimix.ro/blog/caleidoscop/1953
https://publimix.ro/blog/caleidoscop/1953-structura-ADN
ADN)

Aşadar, ADN-ul ul are o structură dublu catenară, adică este alcătuit din două lanţuri (catene).
(catene)
Acestea sunt antiparalele,, adică în formă elicoidală (spiralată) şi complementare, aşa cum vom explica
imediat mai jos. Fiecare catenă a ADN ADN-ului este constituită din nucleotide. O nucleotidă este alcătuită
dintr-oo bază azotată, o moleculă de zahăr (dezoxiriboză) şi un grup fosfat. Bazele azotate
zotate nucleotidice
sunt de patru tipuri - adenină (A), guanină (G), timină (T) şi citozină (C) – şi sunt complementare, adică A
cu T şi G cu C. Înlănţuirii de baze azotate de pe o catenă îi corespunde pe cealaltă catenă o înlănţuire a
bazelor azotate complementare.. Datorită proprietăţilor structurale ale acestor baze, adenina face
întotdeauna pereche cu tinina şi guanina cu citozina. Scheletul fiecărei benzi este format din molecule de
zahăr şi fosfat, cele două înfăşurându
înfăşurându-se una peste alta, rezultând astfel bine-cunoscuta
cunoscuta formă dublu
elicoidală a ADN-ului.
ului. Complementaritatea celor două baze din fiecare pereche este „cărămida” de bază a
transmiterii ereditare (vezi Figura 7).

Figura 7. Structura ADN-ului (sursa : http://ib.bioninja.com.au/standard


http://ib.bioninja.com.au/standard-level/topic-2-molecular-biology/26
biology/26-structure-of-dna-and-
rna/dna-structure.html)
IMPORTANT
Ordinea bazelor nucleotidice în lanţul ADN formează secvenţa de ADN. Specificitatea
nucleotidelor este determinată deci de secvenţa bazelor azotate, ordinea acestora în catena ADN
fiind caracteristică fiecărei specii şi reprezentând codarea biochimică a informaţiei ereditare. ereditare
Întreaga biologie moleculară se bazează pe relaţia care există între acizii nucleici şi proteine, adică pe
mecanismul prin care informaţia genetică din ADN dirijează secvenţa de aminoacizi din proteine, protei
contribuind astfel la realizarea fenotipului în baza genotipului.

Replicarea ADN-ului este esenţa vieţii şi a început acum miliarde de ani odată cu primele celule
care s-au
au replicat. Acest proces are loc în timpul diviziunii celulare şi se desfăşoară astfel: cele două
catene (benzi) se descolăcesc şi fiecare bandă atrage bazele potrivite pentru a forma banda
complementară; astfel, dintr-un
un singur ADN dublu elicoidal, avem două spirale dublu elicoidale identice
(vezi Figura 8).

Figura 8. Replicarea ADN-ului (Molecular Viruses, Stent, Freeman and Company, 1963; apud Plomin et al.,
Molecular Biology of Bacterial Viruses
2013, p. 41)

SINTEZA PROTEICĂ

Procesul esenţial este fluxul informaţiei genetice care presupune că informaţia este transcrisă din
ADN în ARN (acid ribonucleic)) şi de la nivelul ARNARN-ului este tradusă în proteine. Sinteza proteică este a
doua funcţie majoră a ADN-ului.
ului. Secvenţe specifice de baze din ADN codifică sinteza secvenţială a celor
20 de aminoacizi care stau la baza miilor de enzime şi proteine din care este format organismul viu. AtunciA
când genele se exprimă, secvenţa de baze (informaţia genetică) de la nivelul ADN ADN-ului
ului este transcrisă
tra într-
o moleculă de ARN mesager (ARNm). Acest proces numit transcripţie sau transcriere are loc în interiorul
nucleului. ARN-ul
ul are o structură similară cu cea a ADN
ADN-ului,
ului, dar conţine un singur lanţ de nucleotide şi un
alt tip de bază azotată – uracil (U) – în locul timinei (T). Mai departe, molecula de ARN mesager iese din
nulceu şi intră în citoplasmă, unde are loc sinteza de proteine. Acest proces numit translaţie sau traducere
se realizează cu ajutorul a două elemente:
1. ribozomii - care sunt componente celulare compuse din proteine şi un alt tip de ARN numit
ARN ribozomal (ARNr) care citesc informaţia conţinută de ARN ARN-ul mesager;
2. ARN-ul ul de transfer (ARNt) care transportă aminoacizi la nivelul ribozomului, urmând ca
aceştia să fie ataşaţi unul de celălalt pentru a da naştere unei proteine.

IMPORTANT
Fiecare triplet de baze ARN (numit codon), ), care conţine informaţia transcrisă din ADN, specifică
un aminoacid care intră în compoziţia unei proteine. Sistemul de echivalenţe în care unui codon îi
corespunde un anumit aminoacid prezent în proteină se numeşte cod genetic. Codul genetic are câteva
caracteristici:
- este universal (adică
adică acelaşi pentru toate organismele vii, descoperirea acestuia fiind una dintre cele
mai mari victorii ale biologiei moleculare
moleculare)
- este degenerat (majoritatea aminoacizilor sunt codificaţi de mai mulţi codoni)
- este nesuprapus (doi codoni nu au nucleotide comune)
- este lipsit de ambiguitate (unui codon dat îi corespunde unul şi acelaşi aminoacid).

Aşadar, codul
odul genetic conţinut în variatele secvenţe de baze din ADN are ca unitate de bază
codonul, o secvenţă de trei baze nucleotide consecutive care sunt transcrise în ARN-ul mesager şi apoi
traduse în sinteza unui aminoacid specific. De exemplu, codonul AAA din ADN va fi transcris în ARN m ca
UUU (uracil în loc de timină), care ulterior va coda sinteza aminoacidului fenilala
fenilalanină.
nină. ADN-ul
ADN conţine patru
baze în structura sa, ceea ce înseamnă că pot exista 64 de codoni posibili. Totuşi, doar 20 de aminoacizi
pot fi generaţi, ceea ce înseamnă că acelaşi aminoacid poate fi codat de mai mulţi codoni diferiţi (de unde
şi teza caracterului
rului degenerat al codului genetic). ÎÎnn plus există şi codoni particulari numiţi „codoni-START”
care specifică începutul sintezei proteice, precum şi „codoni „codoni-STOP” care semnalizează sfârşitul unei
secvenţe transcrise (vezi lista completă în Tabelul 1 de la finalul unităţii de învăţare).
Să reluăm puţin mecanismul
ecanismul codificării sintezei proteice
proteice. Informaţia
nformaţia genetică care codează sinteza
proteică este conţinută în anumite gene (segmente de ADN) având lungimi cuprinse între câteva mii şi
milioane de perechi de baze. Aşa cum am menţionat deja, m mesajul
esajul genetic este decodificat şi tradus în doi
paşi principali: a. transcrierea ADN--ului în ARN (acid ribonucleic); b. traducerea ARN-ului ului în proteine (vezi
Figura 9 de mai jos).
Transcrierea. Înn timpul acestui proces, secvenţa de baze de pe una din benzile ADN-ului
ADN elicoidal
este copiată într-un tip particularr de ARN, numit ARN mesager (ARNm), deoarece acesta are la bază
acelaşi cod ca şi ADN-ul. ARNm are o singură bandă şi se formează prin acelaşi mecanism prezentat la
replicarea ADN-ului
ului pe baza complementarităţii celor patru baze – A cu T şi C cu G. G Cu precizarea
importantă că în ARN timina (T) este substituită de uracil (U), complementaritatea devenind astfel A cu U şi
C cu G. De exemplu, în Figura 99, secvenţa de trei baze (codonul) TAC de pe banda ADN-ului ADN este
transcrisă drept AUG în ARNm. Acesta din urmă părăseşte nucleul celulei şi pătrunde în citoplasmă (corpul
celulei), unde se conectează cu ribozomii („fabricile” unde se produc proteinele).
Traducerea. Acest al doilea proces presupune traducerea ARNm în secvenţe de aminoacizi care
vor forma proteine. O altă formă de ARN, numit ARN de transfer (ARN t), transferă aminoacizii la ribozomi.
Fiecare ARNt este specific unui aminoacid esenţial din cei 20 existenţi şi aşa cum am spus deja, fiecare
aminoacid este codat de un codon, adică de o sec secvenţă
venţă de trei baze. Moleculele de ARNt, cu aminoacizii
specifici ataşaţi, se împerechează cu ARNm într-oo ordine secvenţială dictată de secvenţa de baze din
banda de ARNm. De exemplu, în FFigura 9, codul din ARNm dictează sinteza unei proteine care include
secvenţa de aminoacizi metionină – lisină – fenilalanină, după care sinteza acesteia se încheie prin
prezenţa codonului-STOP. Mai exact, ccodonul AUG de pe ARNm atrage ARNt cu codul complementar UAC,
care transferă aminoacidul său ataşat ((metionina). Codonul AAG pe ARNm atrage ARNt cu codul
complementar UUC, care transferă aminoacidul lisină, acesta fiind anexat lanţului de aminoacizi. Şi tot aşa
sinteza continuă până când secvenţa este încheiată de un codon
codon-STOP.

Figura 9. Ilustrarea proceselor de transcriere şi tra


traducere a informaţiei genetice

APLICAŢIE
Folosindu-vă
vă de explicaţiile şi de ilustrarea din Figura 9 de mai sus, precum şi de Tabelul 1 în care
este prezentat codul genetic, precizaţi ce lanţ de aminoacizi este sintetizat în baza următoarei secvenţe de
baze din ADN: ATGTTGGTATACCGA ?

DE REŢINUT
Deşi acest proces pare foarte complicat, viteza sa este uluitoare, cam 100 de aminoacizi fiind
înlăţuiţi într-oo secundă. Secvenţa de aminoacizi determină forma şi ffuncţia proteinelor. Atenţie:
Atenţie pot apărea
modificări ulterioare ale formei proteinelor (numite modificări posttranslaţionale),, care vor afecta funcţia
proteinelor, dar acestea nu sunt controlate de codul genetic.

Secvenţele de ADN uman ((genomul)) conţin în jur de trei miliarde de perechi de baze, asta dacă
luăm în calcul doar un cromozom din fiecare pereche de cromozomi. Aceste miliarde de perechi de baze
conţin aproximativ 25.000 de gene care codifică sinteza proteică, genele conţinând între 1000
100 şi 2.000.000
de baze. Mai mult, aproape o treime dintre aceste gene codificatoare de proteine sunt exprimate doar la
nivelul creierului, ceea ce le face mai probabil cele mai importante pentru comportament. Nu există un
genom uman unic, fiecare individ aavândvând un genom diferit, cu excepţia gemenilor monozigoţi.
monozigoţi Cum
cauzele genetice ale bolilor şi tulburărilor rezidă în aceste diferenţe dintre genomuri, aceste variaţii
reprezintă interesul predilect al geneticii comportamentale.

ÎNTREBARE
De ce doar gemenii monozigoţi (eng. identical twins)) sunt 100% similari din punct de vedere
genetic? De ce nu şi gemenii dizigoţi (eng. fraternal twins) ?

IMPORTANT
Pentru genetica comportamentală cel mai important lucru de înţeles este următorul: procesul prin
care genele afectează/ influenţează manifestările comportamentale nu este ceva mistic, ci ceva concret,
analizabil şi explicabil în detaliu. Genele codează sec
secvenţe
venţe de aminoacizi care formează miile de enzime şi
proteine din care este alcătuit organismul uman. Proteinele creează sistemul osos, muşchii, sistemul
endocrin, sistemul imunitar, sistemul digestiv şi, esenţial pentru comportamentul uman, sistemul nervos.
nervo
Genele nu codează comportamentul în mod direct, dar variaţiile ADN ADN-ului
ului care produc diferenţe ale
acestor sisteme fiziologice afectează comportamentul.

Tabel 1.. Codul genetic: cei 20 de aminoacizi şi cei 64 de codoni. Notă: codonii sunt cei transcrişi la nivelul ARN-ului
ARN

AMINOACID CODON
Acid glutamic GAA, GAG
Alanină GCU, GCC, GCA, GCG
Arginină CGU, CGC, CGA, CGG, AGA, AGG
Asparagină AAU, AAC
Asparaginază GAU, GAC
Cisteină UGU, UGC
Fenilalanină UUU, UUC
Glutamină CAA, CAG
Glicină GGU, GGC, GGA, GGG
Histidină CAU, CAC
Isoleucină AUU, AUC, AUA
Leucină UUA, UUG, CUU, CUC, CUA, CUG
Lisină AAA, AAG
Metionină AUG
Prolină CCU, CCC, CCA, CCG
Serină UCU, UCC, UCA, UCG, AGU, AGC
Treonină ACU, ACC, ACA, ACG
Triptofan UGG
Tirosină UAU, UAC
Valină GUU, GUC, GUA, GUG
Codon-STOP UAA, UAG, UGA
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Benga, O. (2007). Fundamente de genetică umană. În David, D., Benga, O., & Rusu, A.S., Fundamente de
psihologie evoluţionistă şi consiliere genetică. Editura Polirom, Iaşi (pp. 115-133)
Plomin, R., DeFries, J.C., Knopik, V.S., & Neiderhiser, J.M. (2013). Behavioral
ehavioral Genetics (6th Edition):
Worth Publishers, New York
Rusu, A.S. (2007). Fundamente ale teoriei evoluţioniste. În David, D., Benga, O., & Rusu, A.S.,
Fundamente de psihologie evoluţionistă şi consiliere genetică. Editura Polirom, Iaşi (pp. 21-52)
21
Referinţă obligatorie:
Ţepordei, A.M. (2018). Genetica comportamentului uman uman.. Manual pentru Învăţământ la distanţă, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Resurse on/line:
https://www.youtube.com/watch?v=RA9n0Enu5Gw (structura ADN-ului)
https://publimix.ro/blog/caleidoscop/1953
https://publimix.ro/blog/caleidoscop/1953-structura-ADN
http://ib.bioninja.com.au/standard-level/topic
level/topic-2-molecular-biology/26-structure-of-dna-and
and-rna/dna-
structure.html
Unitatea de învăţare 5.
ELEMENTE DE GENETICĂ UMANĂ (II): CROMOZOMII. MALADII CROMOZOMIALE
GENELE

enomul cuprinde totalitatea conţinutului ADN-ului


Aşa cum am spus deja, genomul ului nuclear al unui set de
cromozomi ce aparţin unui organism. Gena este o unitate moleculară a eredităţii pentru organismele vii şi
reprezintă o parte a ADN-ului,
ului, un ansamblu liniar de secvenţe ADN transcrise într
într-oo moleculă de ARNm,
care realizează împreună cu secvenţele de control adiacente ambelor capete o unitate structurală.
Organismele vii depind de gene deoarece ele codează toate proteinele şi lanţurile ARN funcţionale. Genele
conţin informaţia pentru construirea şi menţinerea funcţiilor celulare unui organism şi transferă mai departe
trăsăturile descendenţilor.. Toate organismele posedă gene pentru diferite trăsături biologice, unele fiind
evidente de la început (de exemplu, culoare ochilor sau numărul membrelor), în timp ce altele nu sunt
evidente imediat (de exemplu, riscul crescut pentru anumite boli). Fiecaree genă ocupă un locus (o poziţie)
specific la nivel cromozomial, iar genele aflate la nivelul aceloraşi loci (poziţii) pe cei doi cromozomi
omologi dintr-o pereche se numesc alelealele.

IMPORTANT
Lungimea medie a unei gene este de 3.000 de baze, dar există variaţiuni considerabile în jurul
acestei cifre. Lungimea maximă a unei gene umane este cea a genei distrofinei care cuprinde 2,4 milioane
de baze. Întrucât, aşa cum am descris mai sus, o unitate de trei baze nucleotidice (codon codon) codează un
aminoacid esenţial,, proteinele codate de o genă de dimensiune medie conţin aaproximativproximativ 1.000 de
aminoacizi. Capacitatea de stocare informaţională a ADN
ADN-ului
ului este, aşadar, impresionantă, dacă ne gândim
că genomul uman cuprinde un total de 3,2 miliarde de perechi de baze. Numărul de gene, adică de
secvenţe care codifică proteine, este de aproximativ 20.000
20.000-25.000.
Complexitatea vine şi din faptul că funcţiile a peste 50% dintre genele descoperite sunt
deocamdată necunoscute. Mai mult, Proiectul Genomului Uman a relevat faptul că numai aproximativ
2% din genom codează instrucţiuni pentru sinteza proteinelor şi că secvenţele repetitive care nu
codează proteine constituie aproximativ 50% din genom genom. Se consideră că aceste secvenţe repetitive,
deşi fără funcţie directă în codarea proteinelor, pot influenţa structura şi dinamica cromozomilor. Prin
rearanjare, se poate ajunge la crearea unor noi gene sau la m
modificarea
odificarea celor deja existente (cf. Benga, O.,
2007).

Complexitatea
mplexitatea geneticii umane nu derivă doar din numărul impresionant de gene, ci şi din modul în
care sunt constituite produsele genelor ca urmare a procesului de matisare/ episaj (eng. splicing). Acesta
este procesul de maturare a ARN ARN-ului premesager realizat intranuclear prin care intronii transcrişi
t în
moleculele de pre-ARNm
ARNm sunt excizaţi şi eliminaţi, în timp ce exonii sunt reuniţi, rezultând moleculele de
ARN mesager matur. Genele sunt formate din secvenţe codante numite exoni a căror informaţie se s va
regăsi în proteine,, separate prin zone necodante numite introni.. După transcrierea întregii gene, intronii
sunt eliminaţi, iar exonii sunt uniţi formând o moleculă de ARNm matur funcţional (ceea ce noi de fapt am
numit, în unitatea de învăţare anterio
anterioară, ARN mesager).. Molecula de ARNm matur va fi exportată în afara
nucleului şi va servi, la nivelul ribozomilor, drept matriţă pentru sinteza proteinei. Numărul intronilor şi
exonilor este variabil de la o genă la alta: există gene monoexonice (cu un singur ur exon),
exon) dar şi gene care
au peste 50 de exoni. Complexitatea propriu-zisă vine din faptul că această joncţiune a exonilor poate avea
mai multe alternative, ceea ce va duce la combinaţii diferite de ARNm care vor fi traduse ulterior în proteine.

CROMOZOMII UMANI

În mod normal, celulele somatice umane au 46 de cromozomi, dispuşi în 23 de perechi, fiecare


pereche fiind compusă dintr-un un cromozom de la mamă şi un cromozom de la tată. D Dintre
intre acestea 22 sunt
perechi de autozomi sau cromozomii somatici care direcţionează structura şi dezvoltarea majorităţii
organelor corpului. O pereche sunt heterozomii sau cromozomii sexuali (XX pentru femei sau XY pentru
bărbaţi) care determină sexul genetic al purtătorului şi ghidează dezvoltarea organelor sexuale.
Cromozomul
romozomul X poartă gene răspunzătoare pentru o serie de caractere ereditare, în timp ce cromozomul Y,
mai mic şi cu formă diferită de X, conţine gene responsabile doar de iniţierea diferenţierii sexuale
masculine.
Diviziunea celulară este de două tipuri: mitotică şi meiotică. Mitoza (diviziunea mitotică duce la
diviziunea mitotică)
apariţia a două celule care au acelaşi număr de cromozomi cu celulacelula-mamă
mamă şi are loc în celulele somatice.
Meioza (diviziunea meiotică)) duce la apariţia a do două
uă celule care au doar jumătate din numărul de
cromozomi ai celulei-mamă,
mamă, prin acest tip de diviziune obţinându
obţinându-se
se gameţii sau celulele sexuale.
sexuale Când
ovulul este fertilizat de spermatozoid, zigotul va avea în final un număr întreg de cromozomi

INTERESANT
Specia noastră are 23 de perechi de cromozomi, deci un total de 46 de cromozomi. Numărul
perechilor de cromozomi diferă mult de la o specie la alta. De exemplu, musculiţa de oţet are 4 perechi de
cromozomi, şoarecii au 20, câinii au 39, iar fluturii au 19
1900 de perechi. Cromozomii umani sunt foarte similari
cu cei ai maimuţelor mari (cimpanzeul, gorila şi urangutanul), care au 24 de perechi de cromozomi, dar doi
dintre cromozomii lor scurţi au fuzionat şi au format unul dintre cromozomii noştri mari (Plomin et al., 2013,
capitolul 4).

Aşa cum am mai precizat,, în timpul diviziunii celulare are loc condensarea cromatinei (materialul
genetic nediferenţiat din nucleul celulei), cromozomii umani devenind astfel vizibili la microscop sub forma
unor bastonaşe. Forma aceea pe care mulţi o ştim din imagini, ca un fel de X, este de fapt din momentul
diviziunii celulare în care cromozomul se duplică. Cromozomii au pattern-uriuri (modele) specifice de benzi
când sunt coloraţi cu o anumită substanţă, iar aceste benzi, ale căror funcţie nu este încă cunoscută, sunt
ntru a identifica cromozomul (vezi Figura 10). Fiecare cromozom are un centromer (o zonă fără
folosite pentru
gene, unde cromatidele sunt ataşate în timpul diviziunii celulare – în figura 10 este segmentul negru al
cromozomului) şi două braţe. Convenţional, bbraţul scurt dee deasupra centromerului este notat cu p, iar
braţul lung de sub centromer este notat cu q.. Codul folosit pentru a descrie locaţia unei gene conţine
numărul cromozomului, braţul, regiunea, banda – de exemplu, gena pentru boala Huntington este pe 4p16, 4
adicăă pe braţul scurt al cromozomului 4, în regiunea 1 pe banda 6 (vezi şi Figura 11). 11) După poziţia
centromerului, cromozomii pot fi:
- metacentrici: cu braţele aproximativ egale şi centromerul la mijloc (de exemplu, cromozomul 1, cel
mai mare cromozom uman)
- submetacentrici:: cu braţele inegale şi centromerul în afara zonei cent centrale
rale (de exemplu,
cromozomul 7)
- acrocentrici:: cu centromerul aflat mai aproape de un capăt al cromozomilor (de exemplu,
cromozomul 13, cel mai mare cromozom acrocentric).
Figura 10. Cele 23 de perechi de cromozomi umani

APLICAŢIE
Presupuneţi că citiţi un material în care se precizează că una dintre genele responsabile în boala
Alzheimer este pe 19q13,
13, iar pentru diabetul de tip 1 este pe 66p21. Detaliaţi locaţiile exacte ale acestor
două gene.

Numărul de gene conţinute de cromozomii umani este foarte variabil. Cromozomul 22, acrocentric,
a fost primul cromozom uman a cărui structură a fost descifrată în 1999. Cel mai mare cromozom uman,
cromozomul 1 (sencvenţiat
venţiat complet în 2006) are şi cele mai multe gene, în timp ce cromozomul Y are cele
mai puţine gene (doar 231). Cromozomul 1 este de şase ori mai lung decât cel mai mic cromozom uman,
este foarte dens în gene şi a fost asociat cu peste 350 de boli printr
printree care boli neurologice, diferite tipuri de
cancer sau tulburări de dezvoltare.

IMPORTANT
Vă recomand să vizitaţi site
site-ul
ul Gene Gateway (Exploring Genes and Genetic Disorders), elaborat
mai ales în scop educaţional, cu multiple detalii şi informaţii ştiinţifice arhivate în urma desfăşurării amplului
proiect Human Genom Project despre care am amintit deja. Aici puteţi vizualiza în detaliu aspectul şi
structura fiecărui cromozom, precum şi localizarea genelor responsabile de diverse maladii şi tulburări.
tulburări Cu
carcater ilustrativ este Figura 11 de mai jos, în care este detaliat cromozomul 44. L-am am ales pe acesta
deoarece aici este localizată gena pentru boala Huntington, pe care am folosit folosit-oo şi o vom mai folosi în
diverse exmplificări (https://web.ornl.gov/sci/techresources/Human_Genome/posters/chromosome/shtml
https://web.ornl.gov/sci/techresources/Human_Genome/posters/chromosome/shtml).
https://web.ornl.gov/sci/techresources/Human_Genome/posters/chromosome/shtml
Figura 11. Detaliere cromozom 4 (https://web.ornl.gov/sci/techresources/Human_Genome/posters/chromosome/shtml)

MALADII CROMOZOMIALE

Doar pentru a avea o idee despre imensa variabilitate a genomului individului (fără a lua în calcul
recombinările destul de frecvente apărute în timpul meiozei), fiecare ovul şi fiecare spermatozoid au doar 1
din cele peste 8 milioane (223) de combinaţii posibile ale celor 23 de perechi de cromozomi. Pe lângă faptul
că reprezintă baza cartografierii genetice, cromozomii sunt de mare importanţă în genetica
comportamentală deoarece erorile/ anomaliile apărute în copierea cromozomilor în timpul diviziunii celulare
afectează direct comportamentul. Aproximativ 1 din 250 de nou-născuţi are o anomalie cromozomială
majoră şi cam jumătate dintre aceste anomalii implică cromozomii sexuali.
Estimativ, aproape jumătate din totalitatea zigoţilor au o anomalie cromozomială, majoritatea dintre
acestea ducând la avorturi spontane. Doar fetuşii cu anomalii cromozomiale mai puţin severe
supravieţuiesc şi ajung să se nască, deşi unii dintre aceşti nou-născuţi mor repede după naştere. De
exemplu, majoritatea bebeluşilor cu trei cromozomi 13 (trisomie 13) mor în prima lună de viaţă, iar
majoritatea celor cu trisomie 18 mor în primul an de viaţă. Alte anomalii cromozomiale sunt mai puţin letale,
dar generează probleme comportamentale şi somatice. Aproape toate anomaliile cromozomiale majore
influenţează abilitatea cognitivă generală (duc la diverse forme de retard mental), ceea ce este de aşteptat
aceasta fiind o trăsătură poligenică, afectată de multe gene (vezi şi cele discutate în unitatea 3).
Lipsa unui întreg cromozom este letală, cu excepţia heterozomilor (cromozomilor X şi Y). De
asemenea, suplimentarea perechii cu un întreg cromozom este şi ea de cele mai multe ori letală, cu
excepţia cromozomilor cei mai mici şi a cromozomului X, care este unul dintre cei mai mari cromozomi.
Tocmai din cauză că sunt o excepţie, deci fătul poate supravieţui până la naştere, jumătate dintre
anomaliile existente la nou-născuţi
născuţi implică cromozomii sexuali.

Aberaţiile cromozomiale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii (cf. Rusu et al., 2007).
2007)
Astfel, pe criteriul tipului de cromozomi afectaţi
afectaţi, vorbim de:
a. anomalii autozomale – dacă implică unul sau mai mulţi autozomi
b. anomalii heterozomale – atunci când sunt afectaţi cromozomii X sau Y
c. anomalii mixte – atunci când sunt implicaţi cel puţin un autozom şi un heterozom.
După
upă modul de afectare a materialului cromozomial
cromozomial,, anomaliile pot fi de trei feluri:
a. anomalii numerice – în loc de un număr de 46 de cromozomi prezenţi în mod normal la un individ
uman, există
xistă un număr mai mare sau mai mic de cromozomi.
b. anomalii structurale – modificările apar la nivelul structurii cromozmului, fie prin absenţa sau prezenţa
suplimentară a unui fragement din cromozom, fie prin transpoziţia sau schimbarea poziţiei unor segmente
cromozomiale.
c. anomalii funcţionale – aici ne referim la disomia ununiparentală,
iparentală, adică la acelaşi individ este prezentă o
pereche de cromozomi provenind de la acel acelaşi părinte.
În funcţie de momentul producerii aberaţiilor cromozomiale, distingem între:
a. anomalii constituţionale – cele prezente la naştere
b. anomalii dobândite – prezente în celulele somatice şi dobândite pe parcursul vieţii, fie sub influenţa
unor factori mutageni, fie în tumori şi leucemii, fie în anumite sindroame ereditare monogenice care aduc
instabilitate cromozomială.

1. Anomalii cromozomiale numerice numerice. Să nee reamintim că numărul normal de cromozomi pentru
individul uman este de 46. Celulele somatice sunt diploide (2n) având un număr de 46 de cromozomi, iar
ovulul şi spermatozoidul, adică celulele sexuale, sunt haploide (n), având un număr de 23 de cromozomi.
Aberaţiile
le cromozomiale numerice apar fie atunci când sunt prezente unul sau mai multe seturi haploide
(poliploidii),), fie când lipseşte sau este prezent un cromozom suplimentar ((aneuploidii).
). Cum o parte dintre
aceste informaţii au fost discutate în unitatea de învăţare 3,, vom detalia în cele ce urmează doar câteva
(poate şi mai cunoscute) dintre aberaţiile cromozomiale numerice
numerice.

MONOSOMIA X sau SINDROMUL TURNER TURNER. Monosomiile presupun absenţa completă a unui cromozom,
monosomia X fiind singura monosomie compatibilă cu viaţa. Aceasta este o anomalie genetică relativ rară,
care afectează numai populaţia feminină, cu o iincidenţa
ncidenţa estimată este de 1 : 2.500/ 3.000 de naşteri, deşi
la nivel de concepţie incidenţa ar fi mult mai mare, doar că în 95% dintre cazuri este letală, embrionii
afectaţi fiind avortaţi spontan. La aproximativ două treimi dintre nounou-născuţi,
născuţi, sindromul Turner
T este datorat
unei nondijuncţii cromozomiale în diviziunea meiotică a celulelor paterne. Indivizii afectaţi au, aşadar, un
singur cromozom sexual, X, deci toţi sunt de sex feminin. Factorii care condiţionează aceste erori de
diviziune sunt necunoscuţi.. Vârsta părinţilor nu pare să aibă un rol. Identificarea şi diagnosticarea
monosomiei X se poate face în perioada neonatală sau înainte de cea pubertară, intervenţia fiind sub
formă de terapie hormonală.
Într-oo treime de cazuri, fenotipul la naştere prez
prezintă
intă o serie de caracteristici precum greutate şi talie
sub vârsta gestaţională, gât scurt cu pterygium colli (plică de piele de la ceafă la creasta omoplatului).
Înainte de pubertate, sindromul Turner se poate identifica mai ales în baza constatării hipotrofiei
hipot staturo-
ponderale, adică a unui retard în dezvoltarea fizică (la 10 ani, talia şi greutatea sunt cu trei abateri standard
sub medie). După pubertate se observă statura redusă, amenoree primară (absenţa ciclurilor menstruale),
menstruale)
disgenezie gonadică determinată
erminată de dezvoltare incompletă a ovarelor (ovare chistice nefuncţionale, ceea
ce are ca efect instalarea sterilităţii) şi caractere sexuale secundare deficitare precum hipoplazie mamară
(sâni foarte mici sau absenţi) şi pilozitate pubiană deficitară. Di Dinn punct de vedere intelectual, efectele
sindromului Turner sunt mai puţin semnificative, nivelul de inteligenţă fiind aproximativ în limitele normale,
însă cu o scădere a abilităţilor spaţiale şi a capacităţii de abstractizare.

ÎNTREBARE
De ce toţi indivizii afectaţi de sindromul Turner sunt de gen feminin?

TRISOMIA 13 sau SINDROMUL PATAU. Trisomiile presupun prezenţa unui cromozom suplimentar, ceea
ce le face letale, în marea lor majoritate. Excepţie fac doar câteva dintre ele, pe care le vom descrie pe
scurt în cele ce urmează. Trisomia 13 a fost observată şi descrisă încă din sec. XVII, de către ThomasTho
Bartholin în 1657, dar cauza de natură genetică (prezenţa unui cromozom 13 suplimentar)
suplimentar a fost stabilită
de dr. Klaus Pätau
tau abia în 1960. De aceea, uneori, sindromul mai este întâlnit şi sub numele de sindrom
Bartholin-Patau. Incidenţa trisomiei 13 est
este mică, de 1 : 10.000/20.000 de naşteri. Diagnosticul prenatal
poate fi sugerat de întârzierea în creştere şi de prezenţa malformaţiilor cerebrale, dar numai analiza
citogenetică permite un diagnostic sigur.
Din punct de vedere fenotipic, este prezent un sindrom plurimalformativ cu anomalii neurologice
(retard mental, microcefalie sau chiar cu o singură emisferă cerebrală, episoade apneice, convulsii etc.),
craniofaciale (malformaţii ale urechilor, despicătură labio
labio-palatină,
palatină, microftalmie), polidactilie (mai
(m multe
degete), cardiovasculare, gastrointestinale, genitourinare. Din cauza prezenţei acestor multiple malformaţii,
boala are un prognostic sumbru : 72% decedează înainte de vârsta de un an şi suferă de retard mental
sever. Înn peste 50% din cazuri deces
decesul nou-născutului
născutului survine rapid, în prima lună de viaţă, din cauza
malformaţiilor viscerale severe.

TRISOMIA 18 sau SINDROMUL EDWARDS. A fost descris de medicul şi geneticianul britanic John H.
Edwards în anul 1960. Cu o incidenţă la naştere de 1 : 5000/6000, sindromul Edwards este a doua cea mai
frecventă trisomie după sindromul Down. D Dar
ar incidenţa la concepţie este mult mare, aproximativ 95% dintre
embrioni fiind eliminaţi prin avort. În marea majoritate a cazurilor, indivizii afectaţi sunt de gen feminin.
Diagnosticul prenatal permite depistarea trisomiei 18 în 60% din cazuri, prin ecografie fetală şi analize
biochimice (triplutest, amniocenteză)).
Fenotipul clinic al nou-născutului
născutului cu acest sindrom prezintă greutate mică la naştere, cap alungit,
alung
frunte teşită, „urechi de faun” (jos implantate şi hipoplazice), hipertonie, degetele mâinii strâns flectate şi
„încălecate” tipic (degetele 2 şi 5 acoperă degetele 3 şi 4). În plus, sunt prezente şi malformaţii congenitale
grave la nivel renal sau cardiac.
diac. Speranţa de viaţă este foarte mică (majoritatea covârşitoare a celor
născuţi cu trisomia 18 murind în primele 6 luni de viaţă), iar cei care supravieţuiesc după vârsta de 1 an
prezintă un retard psihomotor sever.
Există un procent mai mic de cazuri în care doar o parte dintre celulele organismului au o copie
suplimentară a cromozomului 18, rezultând astfel o populaţie mixtă de celule cu număr diferit de
cromozomi. În aceste cazuri vorbim de sindrom Edwards mozaicat.. Există şi situaţii, foarte rare, în care,
înainte sau după concepţie, apar doar translocaţii, adică o parte din cromozomul 18 se ataşează de un alt
cromozom.. Cei afectaţi au aşadar doi cromozomi 18 şi doar material genetic suplimentar din segmentul
cromozomial ataşat. În acest caz vorbim de trisomie 18 parţială,, simptomele fiind mai puţin severe decât în
sindromul Edwards tipic.

TRISOMIA 21 sau SINDROMUL DOWN. Această boală este cea mai frecventă cauză a retardului
mental uşor şi moderat,, precum şi cea mai cunoscută boală cromozomială (vezi şi detaliile prezentate în
unitatea 3). Medicul englez John Langdon
angdon Haydon Down a diagnosticat cat pentru prima dată acest sindrom în
1866, numindu-l idioţie mongoloidă (denumire sugestivă pentru caracteristicile fenotipice ale indivizilor
afectaţi). Abia în 1959 geneticianul de origine franceză Jérôme Lejeune a descoperit că acest sindrom este
legat de prezenţa unui cromozom 21 suplimentar. Sindromul Down are o incidenţă de 1 : 650-850 650 de
naşteri şi este mai frecventă la copiii de sex masculin. De regulă mecanismul responsabil este
nondisjuncţia cromozomială, cel mai frecvent maternă, adică neînjumătăţirea numărului cromozomilor din
celule în timpul diviziunii meiotice.
Din punct de vedere fenotipic, nou nou-născuţii
născuţii prezintă hipotonie musculară, reflexe reduse,
hiperextensibilitate, greutate şi talie sub parametrii vârstei gestaţionale, cap brahicefalic cu occiput turtit şi
fontanele largi. Sindromul Down est estee recunoscut şi după caracteristicile faciale particulare: ochii oblici
(asiatici), nas mic cu rădăcina turtită, faţa plată, urechi mici inserate mai jos, gâtul scurt. Uneori sunt
prezente şi malformaţii ale organelor interne (cardiovasculare, renale, dige digestive).
stive). Pe parcursul dezvoltării,
indivizii cu sindrom Down rămân cu o greutate şi talie cu două abateri standard sub medie şi cu hipotonie
musculară. Se observă, de asemenea, o întârziere psihomotorie, un retard de aproximativ 2-3 2 ani fiind
prezent pentru toate achiziţiile cognitive. Dezvoltarea pubertară este întârziată şi incompletă, bărbaţii
afectaţi fiind sterili, iar femeile având o fertilitate redusă. Dacă până în anii ’60 doar jumătate dintre copiii cu
sindrom Down supravieţuiau peste vârsta de 5 an ani,i, acum speranţa de viaţă este de aproximativ 60 de ani,
deşi peste 40 de ani există frecvent riscul de apariţie a demenţei senile precoce şi a accidentelor vasculare

TRISOMIA X sau SINDROMUL TRIPLU X. Această trisomie apare exclusiv la persoanele de sex feminin,
cu o incidenţă de 1 : 1.000 nou-născuţi
născuţi şi se datorează prezenţei unui cromozom X suplimentar datorată,
cel mai frecvent, nondisjuncţiei în timpul formării gameţilor. Spre deosebire de majoritatea
majoritat afecţiunilor
cromozomiale, trisomia X nu produce modificări majore caracteristice, de multe ori nefiind nici o diferenţă
vizibilă între femeile afectate şi populaţia normală.
Fenotipic, persoanele de sex feminin afectate sunt caracterizate de înălţime deasupra mediei,
tulburări menstruale şi insuficienţă ovariană prematură (menopauză precoce), deşi majoritatea femeilor
afectate par a avea fertilitate normală. Deşi dezvoltarea fizică este aproximativ normală, se constată însă
prezenţa unui coeficient de inteligenţă spre limita inferioară a normalităţii, precum şi întârzieri în
dezvoltarea limbajului, ceea ce poate duce la dificultăţi educaţionale observabile. De asemenea există
şanse mai mari ca persoanele afectate să se confrunte cu o serie de probleme ppsihologice
sihologice (fragilitate
emoţională, anxietate, timiditate), dar acestea răspund bine la tratament.
Interesant este că marea
area majoritate a femeilor afectate de sindromul Triplu X nu sunt diagnosticate
niciodată, cu excepţia cazurilor în care
care, pe parcursul vieţii, sunt supuse unor investigaţii sau teste
specializate din alte motive
ive medicale
medicale. Acest lucru se întâmplă deoarece, aşa cum am menţionat mai sus,
nu există o simptomatologie tipică, „bătătoare la ochi” a acestei trisomii, femeile afectate funcţionând la
parametrii normali.

TRISOMIA XXY sau SINDROMUL KLINEFELTER. Reumatologul şi endocrinologul american Harry


Kleinfelter a fost cel care a identificat şi descris sindromul în anul 1942.. Ulterior, în anul 1956, a fost
identificată prezenţa
nţa unui cromozom X suplimentar la bărbaţii afectaţi. Această trisomie este considerată
principala cauză a hipogonadismului (atrofie testiculară) la persoanele de sex masculin. Incidenţa estimată
este de 1 : 600/ 1.000 de nou-născuţi
născuţi de sex masculin. Identificarea este mai dificilă datorită modificărilor
fenotipice reduse în anumite cazuri, diagnosticul clinic putând fi pus doar după pubertate. În copilărie acest
sindrom poate fi suspectat după aspectul longilin, mai feminin şi de prezenţa unor dificultăţi de adaptare
şcolară. La pubertate se constată o dezvoltare somatică disproporţionată (membrele inferioare mai
dezvolate în raport cu trunchiul, dezvoltarea preponderentă a bazinului îîn raport cu umerii), testicule mici
(atrofiee testiculară), lipsa spermatogenezei (azoospermie, deci sterilitate) şi a secreţiei de testosteron.
Lipsa testosteronului duce, implicit, şi la o slabă dezvoltare a caracterelor sexuale secundare exprimată
prin absenţa pilozităţii pe faţă, axilar şi pe trtrunchi,
unchi, pilozitate pubiană redusă, voce subţire, conformaţie
feminină a corpului. Din punct de vedere cognitiv, afectarea dezvoltării intelectuale acoperă un spectru mai
larg, de la o inteligenţă în limitele normalului până la retard. Sindromul Klinefelter este asociat frecvent cu
dislexie şi tulburări de învăţare, precum şi cu manifestarea unor tulburări de comportament şi probleme de
adaptare socială.

TRISOMIA XYY. Incidenţa estimată a acestei trisomii este de 1 : 1.000 de nou nou-născuţi
născuţi de sex masculin,
dar modificările fenotipice asociate sunt relativ minore – talie înaltă (pestepeste 1,80 m),
m tip atletic, cu o
dezvoltare armonioasă a musculaturii. La indivizii afectaţi, deficitele sunt mai degrabă de factură
psihologică – inteligenţă în limita normalului (dar coeficientul de inteligenţă este cu 10--15 puncte mai mic
decât cel al persoanelor înrudite), întârziere în dezvoltarea limbajului, deficit de atenţie, dificultăţi de
învăţare, impulsivitate, hiperactivitate. Ca şi în cazul trisomiei X, datorită absenţei unor
or simptome severe,
doar un sfert dintre cei afectaţi sunt diagnosticaţi, fie în urma sesizării dificultăţilor de învăţare, fie prin
screening prenatal, fie accidental, din alte motive.

Prezenţa unui cromozom Y suplimentar şi caracteristicile asociate prezentate mai sus au dus, în
anii ’60-‘70, la formularea unei teorii asupra agresivităţii văzută ca determinată genetic. Se presupunea că
bărbaţii cu genotipul XYY (numiţi şi „supermasculii
„supermasculii”)
”) sunt biologic determinaţi să acţioneze agresiv sau
violent, ei neputând să se controleze din cauza genelor aberante. Ideea, puternic popularizată în mass- mass
media, a plecat de la concluziile eronate ale unui raport publicat de biochimista Mary Telfer şi colegii
co săi de
la institutul Elwyn din SUA, în urma studiilor realizate pe un lot mic de tineri şi bărbaţi instituţionalizaţi, înalţi,
cu acnee şi cu tulburări de dezvoltare. În prezent, acest predeterminism genetic al agresivităţii şi al
comportamentului aberant erant este contestat de studiile ştiinţifice care au arătat că prezenţa acestor
comportamente nu este neapărat apanajul trisomiei XYY şi că acestea nu sunt semnificativ mai frecvente
la indivizii afectaţi de această anomalie cromozomială
cromozomială.
2. Anomalii cromozomialeomiale structurale. Aceste anomalii de structură se produc prin rupturi
cromozomiale şi, ulterior, prin reunirea anormală a capetelor cromozomilor rupţi sau prin generarea unor
rearanjamente cromozomiale. Acestea pot apărea şi pe parcursul vieţii intrauterine sub influenţa unor
factori mutageni. Prezentăm mai jos
jos, cu caracter ilustrativ, trei astfel de anomalii.

IMPORTANT
Sindroamele Prader-Willi şi Angelman despre care vom discuta separat într-oo altă unitate de învăţare
intră tot în această categorie
tegorie a anomaliilor cromozomiale structurale
structurale.. Ele sunt frecvent date ca exemplu şi
detaliate când se discută despre procesele epigenetice
epigenetice, în special despre metilare,, aşa cum vom face şi
noi în acest curs.

SINDROMUL CRI DU CHAT. Acest sindrom se datorează unei deleţii (pierdere a unui fragment) la nivelul
braţului scurt al cromozomului 5 (5p15)
(5p15),, de aceea mai este cunoscut şi sub numele de sindromul 5p-. A
fost prima dată descris de pediatrul şi geneticianul francez Jérôme Lejeune în anul 1963 (de unde, uneori,
şi numele de sindrom Lejeune). Deşi eşi este o tulburare genetică rară, cu o incidenţa estimată este de 1 :
50.000 de naşteri, indivizii afectaţi reprezintă aproximativ 1% dintre copiii cu retard mental sever. Etiologic,
se consideră că doar în 15% din cazuri unul dintre părinţi este purtător al unei translocaţii, cele mai multe
cazuri fiind determinate de mutaţii noi ((de novo). Unul dintre semnele caracteristice
cteristice care apar la sugari
constă într-un
un plâns particular, cu o octavă mai sus decât plânsul normal, semănând cu sunetele emise de
pisici (de aici şi numele dat sindromului
sindromului, cri du chat în franceză însemnând ţipăt de pisică).
pisică La acesta se
mai adaugă microcefalie, facies rotund, urechi jos inserate şi hipotonie (copilul semănând cu o „păpuşă de
cârpă”), copiii prezentând adesea şi malformaţii cardiace şi urogenitale.

SINDROMUL WILLIAMS. A fost descris iniţial de cardiologul neo neozeelandez


zeelandez John C.P. Williams în anul
1961. Cu o incidenţă estimată de 1 : 25.000 de naşteri, acest sindrom est estee determinat de o deleţie la
nivelul cromozomului 7 (7q11.23), pierderea genelor localizate acolo având drept consecinţă următoarele
simptome caracteristice:
acteristice: anomalii vasculare, tulburări de conducere nervoasă, modificări ale ţesutului
conjunctiv, „faţa de elf/ spiriduş”” la copii (frunte lată, nas mic, obraji plini),, statură mică, hipercalcemie,
laxitate articulară. Persoanele cu sindrom Williams au retard intelectual, dificultăţi de învăţare, învăţare deficit
atenţional şi hiperactivism, excitabilitate şi sociabilitate ridicate (fiind astfel pradă uşoară în contexte sociale
mai puţin fericite).
Există o particularitate deosebit de interesantă a profilului cognitiv la adulţii cu acest sindrom şi
anume afectarea selectivă: deficit în procesarea informaţiei vizuo vizuo-spaţiale
spaţiale şi numerice, dar performanţe
peste medie în limbaj şi procesarea feţelor. Şi mai interesant este că datele recente arată un profil cognitiv
inversat în primii ani de viaţă ai copiilor afectaţi de sindromul Williams: întârziere semnificativă în
comprehensiunea limbajului, asociată cu abilităţi peste medie de discriminare a cantităţii (acestea din urmă
fiind văzute ca abilităţi numerice precoce
precoce).

SINDROMUL WOLF-HIRSCHHORN
HIRSCHHORN. Descris iniţial de pediatrul şi geneticianul american, de origine
austriacă, Kurt Hirschhorn în anul 1961 şi atestat ştiinţific şi de publicaţiile ulterioare ale acestuia şi ale
germanului Ulrich Wolf. Acesta este datorat une uneii anomalii rare (incidenţa estimată fiind de 1 : 50.000 de
naşteri) cauzată de o deleţie parţială la nivelul cromozomului 4 (4p16). O treime dintre copiii afectaţi mor în
primul an de viaţă. Doar în 10% dintre cazuri sunt determinate de translocaţii parent
parentale,
ale, în restul situaţilor
anomalia apărând ca mutaţie de novo
novo.. Tabloul clinic al acestei tulburări prezintă talie şi greutate sub pragul
mediu, o dismorfie facială tipică
ică – microcefalie (cap mic), micrognaţie (mandibulă mică, insuficient
dezvoltată), glabelă proeminentă, ochi depărtaţi, distanţă scurtă între nas şi buza superioară, urechi jos
poziţionate - malformaţii cardiace grave şi retard mental sever.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Benga, O. (2007). Fundamente de genetică umană. În David, D., Benga, O., & Rusu, A.S., Fundamente de
psihologie evoluţionistă şi consiliere genetică. Editura Polirom, Iaşi (pp. 115-133)
Plomin, R., DeFries, J.C., Knopik, V.S., & Neiderhiser, J.M. (2013). Behavioral Genetics (6th Edition):
Worth Publishers, New York
Rusu, A.S., Benga, O., & David,avid, D. (2007). Aplicaţii ale consilierii genetice. În David, D., Benga, O., &
Rusu, A.S., Fundamente de psihologie evoluţionistă şi consiliere genetică. Editura Polirom, Iaşi (pp.
203-233)
Referinţă obligatorie:
Ţepordei, A.M. (2018). Genetica comportamentului uman uman.. Manual pentru Învăţământ la distanţă, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Resurse on-line:
https://web.ornl.gov/sci/techresources/Human_Genome/posters/chromosome/shtml
rces/Human_Genome/posters/chromosome/shtml
https://en.wikipedia.org/wiki/Chromosome_abnormality
Unitatea de învăţare 6.
EXPRESIA GENICĂ.. ROLUL MECANISMELOR EPIGENETICE
Genele nu sunt unităţi informaţionale independente, adică nu operează fiecare singură, ci în
combinaţie cu exprimarea altor gene. Tocmai de aceea, din perspectiva patologiei, sunt foarte rare cazurile
de boli monogenice, adică boli determinate de o singură genă, unde corespondenţa între genă şi boală ar fi
de 1 : 1. Datorită acţiunii poligenice (acţiunea simultană a multiple gene a căror exprimare interferează),
aceeaşi genă poate avea efecte diferite la indivizi diferiţi sau apariţia aceleiaşi boli poate fi influenţată de
gene/ pattern-uri
uri de gene diferite. Mai mult decât atât, aşa cum am amintit deja şi vom mai detalia în cele
ce urmează, există o destul de mare variabilitate sau „flexibilitate” a genelor.. Acestea pot suferi
suf modificări
ale poziţiei lor pe cromozomi (fenomen numit transpoziţie), ), îşi pot modifica structura (sub acţiunea unor
factori mutageni cum sunt, de exemplu, razele ultraviolete), sau li se poate modifica funcţia (expresia(
genică) datorită unor factori dee mediu sau a interacţiunii cu alte gene.

IMPORTANT
Specialiştii precizează câteva aspecte esenţiale care definesc diferenţa dintre modul în care
genele acţionează în tulburările poligenice şi în determinarea comportamentelor sau trăsăturilor normale
complexe, comparativ cu modul în care acestea operează într într-o boală monogenică:
1. Efectele genetice determină indirect apariţia unei boli. Informaţia genetică codează doar secvenţe
de aminoacizi şii sinteza proteică, ale căror efecte acţionează asupra unuia sau mai multor factori
de risc şi nu asupra bolii propriu
propriu-zise.
zise. Similar, efectul genelor se răsfrânge doar asupra trăsăturilor
de risc, precum impulsivitate, reactivitate fiziologică, agresivitat
agresivitate,
e, hiperactivitate, creându-se
creându astfel
mai degrabă un teren favorabil instalării unor tulburări.
2. Acţiunea genelor este nu doar indirectă, ci şi probabilistică,, în sensul că ele nu sunt cauze directe
ale unui comportament, trăsătură sau boală, ci cresc şanse
şansele
le de apariţie a acestora.
3. Trăsăturile care induc un risc crescut de apariţie a unei boli sau tulburări sunt continue sau
dimensionale,, adică se pot manifesta într într-oo măsură variabilă. Ele nu sunt patologice în sine, ci
sunt asociate cu un risc scăzut sau rridicat
idicat de apariţie a unei boli. Genele ale căror efecte variabile
influenţează aceste dimensiuni se numesc loci ai unei trăsături cantitative (eng. quantitative trait
loci, QTLs).
4. Mai multe gene interacţionează
interacţionează,, determinând sau influenţând manifestarea unei une trăsături
fenotipice particulare.
5. De cele mai multe ori comportamentele atipice sau patologice nu sunt produse de o mutaţie
aberantă, ci de o variantă normală a unei gene normale care însă induce un risc crescut de
dezvoltare a patologiei sau a caracteristicii respective (cf. Benga, 2007, p. 128).

TEMĂ DE REFLECŢIE
Cum anume, mai exact, înţelegeţi ultima caracteristică din caseta de mai sus? Cum adică, de
exemplu în cazul unor persoane foarte anxioase sau foarte emotive, această trăsătură nu este produsul
unei gene aberante, ci mai degrabă al unei gene normale?
Vom vedea în unitatea de învăţare 7 cum se încearcă prin metode ştiinţifice elaborate identificarea genelor
specifice (QTLs) care influenţează trăsăturile complexe, cantitative care sunt de prim interes pentru noi,
psihologii. Doar ca idee sintetică (pe marginea căreia vom discuta mai amplu în altă parte) putem menţiona
că cercetarea actuală bazată pe studiile de asociere la scală genomică (eng. genom-wide
genom association
study; GWAS) sugerează clar căă la baz baza acestor trăsături complexe sunt multiple gene cu efecte mici.
aceea că heritabilitatea înseamnă că variaţii ale
Totuşi, ideea esenţială a geneticii comportamentale este ace
ADN-ului
ului produc variaţii comportamentale şi trebuie să descoperim aceste secvenţe de ADN pentru a
înţelege mecanismele prin care genele influenţează comportamentul. Scopul este nu doar acela de a
identifica aceste gene,
ne, ci şi acela de a înţelege căile dintre gene şi comportament, adică tocmai aceste
mecanisme intermediare prin care genele influenţează comportamentul, direcţie numită şi genomică
funcţională.

IMPORTANT
Drumul de la genotip la fenotip, adică de la materialul genetic la caracteristici fizice şi psihice este
de o complexitate uimitoare (uneori descurajantă, dar tocmai de aceea provocatoare). Genetica funcţională
este axată pe descifrarea acestui drum, iar aanaliza
naliza este una multinivelară (vezi Figura 12 de mai jos).
Simplificat, „traseul” este următorul: genom (totalitatatea secvenţelor ADN, conţinând în jur de 3 miliarde
de perechi de baze) – transcriptom (rolul factorilor epigenetici în exprimarea genelor şi, şi ulterior,
transcrierea expresiilor tututror genelor din genom; altfel spus, întreg ARN-ul
ul transcris din întregul
întreg ADN) –
proteom (totalitatea proteinelor codate de transcriptom, adică de întregul ARN) – neurom (întreg
mecanismul neuronal, structura şi funcţionarea creierului) – fenom (cogniţii, emoţii, comportament).

Figura 12.. Nivelurile de analiză ale geneticii funcţionale (adaptată după Plomin et al., 2013)

Genom Transcriptom Proteom Neurom Fenom


(întregul ADN) (întregul ARN) (proteinele) (creierul) (caracteristici fenotipice)

Dar relaţia dintre aceste niveluri analizate trebuie, deocamdată, văzută mai degrabă corelaţional
sau asociativ până se dovedeşte a fi cauzală, de aceea săgeţile din figură sunt bidirecţionale. De exemplu,
asocierea dintre diferenţele la nivel cerebral şi cele la nivel comportamental nu sunt în mod necesar
determinate de diferenţele cerebrale
cerebrale. Comportamentul poate cauza modificări structurale şi funcţionale la
nivelul creierului. Un studiu interesant şi ilustrativ în acest sens este cel realizat de Maguire,
Maguire Woollett şi
Spiers (2006) în care s-aa relevat faptul că hipocampusul posterior ((zonă a creierului unde sunt stocate
reprezentările spaţiale ale mediului înconjurător)) este semnificativ mai mare la taximetriştii londonezi şi că
mărimea acestuia corelează semnificativ cu numărul de ani petrecuţi în taximetrie.

IMPORTANT
Atenţie însă: chiar dacă în general nu putem vorbi de o influenţă strict unidirecţională între diferitele
niveluri de analiză, relaţia
elaţia dintre modif
modificările
cările ADN şi cele comportamentale este cauzală,
cauzală în sensul că
primele sunt cauze şi că modificările comportamentale nu pot schimba secvenţa de nucleotide din ADN.
MECANISMELE EPIGENETICE

După cum am prezentat anterior, informaţia genetică este copiată în ARN m şi apoi tradusă în
sinteza aminoacizilor esenţiali din care se formează proteinele. Rata transcrieii unei gene în secvenţe de
ARNm depinde şi este reglată de necesitatea prezenţei produsului genei respective. respective De exemplu,
simpla citire a acestei fraze în acest minut produce modificări în rata transcrierii genelor voastre pentru
neurotransmiţători. Deoarece ARNm-ul ul există doar pentru câteva minute după care nu mai este tradus în
proteine, modificările ratei de transcriere în ARN m sunt folosite ca mecanism de controlare a ratei de
producere a proteinelor din gene, fenomen numit exprimarea genei sau expresie genică (eng. gene
expression).
O arie de cercetare în expansiune în ultimele decade este epigenetica,, interesată de înţelegerea
mecanismului prin care apar modificări în exprimarea genelor, modifcări care nu alterează secvenţa ADN şi
care pot fi transmise de la o celulă
celulă-mamă la celule-fiice ale acesteia. Prefixul epi- înseamnă „deasupra”.
Puteţi să vă gândiţi la epigenom ca la materialul celular care stă deasupra sau în afara genomului şi care le
„spune” genelor să vorbească sau nu, ca şi cum ar apăsa pe butonul „on” sau pe „off”. Posibil ca tocmai
prin aceste marcaje epigenetice factorii de mediu (de exeexemplu,
mplu, dietă, stres, alimentaţia prenatală etc.) să
poată influenţa exprimarea genelor producând modificări de la celulă la celulele
celulele-fiice
fiice sau, uneori, de la o
generaţie la alta (fenomen numit imprinting
imprinting).

IMPORTANT
Din perspectiva epigeneticii, ARN-ul nu mai este văzut doar ca un simplu mesager care traduce
ADN-ulul în proteine. În termeni evoluţionişti, ARN
ARN-ulul a fost codul genetic iniţial şi încă este codul genetic al
majorităţii viruşilor. Se presupune că ADN
ADN-ul, cu cele două benzi ale sale, a fost mai avantajos în procesul
selecţiei naturale, deoarece ARN-ul ul este format dintr
dintr-oo singură bandă, ceea ce îl face mai vulnerabil în faţa
enzimelor prădătoare. ADN-ul ul a devenit codul genetic stabil, care rămâne acelaşi în toate celulele, la toate
vârstele şi în toate timpurile. În contrast, ARN
ARN-ul
ul se degradează repede, este specific funcţie de ţesut,
vârstă şi stare, de aceea acesta poate răspunde la modificările environmentale prin reglarea transcrierii şi
traducerii secvenţelorr de ADN care codează proteine (cf. Plomin et al., 2013)

Reglarea expresiei genice se realizează prin două procese principale: a) acetilarea histonelor din
cromatidă şi b) metilarea ADN-ului (vezi Figura 13 de mai jos).
a. Acetilarea histonelor.. Cel mai important rol îl au proteinele histonichistonicee şi non-histonice
non care
formează complexe cu ADN-ul ul din nucleul celulelor. Histonele funcţionează ca nişte represori generali ai
tuturor genelor, în timp ce non-histonele
histonele „hotărăsc” care dintre gene intră în procesul de transcripţie. Astfel,
fiecare proteină non-histonică
histonică este capabilă să recunoască o secvenţă specifică de nucleotide din molecula
de ADN, secvenţă pe care histonele o represează. După ce non non-histona recunoaştee secvenţa genică ce va
intra în procesul de transcripţie ea se fosforilează şi devine mult mai încărcată negativ decât segmentul de
ADN cu care este cuplată. Datorită electronegativităţii, proteina histonică va fi mai mult atrasă de proteina
non-histonică decât de segmentul de ADN ales să intre în transcripţie de către non non-histonă.
histonă. Prin urmare se
formează un cuplu histonă – non-histonă
histonă care se desprinde de fragmentul de ADN, care, rămas acum liber,
poate intra în procesul de transcripţie. După transcriere şi formarea ARN-ului ului mesager precursor are loc
defosforilarea non-histonelor,
histonelor, desprinderea din complexul histonă – non-histonă
histonă şi reasocierea lor cu ADN-
ADN
ul. Histonele, rămase astfel libere, îşi reiau acţiunea represivă asupra genei. Acetilarea este procesul
procesu prin
care o histonă îşi capătă încărcătura negativă suficientă pentru a se elibera de ADN şi a da libertate
procesului de transcriere. Aşadar, acetilarea histonelor este un mecanism epigenetic de activare a
genelor.
b. Metilarea ADN-ului. Unul dintre cele m maiai studiate mecanisme ale reglării epigenetice a exprimării
genelor este metilarea ADN-ului.. Un grup metil este o unitate de bază în chimia organică, alcătuit dintr-un
dintr
atom de carbon şi trei atomi de hidrogen. Procesul de metilare a ADN ADN-ului se referă la faptul
aptul că atunci când
un grup metil se ataşează la o secvenţă specifică de ADN din zona de codificare a genei, acesta împiedică
transcrierea genei, inhibând astfel exprimarea acesteia. Invers, când acea regiune din genă nu este
metilată, ea va fi transcrisă,, deci se va exprima în sinteză proteică. Aşadar, metilarea este un mecanism
epigenetic de reprimare a exprimării genelor
genelor.

Figura 13.. Mecanismele epigenetice de reglare a expresiei genice

DE REŢINUT
Primul şi cel mai cunoscut exemplu de imprinting genomic la oameni implică deleţii (ştergeri) a unei
mici părţi a cromozomului 15, care duce la două tulburări diferite în funcţie de părintele de la care este
moştenită gena. Dacă este moştenită de la mamă, anomalia cauzează sindromul Angelman. Angelman Dacă gena
este moştenită de la tată, generează sindromul Prader-Willi. Cele două sindroame sunt diferite ca tablou
clinic, dar ambele sunt caracterizate prin pierderea funcţiei a două regiuni strâns legate, situate pe braţul
lung al cromozomului 15 (15q11-q13).
q13). Specifică ambelor tulburări este pierderea funcţiei alelei respective,
prin metilare.
Sindromul Prader-Willi,, cu o incidenţă estimată de 1 : 15.000 de naşteri, presupune hipotonie
neonatală, retard în dezvoltare,, hipogonadism, obezitate, talie mică, retard mental moderat, iritabilitate cu
accese de furie, mâncat excesiv.
Sindromul Angelman,, cu o incidenţă estimată de 1 : 25.000 de naşteri, presupune retard mental sever,
dezvoltare slabă a vorbirii, slabă coordona
coordonare
re motorie, hipopigmentaţie, dispoziţie afectivă pozitivă, accese
frecvente de râs fără motiv, hiperactivism.
Spre deosebire de aceste marcaje epigenetice care influenţează modificări pe termen lung în
exprimarea genelor, există şi multe variaţii în exprimarea genelor pe termen scurt, ca reacţii/ răspunsuri la
modificări environmentale. Descoperit recent, un astfel de mecanism de reglare a exprimării genelor este
numit ARN necodificator (eng. non non-coding RNA). ). Doar în jur de 2% din genom implică secvenţe ADN
codificatoare de proteine, restul fiind considerat până nu demult ca fiind un fel de balast. Acum însă se ştie
că majoritatea ADN-ului uman este transcris în ARN, dar nu acel ARN mesager care este tradus în sinteză
proteică. Acest tip de ARN este numit necodificator şi are un rol important în reglarea exprimării genelor
codificatoare de proteine, mai ales la oameni.
Exprimarea genelor este,te, aşadar, primul pas pe calea de la gene la comprtament. Un polimorfism
în ADN, deşi existent, nu are efect decât dacă gena se exprimă. Unele gene sunt exprimate constant, în
majoritatea celulelor, pe când altele se exprimă doar când produsul lor este ne necesar
cesar ca răspuns la factorii
environmentali. Procesul care influenţează cel mai mult exprimarea genelor codificatoare de proteine este
cel care reglează sau afectează transcrierea iniţială a acestora. Dar mai există şi alte mecanisme care
afectează expresia genelor:: alterarea transcrierii ARN, trecerea ARNm-ului ului prin membrana nucleului,
protejarea sau degradarea transcriptului ARN în citoplasmă, rata traducerii din ARN-ul ARN mesager şi
modificările posttransalţionale la nivelul proteinei.

PROTEOMUL

Următorul nivel de analiză este cel de la nivelul proteomului,, adică analiza proteinelor sintetizate
de transcriptom (întregul ARN). Acest nivel de analiză presupune o şi mai mare complexitate comparativ cu
nivelurile anterioare, din mai multe motive: a) ssunt
unt mult mai multe proteine decât gene; b) după traducerea
secvenţelor de aminoacizi din ARNm-ul pot apărea modificări numite modificări posttranslaţionale,
posttranslaţionale care
le poate schimba structura şi, în consecinţă, funcţia; c) proteinele nu funcţionează izolat, cic prin interacţiune
sau interdependenţă cu alte proteine cu care formează, mai ales din punct de vedere funcţional, complexe
proteice. Proteomul poate fi identificat şi studiat cu ajutorul unei tehnici numite electroforeză (eng.
electrophoresis), care reprezintă o metodă de analiză şi separare bazată pe migrarea particulelor solide
dispersate într-un
un lichid sub acţiunea unui câmp electric. Astfel, proteinele pot fi separate pe o dimensiune
pe baza sarcinii lor electrice şi pe o a doua dimensiune pe baz bazaa greutăţii lor moleculare. Denumirea de
electroforeză provine din asocierea cuvântului grec electron (electric) cu cel latin phore (purtător),
evidenţiindu-se
se astfel rolul esenţial al câmpului electric în procedeul descris. Deşi este cunoscută încă de la
sfârşitul secolului XIX, electroforeza se afirmă ca o metodă analitică de separare abia în urma lucrărilor
referitoare la stadiul unor proteine elaborate de chimistul suedez Arne Tiselius (1937), laureat al premiului
Nobel, numit şi “părintele electroforezei”.
Precizia identificării proteinelor a crescut şi mai mult prin utilizarea spectrometriei
ometriei de masă (eng.
mass spectrometry) care,, prin ionizare, sortează şi analizează speciile chimice funcţie de sarcina electrică
şi masa la nivel atomic.

IMPORTANT
Prin aceste tehnici de analiză din ce în ce mai complexe se poate estima şi cantitatea sau
proporţia relativă a fiecărei proteine din compoziţia sau structura
tructura unui anumit ţesut sau segment organic
analizat, ceea ce reprezintă o altă trăsătură fenotipică numită trăsătură proteică. Şi trăsăturile proteice,
proteice
precum oricare altă caracteristică fenotipică, po pot fi determinate de factori atât genetici,
genetici cât şi
environmentali.
nvironmentali. Astfel de trăsături proteice pot fi asociate cu diferenţe interindividuale la nivel
comportamental. De exemplu, o serie de studii care au analizat lichid cefalorahidian uman sau lichid
amniotic au relevat faptul că asociate cu prezenţa unor tulburări psihiatrice exiată sute de diferenţe la
nivelul proteinelor şi al modificărilor proteice ((de ex., Fountoulakis & Kossida, 2006;; Tsangaris et al., 2006).
2006
Studii analitice şi sofisticate la nivelul caracterizării proteomice ale unor zone cerebrale specifice implicate
în schizofrenie au sugerat de asemenea astfel diferenţe la nivel proteic care ar putea influenţa
comportamentul (Matsumoto et al., 2011).

NEUROMUL

Aşa cum am văzut până acum, fiecare trecere la următorul nivel pe calea de la gene la
comportament presupune o considerabilă creştere a nivelului de complexitate, dar nimic nu se compară cu
uriaşa complexitate
mplexitate de la nivelulu creierului uman. Acesta are trilioane de conexiuni între neuroni (numite
sinapse),), în loc de milioane de perechi de bbaze aze ADN şi sute de neurotransmiţători. Deşi structura
tridimensională a proteinelor şi interacţiunea acestora la nivelul complexelor proteice sunt impresionante,
acestea nu sunt nimic pe lângă complexitatea structurii tridimensionale cerebrale şi interacţiunea
interacţi dintre
neuroni. Neuroştiinţele,, care se ocupă cu studiul arhitecturii şi funcţionării creierului, în special prin
tehnicile de neuroimagistică, sunt un alt exemplu de ramură a cercetării extrem de active şi în ascensiune.
Sunt multe lucruri importante şi interesante de studiat sau de descoperit despre creierul uman ca atare, dar
genetica comportamentală este interesată de analiza nivelului cerebral văzut ca un alt nivel sau segment
pe calea analizei legăturii dintre gene şi comportament. Deoarece creie creierul
rul joacă un rol central în calea
dintre gene şi comportament, fenotipurile cerebrale se mai regăsesc şi sub denumirea de endofenotipuri.
Şi aceste endofenotipuri sunt tot carcateristici fenotipice complexe, de aceea şi aici rămâne
valabilă ideea că ele sunt poligenice, adică influenţate de un complex format din multiple gene, fiecare
având un mic aport. Genele descoperite ca fiind asociate cu anumite caracteristici fenotipice cerebrale sunt
importante în ceea ce priveşte nivelul de analiză cerebral, dar utlitatea lor din perspectiva geneticii
comportamentale depinde de legătura lor cu manifestările comportamentale. Altfel spus, atunci când
anumite gene sunt văzute ca fiind asociate cu anumite caracterstici cerebrale, măsura în care aceste gene
sunt în relaţie
aţie şi cu anumite caracteristici comportamentale trebuie măsurată, deci validată, nu doar
presupusă.

De exemplu, în anii ’90 a fost o explozie de cercetări ale proceselor învăţării şi memoriei la şoareci
utilizându-se tehnica mutaţiilor ţintite (provocate
ate pe anumite gene candidate), fiind semnalate 22 de mutaţii
de tip knock-out
out ca afectând cele două procese. Multe dintre aceste mutaţii ţintite implică modificări ale
puterii conexiunilor sinaptice şi au constituit subiectul a peste 10.000 de texte ştiin
ştiinţifice,
ţifice, dintre care 500
focalizate pe genetica plasticităţii sinaptice. Amintirile sunt formate prin schimburi sinaptice pe termen lung.
Deşi genele determină această potenţare pe termen lung, înţelegerea şi descifrarea mecanismelor prin
care această influenţă
enţă se produce nu vor fi deloc uşoare, având în vedere că fiecare sinapsă este afectată
de mai mult de o mie de componente
ponente proteice (cf. Plomin et al., 2013, capitolul 8).

La nivelul speciei umane, studiile de neurogenetică implică tehnici noninvazive de scanare a


creierului, numite neuroimagistică – neuroimagistică pe bază de rezonanţă magnetică (RMN),
electroencefalogramă (EEG) sau magnetoencefalogramă (MEG). Pe lână încer încercarea
carea de a anliza procesele
învăţării şi memoriei la indivizii umani, o altă direcţie de analiză este cea a emoţiilor, în special în legătură
cu o regiune din creier numită amigdală
amigdală.. De exemplu, studiul IMAGEN a fost anunţat ca fiind primul studiu
care, prinin recurgerea la neuroimagistică, încearcă să identifice bazele genetice şi neurobiologice ale
variabilităţii individuale în ceea ce priveşte impulsivitatea, sensibilitatea la întăriri şi reactivitatea emoţională,
şi cum acestea influenţează dezvoltarea un unor
or tulburări psihiatrice (Schumann et al., 2010). O serie de alte
studii gemelare folosind tehnici de neuroimagistică au arătat faptul că diferenţele individuale în ceea ce
priveşte volumul multora dintre regiunile cerebrale au un nivel ridicat de heritabilitate litate şi că sunt corelate cu
abilitatea cognitivă generală şi că pot, totodată, reflecta o anumită vulnerabilitate genetică la trăsături
psihopatice (cf. Plomin et al., 2013) 2013).. Tot pe această direcţie mare de cercetare se înscrie şi un articol
extrem de citat tat în literatură în care ss-aa arătat că polimorfismul unei gene pentru transportorul serotoninei (5-(
HTTLPR)) este asociat cu activitatea neuronală a amigdalei (măsurată prin tehnica RMN) ca răspuns la
stimuli legaţi de ameninţare (a te uita la feţe furioase şi ameninţătoare; Hariri et al., 2002). Acest rezultat
(replicat şi de alte studii, precum şi de studii pe şoareci prin tehnica knock knock-out)
out) este posibil să aibă implicaţii
la nivel comportamental în ceea ce priveşte mo modul în care reacţionăm la stresul environmental.
ronmental. Studii mai
recente, utilizând variate tehnici de neuroimagistică, confirmă rolul pe care îl joacă serotonina, dopamina,
norepinefrina, endocanabinoizii şi hormonii steroid steroidieni
ieni în reactivitatea amigdalei (vezi, de exemplu, Hariri &
Whalen, 2011).

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Benga, O. (2007). Fundamente de genetică umană. În David, D., Benga, O., & Rusu, A.S., Fundamente de
psihologie evoluţionistă şi consiliere genetică. Editura Polirom, Iaşi (pp. 115-133)
Fountoulakis, M., & Kossida, S. (2006). Proteomics
Proteomics‐driven
driven progress in neurodegeneration research.
Electrophoresis, 27(8), 1556-1573
1573
Hariri,, A. R., Mattay, V. S., Tessitore, A., Kolachana, B., Fera, F., Goldman, D., ... & Weinberger, D. R.
(2002). Serotonin transporter genetic variation and the response of the human amygdala. Science,
297(5580), 400-403
Hariri, A. R., & Whalen, P. J. (2011). The amygdala: inside and out. F1000 biology reports,
reports 3
Maguire, E. A., Woollett, K., & Spiers, H. J. (2006). London taxi drivers and bus drivers: a structural MRI
and neuropsychological analysis. Hippocampus, 16(12), 1091-1101
Matsumoto,, J., Sugiura, Y., Yuki, D., Hayasaka, T., GotoGoto-Inoue, N., Zaima, N., ... & Akatsu, H. (2011).
Abnormal phospholipids distribution in the prefrontal cortex from a patient with schizophrenia revealed
by matrix-assisted
assisted laser desorption/ionization imaging mass spectrometry. Analytical and bioanalytical
chemistry, 400(7), 1933-1943
Plomin, R., DeFries, J.C., Knopik, V.S., & Neiderhiser, J.M. (2013). Behavioral Genetics (6th Edition):
Worth Publishers, New York
Rusu, A.S., Benga, O., & David, D. (2007). Aplicaţii ale consilierii genetice. În David, D., Benga, O., &
Rusu, A.S., Fundamente nte de psihologie evoluţionistă şi consiliere genetică. Editura Polirom, Iaşi (pp.
203-233)
Schumann,, G., Loth, E., Banaschewski, T., Barbot, A., Barker, G., Büchel, C., ... & Garavan, H. (2010). The
IMAGEN study: reinforcement
reinforcement-related
related behaviour in normal brain function and psychopathology.
(12), 1128
Molecular psychiatry, 15(12), 1128-1139
Tsangaris,, G. T., Karamessinis, P., Kolialexi, A., Garbis, S. D., Antsaklis, A., Mavrou, A., & Fountoulakis,
Foun
M. (2006). Proteomic analysis of amniotic fluid in pregnancies with Down syndrome. Proteomics, 6(15),
4410-4419
Referinţă obligatorie:
Ţepordei, A.M. (2018). Genetica comportamentului uman uman.. Manual pentru Învăţământ la distanţă, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Unitatea de învăţare 7.
SPECIFICUL CERCETĂRII ÎN GENETICA COMPORTAMENTALĂ (I): IDENTIFICAREA
IDENTIFICARE
GENELOR
Rămânând strict focalizaţi pe familiarizarea cu specificul cercetării în genetica comportamentală,
conţinutul este structurat pe două unităţi de învăţare distincte, dar complementare. În această unitate de
învăţare vom prezenta metode specifice ale demersu demersului ştiinţific
nţific de identificare a bazei genetice a
carcateristicilor fenotipice complexe. Altfel spus, vom detalia o serie de metode prin care specialiştii
încearcă să determine care gene sunt responsabile, sau mai corect spus, influenţează o anumită trăsătură
trăsăt
sau comportament. În următoarea unitate de învăţare vom prezenta specificul demersurilor investigative
axate pe validarea determinismului genetic al unor trăsături şi comportamente umane, în raport cu
determinismul non-genetic.
genetic. Cu alte cuvinte, vom fi mai mult pe teritoriul psihologiei şi pe detalierea mult
discutatei relaţii ereditate-mediu
mediu în legătură cu comportamentul uman.

IDENTIFICAREA GENELOR

F. Galton (rudă cu Darwin şi contemporan cu Mendel) a fost primul care a studiat caracteristicile
fenotipice determinate multifactorial, focalizându
focalizându-sese nu pe caracteristici cu valori discrete (de exemplu,
neted-zbârcit), ci pe cele cu valori continue (de exemplu, niveluri diferite de inteligenţă). Astfel el a ajuns să
elaboreze principiul regresiei de la medie
medie,, perceput mult timp ca fiind în contradicţie cu legile mendeliene
ale transmiterii ereditare. De exemplu, el a observat că taţii foarte înalţi au de obicei fii mai scunzi decât ei,
iar cei foarte scunzi au de obicei fii mai înalţi decât ei. R.A. Fisher a fost cel care, mai târziu (1918), a arătat
că principiile celor doi pot fi puse în corespondenţă dacă se consideră determinismul mendelian pentru
locus-uri diferite ale genelor.
Atât genetica moleculară, cât şi genetica cantitativă au apărut pe la începutul secolului XX, dar,
aşa cum am amintit deja, cele două grupuri, mendelienii şi biometricienii (galtonienii) au ajuns la
neînţelegeri, ideile şi cercetările lor separându
separându-se. Pee de o parte, biometricienii erau interesaţi de variaţiile
genetice apărute
rute natural şi de trăsături cantitative complexe, în timp ce genetica moleculară studia mutaţiile
monogenice, cel mai adesea pe cele artificial create cu radiaţii X sau substanţe chimice. Totuşi, începând
cu anii ’80, specialiştii din cele două grupuri au început să lucreze împreună pentru a identifica genele
implicate în trăsăturile cantitative complexe. O astfel de genă dintr un sistem multigenic este numită locus
dintr-un
al unei trăsături cantitative (eng. QTL; quantitative trait locus ). Spre deosebire de efectele
locus). efect monogenice în
care prezenţa unei singure gene este necesară şi suficientă pentru dezvoltarea unei tulburări, QTL
contribuie caa factor de risc probabilistic, generând trăsături cantitative şi nu tulburări calitative. QTL este
moştenită în baza aceleiaşi legi mendeliene, dar, atunci când sunt mai multe gene care afectează o
trăsătură, este mai probabil ca fiecare genă luată individual (QTL) să aibă un efect relativ mai redus.
Genetica comportamentală pleacă de la întrebarea de ce indivizii sunt diferiţi ddin in punct de vedere
comportamental şi se focalizează pe diferenţele genetice şi environmentale care pot explica aceste
diferenţe interindividuale observabile. Noi diferenţe pot apărea datorită erorilor apărute în transcrierea şi
traducerea ADN-ului.

DE REŢINUT
O mutaţie a unei singure baze din secvenţa ADN va duce la inserarea unui alt aminoacid în sinteza
unei proteine, ceea ce-ii poate afecta funcţia. De exemplu, dacă codonul TAC este copiat greşit ca TCC,
aminoacidul arginină va fi înlocuit de aminoaci
aminoacidul
dul metionină. Această unică substituire a unui aminoacid
între sutele de aminoacizi care formează o proteină poate avea un efect neglijabil, unul mare sau chiar
letal. Mai grave sunt mutaţiile care duc la pierderea/ omiterea unei singure baze în transcrierea
transcrie secvenţei
ADN, ceea ce va duce la o puternică alterare a secvenţei de codoni, deci la formarea unor cu totul altor
aminoacizi decât cei codaţi genetic. De exemplu, dacă a doua bază din seria TAC – AAC - CAT este
omisă, seria devine de tipul TCA – ACC – AT. În loc de o înlănţuire de aminoacizi conţinând metionină
(TAC) şi leucină (AAC), mutaţia va produce un lanţ conţinând serină (TCA) şi triptofan (ACC).

În studierea trăsăturilor complexe detereminate de cauze multiple, pentru a înţelege dacă şi cum
genele
enele determină sau influenţează apariţia diferenţelor interindividuale, cea mai mare problemă şi, în
acelaşi timp, cea mai mare provocare este, în primul rând, identificarea acelor gene asociate cu anumite
caracteristici multifacoriale sau comportamente. Printre strategiile folosite în identificarea genelor implicate
în determinismul unor trăsături sau boli complexe amintim (cf. Benga, 2007):
- studierea comportamentelor anormale asociate cu boli monogenice bine definite (de exemplu,
sindromul Williams, sindromul
romul X
X-fragil),
fragil), fiind astfel posibilă legarea unor comportamente de o bază
genetică.
- studiul genelor candidate pentru sindroame psihiatrice sau pentru variaţii ale
comportamentului uman.. De exemplu, polimorfismul exonului III al genei receptorilor dopaminergici
dopami
D4 a fost asociat cu comportamentul
amentul de „căutare de senzaţii noi” (eng. novelty seeking),
seeking iar gena
transportorului dopaminergic a fost asociată cu tulburarea ADHD.
- modelele
odelele animale pentru găsirea genelor candidate asociate cu comportamente umane
specifice. O procedură utilizată este, de exemplu, studierea şoarecilor supuşi tehnicii knock-out,
adică şoareci cărora li se „elimină” ţintit o anumită genă şi li se urmăreştee apoi comportamentul. Pe
baza modelelor animale, de exemplu, agresivitatea a fost asociată cu lipsa sintezei acidului nitric
neuronal sau cu lipsa MAO A (monoaminoxidaza A).. Sau, interacţiunea socială anormală la şoareci a
fost legată de absenţa unei gene (Dv/1) care are analog uman.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Se ştie că monoamonoxidazele (MAO (MAO-A, MAO-B) B) reprezintă o familie de enzime aflate pe peretele
exterior al membranei mitocondriilor din majoritatea tipurilor de celule din organism. Genele care codează
MAO-A şi MAO-B B sunt localizate una lângă alta pe braţul scurt al cromozomului X, având o similaritate de
70% în secvenţele de baze. Datorită rolului lor esenţial în inactivarea neurotransmiţătorilor, disfuncţiile
legate de activitatea acestor enzime (nivel
(niveluri
uri prea scăzute sau prea ridicate de MAO) au fost asociate cu o
serie de tulburări psihiatrice şi neurologice precum schizofrenia, depresia, tulburarea de deficit atenţional,
migrene, abuzul de substanţe. De altfel, inhibitorii pentru MAOMAO-A sunt folosiţi ca agenţi antidepresivi şi
împotriva anxietăţii, în timp ce inhibitorii pentru MAOMAO-B B sunt folosiţi în tratarea bolilor Alzheimer şi
Parkinson.
În Noua Zeelandă se desfăşoară un studiu longitudinal de amploare, pe o cohortă de 1037 de
persoane născute între 1972 şi 1973 în Dunedin. Primul val de măsurători a început la vârsta de 3 ani a
participanţilor şi a continuat periodic până în prezent. Unul din aspectele relevate de acest studiu a fost
acela că copiii abuzaţi şi cu un polimorfism în zona genei MAOMAO-A careare scade nivelul activităţii acesteia au
fost mai predispuşi la a dezvolta comportamente antisociale decât copiii abuzaţi dar cu nivel ridicat al MAO-
MAO
A. Sintetizând, s-au
au sugerat următoarele idei: cei cu nivel scăzut de MAO
MAO-A A au o abilitate mai scăzută de
degradare rapidă a norepinefrinei (neurotransmiţătorul sinaptic implicat în activarea simpatică şi a furiei) şi
că această predispoziţie genetică spre tulburări de comportament nu este înnăscută, ci variază sub
influenţa factorilor environmentali (în ace
acest
st caz, abuzul). Pare o direcţie promiţătoare, dar: 1) mulţi dintre
indivizii cu tulburări de comportament nu prezintă un nivel scăzut al acţiunii MAO
MAO-A;
A; 2) abuzul s-a
s dovedit a
cauza o predispoziţie spre tulburări de comportament semnificativ mai mare dec decât
ât nivelul scăzut al MAO-A;
MAO
3) unii au propus alt mod de a interpreta rezultatul şi anume că predispoziţia către comportament antisocial
ar putea fi cauzat de alte gene moştenite de la părinţii abuzivi (pentru detalii vezi
https://en.wikipedia.org/wiki/Dunedin_Multidisciplinary_Health_and_Development_Study
https://en.wikipedia.org/wiki/Dunedin_Multidisciplinary_Health_and_Development_Study). ).
Acest exemplu este o invitaţie la reflecţie asupra complexităţii şi dificultăţii de a ajunge la
certitudini
udini în demersurile de cercetare (deşi ample şi riguroase) din sfera geneticii comportamentale. De
asemenea este şi un preambul la secţiunea următoare a acestei unităţi de învăţare.

În ultimii zece ani, încercările de a identifica genele responsabile pentru heritabilitatea


itabilitatea trăsăturilor
complexe au avansat rapid de la studiul linkajului clasic, la studiul linkajului loci-lor
lor trăsăturilor cantitative
(QTLs), la studiul asocierii genelor candidate, la studiul asocierii la scală genomică (eng. genomwide
association studies, GWAS).
a. Linkajul (eng. linkage) este o tehnică care detectează legătura dintre un marker genetic sau
marker ADN şi o trăsătură/ caracteristică fenotipică şi care este folosită pentru a localiza genele
responsabile pe cromozomi. Studiile clasice de analiză a linkajului au investigat tulburările monogenice,
adică determinate de o singură genă (de exemplu, boala Huntington), analizând pedigree-urile
pedigree câtorva
familii mai mari, urmărindu-se co-transmiterea
transmiterea unui marker ADN cu o anumită tulburare.. Pentru o mai clară
comprehensiune a noţiunilor prezentate aici trebuie să explicăm mai clar câteva concepte. Un marker
genetic este o genă sau o secvenţă de ADN cu o local localizare
izare cunoscută pe un cromozom, care poate fi
folosită pentru a identifica indivizii sau speciile. Este un fel de variaţie genetică observabilă şi precis
localizată, fie pe o secvenţă scurtă de ADN (de exemplu, o secvenţă din jurul unui SNP) sau mai lungi
(precum minisateliţii). Markerii genetici pot fi de două tipuri: a) markeri biochimici,, care detectează variaţia
la nivelul produsului gene precum modificări în aminoacizi şi proteine; b) markeri moleculari, moleculari care
detectează variaţia la nivelul ADN-ului,
ului, precum modificări ale nucleotidelor prin deleţii, duplicări, inversiuni
şi/ sau inserţii.

ÎNTREBARE
Ce rol credeţi că au marker--iiii genetici în testele de ADN pentru confirmarea paternităţii?

Modificările sau variaţiile genetice sunt de două mari feluri:: a) mutaţii şi b) polimorfisme. În limbajul de
specialitate, mutaţia (despre care am mai vorbit) se defineşte ca fiind orice modificare anormală a unei
secvenţe de ADN. Această definiţie implică faptul că există o alelă normală, adică prevalentă la nivelul nivelu
populaţiei, şi că mutaţia o schimbă într într-oo variantă rară, anormală. Spre deosebire de mutaţie,
polimorfismul este o modificare sau variaţie într într-oo secvenţă de ADN care apare la mai mult de 1% din
populaţia globului. Acestea sunt responsabile, de exemplu, pentru culoarea ochilor, culoarea părului şi
grupa sangvină, aspecte ce diferenţiază persoanele între ele, dar fără să fie considerate anormale.
Unitatea de bază, să-ii zicem aşa, urmărită în demersurile de identificare a genelor este polimorfismul
unei nucleotide (eng. single-nucleotide
nucleotide polymorphism
polymorphism), ), cel mai frecvent vehiculată în limbajul de
specialitate sub acronimul SNP. Acesta reprezintă variaţia unei singure nucleotide cu o localizare specifică
la nivelul genomului. De exemplu (vezi Figura 14), într-o nucleotidă dintr-oo anumită locaţie la nivelul
genomului uman este prezentă baza nucleotidică A pentru majoritatea populaţiei, dar la o minoritate de
indivizi acea poziţie este ocupată de baza G. Acest lucru arată că în acea locaţie există un SNP, iar cele c
două variaţii nucleotidice posibile (A sau G) sunt numite alele ale acelei poziţii. Aproximativ 325 de milioane
de SNP-uri au fost identificate la nivelul genomului uman, dintre care 15 milioane prezente cu o frecvenţă
egală sau mai mare de 1% la nivelul diferitelor populaţii de pe glob. SNP-urile stau la baza diferenţelor
interindividuale cu privire la susceptibilitatea la anumite boli, la gravitatea simptomelor şi la modul în care
organismul răspunde la tratamente, precum şi la baza altor variaţii fenotipice interindividuale.

Figura 14. Exemplificarea polimorfismului unei singure nucleotide (SNP)

Linkajul QTLs este urmărit în studiile axate pe tulburări poligenice sau pe trăsături cantitative complexe,
încercându-se localizarea alelelor multiple asociate cu acestea, în special printr-un design de cercetare
care urmăreşte alelele comune ale perechilor de fraţi afectaţi de aceeaşi tulburare sau care manifestă o
trăsătură cam în aceeaşi măsură.

b. Asocierea genelor candidate se referă, pe de o parte, la asocierea frecvenţelor alelice cu un


anumit fenotip şi, pe de altă parte, la genele candidate, adică acele gene a căror funcţie sugerează că ar
putea fi asociate cu o anumită carcateristică sau un anumit comportament. Această abordare în studiile de
asociere genetic se focalizează pe asociaţii cumva prestabilite la nivel teoretic între variaţiile genetice ale
unei anumite gene interesate şi anumite fenotipuri sau afecţiuni. Spre deosebire de GWAS (despre care
vom vorbi la punctul următor), genele candidate sunt cel mai frecvent alese pentru studiu în baza
cunoştinţelor anterioare despre impactul funcţional biologic al acestora asupra trăsăturii sau bolii vizate.
Raţionamentul din spatele acestei focalizări ţintite pe variaţii alelice specific dintr-o anumită regiune a
genomului este acela că anumite mutaţii vor avea un impact direct asupra genei vizate şi vor duce la
trăsătura sau boala respectivă. De exemplu, genele pentru dopamină sunt considerate candidate pentru
hiperactivitate deoarece medicamentul cel mai frecvent folosit pentru a trata hiperactivitatea acţionează
asupra sistemului dopaminei.
De regulă aceast tip de abordare presupune un design de cercetare în care se compară un grup de
indivizi afectaţi de acea boală sau care prezintă acea trăsătură (cazuri), cu un grup de control (indivizi
neafectaţi sau care nu prezintă acea carcateristică). Sintetic, principala întrebare la care se încearcă un
răspuns este dacă o anumită alelă a genei candidate apare semnificativ mai frecvent la cei afectaţi decât la
grupul de control. Tehnica cea mai la îndemână este genotiparea, adică procesul prin care, în baza unor
probe de ADN prelevate de la indivizi, se determină similarităţile sau diferenţele interindividuale la nivelul
secvenţelor vizate din anumite regiuni ale genomului acestora.
Există câteva condiţii metodologice de care trebuie să se ţină cont în cercetările de acest tip:
‐ gena candidată este aleasă dintr-un motiv biologic plauzibil, determinat a priori în baza
observaţiilor sau cercetărilor deja existente
‐ caracteristicile
aracteristicile fenotipice considerate a fi asociate sunt exact şi clar definite
‐ produsul genei respective se poate şi este măsurat
‐ „dozajul genei” respective (eng. gene dosage)) este corelat cu carcateristicile fenotipice avute în
vedere
‐ asocierea
socierea observată trebuie validată, adică replicată de alte studii distincte
distincte.
Cea mai mare dificultate a acestui
cestui tip de demers vine din faptul că, cel mai adesea, nu există ipoteze
puternice cu privire la care gene ar fi candidate (vezi şi caseta de mai sus).. O altă problemă în această
direcţie de cercetare vine din faptul că rezultatele raportate de unele stu studii
dii cu privire la anumite gene
candidate nu au fost convingător sau consistent replicate de studii ulterioare.

c. Studiul asocierii la scală genomică (cel mai adesea numit GWAS) încearcă ncearcă identificarea şi
analiza variaţiilor genetice la nivelul întregului genom uman. GWAS este o metodă de studiu observativă
observativ în
care sunt urmărite variaţiile genetice (în special SNP
SNP-urile)
urile) la nivelul întregului genom al unor indivizi diferiţi
pentru a depista dacă vreuna dintre variaţii este asociată cu o trăsătură sau afecţiune. Abordarea şi
selecţia indivizilor pot fi de douăuă feluri: a) pe criteriul fenotipului (eng. phenotype-first),
), atunci când sunt
comparaţi indivizi care diferă pe o carcateristică fenotipică sau clinică (dacă sunt afectaţi sau nu de o
anumită boală); b) pe criteriul genotipului (eng. genotype-first), atunci nci când se pleacă de la anumite SNP-SNP
uri identificate şi localizate la nivelul genomului şi se urmăresc variaţiile fenotipice ale indivizilor studiaţi.
Logica este aceeaşi ca mai sus: dacă o anumită alelă este mai frecvent prezentă la cei cu o anumită
carcateristică
ateristică sau afecţiune se spune că această alelă este asociată cu acea trăsătură sau este factor de
risc pentru acea boală. Diferenţa principală între GWAS şi metoda studiul genelor candidate este aceea că
în GWAS este investigat întregul genom şi nu doa doarr anumite regiuni sau secvenţe genice ţintite,
predeterminate. Însă limita majoră a acestor studii asociative este aceaa că nu pot infera cauzalităţi, adică
pot doar identifica SNP-urile
urile sau variaţiile genetice asociate cu o anumită caracteristică fenotipică
fenotipi sau
clinică, fără a putea specifica exact care gene sunt determinante.

IMPORTANT
În urma perfecţionării tehnicilor de secvenţiere (eng. sequencing) a ADN-ului
ului apărute în anii ’70, în
toamna anului 1990 a fost lansat în SUA Proiectul "Genomul uman" (eng. the Human uman Genome Project,
Project
HGP).). Acesta, considerat şi la ora actuală cel mai amplu proiect ştiinţific internaţional în sfera geneticii
comportamentale, a fost demarat cu scopul de a identifica prin tehnici de secvenţiere succesiunea tuturor
miliardelor
lor de perechi de baze nucleotidice care constituie genomul uman, precum şi de a identifica şi
cartografia cele totalitatea genelor din genomul uman atât din punct de vedere fizic, cât şi funcţional.
Proiectul a fost finalizat official în anul 2003 prin pu
publicarea
blicarea secvenţierii complete a genomului uman.
Secvenţierea obţinută este considerată ca un bun al întregii umanităţi şi a fost depusă în baza de date a
Centrului Naţional de Informaţii Biotehnologice din SUA (National Center for Biotechnology Information;
Informatio
NCBI), accesul fiind liber pentru toţi cei interesaţi.
Atenţie:: aşa cum am precizat deja, genomul fiecărui individ este unic. Genomul uman obţinut şi
prezentat în final este de fapt un mozaic, adică nu reprezintă un individ anume, ci este mai curând un fel de
hartă sau reper genetic. Asta deoarece cartografierea genomului uman în acest proiect s-a s făcut prin
secvenţierea genomurilor unui număr mic de indivizi, care, după ce au fost asamblate împreună, au permis
secvenţierea completă a fiecărui cromozom.
Trebuie menţionat şi faptul că în cadrul proiectului nu a fost posibilă secvenţierea întregului ADN
din celulele umane, ci doar a 92% din acesta, adică doar a regiunilor eucromatice ale genomului. În aceste
regiuni cromatina nu este foarte compactă ((eucromatină), ), este bogată în gene şi conţine cea mai activă
parte a genomului. În zonele rămase nesecvenţiate, numite heterocromatice,, cromatina este foartă
compactă sau condensată şi se presupune că joacă un rol principal în exprimarea genelor.
(https://en.wikipedia.org/wiki/Human_Genome_Project
https://en.wikipedia.org/wiki/Human_Genome_Project )

În urma rezultatelor Proiectului


roiectului Genomul Uman man au fost dezvoltate şi alte proiecte de cercetare
internaţionale de mare anvergură, care să co contribuie
ntribuie la elucidarea determinismului sau influenţelor genetice
asupra diferitelor trăsături fenotipice sau afecţiuni clinice. Un astfel de studiu este şi the International
HapMap Project,, prima întâlnire oficială a celor implicaţi având loc în octombrie 2002. Scopul principal al
proiectului a fost acela de a identifica polimorfismele (SNP (SNP-urile)
urile) mai frecvente în rândul populaţiei şi de a
elabora astfel un fel de hartă a haplotipurilor (eng. haplotype map, prescurat HapMap) la nivelul întregului
genom.
Logica este următoarea: s-aa observat că seturi de SNP-uri uri învecinate pe acelaşi cromozom sunt
moştenite sau sunt transmise împreună, în bloc. Un astfel de pattern al SNP SNP-urilor dintr--un bloc este numit
haplotip. Blocurile pot fi constituite dintr
dintr-un număr mare de SNP-uri, uri, dar câteva SNP-uri
SNP sunt suficiente
pentru a identifica haplotipuri specifice. Astfel, HapMap cuprinde un fel de hartă a acestor haplotipuri,
precum şi SNP-urile reper (eng. tag SNPs SNPs)) prin care sunt identificate haplotipurile. Este evident că c această
hartă este o resursă extrem de valoroasă pentru cercetătorii din domeniu, mai ales pentru studierea
factorilor genetici care contribuie la variaţiile interindividuale în ceea ce priveşte răspunsul la factori de
mediu, susceptibilitatea de a dezvo dezvolta
lta anumite afecţiuni, eficienţa unor tratamente, reacţiile adverse la
anumite medicamente sau viruşi etc. Pe lângă valoarea ştiinţifică, această hartă este şi o resursă în
termeni de costuri şi economie a timpului, asta dacă ne gândim că reduce numărul de SNP-uri necesare
examinării întregului genom pentru o anumită asociere, de la 10 milioane de SNP SNP--uri la aproximativ
500.000 de SNP-uri reper (https://www.genome.gov/10001688/international
https://www.genome.gov/10001688/international-hapmap-project/ project/).
Urmărind să extindă datele rezultate în urma proiectului HapMap, în ianuarie 2008 a fost lansat un
alt proiect ştiinţific internaţional numit 1000 Genomes Project (abreviat 1KGP), finalizat oficial în 2015 prin
raportarea rezultatelor în două publicaţii în prestigioasa revistă Nature. Cercetătorii implicaţi şi-au şi propus
secvenţierea genomurilor a cel puţin o mie de participanţi anonimi din grupuri etnice diferite. Scopul S
proiectului a fost acela de a realiza un catalog sau o bază de date mult mai detaliate ale aproape tuturor
haplotipurilor şi variaţiilor genetice la nivelul întregului genom uman, urmărind inclusiv polimorfismele mult
mai rare la nivelul populaţiei sau au în anumite regiuni ((https://www.genome.gov/27528684/1000
https://www.genome.gov/27528684/1000-genomes-
project/).

UTIL
O resursă foarte utilă pentru cei interesaţi de cercetările de tip GWAS o reprezintă catalogul on-line
al Institutului European de Bioinformatică din cadrul Institutului Naţional de Cercetare a Genomului Uman
(the National Human Genome Institute – the European Bioinformatics Insitute), în care se pot afla date,
studii, statistici şi diverse alte informaţii
ormaţii căutând după o anumită carcateristică sau boală, după un anumit
SNP sau genă, după un anumit studiu sau autor etc. Pentru accesare vezi link-ul: link
https://www.ebi.ac.uk/gwas/

Studiile asociative de tip GWAS s-au au extins foarte mult la ora actuală, având în vedere resursele
extrem de valoroase oferite de rezultatele unor astfel de proiecte de anvergură precum cele menţionate
mai sus. La acestea se adaugă şi faptul că acum se folosesc tehnici de secvenţiere perf
perfecţionate,
ecţionate, mult mai
rapide şi mai puţin costisitoare, plus existenţa biobăncilor,, adică a unor bănci de depozitare a mostrelor
biologice prelevate de la indivizi (în mare parte de la indivizi umani), pentru a fi utilizate ca materiale în
diverse cercetări.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Benga, O. (2007). Fundamente de genetică umană. În David, D., Benga, O., & Rusu, A.S., Fundamente de
psihologie evoluţionistă şi consiliere genetică. Editura Polirom, Iaşi (pp. 115-133)
Plomin, R., DeFries, J.C., Knopik, V.S., & Neiderhiser, J.M. (2013). Behavioral
ehavioral Genetics (6th Edition):
Worth Publishers, New York
Referinţă obligatorie:
Ţepordei, A.M. (2018). Genetica comportamentului uman uman.. Manual pentru Învăţământ la distanţă, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Resurse on-line:
https://www.ebi.ac.uk/gwas/ (Catalogul GWAS al NHGRI
NHGRI‐EBI)
https://en.wikipedia.org/wiki/Dunedin_Multidisciplinary_H
https://en.wikipedia.org/wiki/Dunedin_Multidisciplinary_Health_and_Development_Study
https://en.wikipedia.org/wiki/Human_Genome_Project
https://www.genome.gov/10001688/inte
https://www.genome.gov/10001688/international‐hapmap‐project/
https://www.genome.gov/27528684/1000
https://www.genome.gov/27528684/1000-genomes-project/

Unitatea de învăţare 8.
SPECIFICUL CERCETĂRII ÎN GENETICA COMPORTAMENTALĂ (II):
HERITABILITATEA TRĂSĂTURILOR
Aşa cum am precizat în debutul unităţii de învăţare precedente, ne vom focaliza în continuare tot
pe aspecte metodologice care ţin de specificul cercetării din sfera geneticii comportamentale, doar că acum
ne interesează ză mai mult cum este determinată ştiinţific heritabilitatatea caracteristicilor fenotipice ale
indivizilor,, adică proporţia din varianţa unei trăsături care este explicată de diferenţe genetice.
genetice Altfel spus,
cum stabilim dacă o anumită trăsătură este determinată mai degrabă genetic sau mai degrabă sub
influenţa factorilor de mediu. Spre deosebire de unitatea anterioară, în cele ce urmează ne vom simţi mai
„în zona de confort” ca psihologi, pentru că, aşa cum veţi vedea, design design-urile
urile de cercetare şi metodele
met
statistice utilizate sunt similare cu cele cu care suntem deja obişnuiţi.

IMPORTANT
Ceea ce este important de înţeles şi de reţinut pe tot parcursul acestei unităţi de învăţare este
faptul că metodele şi exemplificările pe care urmează să le prezentăm, deşi de factură mult mai psihologică
decât cele descrise în unitatea anterioară, sunt ggândite ândite şi realizate tot din perspectiva geneticii
comportamentale, fiind într-un un raport de complementaritate cu metodele de identificare a genelor.
Această complementaritate trebuie înţeleasă în două modurimoduri, cumva bidirecţional:: a) studiile de genetică
cantitativă
titativă pe care urmează să le prezentăm pot fi derulate în continuarea primului tip de studii, pentru a
valida sau consolida asocierile observate dintre anumite variaţii genetice şi anumite trăsături fenotipice; b)
studiile de genetică cantitativă pot rel
releva
eva trăsături fenotipice cu un coeficient de heritabilitate semnificativ,
urmând ca studiile din cealaltă categorie să investigheze care ar putea fi genele sau variaţiile genetice
„responsabile” pentru acestea.

Atât trăsăturile, cât şi tulburările compl


complexe
exe sunt influenţate de ereditate, dar nu de o singură genă.
De obicei sunt implicate multiple gene, precum şi multiple influenţe environmentale. Scopul acestei acest unităţi
de învăţare este acela de a descrie modalităţile prin care putem studia efectele genetice asupra trăsăturilor
comportamentale complexe la indivizii umani. Pentru a discerne cât mai mult posibil între cele două tipuri
de influenţe asupra trăsăturilor umane complexe, in investigaţia
vestigaţia ştiinţifică se foloseşte de două situaţii
distincte, puse la dispoziţie de realitatea însăşi şi anume studiul gemenilor ((nature nature), respectiv cel al
adopţiilor (nurture).). Teoria care fundamentează aceste demersuri se numeşte genetică cantitativă, cantitativă
fundamentată de statisticianul şi geneticianul britanic R.A. Fisher în 1918 1918.. Aceasta estimează gradul în
care diferenţele observate între indivizi sunt datorate diferenţelor genetice de orice fel şi diferenţelor
environmentale de orice fel, fără a specific specificaa însă exact care sunt factorii genetici sau de mediu
responsabili.. Când factorul genetic are o influenţă importantă (şi acesta este mai întotdeauna important
când vine vorba de trăsături complexe, precum cele comportamentale), este posibilă identificarea unor
gene specifice utilizând metodele geneticii moleculare ((vezi caseta de mai sus).

IMPORTANT
Genetica comportamentală recurge atât la metodele geneticii cantitative, cât şi la cele ale geneticii
moleculare pentru a studia comportamentul. Acumularea rezultatelor consistente ale cerecetărilor pe
gemeni şi adopţii au produs o schimbare vizibilă de opoptică
tică în ştiinţele comportamentale în ultimii 30 de ani,
recunoaşterea importanţei factorilor genetici în explicarea trăsăturilor psihologice fiind în continuă creştere.
Termenii de ereditate (nature) şi mediu ((nurture), precum şi clasica opoziţie dintre ei au o lungă şi bogată
istorie, dar aici sunt folosiţi cu sensul lor foarte larg de influenţe genetice (în orice formă),
formă) respectiv
environmentale. Pentru o mai mare acurateţe trebuie precizat că termenii mediu sau factori environmentali
au sens mult mai larg decât cel uzual în ştiinţele comportamentului, incluzând influenţa oricăror altor factori
în afara celor genetici (moşteniţi de la părinţi) – de exemplu, factorii de mediu se referă şi la cei prenatali,
intrauterini sau la cei biologici
ici (boli, nutriţie) şi nu doar la factorii sociali, familiali sau educaţionali.În
educaţionali. plus,
genetica comportamentală nu percepe cele două dimensiuni ca fiind distincte sau dihotomice, dihotomic ci ca fiind
interrelaţionate, aşa cum vom detalia ceva mai târziu.

STUDIILE GEMELARE

O metodă de cercetare esenţială în studiile de genetică cantitativă menite să distingă între aportul
factorului genetic şi cel al factorului environmental la manifestarea unei trăsături umane şi la asemănarea
dintre
ntre persoanele înrudite implică studiul gemenilor. Gemenii identici (eng. identical twins), twins numiţi şi
gemeni monozigoţi deoarece derivă din acelaşi zigot, sunt identici 100% din punct de vedere genetic. gene
Deşi maiai corect ar fi să spunem că gemenii identici sunt aproape identici în ceea ce priveşte secvenţele de
ADN, dacă e să luăm în calcul posibila prezenţă a mutaţiilor de novo.. Totuşi, ei diferă la nivelul transcrierii
ADN-ului,
ului, deci la nivelul exprimării genelor, în acelaşi mod în care noi suntem diferiţi de noi înşine de la un
minut la altul, când anumite gene se exprimă şi altele nu. Aceste diferenţe însă nu ţin de diferenţele
genotipale, adică de secvenţa ADN, ci de diferenţele epigenetice despre care am discutat anterior. Dacă
factorul genetic este important
ortant pentru prezenţa unei anumite trăsături, atunci această pereche de indivizi
identici genetic ar trebui să fie mult mai similari decât rudele de gradul unu care sunt asemănători genetic
în proporţie de doar 50%. Astfel, perechile de gemeni monozigoţi sunt comparaţi cu alţi fraţi negemeni sau
alte rude apropiate.
Dar,
ar, o comparaţie mult mai bună şi mai semnificativă pe problematica studiată este cea c realizată
între gemenii monozigoţi şi un alt tip de pereche gemelară – gemenii dizigoţi (eng. fraternal twins). Spre
deosebire de cei identici, gemenii dizigoţi provin din zigoţi diferiţi, ceea ce
ce-ii face asemănători genetic doar
50%, similar cu alt tip de rude de gradul unu, doar că ei au ceva specific în plus: se nasc aproape în acelaşi
timp, au aceeaşi vârstă şi s-au au dezvoltat în acelaşi mediu intrauterin. Pentru ca analiza comparativă să fie
şi mai puternică, în studiile gemelare se compară perechile de gemeni dizigoţi de acelaşi sex (ei pot fi şi de
sexe diferite) cu perechile de gemeni monozigoţi care su sunt
nt întotdeauna de acelaşi sex. Dacă factorul
genetic este determinant pentru o anumită trăsătură, similaritatea dintre gemenii identici ar trebui să fie
semnificativ mai mare decât cea dintre gemenii dizigoţi.

DE REŢINUT
Cum
um ştim dacă o pereche de gemeni de acelaşi sex sunt identici sau doar fraţi gemeni (dizigoţi)?
Analiza marker-ilor
ilor ADN ne poate spune. Dacă sunt diferenţe la nivelul acestor markeri înseamnă că
gemenii sunt dizigoţi, deoarece gemenii monozigoţi sunt aproa aproape
pe 100% identici din punct de vedere
genetic. Un alt mod de a diagnostica ce fel de gemeni sunt se face pe baza asemănării dintre ei pe o serie
de trăsături fizice precum culoarea ochilor, culoarea şi textura părului etc. Aceste trăsături au un grad
crescut de heritabilitate
eritabilitate şi sunt influenţate de multe gene, de aceea, dacă perechea de gemeni diferă pe
una sau mai multe dintre aceste caracteristici fizice este mai probabil ca ei să fie dizigoţi. Tocmai de aceea,
de cele mai multe ori, doar pe baza acestor ttrăsături
răsături fizice, nu este greu să îţi dai seama dacă gemenii sunt
identici sau dizigoţi. De fapt, o simplă şi frecventă întrebare poate fi foarte diagnostică în acest sens: cât de
greu era să îi deosebiţi când erau mici? Pentru ca doi fraţi sau două persoan
persoanee în general să fie confundate
necesită ca multe dintre caracteristicile fizice ereditare să fie identice. Unele studii au arătat că acurateţea
catalogării corecte a unei perechi de gemeni de acelaşi sex ca fiind monozigoţi sau dizigoţi pe similarităţii
fizice
zice este foarte ridicată, „diagnosticul” fiind corect în proporţie de 95% pri
prinn raportare la analiza ADN-ului
ADN
(cf. Plomin et al., 2013, capitolul 6).

Un aspect interesant este acela că în perioada prenatală gemenii monozigoţi pot experimenta
diferenţe environmentale
vironmentale mai mari decât gemenii dizigoţi, mai ales în cazul gemenilor monozigoţi care
împart şi acelaşi corion (învelişul extern al embrionului)
embrionului),, probabil datorită „competiţiei pe resurse” dintre ei.
ei
Dee exemplu, la naştere, diferenţele de greutate într întree monozigoţi sunt mai mari decât între dizigoţi.
Postnatal, s-aa analizat de exemplu efectul pe care etichetarea ca monozigoţi sau dizigoţi o poate avea
asupra similarităţii dintre ei. Au fost analizate în special cazurile în care etichetarea a fost greşită fie din
partea părinţilor, fie chiar din partea lor (adică gemeni care se consideră sau sunt consideraţi ca fiind
identici, deşi în realitate sunt dizigoţi
dizigoţi, sau invers) şi s-aa observat că gemenii identici, dar consideraţi de
către părinţi ca fiind dizigoţi,i, sunt la fel de asemănători comportamental ca şi gemenii identici etichetaţi
corect de către părinţi (de ex., Gunderson et al., 2006)
2006).
Rezultatele studiilor în care ss-aa folosit această metodă de cercetare au indicat faptul că, de
exemplu, în cazul schizofreniei, dacă unul dintre gemeni suferă de această tulburare, riscul pentru
geamănul pereche este de 17% în cazul dizigoţilor, şi de 48% în cazul monozigoţilor. În ceea ce priveşte
abilitatea cognitivă generală, studiile au indicat o corelaţie de 0.60.600 între gemenii dizigoţi şi corelaţie extrem
de puternică de 85% între gemenii identici, ceea ce sugerează o puternică influenţă genetică asupra
acestor trăsături. De asemenea, pentru ambele trăsături exemplificate, gemenii dizigoţi sunt semnificativ
mai similari decât perechile de fraţi negemeni (deşi asemănarea genetică dintre ei în ambele situaţii este
tot de 50%), probabil deoarece gemenii au în comun acelaşi mediu intrauterin, pe acelaşi interval de timp şi
au exact aceeaşi vârstă (Koeppen-Schomerus,
Schomerus, Spinath & Plomin, 2003).
Design-urile
urile de cercetare pe studii gemelare constituie aşadar un instrument ştiinţific extrem de
valoros pentru genetica comportamentală, de aceea în statele dezvoltate există registre naţionale sau
evidenţe ale fratriilor gemelare re pentru a putea fi contactate şi incluse în diverse studii.

IMPORTANT
Am menţionat mai devreme termenul de heritabilitate,, care se referă la proporţia din varianţa unei
caracteristici fenotipice explicată de diferenţele genetice. Formula de calcul a coeficientului de heritabilitate
în astfel de studii este H2 = 2 x (rmz – rdz), unde rmz corelaţia pentru gemenii monozigoţi, iar rdz este corelaţia
pentru gemenii dizigoţi. Atenţie:: a estima un coeficient de heritabilitate nu este acelaşi lucru cu a spune că
această proporţie a unui fenotip individual este cauzată de factori genetici. De exemplu, dacă heritabilitatea
abilităţii cognitive generale este de 0.60 acest lucru nu înseamnă că 60% din nivelul vostru de inteligenţă
este moştenit de la părinţi şi 40% % se datorează influenţei factorilor de mediu. Heritabilitatea este un
construct statistic, ale cărui valori se pot modifica în funcţie de variaţiile celor două corelaţii. Valoarea
acestui coeficient s-arar putea să crească şi atunci când creşte variaţia gen
genetică
etică (cauzând mai multă variaţie
fenotipică interindividuală), dar şi atunci când scade variaţia environmentală (ducând la o variaţie fenotipică
redusă).

STUDII PE CAZURI DE ADOPŢIE


Una dintre cele mai directe metode de a distinge între sursele genetice şi cele environmentale ale
similitudinii intrafamiliale este studiul cazurilor de adopţie. Pe de o parte, adopţia presupune seturi de
indivizi legaţi genetic, dar care trăiesc separat, deci care nu au un mediu de viaţă familială comun. Gradul
de similaritate dintre aceştia estimează contribuţia factorului genetic la asemănarea intrafamilială. Pe de
altă parte, familiile adoptive presupun indivizi care împărtăşesc acelaşi mediu de viaţă familial, dar fără
legături genetice. Gradul de similaritate dintre aceştia estimează contribuţia factorilor de mediu la
asemănarea intrafamilială. Un prim design de cercetare poate implica, de exemplu, gradul de asemănare
pe o anumită trăsăură fenotipică (ca variabilă dependentă) între părinţi şi progeniturile lor. În familiile
normale, obişnuite, părinţiii sunt de tipul „genetic plus environmental”,, adică ei au în comun cu copiii
lor biologici atât factorul genetic, cât şi pe cel de mediu. Prin procesul de adopţie rezultă două categorii de
părinţi: a) părinţii „genetici”,, adică părinţii biologici care se despart de copil imediat sau în cât mai scurt
timp după naştere dându-ll spre adopţie; b) părinţii „environmentali”, adică părinţii adoptivi care cresc un
copil
opil cu care nu sunt înrudiţi genetic, dar cu care împart acelaşi mediu de viaţă. Gradul de asemănare
dintre copii şi părinţii biologici,, respectiv cei adoptivi este o măsură directă a contribuţiei factorului genetic,
respectiv environmental, asupra asemăn asemănării
ării pe trăsătura măsurată. Un amănunt important este că ar trebui
considerată,, însă, şi posibila influenţă a factorilor environmentali prenatali comuni (cei cei din timpul vieţii
intrauterine), care pot spori similaritatea dintre un copil şi mama biologică.
Unn alt design de cercetare implică studiul simi similarităţii
larităţii pe o anumită caracteristică între fraţi
„genetici” sau „environmentali”. Fraţii „genetici” sunt fraţi cu aceiaşi părinţi biologici, daţi spre adopţie
separat la o vârstă fragedă şi crescuţi în familii diferite. Fraţii „environmentali” sunt copii neînrudiţi
genetic şi crescuţi împreună în aceeaşi familie. Există mai multe si situaţii
uaţii posibile de astfel
ast de fratrii
„environmentale”: a) copii neînrudiţi, ambii adoptaţi şi crescuţi de aceiaşi părinţi adoptivi; b) un copil adoptiv
crescut împreună cu copilul biologic al părinţilor adoptivi; c) copii fraţi vitregi crescuţi împreună în familiile
reconstituite
te în care fiecare părinte vine cu un copil biologic dintr
dintr-o căsătorie anterioară.

Studiile pe cazurile de adopţie aduc adesea dovezi care susţin importanţa factorului genetic asupra
trăsăturilor sau caracteristicilor comportamentale, deşi rezultatele depind de trăsătura studiată şi de vârsta
copilului adoptat. Mai exact, studiile pe copii de vârstă mai mică legate de aspecte comportamentale au
găsit puţine efecte principale ale factorului genetic. În acelaşi timp însă, studiile privind abilitatea cognitivă
generală desfăşurate pe copii mai mari adoptaţi au confirmat importanţa factorului genetic pentru această
trăsătură. De fapt, cercetările privind factorul g au arătat că există o similitudine semnificativă între fraţii
fraţi
„genetici”, precum şi între copii şi părinţii „genetici”, factorul genetic explicând cam 50% din asemănarea
intrafamilială pe această caracteristică cognitivă, restul de 50% fiind explicat însă de factorii comuni de
mediu.

Unul dintre rezultatele surpr


surprinzătoare
inzătoare ale cerecetării genetice este acela că, pentru multe dintre
trăsăturile psihologice altele decât abilitatea cognitivă, în special pentru trăsăturile de personalitate şi
psihopatologie, asemănarea dintre rude este explicată mai degrabă de factorul genetic comun decât de
factorul comun de mediu. Un astfel de exemplu este cazul schizofreniei, unde riscul de a manifesta boala
este la fel pentru copilul unui părinte schizofrenic, indiferent dacă copilul este crescut de acest părinte
biologic, sau într-un
un alt mediu familial, adoptiv (vezi de ex., Heston, 1966). Atenţie,
Atenţie acest lucru nu
înseamnă că factorii comuni de mediu sau mediul familial sunt nesemnificativi – riscul de schizofrenie
pentru rudele de gradul unu (50% asemănare genetică) nu este de 50%, ci de aproximativ 10%. Mai mult,
chiar dacă mediul familial nu explică mult din asemănarea intrafamilială pe diverse trăsături, astfel de
factori environmentali pot contribui la diferenţele dintre membrii familiei.
DESIGN-URI MIXTE/ COMBINATE

În încercarea de a rafina cât mai mult cercetarea şi, în consecinţă, de a genera rezultate mai
consistente, se folosesc diferite design-uri metodologice în care se studiază similaritatea între membrii unei
familii în diverse combinaţii. De exemplu, sunt combinate studiul intrafamilial, cu cel al adopţiei şi cel
gemelar. Combinaţia adopţie-gemeni implică compararea gemenilor adoptaţi separat cu gemenii crescuţi
împreună în aceeaşi familie. Pe acest tip de design au fost desfăşurate două studii ample, unul în
Minnesota (Bouchard et al., 1990) şi unul în Suedia (Kato & Pedersen, 2005). Rezultatele acestora au
arătat, de exemplu, că gemenii monozigoţi separaţi şi daţi spre adopţie la o vârstă fragedă sunt la fel de
similari în ceea ce priveşte abilitatea cognitivă generală ca şi gemenii crescuţi împreună, ceea ce indică o
puternică influenţă a factorului genetic asupra acestei abilităţi şi o mai slabă influenţă a factorilor comuni de
mediu (adică a fi crescuţi de aceleaşi persoane în acelaşi mediu familial).
Un alt design interesant care combină studiul gemenilor cu studiul familiei este metoda familiilor
gemenilor, care presupune analiza situaţiilor ce apar atunci când gemenii identici ajung la maturitate şi au
proprii lor copii (de ex., Knopik et al., 2009; Singh et al., 2011). În familiile gemenilor monozigoţi de sex
masculin adulţi, nepoţii au aceeaşi legătură genetică cu unchiul lor geamăn ca cea pe care o au cu propriul
tată. Din perspectiva asemănării genetice, în această situaţie particulară este ca şi cum verişorii ar avea
acelaşi tată, adică sunt la fel de legaţi genetic ca şi fraţii vitregi care au un singur părinte comun.
Rezultatele apărute în acest tip de design sunt asemănătoare cu cele prezentate mai sus în raport cu
abilitatea cognitivă generală.
Deşi nu la fel de puternic precum studiul adopţiilor sau studiile gemelare, un design folosit în
anumite linii de cercetare este cel axat pe analiza familiilor formate prin recăsătorire, în continuă
creştere la momentul actual datorită creşterii numărului de divorţuri şi recăsătoriri. Situaţiile analizate pot fi
diferite. Frecvent în aceste familii soţia aduce deja cu ea un copil din căsătoria anterioară şi apoi are încă
un copil cu soţul actual, astfel similaritatea genetică dintre fraţii vitregi este de 25% (având doar un părinte
comun). Aceştia sunt comparaţi cu fraţii complet (full siblings) din aceeaşi familie (în cazul în care soţia are
cu actualul soţ măcar doi copii sau aduce din căsătoria anterioară măcar doi copii) care, având ambii părinţi
identici, au o similaritate genetică de 50%. La aceasta se mai poate adăuga comparaţia cu fraţii vitregi
neînrudiţi genetic, adică atunci când ambii soţi aduc în noua familie copii din căsătoriile anterioare, dar nu
au un alt copil împreună, în special pentru a verifica importanţa factorilor comuni de mediu şi amprenta lor
în absenţa similarităţii genetice.

CORELAŢIA GENOTIP – MEDIU (rGM)

Cercetările din genetica comportamentală au un aport semnificativ la înţelegerea interrealţionării


dintre factorii genetici şi cei environmentali în determinarea comportamentului uman. În mod oarecum
paradoxal, factorul genetic este un construct mai uşor de studiat şi de „măsurat” decât influenţa factorilor
de mediu. Aceasta deoarece, în ciuda faptului că sunt încă multe de descoperit despre mecanismele
specifice implicate în traseul gene - comportament, totuşi ştim mult mai multe, tehnic vorbind, despre gene
decât despre factorii de mediu. Ştim structura de bază a ADN-ului, ştim că genele sunt localizate pe
cromozomi şi care sunt aceştia, am descifrat codul genetic şi modul în care informaţia genetică este
tradusă pe baza codonilor. În contrast, nu ştim exact unde şi cum sunt exprimate influenţele
environmentale în creierul uman, cum se schimbă pe parcursul dezvoltării sau cum exact, prin ce
mecanisme, pot genera diferenţe comportamentale interindividuale.
IMPORTANT
Ceea
eea ce ştim cu certitudine despre influenţa mediului este că este importantă, uneori la fel de
importantă precum factorul genetic,, iar studiile de genetică cantitativă vin să întărească această certitudine.
Sunt câteva concluzii majore ale acestor studii: aa) influenţa factorilor environmentali specifici, non- non
împărtăşiţi (eng. nonshared environment
environment)) este destul de puternică şi de importantă în explicarea
diferenţelor interindividuale; b) multe dintre măsurările envionmentale larg folosite în ştiinţele
comportamentale indică o influenţă genetică, sugerând că in indivizii
divizii îşi construiesc propriile experienţe parţial
şi în funcţie de baza lor genetică. Această problematică este numită natura genetică a mediului (eng. (
nature of nurture), în studiile de genetică comportamentală fiind cunoscută drept corelaţia genotip- genotip
mediu, deoarece se referă la experienţele corelate cu predispoziţiile genetice; cc) efectele factorilor de
mediu depind de factorii genetici şi efectele factorului genetic depind de factorii de mediu. Această idee
este numităă în genetica comportamentală interacţiunea genotip-mediu (eng. Genotype-Environment
Genotype
Intraction; G x E), subliniind sensibiliatea genetică a indivizilor la diferite medii. Corelaţia, C respectiv
mediu sunt reunite sub o sintagmă mai largă şi anume aceea a influenţei reciproce/
interacţiunea genotip-mediu
interrelaţionării dintre genotip şi mediu
mediu. Ideea centrală care se desprinde din majoritatea studiilor de
genetică comportamentală este aceea că, într într-adevăr,
adevăr, factorul genetic este foarte important în
determinarea trăsăturilor sau comportamentulu
comportamentuluii uman, dar, atenţie, la fel de importanţi sunt şi factorii de
mediu. În aceste studii s-aa observat că, în general, heritabilitatea
eritabilitatea depăşeşte rareori 50%, deci, prin urmare,
influenţa environmentală este rareori mai mică de 50%. De aceea se spune că, iarăş iarăşii aparent paradoxal,
cercetarea genetică furnizează cele mai bune dovezi pentru importanţa factorilor de mediu în explicarea
comportamentului uman şi a diferenţelor interindividuale.

Cercetarea din sfera genetic


geneticii comportamentale schimbă şi perspectiva noastră oastră despre influenţa
mediului, sugerând faptul că experienţele pe care le trăim sunt (auto)construite, în parte, şi de
predispoziţiile noastre genetice,, adică aceste predispoziţii sunt corelate cu diferenţele interindividuale în
experienţele trăite. Atâtt studiile observaţionale, cât şi cele cantitative (pe bază de chestionar) pe
problematica geneticii mediului (nature nurture)) demonstrează o influenţă semnificativă a similarităţii
nature of nurture
genetice asupra similarităţii experienţelor trăite, precum şi asupra si similarităţii
milarităţii percepţiilor subiective asupra
caracteristicilor mediului/ experienţelor trăite cum ar fi suportul şi controlul parental,, apropierea de părinţi,
percepţia climatului şcolar, vizionarea la televizor, legătura cu şcoala, climatul la locul de muncă, suportul
social, accidente în copilărie, dorinţa de a se căsători, divorţul, expunerea la droguri, expunerea la traume
etc. De fapt, sunt puţine măsurători ori ale caracteristicilor de mediu care nu arată influenţa factorilor genetici.
genetici
Sunt descrise trei tipuri de corelaţii genotip
genotip-mediu (cf. Plomin et al., 2013, capitolul opt):
opt)
a. pasive – când copiii moştenesc de la părinţi nu doar un genotip anume, ci şi un u mediu familial
concordant cu acesta, adică cu predispoziţiile lor genetice. De exemplu, dacă abilitatea muzicală este
ereditară, copiii cu talent muzical au foarte probabil părinţi talentaţi la rândul lor care oferă copiilor lor atât
genele, dar şi un mediu diu favorabil valorificării acestei abilităţi
abilităţi.
b. reactive (evocative) – când indivizii, în baza specificului lor genetic, trezesc sau atrag din partea
celorlalţi anumite reacţii. De exemplu, în baza talentului lor muzical, aceşti copii pot atrage atenţia celor din
jur la şcoală, făcându-ii să fie trataţi în manieră mai favorfavorabilă sau creându-li-sese mai multe oportunităţi de
valorificare a abilităţilor.
c. active – când indivizii îşi selectează, modifică sau construiesc propriile experienţe concordante
cu predispoziţiile lor genetice. De exemplu, chiar dacă nici părinţii, nici educatorii nu fac ceva în mod
special legat de talentul lor muzical, aceşti copiii îşi pot construi sau selecta un anumit mediu mai muzical,
făcându-şi şi prieteni cu astfel de preocupări sau înclinaţii, sau implicându
implicându-se în activităţi conexe cu această
abilitate specifică.
De exemplu, un studiu realizat de Harlaar et al. (2005
(2005) a avut în vedere un set de SNP-uri
SNP asociate
cu abilitatea cognitivă generală (factorul g), precum şi asocierea dintre acestea şi anumite măsurători
environmentale. Pe un lot de peste 4000 de copii cu vârsta de 7 ani, acest set SNP set s-a s dovedit a fi
corelat cu variabile environmentale
nvironmentale proximale (haos sau disciplină,, ca elemente ale controlului parental),
parental
dar nu şi cu variabile distale (nivelul de educaţie al mamei şi statutul ocupaţ
ocupaţional
ional al tatălui), sugerând astfel
mai degrabă o corelaţie genotip-mediu mediu de tip reactiv, decât de tip pasiv. Un alt studiu interesant a analizat
evaluarea „popularităţii” printre co--vârsnici pe baza primei impresii în rândul tinerilor adulţi, rezultatele
arătând că această ierarhizare/ evaluare pe baza popularităţii a fost asociată cu un polimorfism la nivelul
sistemului serotonergic; altfel spus, genotipul indivizilor a influenţat modul în care au fost percepuţi de
ceilalţi, indicând o corelaţie genotip-mediu
mediu de tip evocativ (vezi Burt & Donnellan, 2015).

TEMĂ DE REFLECŢIE
Acest tip de rezultate nu trebuie să ne facă să credem că întreaga noastră experienţă este
determinată de gene, dar aduc în prim prim-plan o idee mai subtilă, la care merită să reflectăm şi să o
aprofundăm: n-arar trebui să plecăm de la premisa că variabilele de mediu sunt în totalitate environmentale
doar pentru că sunt numite ca atare, ci că este mai prudent să presupunem că acestea includ şi o serie de
influenţe genetice. De asemenea, aceste studii au provocat o schimbare de perspectivă asupra corelaţiei
genotip-mediu,
mediu, de la cea de tip pasiv, la cele de tip reactiv şi/ sau activ.

INTERACŢIUNEA GENOTIP - MEDIU (G x M)

Această idee se referă la aşa


aşa-numita
numita sensibilitate sau susceptibilitate genetică la diferiţi factori de
mediu. În studiile de genetică cantitativă acest fenomen se referă în general la faptul că efectul
factorilor de mediu asupra unui fenotip depind de genotip sau, invers, că efectul genotipului asupra
unui fenotip depinde de factorii de mediu (este similar cu ceea ce cunoaştem în analiza statistică a
datelor drept efect de interacţiune între două variabile independente asupra variabilei dependente).
O serie de studii pe cazuri de adopţie au relevat astfel de interacţiuni genotip
genotip-mediu.
mediu. De exemplu,
într-un studiu (Cadoret et al., 1995) ss-aa analizat această interacţiune în raport cu tulburarea de
comportament (eng. conduct disorder disorder) la adolescenţi. Riscul genetic a fost operaţionalizat prin
diagnosticarea personalităţii antisociale sau consumul de droguri al ale părinţilor biologici, iar riscul
environmental a fost măsurat prin problemele psihiatrice, maritale sau legale ale familiei adoptive.
Rezultatele au arătat că adolescenţii adoptaţi cu un risc genetic mai mare erau mult mai sensibili la stresul
indus de factorii
ctorii de mediu familial, în timp ce cei cu risc genetic redus nu erau afectaţi semnificativ de
factorii stresori din familia adoptivă.
Într-un alt studiu s-aa constatat că copiii ai căror părinţi biologici prezentau mai multe simptome
psihopatologice (simptome
ptome depresive sau de anxietate, comportamente antisociale, consum excesiv de
alcool sau de droguri) prezentau semnificativ mai puţine probleme de comportament dacă la vârsta de 18
luni mamele adoptive adoptau un stil parental structurat, comparativ cu si situaţia
tuaţia în care stilul parental
matern era mai permisiv sau mai puţin structurat (Leve et al., 2009). Sau, s-aa relevat faptul că nivelul mai
ridicat de depresie şi anxietate al părinţilor adoptivi creştea riscul ca bebeluşii adoptaţi să dezvolte mai
târziu probleme comportamentale doar atunci când psihopatologia părinţilor biologici ai acestora era mai
ridicată (Leve et al., 2010).. Chiar şi influenţa ostilităţii maritale din familia adoptivă asupra temperamentului
copilului mic (pe dimensiunea instabilităţii emoţionale) s-aa dovedit a fi moderată de nivelul labilităţii
emoţionale a mamei biologice a acestuia (Rhoades et al., 2011).

APLICAŢIE
Într-un studiu au fost comparat
comparate scorurile la abilitate cognitivă generală ale copiilor adoptaţi ai căror
părinţi biologici, pe de o parte, aveau fie un nivel ridicat, fie un nivel scăzut de educaţie (ca opraţionalizare
a factorului genetic) şi ai căror părinţi adoptivi
adoptivi, pe de altă parte, aveau un nivel ridicat sau scăzut de
educaţie (ca opraţionalizare a factorului environmental)
environmental). Rezultatele obţinute au indicat doar un efect
principal al nivelului de educaţie al părinţilor biologic
biologici.i. Cum interpretaţi acest rezultat din perspectiva
ipotezei interacţiunii G x M?

Şi studiile gemelaree au evidenţiat astfel de interacţiuni genotip


genotip-mediu,
mediu, ideea principală fiind aceea
de a verifica dacă heritabilitatea
eritabilitatea unui comportament sau trăsătur
trăsături diferă în funcţie de mediu sau dacă riscul
genetic al unuia dintre gemeni (prin raportare la fenotipul cel celuilalt geamăn)) de a manifesta o anumită
caracteristică este influenţat de factori environmentali. Astfel s-a observat, dee exemplu, că efectul
evenimentelor de viaţă stresante asupra depresiei este semnificativ mai mare la indivizii cu un risc genetic
mai mare pentru depresie,, dar şi că cei cu un risc genetic mai mare pentru depresie au trăit mai frecvent
episoade depresive chiar şi în absenţa unor stresori environmentali semnificativi ((Kendler, Kendler, Thornton, &
Gardner, 2001). Heritabilitatea
ritabilitatea unor ccaracteristici s-aa dovedit a fi influenţată şi de mediul social mai larg, nu
doar de cel strict familial. S-aa observat, dde exemplu, că heritabilitatea
eritabilitatea pentru comportamentul
comportament depresiv la
copii era mai mare când respingerea din partea co co-vârstnicilor era mai ridicată; sau că heritabilitatea
eritabilitatea pentru
comportamente agresive era mai scăzută când copiii aveau o relaţie pozitivă cu un profesor (cf. Plomin et
al., 2013). Dar nu întotdeauna efectul de interacţiune G x M este semnificativ. De exemplu, un u studiu
longitudinal realizat de Hanscombe et al. (2012) a arătat că nivelul de inteligenţă al copiilor (măsurat de opt
ori de la vârsta de 2 ani până la 14 ani) nu este semnificativ moderat de statutul socioeconomic al familiei.
Există şi o serie de studii pe acest tip de interacţiune genotip-mediu care iau în considerare şi
anumite asocieri genetice. De pildă, într într-un studiu realizat de Caspi et al. (2002) a fost analizată legătura
dintre comportamentul antisocial al adultului, abuzul suferit în copilărie şi un polimorfism funcţional la
nivelul genei pentru monoaminoxidazaoxidaza A (MAO
(MAO-A),
A), puternic implicată în metabolizarea unei game largi de
neurotransmiţători (revedeţi şi unitatea 7). Pe de o parte, aşa cum era de aşteptat, abuzul din copilărie a
fost asociat cu comportamentul antisocial la maturitate. Pe de altă parte, în general, nivelul MAO-A nu a
fost semnificativ asociat cu comportamentul antisocial al celor care nu au suferit abuzuri în copilărie. Dar, şi
aici apare efectul de interacţiune, MAO MAO-A a fost puternic asociat cu comportamentul ntul antisocial la indivizii
care au fost mai puternic abuzaţi.. A Altfel
ltfel spus, prezenţa formei mai rare a genei în discuţie care duce la
scăderea nivelului MAO-A i-aa făcut pe aceşti indivizi semnificativ mai vulnerabili la abuzul suferit. Un alt
studiu realizat
zat de Caspi et al. (2003) a urmărit relaţiile dintre depresie, evenimentele de viaţă stresante şi
un polimorfism funcţional la nivelul genei pentru transportorul serotoninei (5 (5-HTTLPR).
HTTLPR). Nu s-a s găsit o
asociere a acestuia cu simptomele depresive la cei care au raportat puţine evenimente de viaţă stresante, stres
dar legătura dintre 5-HTTLPR
HTTLPR a devenit semnificativă o dată cu creşterea numărului de evenimente
stresante trăite. Acest rezultat este susţinut şi de studiile pe şoareci în care ss-aa arătat că această genă este
implicată în reacţiile emoţionale la ame
ameninţările din mediu.
Deşi extrem de interesante şi laborioase,, aceste rezultate trebuie privite totuşi cu destulă precauţie
din punct de vedere ştiinţific deoarece, pe de o parte, metaanalizele evidenţiază că mărimea efectului nu
este mare în majoritatea studiilor (deşi, statistic, corelaţiile sau diferenţele sunt semnificative) şi, pe de altă
parte, pentru că destul de puţine astfel de rezultate au fost replicate (deocamdată) de studii ulterioare.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Bouchard,, T. J., Lykken, D. T., McGue, M., Segal, N. L., & Tellegen, A. (1990). Sources of human
psychological differences: The Minnesota study of twins reared apart. Science, 250,, 223-228 223
Burt,, S. A., & Donnellan, M. B. (2015). Toward a developmentally sensitive and genetically informed
perspective on popularity. In Horwitz & Neiderhiser (Eds.), Gene-Environment
Environment Interplay in Interpersonal
Relationships across the Lifespan pan (pp. 151-169). Springer, New York
Cadoret, R. J., Yates, W. R., Troughton, E., Woodworth, G., & Stewart, M. A. (1995). Genetic- Genetic
environmental interaction in the genesis of aggressivity and conduct disorders. Archives of General
Psychiatry, 52, 916-924
Caspi,, A., McClay, J., Moffitt, T. E., Mill, J., Martin, J., Craig, I. W., Taylor, A., & Poulton, R. (2002). Role of
genotype in the cycle of violence in maltreated children. Science, 297, 851-854
Caspi, A., Sugden, K., Moffitt, T. E., Taylor, A., Craig, I. W., Harrington, H., ... & Poulton, R. (2003).
Influence of life stress on depression: moderation by a polymorphism in the 55-HTT HTT gene. Science, 301,
386-389
Gunderson,, E. P., Tsai, A. L., Selby, JJ. V., Caan, B., Mayer-Davis, Davis, E. J., & Risch, N. (2006). Twins of
mistaken zygosity (TOMZ): evidence for genetic contributions to dietary patterns and physiologic traits.
Twin Research and Human GeneticsGenetics, 9, 540-549
Hanscombe,, K. B., Trzaskowski, M., Haworth, C. M., Davis, O. S., Dale, P. S., & Plomin, R. (2012).
Socioeconomic status (SES) and children's intelligence (IQ): In a UK UK-representative
representative sample SES
moderates the environmental, not genetic, effect on IQ. PloS one, 7: e30320
Harlaar,, N., Butcher, L. M., Meaburn, E., Sham, P., Craig, I. W., & Plomin, R. (2005). A behavioural
genomic analysis of DNA markers associated with general cognitive ability in 77‐year year‐olds. Journal of
Psychiatry, 46, 1097-1107
Child Psychology and Psychiatry
Heston,, L. L. (1966). Psychiatric disorders in foster home reared children of schizophrenic mothers. The
112, 819-825
British Journal of Psychiatry, 112
Kato, K., & Pedersen, N. L. (2005). Personality and coping: A study of twins reared apart and twins reared
together. Behavior genetics, 35,, 147147-158
Kendler,, K. S., Thornton, L. M., & Gardner, C. O. (2001). Genetic risk, number of previous depressive
episodes, and stressful
essful life events in predicting onset of major depression. American Journal of
Psychiatry, 158, 582-586
Knopik,, V. S., Jacob, T., Haber, J. R., Swenson, L. P., & Howell, D. N. (2009). Paternal alcoholism and
offspring ADHD problems: a children of twins design. Twin Research and Human Genetics, Genetics 12, 53-62
Koeppen-Schomerus,
Schomerus, G., Spinath, F. M., & Plomin, R. (2003). Twins and non-twin twin siblings: Different
estimates of shared environmental influence in early childhood. Twin Research and Human Genetics, Genetics
6(2), 97-105
Leve,, L. D., Harold, G. T., Ge, X., Neiderhiser, J. M., Shaw, D., Scaramella, L. V., & Reiss, D. (2009).
Structured parenting of toddlers at high versus low genetic risk: Two pathways to child problems.
Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry Psychiatry, 48, 1102-1109
Leve, L. D., Kerr, D. C., Shaw, D., Ge, X., Neiderhiser, J. M., Scaramella, L. V., Reid, J.B., Conger, R., &
Reiss, D. (2010). Infant pathways to externalizing behavior: evidence of Genotype× Environment
interaction. Child development, 81 81, 340-356
Plomin, R., DeFries, J.C., Knopik, V.S., & Neiderhiser, J.M. (2013). Behavioral Genetics (6th Edition):
Worth Publishers, New York
Rhoades, K. A., Leve, L. D., Harold, G. T., Neiderhiser, J. M., Shaw, D. S., & Reiss, D. (2011). Longitudinal
pathways from marital hostility to child anger during toddlerhood: Genetic susceptibility and indirect
effects via harsh parenting. Journal of Family Psychology, 25, 282-291
Singh, A. L., D'onofrio, B. M., Slutske, W. S., Turkheimer, E., Emery, R. E., Harden, K. P., ... & Martin, N.
G. (2011). Parental depression and offspring psychopathology: a Children of Twins study.
Psychological medicine, 41, 1385-1395
Referinţă obligatorie:
Ţepordei, A.M. (2018). Genetica comportamentului uman. Manual pentru Învăţământ la distanţă, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Unitatea de învăţare 9.
INTERRELAŢIA GENOTIP – MEDIU ÎN RAPORT CU ABILITĂŢILE COGNITIVE
ABILITATEA COGNITIVĂ GENERALĂ

Abilitatea cognitivă generală, numită şi factorul g,, este, cel puţin din perspectiva unora, un
predictor de departe mai bun decât oricare altă trăsătură pentru rezultate sociale importante precum nivelul
educaţional şi cel ocupaţional.. De asemenea, abilitatea cognitivă generală este unul dintre cele mai bine bi
studiate domenii/ arii în genetica comportamentală. Aproape întreaga cercetare pe această temă (în
genetica comportamentală) are la bază un model teoretic comun şi anume modelul ierarhic al abilităţilor
cognitive (Carroll, 1997). Conform acestui model, abilităţile noastre cognitive sunt organizate ierarhic, de
la specific la general:: la bază sunt performanţele la la diverse teste specifice,, la nivelul imediat următor sunt
factori cognitivi mai largi numiţi abilităţi cognitive specifice
specifice, iar în vârf este abilitatea cognitivă generală
(factorul g).
). Există sute de teste care măsoară diverse abilităţi cognitive folosite în evaluare pe scară largă
în diferite domenii ale psihologiei aplicate precum armată, şcoli, industrie, organizaţii, psihologie clinică etc.
Aceste teste, la rândul lor, se pot grupa pentru a măsura câţiva factori mai largi (abilităţile (abilităţi cognitive
specifice) precum abilitatea spaţială, abilitatea verbală, viteza de procesare şi memoria, care intercorelează
destul de slab. Factorul g,, descoperit de Charles Spearman la începutul secolului trecut, este ceea ce au în
comun aceste abilităţi cognitive specifice. Nu detaliem aici aspecte legate de factorul g, de IQ sau de
diverse teste de măsurare a inteligenţei sau a altor abilităţi cognitive, întrucât ele fac obiectul de analiză
separat al altor discipline pe care le--aţi
aţi parcurs deja sau pe care urmează să le parcurgeţi.

IMPORTANT
În ciuda cantităţii considerabile de dovezi indicând existenţa factorului g,, controversa în jurul
acestuia şi a testele de măsurare a IQ IQ-ului continuă să existe mai ales în sursele media sau/ şi la nivelul
simţului comun. De pildă, o idee vehiculată în aceste medii este că măsurarea inteligenţei este circulară,
adică inteligenţa este ceea ce este măsurat de testele de inteligenţă. În sens contrar, specialiştii în studiului
comportamentului uman consideră factorul g ca fiind una dintre cele mai valide şi de încredere variabile
variabil în
domeniu.. Mai mult, studiile au demonstrat că abilitatea cognitivă generală este trăsătura cu cea mai mare
stabilitate temporală pe termen lung după perioada copilăriei
copilăriei,, comparativ cu stabilitatea oricărei alte
trăsături comportamentale/ psihologice (cf. Plomin et al., 2013, capitolul 12).. Nu este încă destul de clar ce
anume este de fapt acest factor g şi dacă se datorează unui singur proces general (precum funcţia
executivă sau viteza de procesare a informaţiei) sau reprezintă mai degrabă o concatenare
concatenar a mai multe
procese cognitive specifice. Însă există un consens substanţial între specialişti (şi de această dată nu
neapărat doar geneticieni) în ceea ce piveşte nivelul considerabil al heritabilităţii acestei abilităţi cognitive
generale, idee pe care o vom detalia şi noi în cele ce urmează.

Preambul. Binecunoscutul raport înnăscut vs dobândit sau,, pentru a folosi sintagma folosită în
prezent în literatura de specialitate, inter
interrelaţia genotip – mediu în legătură cu inteligenţa sau, mai corect
spus, cu abilitatea cognitivă generală, a constituit o preocupare ştiinţifică importantă încă de la începuturile
geneticii comportamentale. Încă din 1865, adică cu un an mai devreme de apariţia lucrării de referinţă
referin a lui
G. Mendel referitoare la legile transmiterii ereditare, plurivalentul om de ştiinţă britanic Sir Francis Galton
(1822-1911) publica o serie de articole despre nivelurile înalte de inteligenţă şi alte abilităţi, reunite ulterior
într-o carte considerată a fi prima lucrare despre ereditate şi abilitate cognitivă – Hereditary Genius: An
Enquiry into Its Laws and Consequences (Galton, 1869). De asemenea, primele cercetări pe fraţi gemeni şi
pe adopţii din anii ’20 s-au
au focalizat pe analiza heritabilităţii factorului g.
Unul dintre studiile realizate de Galton cu privire la abilitatea cognitivă a avut în vedere o mie de
personalităţi eminente/ marcante şi analiza familiilor acestora pe şase generaţii, de la străbunici la
strănepoţii acestora. Pentru căă la vremea respectivă nu exista încă un mod valid de a măsura abilitatea
cognitivă, Galton a folosit ca indicator reputaţia acestor persoane, reputaţie înţeleasă nu ca notorietate sau
vizibilitate socială, ci altfel (vezi exact definiţia autorului în caseta de mai jos). Cele o mie de personalităţi
analizate făceau parte din 300 de familii, ceea ce sugera că tendinţa spre eminenţă se transmite în familie.
Luându-ii ca punct de reper pe cei 300 de geniali (adică cea mai eminentă personalitat
personalitatee din fiecare familie)
şi realizând analizele corelaţionale pe generaţii, studiul a arătat faptul că genialitatea este mai similară între
rudele apropiate şi că probabilitatea de apariţie a acesteia scade pe măsură ce scade gradul de rudenie.
Deşi Galton era ra conştient de faptul că această similaritate poate fi explicată de faptul că rudele apropiate
aveau în comun aceleaşi avantaje sociale, educaţionale şi financiare, unul dintre contraargumentele sale a
fost acela că unii au ajuns la un statut social privi
privilegiat ridicându-se
se din păturile de jos, mai sărace. La ora
actuală nu mai este îmbrăţişată ideea că genialitatea ţine doar de ereditate, iar studiile familiale (precum
cel realizat de Galton), luate separat
separat, nu pot distinge clar între influenţa factorilor genetici şi a celor de
mediu. Totuşi, având în vedere că el a fost iniţiatorul primelor studii de acest gen, precum şi cel care a
sugerat că ereditatea stă la baza variaţiilor comportamentale, Sir Francis Galton este considerat
părintele geneticii comportamentale
amentale.

CITAT
“Let it clearly be borne in mind, what I mean by reputation and ability. By reputation, I mean the
opinion of contemporaries, revised by posterity - the favorable result of a critical analysis of each man's
character, by many biographers. I do not mean high social or official position, nor such as is implied by
being the mere lion of a London season; but I speak of the reputation of a leader of opinion, of an
originator, of a man to whom the world deliberately acknowledges itse itself largely indebted.
By natural ability, I mean those qualities of intellect and disposition, which urge and qualify a man
to perform acts that lead to reputation. I do not mean capacity without zeal, nor zeal without capacity, nor
even a combination of both th of them, without an adequate power of doing a great deal of very laborious
work. But I mean a nature which, when left to itself, will, urged by an inherent stimulus, climb the path that
leads to eminence, and has strength to reach the summit - one which,, if hindered or thwarted, will fret and
strive until the hindrance is overcome, and it is again free to follow its labour
labour-loving
loving instinct.” (Galton, 1892,
pp. 37-38)

Studii ilustrative. În cele ce urmează vom trece în revistă principalele idei relevate de diferite
tipuri de studii cu privire la heritabilitatea factorului g şi interrelaţia genotip-mediu
mediu în raport cu acesta.
Studiile familiale în ansamblu au arătat că rrudele de gradul unu care are locuiesc împreună corelează moderat
pe factorul g,, deşi această asemănare poate fi datorită atât factorilor ereditari cât şi celor environmentali,
având în vedere că mediul familial este acelaşi pentru toţi cei implicaţi.
Cu mai multă claritate vin rezultatele studiilor pe adopţii şi studiile gemelare (vezi Bouchard &
McGue, 1981; Finkel & Reynolds, 2014; Gottfredson, 1997; Plomin et al., 2013;; Segal & Johnson, 2009, 2009
pentru sinteze). În linii mari, acestea au relevat că, îînn ceea ce priveşte abilitatea cognitivă generală,
corelaţiile dintre copiii adoptaţi şi părinţii lor biologici este de 0.24, în timp ce corelaţia dintre aceşti copii şi
părinţii lor adoptivi este de 0.19. Corelaţia dintre fraţii biologici adoptaţi şi cresc
crescuţi
uţi separat este tot de 0.24.
Dublând valorile acestor corelaţii observăm că pe populaţia studiată (rudele de gradul unu fiind doar 50%
similare genetic), ereditatea explică 48%, adică aproape jumătate din varianţa valorilor IQ-urilor
IQ acestora.
Această concluzie
ncluzie este susţinută şi întărită de studiile pe perechi de gemeni monozigoţi şi dizigoţi,
crescuţi împreună sau separat. Cel mai remarcabil rezultat este acela că gemenii identici sunt aproape la
fel de similari pe abilitatea cognitivă generală precum ac aceeaşi
eeaşi persoană testată de două ori. Corelaţiile test-
test
retest pentru factorul g sunt de regulă între 0.80 şi 0.90 (ceea ce indică şi o puternică stabilitate temporală
a acestei trăsături), iar corelaţiile între gemenii monozigoţi sunt, în medie, de 0.86 (şi de 0.60 pentru
gemenii dizigoţi). Dacă dublăm diferenţa dintre corelaţi corelaţia monozigoţilor şi cea a dizigoţilor obţinem o
estimare a heritabilităţii
eritabilităţii de 52%. Cel mai edificator design este cel în care sunt studiate perechi de gemeni
monozigoţi crescuţi separat, deşi, evident, aceste cazuri nu sunt foarte frecvente. Studiile realizate au
arătat că între aceşti gemeni identici separaţi, corelaţiile sunt de 0.72 sau de 0.78, ceea ce iarăşi indică un
nivel foarte ridicat al heritabilităţii
eritabilităţii factorului g. Foarte interesant este şi faptul că deşi heritabilitatea
eritabilitatea acestuia
ar putea fi diferită în funcţie de cultura de apartenenţă a indivizilor, studiile desfăşurate indică un nivel
similar al heritabilităţii
eritabilităţii abilităţii cognitive generale în diverse culturi precum SUA, EuroEuropa
pa occidentală, Rusia,
fosta Germanie de Est, India rurală, India urbană, Japonia.

DE REŢINUT
În eforturile ştiinţifice de a rafina cât mai mult estimarea influenţei genetice în raport cu abilitatea
cognitivă generală, un alt factor luat în calcul este asortarea reproductivă (eng. assortative mating). mating
Aceasta se referă la tendinţa de autoselectare a partenerului de cuplu nu aleatoriu, ci pe baza similarităţii.
Deşi similaritatea
tatea între soţi (părinţi) este în general destul de scăzută în ceea ce priveşte caracteristicile
c
fizice sau personalitatea, pentru abilitatea cognitivă generală
generală,, asemănarea este semnificativ mai mare,
corelaţiile fiind în medie de 0.40. În parte, selecţia şi asemănarea partenerilor pe abilitatea cognitivă este
dată şi de similaritatea nivelurilor de educaţie aale acestora – corelaţia dintre soţi în ceea ce priveşte
educaţia este de 0.60, iar aceasta din urmă, la rândul ei, are o corelaţie de aproximativ 0.60 cu factorul g
(cf. Plomin et al., 2013, capitolul 12)..

INTERESANT
eng. additive genetic effects) apar atunci când alelele de la nivelul mai
Efectele genetice aditive (eng.
multor loci „se adună” afectând fenotipul
fenotipul.. Totuşi, uneori efectul alelelor poate fi diferit în prezenţa altor
alele, acest efect interactiv fiind numit nonaditiv. Tipul de interacţiune în care anumite alele influenţează
manifestarea altor alele de pe loci diferiţi este numit epistazie (eng. epistasis).. O variantă specială de
epistasis, numită activare emergentă (eng. emergenesis),, a fost propusă ca model explicativ pentru
abilităţile neobişnuite sau cele mult peste medie (de exemplu, nivelurile foarte ridicate de inteligenţă/
genialitatea).. În momentul concepţiei pot rrezulta ezulta anumite combinaţii unice între alele, cu efecte
extraordinare
inare neîntâlnite la părinţii ssau
au fraţii persoanei respective, cu excepţia fraţilor gemeni monozigoţi
(Grigorenko, 2003; Lykken, 2006).

Din perspectiva dezvoltării, două întrebări sunt în general vizate de studiile de genetică
comportamentală:
a) heritabilitatea se schimbă
bă pe parcursul dezvoltării?
b) factorii genetici contribuie la schimbările ap
apărute pe parcursul dezvoltării?
În cele ce urmează vom prezenta sintetic răspunsurile oferite pe rând, la ffiecare
iecare întrebare, de
cercetări din domeniu.
a) „Credeţi
edeţi că pe măsură ce înaintăm în viaţă efectele eredităţii devin mai importante sau mai puţin
importante?” La simţul comun, majoritatea indivizilor sunt tentaţi să răspundă la această întrebare între cu „mai
puţin importante”. În primul rând pentru că experienţ
experienţele ele de viaţă se acumulează, traseul educaţional,
profesional şi social sunt diferite de la individ la individ
individ, ceea ce implică o diferenţiere şi varietate mai mare
a factorilor de mediu care vor influenţa caracteristicile indivizilor în cauză,, deci logic ar a fi să credem că
factorii genetici îşi pierd din importanţă. În plus, cei mai mulţi oameni cred că efectele/ influenţele genetice
nu se schimbă deloc din momentul concepţiei. Studiile axate pe analiza aptitudinii cognitive generale indică
exact contrariul şi anume că, în acest caz, factorii genetici devin din ce în ce mai importanţi pe parcursul
vieţii individului. De exemplu, într-un
un studiu longitudinal pe 245 de copii adoptaţi (Plomin, Plomin, Fulker, Corley, &
DeFries, 1997) în care participanţii au fost testaţi de opt ori de la vârsta copilului de 3 ani până la 16 ani,
rezultatele au indicat o creştere a corelaţiilor dintre părinţi şi copii în grupul de control de la corelaţii mai
mici de 0.20 în copilăria mică, la aproaproximativ
ximativ 0.20 în copilăria de mijloc, la 0.30 în adolescenţă. Acelaşi
pattern ascedent al corelaţiilor s-aa observat şi între părinţii biologici şi copiii lor daţi spre adopţie, în timp ce
valorile corelaţiilor dintre părinţii adoptivi şi copiii adoptaţi s-au menţinut în jurul valorii zero. Studiile
gemelare indică de asemena o creştere a heritabilităţii
eritabilităţii din copilărie la maturitate. De exemplu, rezultatele
raportate în urma unei cercetări destul de recente (Haworth et al., 2010) desfăşurate pe un lot amplu de
11.000 perechi de gemeni indică o creştere liniară semnificativă a heritabilităţii
eritabilităţii factorului g de la 41% în
copilărie (9 ani), la 55% în adolescenţă (12 ani)
ani), la 66% la tinereţe (17 ani).
O altă sursă care vine să consolideze ideea conform căreia factor factoriiii genetici câştigă teren în faţa
factorilor comuni de mediu de-aa lungul maturizării indivizilor, sunt rezultatele studiile pe adopţii în care s-au s
urmărit corelaţiile dintre fraţii adoptivi a căror similaritate cognitivă ar indica o influenţă semnificativă
semnificativ a
factorilor environmentali comuni (ei nefiind înrudiţi genetic). De exemplu, un studiu longitudinal realizat pe
200 de perechi de fraţi adoptivi (Loehlin, Horn, & Willerman, 1989 1989;; cf. Plomin et al., 2013)
2013 a arătat că de la
o corelaţie de 0.26 la vârsta de aproximativ 8 ani, zece ani mai târziu se ajunge la o corelaţie extrem de
scăzută, aproape de valoarea zero..

DE REŢINUT
Cum se explică această creştere a impactului factorilor genetici de de-aa lungul dezvoltării indivizilor?
Probabil că efectele eredităţii, iniţial mai scăzute, se cumulează de de-a lungul
ngul dezvoltării pe principiul
bulgărelui de zăpadă, ducând la efecte sau diferenţe fenotipice din ce în ce mai ample. La vârstă mai mică,
părinţii şi profesorii au o contribuţie majoră în experienţa int
intelectuală
electuală a indivizilor dar, pe măsură ce ne
apropiem de maturitate, experienţele intelectuale sunt mult mai autonome, mai autodeterminate sau
autodirecţionate, selectate şi explorate în funcţie de predispoziţia noastră genetică. De exemplu, s-a s
observat căă adulţii cu predispoziţie genetică spre un nivel mai înalt al abilităţii cognitive generale se menţin
mai activi din punct de vedere cognitiv prin preocupări precum lectura, investigarea, argumentarea,
raţionarea, mai mult comparativ cu alţii, ceea ce nu doar reflectă ci şi întăresc diferenţele genetice, vizibile
în corelaţiile genotip-mediu
mediu discutate mai devreme în acest curs.

b) A doua întrebare adresată de aceste studii se referă la schimbările care apar de la o vârstă la alta
observate în cercetările longitudinale
ngitudinale în care indivizi sunt retestaţi pe abilitatea cognitivă generală. Este
important de subliniat faptul că factorii genetici pot contribui atât la schimbarea, cât şi la menţinerea
nivelului factorului g de-aa lungul dezvoltării indivizilor
indivizilor.. Schimbarea efectelor factorilor genetici nu se referă
neapărat la faptul că genele sunt activate sau inactivate pe parcursul dezvoltării (deşi acest fenomen este
real, aşa cum menţionat deja în discuţia despre mecanismele epigenetice). Această schimbare genetică
poate însemna pur şi simplu că efectele genetice la o anumită vârstă diferă de efectele genetice la o altă
vârstă – de exemplu, genele care influenţează procesele cognitive implicate în limbaj nu îşi pot manifesta
efectul până la vârsta de 2 ani, când această achiziţie apare efectiv la copii. Rolului geneticii în menţinerea
sau schimbarea acestei caracteristici cognitive generale este abordată tot prin studii longitudinale pe
adopţii sau gemeni, analiza în aceste studii fiind focalizată pe verificarea ipotezei că variaţia scorurilor
obţinute de indivizi la măsurătorile repetate ale factorului g se datorează în parte şi influenţei factorilor
genetici. Deşi factorul g este destul de stabil în timp, unii indivizi obţin scoruri mai mici sau mai mari la
retestări, iar factorii genetici par a explica o parte a acestei schimbări, în special pe parcursul copilăriei, dar
şi la vârsta adultă. Deloc surprinzător însă, aportul factorului genetic este mai mare în explicarea
continuităţii sau stabilităţii temporale a factorului g pe parcursul dezvoltării, comparativ cu aportul factorilor
de mediu (vezi, de ex., Petrill et al., 2004). În acest sens, de exemplu, o cercetare longitudinală pe fraţi
adoptivi şi pe gemeni urmăriţi din copiăria mică până la vârsta şcolarităţii mici (Fulker et al., 1993; cf. Finkel
& Reynolds, 2014) a reliefat importanţa în schimbare a factorului genetic în două momente de tranziţie
importante în dezvoltarea copiilor: trecerea de la copilăria mică la vârsta preşcolară în care abilitatea
cognitivă se modifică rapid prin apariţia şi dezvoltarea limbajului şi trecerea de la vârsta preşcolară la cea a
micii şcolarităţi (în jurul vârstei de 7 ani) recunoscută de toate teoriile dezvoltării cognitive ca fiind o etapă
de tranziţie majoră

Identificarea genelor „responsabile” de nivelul abilităţii cognitive generale este o arie de maxim
interes şi de intens studiu în genetica comportamentală, pentru că ar ajuta la înţelegerea mai bună a
modului în care are loc gândirea şi învăţarea umană. Doar că până la ora actuală, în ciuda diverselor
design-uri de cercetare şi metodologii variate utilizate nu s-a identificat clar şi cert cumulul de gene
asociate cu factorul g. Dacă în ceea ce priveşte determinismul genetic al dizabilităţii cognitive lucrurile sunt
un pic mai clare (aşa cum am discutat cu referire la tulburări sau boli bine definite cu un mecanism genetic
clar identificat), nu la fel este situaţia în raport cu variaţiile normale interindividuale sau cu distribuţia
statisitcă a nivelului de inteligenţă în rândul populaţiei generale. Există o serie de gene candidate propuse
spre analiză şi văzute ca fiind implicate în structura şi funcţionarea creierului, dar până în prezent studiile
nu au generat rezultate consistente, replicabile care să îndreptăţească legitimitatea formulării unor concluzii
clare (pentru descrieri detaliate ale studiilor şi ale genelor luate în considerare, vezi, de ex., Finkel &
Reynolds, 2014; Plomin et al., 2013).
Evident că, dincolo de contribuţia ştiinţifică, există o pleiadă de implicaţii sociale şi etice ale acestor
potenţiale descoperiri. Dacă oamenii de ştiinţă ar identifica o serie de gene atesate şi validate ca
predispozante spre un anumit nivel al abilităţii cognitive generale şi dacă screening-ul prenatal şi postnatal
al acestora ar fi posibil, se ajunge rapid la probleme precum elaborarea şi direcţionarea politicilor de stat
(de exemplu, am decide să investim mai mult în cei predispuşi la a fi mai străluciţi din punct de vedere
cognitiv, sau, invers, în cei care riscă să fie lăsaţi în urmă dacă nu sunt ajutaţi), la percepţii şi stereotipuri
sociale de grup, la posibile discriminări sau inechităţi fie în educaţie, fie la angajare sau pe piaţa muncii în
general etc.

ABILITĂŢI COGNITIVE SPECIALE

Aşa cum am discutat anterior, factorul g este în vârful modelului ierarhic al abilităţilor cognitive,
reprezentând ceea ce au în comun toate testele de abilitate cognitivă şi explicând în jur de 40% din
varianţa acestora. Pe palierul imediat inferior al acestei ierarhii sunt abilităţil cognitive specifice precum
abilitatea spaţială, verbală, memoria şi viteza de procesare a informaţiei. Fiecare din aceşti factori este
măsurat printr-o serie de teste cumulative specifice (de exemplu, abilitatea verbală este măsurată prin
diverse teste sau probe specifice precum cele de sinonimie/ antinomie, fluenţă verbală, reconstituire de
cuvinte etc.). Abilităţile cognitive specifice corelează moderat cu factorul g şi sunt semnificativ diferite între
ele. În cele ce urmează vom prezenta sintetic rezulta rezultatele unor cercetăril din sfera geneticii
comportamentale cu privire la aceste abilităţi cognitive specifice.
Un amplu studiu familial axat pe abilităţile cognitive specifice, numit the Hawaii Family Study of
Cognition (DeFries et al., 1979;; cf. Plomin et aal., 2013) a cuprins peste o mie de familii cărora li s-au
s aplicat
un set de 15 teste specifice care, în urma analizei factoriale, ss-au au grupat în patru factori mai generali:
spaţial (vizualizare şi rotire a obiectelor într
într-un spaţiu bidimensional sau tridimensional),
ensional), verbal (vocabular
şi fluenţă verbală), viteza perceptivă (aritmetică şi comparaţii numerice) şi memorie vizuală (recunoaşterea
pe termen scurt şi lung a unor desene liniare). În primul rând rezultatele au indicat diferenţe semnificative
ale asemănării
ănării intrafamiliale pe cei patru factori şi pe fiecare test în parte. Pentru factorii verbal şi spaţial
asemănarea intrafamilială a fost mai mare decât pentru ceilalţi doi factori, idee susţinută şi de alte studii
familiale conform cărora cea mai mare as asemănare
emănare în cadrul familiei este pe factorul verbal. Un alt aspect
relevat de studiul amintit este că, la nivelul aceluiaşi factor general, există diferenţe uneori destul de mare
între rezultatele la testele specifice aferente, ceea ce indică faptul că mai sunt încă multe de aflat despre
genetica proceselor implicate în performanţa la fiecare probă.

O posibilă excepţie de la modelul ierarhic al abilităţilor cognitive este memoria feţelor umane. Două
studii gemelare recente au raportat o heritabilitate ridicată a memoriei pentru feţele umane, dar şi că
aceasta corelează modest cu factorul g (Wilmer et al., 2010; Zhu et al., 2010). Aceste rezultate i-au i făcut
pe unii să susţină că influenţa genetică asupra percepţiei feţelor umane este foarte specifică şi că, prin
urmare, ar fi independentă de modelul ierarhic clasic. Dar, având în vedere că în aceste studii st nu au fost
raportate corelaţii genetice între percepţia feţelor umane şi factorul g,, rămâne de elucidat poziţia acestei
abilităţi specifice în raport cu celealte.

Studiile pe gemeni au indicat o influenţă genetică mai mică în cazul abilităţilor specifice
spec (între 30 şi
50%) comparativ cu cea observată în cazul factorului g, la fel heritabilitatea
eritabilitatea fiind mai ridicată pentru factorul
verbal şi cel spaţial şi mai scăzută pentru ceilalţi doi factori, în special pentru memoria vizuală. De pildă,
două studii pe perechi de gemeni monozigoţi şi dizigoţi crescuţi separat întăresc ideea influenţei factorilor
genetici asupra abilităţilor cognitive specifice. Unul dintre studii a fost realizat în SUA (McGue & Bouchard,
1989; cf. Plomin et al., 2013)) pe 72 de perechi de gemeni adulţi acoperind o plajă de vârstă destul de largă,
iar celălalt a fost realizat în Suedia ((Pedersen, Plomin, Nesselroade, & McClearn, 1992) pe 133 de perechi
de gemeni şi 142 perechi de control (crescuţi împreună) cu vârstă mai înaintată (vârsta medie fiind de 65
de ani). Rezultatele ambelor studii au indicat o influenţă genetică semnificativă pentru toate cele patru
abilităţi cognitive specifice. Interesant este şi faptul că coeficienţii de heritabilitate
eritabilitate obţinuţi în al doilea studiu
sunt în general mai ridicaţi decât cei raportaţi în primul studiu, ceea ce, având în vedere faptul că gemenii
din studiul suedez erau mai în vârstă, vine şi întăreşte o idee discutată anterior referitoare la faptul că
heritabilitatea
eritabilitatea pentru abilitatea cognitivă creşte pe parcursul vieţii indivizilor, iar influenţa factorilor comuni
de mediu scade.
La aceste rezultate se alătură şi studiile pe adopţii, care vvin
in să confirme influenţa factorilor genetici
asupra abilităţilor cognitive specifice. De exemplu, un studiu longitudinal pe 30 de ani, încă în desfăşurare,
realizat pe adopţii şi axat pe aceste abilităţi specifice (Petrill et al., 2003
2003;; cf. Plomin et al., 2013) a arătat că
de la copilăria mică şi până la adolescenţă, deocamdată, atât pentru părinte biologic – copil adoptat cât şi
pentru părinte biologic – copil crescut de acesta (grupul de control) corelaţiile tind să crească o dată cu
creşterea în vârstă a copilului, în timp ce corelaţiile părinte adoptiv – copil adoptat sunt aproape de zero
indiferent de vârstă. Aceste diferenţe ss-au au observat pentru fiecare dintre abilităţile cognitive specifice
studiate.
incitantă este cea a geneticii imagistice (eng. imaging
O ramură a cercetării ştiinţifice extrem de incit
genetics)) care combină genetica cu tehnicile actuale avansate de imagistică cerebrală, urmărindu-se
urmărindu
influenţa genetică asupra diverselor caracteristici endofenotipice (la nivelul creierului) şi corelaţia acestora
cu abilităţile cognitive. O serie de diferenţe ale unor caracteristici endofenotipice (în special dintre cele
structurale) precum volumul total al creierului, volumul anumitor regiuni cerebrale, grosimea sau subţierea
suprafeţei corticale anumitor regiuni cerebrale, asimeria dintre cele două emisfere, conectivitatea
cone etc. au
fost dovedite a fi semnificativ influenţate de factori genetici. Unele dintre acestea, la rândul lor, sunt
corelate moderat, dar semnificativ cu abilităţile cognitive.

În context educaţional apare cumva logic să ne întrebăm acum dacă, plecând de la premisa că
abilităţile cognitive generală şi specifice sunt semnificativ influenţate genetic, diferenţele interindividuale
privind performanţa şcolară sunt şi ele influenţate de factori genetici. Indiferent de disciplină sau domeniu
de studiu,, învăţarea presupune procesare de informaţii, deci presupune punerea la lucru a abilităţilor
cognitive amintite. În mod tradiţional în sfera educaţională ss-aa presupus că diferenţele dintre elevi în ceea
ce priveşte performanţa academică se datorează în pr primul
imul rând factorilor environmentali, în special familiali
famil
şi educaţionali. Totuşi, studiile de factura celor de mai sus, în special cele gemelare, lare, au arătat în mod
constant şi consistent o influenţă genetică substanţială nu doar în raport cu cititul, ci şi cu matematica sau
ştiinţele. De asemenea, analizele multivariaţiilor genetice asupra unor diverse forme de măsurare sau
evaluare a performanţei şcolare indică corelaţii genetice ridicate (în jur de 0.70) între domeniile de studiu,
ceea ce susţine ipoteza unui model ierarhic al abilităţilor cognitive. Aceste analize indică corelaţii ridicate
între indicatori ai performanţei academice şi abilitatea cognitivă generală, ceea ce implică faptul că
influenţa genetică la nivelul factorului g se suprapune cu influenţanţa genetică a performanţei şcolare, deşi o
serie de influenţe sunt şi specifice rezultatelor şcolare.

DIZABILITĂŢI COGNITIVE

În această ultimă secţiune vom aborda foarte succint câteva idei generale cu privire la dizabilităţile
cognitive, din perspectiva geneticii comportamentale. Nu insistăm foarte mult aici deoarece, pe de o parte,
am discutat deja despre o parte dintre anomal
anomaliileiile genetice care determină astfel de deficite cognitive şi, pe
de altă parte, deoarece această problematică o veţi aborda şi la alte discipline de studiu. Termeni precum
retard mintal sau întârziere mintală sunt consideraţi cumva peiorativi, de aceea se preferă termenul de
dizabilitate cognitivă.. De regulă se face disticţia între dizabilitate cognitivă generală (cândcând ne referim la un
IQ mai mic decât cel considerat normal statistic statistic) şi dizabilitate cognitivă specifică (când
când ne referim la
procese specifice afecate precum cititul cititul, matematica, limbajul etc.) Despre cauzele genetice ale al
dizabilităţilor cognitive se ştie mai mult comparativ cu alte trăsături fenotipice din sfera cercetării geneticii
comportamentale. Sunt cunoscute multe anomalii genetice care contribuie la dizabilitatea cognitivă
generală şi, deşi majoritatea acestora sunt destul de rare, împreună explică un procent semnificativ al
cazurilor de dizabilităţii cognitive, în sp
special al celor severe (un IQ mai mic de 50). Pe lângă anomaliile deja
detaliate în acest curs, mai există şi alte tulburări care cauzează deficite intelectuale precum fenilcetonuria,
sindromul X fragil, sindromul Rett etc. Mai puţine se ştiu despre bazele genetice ale dizabilităţlor
dizabilităţ moderate
(IQ între 35-50)
50) şi uşoare (IQ între 50
50-70), care totuşi sunt mai frecvente la nivelul populaţiei.
Deşi studiile de genetică cantitativă au arătat că abilitatea cognitivă generală este substanţial
influenţată de factorii genetici şi am fi tentaţi să credem, pe aceeaşi logică, că nivelurile mai mici ale IQ-ului
IQ
sunt influenţate genetic la fel de mult, se pare că nu este chiar aşa. În multe cazuri, dizabilitatea cognitivă
poate fi determinată de factori environmental
environmentali precum um probleme la naştere, deficite nutriţionale, răni sau
lovituri la cap etc. Deşi este un aspect fenotipic important, nu există studii gemelare sau pe adopţii care să
fi investigat problematica dizabilităţii cognitive moderate sau severe. Totuşi, studiile pe fratrii în familie au
indicat faptul că dizabilitatea moderată şi severă par a fi datorate mai degrabă factorilor de mediu şi că nu
sunt transmise de la o generaţie la alta, asemănarea familială fiind scăzută. Într Într-un
un studiu realizat pe peste
17.000 de copii, din care 0.5% prezentau dizabilitate moderată spre severă, fraţii acestora nu prezentau
deloc dizabilitate cognitivă, având în medie un IQ de 103, cu valori ale IQ IQ-ului
ului cuprinse între 85 şi 125. Deşi
aceste forme de dizabilitate nu sunt ereditare, eele pot fi cauzate de variaţii ale ADN-ului ului precum anomalii
cromozomiale sau mutaţii genetice de novo novo.
În contrast, dizabilitatea cognitivă uşoară pare a fi o trăsătură cu o heritabilitate
eritabilitate mult mai mare.
Fraţii copiilor cu nivel uşor de dizabilitate au avut şi ei, în medie, un IQ de doar 85. Un rezultat similar a fost
observat într-unun alt studiu pe un lot amplu de 80.000 de rude a 289 de indivizi cu dizabilitate cognitivă
uşoară,ă, relevând o mai mare asemănare familială. Dacă un părinte este cu dizabilitate uşoară, riscul este
de 20% pentru copii, iar dacă ambii părinţi au această dizabilitate cognitivă, riscul pentru copiii lor creşte
până la 50%. Şi câteva studii gemelare suger sugerează o mai mare heritabilitate a dizabilităţii
tăţii cognitive generale
uşoare (cf. Plomin et al., 2013).
În ceea ce priveşte dizabilităţile cognitive specifice
specifice,, printre cele mai studiate sunt dislexiile
dislexi
(tulburări ale cititului) şi tulburările de limbaj
limbaj, de interes
eres major şi pentru sfera educaţională, prin influenţa
negativă a acestora asupra performanţelor şcolare ale celor afectaţi. Înn anumite cazuri de dislexie pot fi
identificate cauze specifice precum leziuni/ afecţiuni cerebrale/ neurologice, dizabilitate cognitivă generală,
probleme senzoriale etc. Totuşi, mulţi copiii fără astfel de probleme au dificultăţi în a citi. Studiile familiale
au indicat că dislexia este o caracteristică de familie
familie.. Cel mai amplu studiu de acest gen a avut în vedere
1044 de indiviziizi din 125 de familii cu un copil dislexic şi 125 de familii de control echivalente,
echivalente rezultatele
indicând faptul că atât părinţii, cât şi fraţii copiilor dislexici au avut o performanţă semnificativ mai slabă la
testele de citit comparativ cu cei din grup
grupul
ul de control. Studiile gemelare susţin această idee. De exemplu,
pentru 250 de perechi de gemeni în care măcare unul dintre gemeni era dislexic, concordanţa între cei doi
gemeni a fost de 66% pentru gemenii identici şi 36% pentru cei dizigoţi, rezultatul indicând o influenţă
semnificativă a factorului genetic. În aceste studii, influenţa factorilor environmentali comuni este modestă,
sub 20% din varianţă (vezi Hart & Petrill, 2009; Plomin et al., 2013)2013).

DE REŢINUT
Există în genetica cantitativă şi perspectiva conform căreia dislexia, ca şi alte tulburări frecvente,
nu sunt chiar tulburări în sine, ci nu sunt altceva decât pragul scăzut al distribuţiei normale. Această
variantă se potriveşte cu ipoteza QTLs conform căreia influenţa genetică se datoredatorează
ază unui complex de
gene multiple, fiecare cu o mărime a efectului mică contribuind la variaţiile unei distribuţii normale a unei
trăsături cantitative. În ultimele două decade, ss-au
au făcut progrese mari în încercarea de a identifica genele
care influenţează dislexia. S-aa observat că atunci când un copil este dislexic, fratele acestuia are scoruri
mai scăzute la citit atunci când cei doi au în comun alelele pentru markeri de pe braţul scurt al
cromozomului 6 (6p21), rezultat replicat şi de alte studii. În ciciuda
uda consistenţei rezultatelor, este dificil de
identificat exact care gene sunt responsabile între sutele de gene din această zonă densă a cromozomului
6. Există câteva gene candidate raportate a fi asociate cu dislexia şi care ppar plauzibilee prin implicarea lor
în dezvoltarea neuronală.

În general se presupune că dislexia este cauzată de tulburări de limbaj,, cele două dizabilităţi
specifice fiind puternic suprapuse. Studiile familiale, gemelare şi un studiu pe adopţii au indicat un grad
ridicat de heritabiliatate
iliatate a tulburărilor de limbaj (vezi Stromswold, 2001, pentru o metaanaliză).
metaanaliză) De exemplu,
un sfert dintre rudele de gradul unu ale copiilor cu dizabilităţi de comunicare raportează dificultăţi similare,
comparativ cu doar 5% în grupul de control. Studiile gemelare au raportat o concordanţă de 75% pentru
gemenii monozigoţi şi de 43% pentru cei dizigoţi, indicând astfel o influenţă semnificativă a factorului
genetic şi în acest tip de dizabilitate specifică. De asemenea, studiile familiale au arătat că aproximativ
apr o
treime dintre cei bâlbâiţi au în familie pe altcineva bâlbâit. Studiile pe gemeni au arătat şi ele că bâlbâiala
are un nivel ridicat al heritabilităţii, în special în raport cu bâlbâiala care persistă după vârsta copilăriei
timpurii. Evident că aceste concluzii au atras atenţia geneticii moleculare, deşi nu există încă rezultate
concludente legate de gene candidate pentru acest tip de dizabilitate. A existat la un moment dat un studiu
în vogă care a raportat, în cadrul unei familii, prezenţa unei mutaţii la nivelul unei gene (FOXP2) (
responsabilă pentru o anumită tulburare de vorbire datorită deficitului controlului motor oro-facial
oro (Lai et al.,
2001). Deşi această genă a fost numită în media „gena limbajului”, această mutaţie nu a fost identificată
identificat în
alte cazuri din afara familiei respective studiate.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Bouchard, T. J., & McGue, M. (1981). Familial studies of intelligence: A review. Science,, 212, 1055-1059
Carroll,, J. B. (1997). Psychometrics, intelligence, and public perception. Intelligence, 24,, 25-52
25
Finkel, D., & Reynolds, C. A. (Eds.) (2014). Behavior genetics of cognition across the lifespan:
lifespan Springer.
Galton, F. (1892). Hereditary genius: An inquiry into laws and consequences (2nd edition):
edition) MacMillan.
Gottfredson, L. S. (1997). Why g matters: The complexity of everyday life. Intelligence, 24, 24 79-132
Grigorenko,, E. L. (2003). Epistasis and the genetics of complex traits. In Plomin, DeFries, Craig, &
McGuffin (Eds.), Behavioral genetics in the postgenomic era (pp. 247-266): 266): American Psychological
Association
Hart,, S. A., & Petrill, S. A. (2009). The genetics and environments of reading: A behavioral genetic
perspective. In Kim, Y.K. (Ed.), Handbook of behavior genetics (pp. 113-123):123): Springer, New York
Haworth,, C. M., Wright, M. J., Luciano, M., Martin, N. G., de Geus, E. J., van Beijsterveldt, C. E., ... &
Plomin, R. (2010). The heritability of general cognitive ability increases linearly from childhood to young
adulthood. Molecular psychiatry, 15, 1112-1120
Lai, C. S., Fisher, S. E., Hurst, J. A., Vargha
Vargha-Khadem,
Khadem, F., & Monaco, A. P. (2001). A forkhead-domain
forkhead gene
is mutated in a severe speech and language disorder. Nature, 413, 519-523
Lykken, D. T. (2006). The mechanism of emergenesis. Genes, Brain and Behavior, 5,, 306-310 306
Pedersen,, N. L., Plomin, R., Nesselroade, J. R., & McClearn, G. E. (1992). A quantitative genetic analysis
of cognitive abilities during the second half of the life span. Psychological Science, 3, 346-353
346
Petrill,, S. A., Lipton, P. A., Hewitt, J. K., Plomin, R., Cherny, S. S., Corley, R., & DeFries, J. C. (2004).
Genetic and environmental contributions to general cognitive ability through the first 16 years of life.
Developmental psychology, 40,, 805
Plomin, R., DeFries, J.C., Knopik, V.S., & Neiderhiser, J.M. (2013). Behavioral Genetics (6th Edition):
Worth Publishers, New York
Plomin, R., DeFries, J.C., I.W., Craig, & McGuffin, P.E. (Eds.), Behavioral genetics in the postgenomic era: era
American Psychological Association
Plomin,, R., Fulker, D. W., Corley, R., & DeFries, J. C. (1997). Nature, nu nurture,
rture, and cognitive development
from 1 to 16 years: A parent-offspring
offspring adoption study. Psychological Science, 8, 442--447
Segal,, N. L., & Johnson, W. (2009). Twin studies of general mental ability. In Kim, Y.K. (Ed.), Handbook of
behavior genetics (pp. 81-99):
99): Springer, New York
Stromswold, K. (2001). The heritability of language: A review and metaanalysis of twin, adoption, and
linkage studies. Language, 77, 647-723
Wilmer, J. B., Germine, L., Chabris, C. F., Chatterjee, G., Williams, M., Loken, E., Nakayama, K., &
Duchaine, B. (2010). Human face recognition ability is specific and highly heritable. Proceedings of the
National Academy of sciences, 107, 5238-5241
Zhu, Q., Song, Y., Hu, S., Li, X., Tian, M., Zhen, Z., ... & Liu, J. (2010). Heritability of the specific cognitive
ability of face perception. Current Biology, 20, 137-142
Referinţă obligatorie:
Ţepordei, A.M. (2018). Genetica comportamentului uman. Manual pentru Învăţământ la distanţă, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Unitatea de învăţare 10.


INTERRELAŢIA GENOTIP – MEDIU ÎN RAPORT CU ALTE CARACTERISTICI
PSIHOLOGICE
În această ultimă unitate de învăţare ne-am propus să prezentăm în linii foarte generale rezultate
ale cercetărilor din genetica comportamentală focalizate pe investigarea unor caracteristici psihologice
complexe altele decât cele cognitive. Paleta acestor trăsături fenotipice este extrem de vastă, de la studiul
psihopatolgiei dezvoltării şi al trăsăturilor de personalitate, până la domeniul relaţiilor interpersonale.
Conţinutul propus de noi în cele ce urmează reprezintă o selecţie cu caracter ilustrativ a unor astfel de
studii pe câteva teme diferite, scopul principal fiind acela de a vă familiariza şi de a înţelege mai bine optica
uşor diferită sau, mai bine zis, modul particular în care genetica comportamentală abordează aceste
aspecte, atât din punct de vedere teoretic, cât şi metodologic.
Psihopatologia dezvoltării nu este limitată la perioada copilăriei, ci are în atenţie toate etapele de
vârstă pe parcursul vieţii indivizilor, incluzând şi analiza tulburărilor care fie apar, fie sunt diagnosticate abia
la maturitate (de exemplu, demenţa sau schizofrenia). Abia în ultimii 30 de ani cercetarea genetică a
început să se focalizeze şi pe tulburările care apar la vârsta copilăriei (dizabilitatea cognitivă generală,
dificultăţi de învăţare, tulburări ale limbajului şi comunicării, autismul, tulburarea hiperkinetică cu deficit de
atenţie, tulburări de anxietate, tulburarea Tourette, enurezis etc.) Pe lângă importanţa depistării şi
intervenţiei precoce, un motiv important al îndreptării atenţiei spre genetica tulburărilor de dezvoltare în
copilărie îl reprezintă şi faptul că două dintre cele mai importante – autismul şi tulburarea hiperkinetică cu
deficit de atenţie (ADHD) – s-au demonstrat a fi printre cele cu cel mai mare grad de moştenire genetică
dintre toate tulburările mentale. Pe acestea două le vom detalia şi noi în cele ce urmează.

AUTISMUL

Cândva autsimul a fost văzut ca o formă în copilărie a schizofreniei, dar mai târziu a fost definită ca
o tulburare distinctă marcată de o triadă de deficite: interacţiune socială deficitară, comunicare deficitară şi
interese restrânse. Pentru a fi diagnosticaţi cu autism copiii trebuiau să prezinte toate cele trei deficite
înainte de vârsta de 3 ani. Pe criteriile clasice de diagnosticare rata de incidenţă era destul de mică.
Începând cu anii ’90 criteriile de diagnosticare au suferit o serie de modificări şi acum vorbim de tulburări
din spectrul autist (eng. ASDs; autism spectrum disorders) care includ autismul, sindromul Asperger şi
tulburarea pervazivă de dezvoltare, diagnosticul fiind pus funcţie de numărul şi severitatea deficitelor
prezente din triada clasică.
Deşi când autismul a fost caracterizat pentru prima dată în 1943 de Kanner, acesta a presupus că
determinismul ar fi „constituţional”, adică legat de constituţia individului, în următoarele câteva decade bune
autismul a fost văzut ca fiind cauzat de factori environmentali precum răceala afectivă şi respingerea din
partea părinţilor sau leziuni cerebrale. În acea perioadă factorilor genetici nu li s-a acordat prea multă
atenţie legat de această tulburare, pe de o parte pentru că nu exista nici un caz raportat de copil autist care
să aibă un părinte autist (deşi o altă explicaţie ar fi şi aceea că foarte puţini indivizi autişti se căsătoresc şi
au copii) şi, pe de altă parte, deoarece fraţii unui astfel de copil autist aveau un risc de numai 5% de a fi şi
ei afectaţi (deşi acest procent era totuşi de 100 de ori mai mare decât rata la nivelul populaţiei). În 1977,
primul studiu sistematic al autismului realizat pe gemeni a început să schimbe percepţia tradiţională a
cauzelor environmentale ale autismlui (Folstein & Rutter, 1977; cf. Plomin et al., 2013). Patru din cele 11
perechi de gemeni identici erau concordante pe autism, în timp ce dintre cele 10 perechi de gemeni dizigoţi
nici una nu a fost concordantă. Această concordanţă de 36% vs. 0% a „explodat” până la 92% vs. 10%
atunci când, dincolo de autismul clasic, s-au folosit criteriile mai largi de diagnosticare a tulburărilor din
spectrul autist. Concluziile au fost replicate de alte studii similare, inclusiv cele ce au revenit pe acele
perechi la vârsta adultă, rezultatele fiind consolidate şi de studii mai recente, toate indicând un nivel
substanţial al heritabilităţii
eritabilităţii tulburărilor din acest spectru (vezi şi Curranurran & Bolton, 2009).
2009 O altă idee
emergentă a cercetărilor mai recente (care, spre deosebire de studiile timpurii, nu au analizat doar cazurile
copiilor instituţionalizaţi sau ale celor aflaţi în atenţia serviciilor clinice)
clinice), devenită un fel de teză principală a
geneticii comportamentale, este aceea că autismul şi, în general, tulburările psihice sunt de fapt o extremă
pe un continuum cantitativ al variaţiei normale în populaţie ale caracteristicilor vizate (vezi şi unitatea de
învăţare anterioară unde am mai expus această idee).

DE REŢINUT
Un aspect important relevat de studiile mai recente şi de analiza corelaţiilor genetice în raport cu
simptomele asociate cu tulburările din spectrul autist este acela că există o eterogenitate destul de mare şi
că, deşi coeficienţii de heritabilitate
eritabilitate sunt ridicaţi (în jur de 80%) pentru fiecare dintre cele trei mari deficite,
acestea prezintă corelaţii genetice slabe. Altfel spus, aceste rezultate sugerează faptul că, deşi întâmplarea
face ca la unii copii cele trei să fie prezente simultan, determinismul ggenetic
enetic al fiecărui simptom este diferit.
Până în prezent, eforturile ştiinţifice de a identifica genele responsabile pentru autism sau pentru
fiecare dintre cele trei deficite analizate nu au ajuns la concluzii clare sau consistente (replicabile). De
exemplu,
lu, în încercarea de a sistematiza datele existente până acum, o sinteză recentă a identificat 2000
de gene şi 158 e zone de linkaj propuse şi raportate ca fiind asociate cu tulburările din spectrul autist
(pentru detalii, vezi http://autismkb.cbi.pku.edu.cn/
http://autismkb.cbi.pku.edu.cn/).

TULBURAREA KINETICĂ CU DEFICIT DE ATENŢIE (ADHD)

Această
ceastă tulburare se referă la copiii hiperactivi, cu o capacitate scăzută de concentrare a atenţiei şi
impulsivi (sau cu un autocontrol scăzut)
scăzut), observându-se că aceasta poate continuă şi în adolescenţă,
uneori chiar şi până la maturitate. Studiile de genetică comportamentală indică faptul că moştenirea
genetică are o influenţă considerabilă în apariţia acestei tulburări. În cazul rudelor de gradul
grad unu există o
probabilitate de cinci ori mai mare de a fi diagnosticate cu ADHD, comparativ cu grupul de control, iar riscul
familial creşte şi mai mult atunci când ADHD persistă până la vârsta adultă (Faraone, Biederman &
Monuteaux, 2000). Studiile pe gemeniemeni au relevat în mod consistent un puternic efect al factorilor genetici
asupra hiperactivităţii (cu un nivel de heritabilitate în jur de 70%), indiferent dacă aceasta a fost măsurată
prin chestionar sau prin interviuri standardizate şi detaliate, indif
indiferent
erent dacă a fost evaluată de părinţii sau
profesorii copilului şi indiferent dacă a fost tratată ca o dimensiune distribuită continuu sau ca un diagnostic
clinic.
Un rezultat mai puţin obişnuit observat în legătură cu ADHD este acela că corelaţiile dintredintr gemenii
dizigoţi sunt mai scăzute decât cele aşteptate în baza corelaţiilor dintre gemenii monozigoţi, în special în
situaţia în care evaluările sunt raportate de părinţi. Acest aspect poate fi explicat printr
printr-un
un efect de contrast
rezultat din faptul că părinţii gemenilor dizigoţi tind să accentueze şi mai mult diferenţele dintre fraţi, sau
prin varianţa genetică nonaditivă de care am discutat mai devreme în cadrul unităţii de învăţare 9. Atât
componenta atenţională, cât şi cea legată de hiperactivitate aau un grad ridicat de heritabilitate.
eritabilitate. Mai mult,
analizele pe baza corelaţiilor genetice au relevat o suprapunere genetică substanţială între cele două
componente, ceea întăreşte ideea bazei genetice a tulburării ADHD (cf. Plomin et al., 2013).

IMPORTANT
Ca şi în cazul autismului, demersurile geneticii moleculare de a identifica genele implicate în
apariţia tulburării ADHD au ajuns la rezultate deocamdată insuficient de concludente sau replicabile.
Analizele iniţiale s-au focalizat pe genele implicate în secreţia şi circuitul dopaminei deoarece situaţia
multora dintre copiii afectaţi de ADHD se îmbunătăţeşte după tratamentul cu psihostimulatori precum
metilfenidata, care influenţează circuitul dopaminei. Gena DAT1 pentru transportorul dopaminei a fost o
genă candidată evidentă deoarece metilfenidata inhibă transportorul dopaminei şi pentru că s-a observat
că şoarecii cărora li s-a aplicat tehnica knock-out pentru gena DAT1 sunt hiperactivi. Asocierea cu această
genă a fost confirmată de unele studii, dar în alte studii rezultatele nu au fost replicate, ceea ce duce la
concluzii neclare. Rezultate un pic mai promiţătoare au fost relevate pentru alte două gene codificatoare
pentru receptorii dopaminei – genele DRD4 şi DRD5 -, deşi asocierea acestora cu DAT1 s-a dovedit a fi
nesemnificativă (vezi Derks, Hudziak, & Boomsma, 2009).

TULBURĂRI DE CONDUITĂ

ADHD este încadrat în DSM într-o categorie un pic mai largă care include şi tulburările de
conduită. Acestea din urmă sunt diagnsticate pe baza unor criterii precum agresivitate, vandalism,
înşelătorie, furt şi alte încălcări serioase ale regulilor. Deşi în aceeaşi categorie cu ADHD, tulburările de
conduită nu s-au dovedit ca având un nivel al heritabilităţii foarte ridicat, rezultatele studiilor fiind destul de
eterogene. Aceasta şi din cauza faptului că abaterile sau comportamentele deviante studiate sunt ele
însele destul de eterogene ca formă şi gravitate. Un studiu interesant este legat de analiza
comportamentelor antisociale în copilărie, asociate şi cu prezenţa unei personalităţi cu tendinţe psihopatice
precum lipsa empatiei sau a sentimentului de vină (Viding, Blair, Moffitt, & Plomin, 2005). Pe un lot amplu
de copii cu vârsta de 7 ani evaluaţi de către profesori, comportamentul antisocial acompaniat de tendinţele
psihopatice de mai sus s-a dovedit a avea un nivel ridicat de heritabilitate (80%) şi nici o influenţă
semnificativă a factorilor comuni de mediu, în timp ce pentru comportamentul antisocial neasociat cu acest
tip de personalitate, nivelul de heritabilitate s-a dovedit a fi destul de scăzut (30%) şi cu o influenţă
moderată a factorilor environmentali comuni (35%). Mai mult, aceste rezultate au fost validate şi
longitudinal.
În ceea ce priveşte tulburările de personalitate, trei dintre ele au fost mai sistematic studiate de
cercetătorii din aria geneticii comportamentale – schizotipală, obsesiv-compulsivă şi antisocială. Cum
urmează să parcurgeţi o disciplină distinctă numită Psihopatologie în care veţi analiza în detaliu aceste
tulburări (şi nu numai), nu le vom discuta în cadrul acestui curs. Doar cu caracter ilustrativ, vom prezenta
succint câteva rezultate legate de studiul influenţei genetice asupra comportamentului delincvent sau
antisocial. Un studiu amplu pe adopţii desfăşurat în Danemarca a început cu analiza a peste 14.000 de
cazuri de adopţii, în care comportamentul delincvent a fost măsurat prin numărul de condamnări penale ale
indivizilor (Mednick, Gabrielli & Hutchings, 1984; cf. Plomin et al., 2013). Rezultatele au sugerat existenţa
unei influenţe genetice prin faptul că adoptaţii au avut un risc mai mare de a dezvolta un comportament
delincvent atunci când părinţii lor biologici aveau condamnări penale. Şi mai interesant decât atât, a fost
sugerată şi ipoteza unui efect de interacţiune genotip-mediu, în sensul că părinţii adoptivi cu condamnări
penale nu au avut un efect semnificativ asupra comportamentului delincvent al copiilor lor adoptaţi decât
atunci când şi părinţii biologici ai acestora aveau condamnări penale. Un alt studiu mai recent (Beaver,
2011) a arătat că în cazul celor adoptaţi ai căror mamă sau tată biologici au fost vreodată arestaţi este
semnificativ mai probabil ca şi ei să fie arestaţi, închişi sau recidivişti, comparativ cu cei adoptaţi ai căror
părinţi biologici nu au fost arestaţi niciodată (pentru alte detalii, vezi de ex., Rhee & Waldman, 2009).

TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE
Cercetătorii din domeniul geneticii comportamentale au fost atraşi de studiul personalităţii
deoarece aceasta a fost dintotdeauna domeniul major de analiză a variaţiilor normale ale a diferenţelor
interindividuale în raport cu diferite caracteristici fenotip
fenotipice
ice cantitative, variaţiile anormale fiind cu predilecţie
în atenţia psihopatologiei. Principiul general susţinut de cercetătorii din aria geneticii comportamentale este, este
aşa cum am mai amintit, acela că o parte din psihopatologie nu este altceva decât ext extrema
rema unei distribuţii
cantitative ale variaţiilor normale la nivelul populaţiei şi că aceste manifestări la extreme sunt guvernate sau
influenţate de aceiaşi factori genetici şi de mediu care stau la baza variaţiilor normale.
Studiul personalităţii în genetica comportamentală este destul de extins, dar poate fi sintetizat într- într
o idee concluzivă destul de simplă: genele au o contribuţie majoră la diferenţele interindividuale
individuale în ceea ce
priveşte trăsăturile de personalitate, în ttimp ce factorii environmentali comuni (eng. shared environment)
environment nu
au o contribuţie esenţială, în special când sunt măsuraţi prin chestionare sau alte tehnici de autoraportare.
autoraportare
Influenţa
nfluenţa environmentală asupra personalităţii ţine aproape exclusiv de varieta varietatea
tea factorilor de mediu
specifici, neîmpărtăşiţi (eng. non-shared
shared environment). Marea majoritate a studiilor pe trăsăturile trăs de
personalitate au folosit ca metodă de măsurare autoraportarea în baza chestionarelor sau a inventarelor de
personalitate aplicate pe adolescenţi şi adulţi (vezi Vukasović, & Bratko, 2015,, pentru o metaanaliză).
metaanaliză

IMPORTANT
Un studiu de referinţă realizat pe 750 de perechi de gemeni adolescenţi şi câteva zeci de trăsături
de personalitate (Loehlin & Nichols, 1976
1976; cf. Plomin et al., 2013)) a evidenţiat două concluzii majore care
au trecut testul timpului:
a) nu s-aa evidenţiat nici o trăsătură pentru care heritabilitatea
eritabilitatea să fie zero sau foarte scăzută.
moderată ceea ce poate fi
Aproape toate trăsăturile de personalitate măsurate au arătat o heritabilitate moderată,
uşor surprinzător având în vedere faptul că, cel puţin intuitiv, am fi tentaţi să credem că unele trăsături sunt
mai puternic transmise genetic, iar altele aproape deloc;
b) deşi varianţa environmentală este importantă, aceasta nu-ii face pe copiii crescuţi în aceeaşi
familie semnificativ mai similari decât pe cei din familii diferite, ceea ce indică faptul că nu factorii de mediu
comuni/ împărtăşiţi fac diferenţa, ci cei nonnon-împărtăşiţi,, concluzie care contrazice o idee importantă
important
vehiculată în psihologie cu privire la rolul major al educaţiei în familie şi al stilurilor parentale în formarea
personalităţii copilului.

Multe dintre studiile ulterioare ss-au


au bazat pe modelul teoretic Big Five în care sunt măsuraţi cinci
factori generali
erali de personalitate sau subscale ai acestora – deschidere (eng. openness),
openness conştiinciozitate
(eng. conscientiousness),), extroversiune ((eng. extraversion), agreabilitate (eng. agreeableness)
agreeableness şi
neuroticism (eng. neuroticism) – rezultatele obţinute confirmând în general cele două concluzii generale din
caseta de mai sus.
De exemplu, un studiu suedez realizat pe 12.898 perechi de gemeni ((Floderus-Myrhed,
Myrhed, Pedersen,
& Rasmuson, 1980) a analizat influenţa factorului genetic asupra celor două dimensiuni de personalitate
măsurate de Inventarul de Personalitate Eysenck (EPI): extroversiuneextroversiune-introversiune
introversiune şi stabilitate-
stabilitate
instabilitate emoţională. Datele au relevat un coeficient de heritabilitate al extraversiunii de 0.50 pentru
participanţii de gen masculin şi 0.58 pentru cei de gen feminin, respectiv coeficienţi de 0.54 pentru bărbaţi
şi 0.66 pentru femei în raport cu instabilitatea emoţională, rezultate ce indică faptul că aproape jumătate din
variaţia fenotipică a acestora poate fi atribuită factorilor genet
genetici. Sintetizând
intetizând o serie de studii familiale,
gemelare şi pe adopţii, corelaţiile obţinute în ceea ce priveşte extraversiunea au fost următoarele: 0.51
pentru gemeni identici crescuţi împreună, 0.38 pentru gemeni identici crescuţi separat, 0.18 pentru gemeni
geme
dizigoţi crescuţi împreună, 0.05 pentru gemeni dizigoţi crescuţi separat, 0.16 pentru părinţi biologici şi copiii
lor, 0.01 pentru părinţi adoptivi şi copiii adoptaţi, 0.20 pentru fraţi biologici şi -0.07
0.07 pentru fraţi adoptivi (cf.
Plomin et al., 2013).
Datorită limitelor metodologice aferente evaluărilor prin autoraportare,, şi alte metode de măsurare
a variabilelor dependente au fost folosite în diverse studiistudii: evaluări făcute de prieteni sau covârsntici,
evaluări
ări ale părinţilor, sau evaluări făcute de observatori externi în diferite situaţii în care erau urmărite
anumite manifestări comportamentale. De exemplu, într într-un
un studiu realizat pe aproape 1000
10 de perechi de
gemeni adulţi din Germania şi Polonia, fiecare geamăn a fost evaluat separat de câte doi prieteni p pe
dimensiunile de personalitate din modelul Big Five (Riemann, Angleitner & Strelau, 1997). Corelaţia medie
interevaluatori a fost de 0.61 ceea ce indică un acord destul de mare între cei doi evaluatori cu privire la
fiecare trăsătură de personalitate
tate a geamănului evaluat. Corelaţia medie dintre evaluările prietenilor şi
autoevaluări a fost de 0.55, ceea ce indică o validitate moderată a autoevaluărilor. În baza evaluărilor
făcute de prieteni, rezultatele indică de asemenea o influenţă semnificativ
semnificativăă a factorilor genetici pentru
fiecare trăsătură măsurată, deşi uşor mai scăzută comparativ cu cea constatată în urma autoevaluărilor.

Un aspect interesant este cel observat în studiile în care măsurarea trăsăturilor de personalitate s- s
a realizat prin evaluările făcute de către părinţi, metodă folosită frecvent mai ales pentru studiul copiilor de
vârste mai mici unde autoraportarea nu est estee o opţiune metodologică. În unele studii pe perechi de gemeni
în copilărie în care evaluările sunt făcute de părinţi, ss-a observat că, în mod oarecum
cum ciudat, corelaţiile între
gemenii
emenii identici sunt ridicate, în timp ce corelaţiile între gemenii dizigoţi ssunt foarte scăzute, uneori chiar
negative. Explicaţia avansată de autorii acestor studii şi susţinută ulterior şi de alte cercetări este aceea că
percepţiile, deci implicit şi evaluările părinţilor în raport cu cei doi fraţi gemeni dizigoţi sunt afectate de
d un
efect de contrast generat de tendinţa părinţilor acestor copii de a maximiza diferenţele dintre ei (de ex.,
Saudino et al., 1995). De exemplu, părinţii pot raporta că unul dintre gemeni este cel activ şi celălalt cel
inactiv, deşi în realitate, ei să nu fie prea diferiţi comparativ cu copiii de vârsta lor, nici să nu fie atât de
diferiţi între ei.

RELAŢIILE INTERPERSONALE

Comparativ cu alte aspecte psihologice studiate, ssunt unt mult mai puţine studii de genetică
comportamentală interesate de aspecte ce ţin de psihologia socială. Totuşi, există o serie de arii de interes,
mai ales la graniţa dintre cele două ramuri ale psihologiei (psihologia socială şi psihologia personalităţii),
personalităţii)
precum relaţiile interpersonale, stima de sine, atitudinile (pentru sintezee de astfel de studii vezi, ca referinţe,
de exemplu, Horwitz & Neiderheiser, 2015; Plomin et al., 2013) .
Un aspect studiat,, de exemplu, a fost cel referitor la modul în care copiii percep stilurile parentale,
parentale
operaţionalizate pe două dimensiuni – căldură/ ă/ afecţiune şi control. Două studii diferite au demonstrat o
influenţă genetică asupra percepţiei fraţilor gemeni asupra căldurii afective a părinţilor lor, dar nu şi asupra
percepţieii controlului (Rowe, 1981, 1983; cf. Plomin et al., 2013
2013).). Un alt aspect studiat în relaţiile părinte-
părinte
copil a fost stilul de ataşament,, cel mai frecvent măsurat prin tehnica „„situaţia neobişnuită”
neobişnuită (eng. Strange
Situation). Aceasta este o tehnică experimentală de laborator propusă de psiholoaga Mary Ainsworth în
anii ’70, care presupune un scenariu standardizat cu mai multe secvenţe diferite, dar legate între ele, în
care părintele părăseşte pentru câteva momente încăperea lăsându-şi copilul singur sau cu un străin
(experimentatorul),, după care revine
revine, reacţiile copilului fiind variabila dependentă.. Primul studiu sistematic
pe gemeni în care s-aa măsurat ataşamentul prin această tehnică a relevat o influenţă genetică modestă şi o
influenţă substanţială a factorilor environmentali comuni (O’Connor & Croft, 2001). La nivelul celor 110
perechi de gemeni studiate, concordanţa dintre monozigoţi a fost de 70% şi pentru dizigoţi de 64% pentru
stilurile de ataşament, iar pentru securitate (măsurată ca variabilă continuă), corelaţiile au fost de 0.48
pentru monozigoţi şi de 0.38 pentru dizigoţi. Influenţa mai slabă a factorului genetic asupra ataşamentului a
fost confirmată şi de studiile ulterioare
ulterioare, fie gemelare, fie pe adopţii (cf. Henry, Boivin,
vin, & Tarabulsy, 2015).
2015)
O altă componentă relaţională este empatia.. În acest caz, studiile pe gemeni care au analizat
răspunsurile empatice ale acestora la simulări ale supărării fie acasă, fie în laborator, au dovedit existenţa
unei influenţe genetice asupra acestei caracteristici, atât în copilărie, cât şi la adolescenţă
adolescen sau maturitate.
În ceea ce priveşte stima de sine,, studiile de genetică comportamentală familiale, pe gemeni şi pe adopţii,
au indicat o influenţă modestă a factorilor genetici. Fie că a fost măsurată prin autoraportări la adolescenţă
sau maturitate, fiee că a fost evaluată de părinţi şi profesori la vârsta copilăriei de mijloc sau la adolescenţă,
stima de sine pare a fi o caracteristică slab influenţată genetic şi aproape deloc de factori de mediu familial
comuni (cf. Plomin et al., 2013).
cetări au fost interesate de alt tip de relaţii interpersonale şi anume de relaţiile
O serie de cercetări
romantice.. În esenţă, studiile de acest gen nu au relevat o influenţă genetică semnificativă asupra stilurilor
de dragoste romantică, de exemplu corelaţia medie pe şase di dimensiuni
mensiuni măsurate fiind de 0.26 pentru
gemenii identici şi de 0.25 pentru cei dizigoţi (Waller & Shaver, 1994). Deşi cercetarea din sfera psihologiei
evoluţioniste sugerează faptul că factorii genetici ar putea fi implicaţi în alegerea partenerului, studiile
studii de
genetică comportamentală nu au evidenţiat o influenţă genetică semnificativă asupra atracţiei iniţiale în
alegerea partenerului de cuplu (de ex ex.,, Lykken & Tellegen, 1993). Interesant de amintit aici este că totuşi
există o serie de rezultate care sugsugerează
erează faptul că, deşi factorii genetici nu influenţează tipul de relaţie
romantică pe care o alegem, aceştia par a influenţa satisfacţia pe care o avem în relaţia de cuplu (cf. (
Plomin et al., 2013).

IMPORTANT
Citite aşa, într-oo frază sintetică, cercetările amintite şi rezultatele lor par a fi destul de simple şi
nespectaculoase. În realitate,, demersurile investigative sunt mult elaborate şi nuanţate până a se ajunge la
o concluzie. Să ilustrăm un astfel de demers plecând de la o întrebare simplă: cât este influenţă parentală
şi cât este factor genetic în determinarea stabilităţii emoţionale şi a capacităţii de reglare emoţională
ale copilului? Unele studii au abordat legătura dintre aceste caracteristici emoţionale ale copilului şi
afectivitatea parentală ca fiind determinată de o corelaţie genotip-mediu (vezi unitatea de învăţare 8) şi că
această corelaţie ar putea fi de tip pasiv sau evocativ. Corelaţia pasivă ar însemna că aceleaşi gene
comune copilului şi părintelui biologic ar influenţa carac
caracteristicile celor doi. Corelaţia evocativă ar însemna
că reacţiile părintelui sunt de fapt răspunsuri specifice declanşate de caracteristicile influenţate genetic ale
copilului. Dar mecanismul poate fi circular, de aceea este dificil de diferenţiat între cele c două tipuri de
corelaţii: pe de o parte părintele poate avea o predispoziţie genetică spre afectivitate negativă pe care o
poate moşteni şi copilul care, sub influenţa propriei predispoziţii va avea reacţii afective negative care, la
rândul lor, vor declanşa
clanşa mai uşor răspunsuri emoţionale negative din partea părintelui aflat sub influenţa
propriei predispoziţii. Unele studii pe adopţii au înclinat balanţa în favoarea corelaţiei evocative obervându-
obervându
se, de exemplu, că acei copiii ale căror mame biologice aveau o frecvenţă mai mare a comportamentelor
antisociale, deci copii mai probabil să fi moştenit caracteristici afective negative, aveau mai mult parte de
reacţii afective negative din partea părinţilor adoptivi (comparativ cu alţi copii) şi că această legătură
le era
mediată de comportamentul perturbator al copilului în cauză.
Dar demersurile nu se opresc aici. Unii au mers şi pe ipoteza prezenţei concomitente a unei
interacţiuni genotip-mediu,, adică pe faptul că această corelaţie dintre reacţiile afective ale celor doi
(părinte-copil)
copil) ar fi moderată de nivelul riscului genetic pentru afectivitate negativă al copilului, şi că această
interacţiune s-arar evidenţia mai bine urmărind stabilitatea sa sauu schimbarea în timp a caracteristicilor
emoţionale ale copilului. Mai concret raţionamentul ar fi acesta: un părinte şi copilul său au în comun o
predispoziţie genetică spre afectivitate negativă (corelaţie G G-M
M pasivă), răspunsurile afective negative sunt
frecvent activate de reacţiile afective negative ale copilului (corelaţie G G-M
M evocativă), dar sensibilitatea
copilului la ostilitatea sau răceala părintelui este diferită în funcţie de genotipul său, adică de nivelul de risc
genetic.
Şi urmează alte studii, ii, combinate şi cu cele de genetică moleculară (de identificare a genelor),
pentru a demarca mai bine aportul factorului genetic de cel environmental (vezi Propper, Moore, & Mills- Mills
Koonce, 2010).

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Beaver,, K. M. (2011). Genetic influences on being processed through the criminal justice system: results
from a sample of adoptees. Biological Psychiatry
Psychiatry, 69, 282-287
Curran, S., & Bolton, P. (2009). Genetics of autism. In Kim, Y.K. (Ed.), Handbook of behavior genetics g (pp.
397-410): Springer, New York
Derks, E.M., Hudziak, J.J., & Boomsma, D.I. (2009). Genetics of ADHD, hyperactivity, and attention
problems. In Kim, Y.K. (Ed.), Handbook of behavior genetics (pp. 361-378): 378): Springer, New York
Faraone, S. V., Biederman, J., & Monuteaux, M. C. (2000). Attention
Attention-deficit
deficit disorder and conduct disorder
in girls: evidence for a familial subtype. Biological Psychiatry, 48, 21-29
Floderus-Myrhed,
Myrhed, B., Pedersen, N., & Rasmuson, I. (1980). Assessment of he heritability
ritability for personality,
based on a short-form
form of the Eysenck Personality Inventory: A study of 12,898 twin pairs. Behavior
genetics, 10, 153-162
Henry, J., Boivin, M., & Tarabulsy, G. (2015). Gene-environment
environment interplay in parenting young children. In
Horwitz,, B. N., & Neiderhiser, J. M. (Eds.)
(Eds.), Gene-Environment
Environment Interplay in Interpersonal Relationships
across the Lifespan (pp. 13-55):: Springer, New York
Horwitz,, B. N., & Neiderhiser, J. M. (Eds.) (2015). Gene-Environment Environment Interplay in Interpersonal
Lifespan: Springer, New York
Relationships across the Lifespan
Lykken, D. T., & Tellegen, A. (1993). Is human mating adventitious or the result of lawful choice? A twin
study of mate selection. Journal of personality and social psychology
psychology, 65, 56-68
Plomin, R., DeFries, J.C., Knopik, V.S., & Neiderhiser, J.M. (2013). Behavioral Genetics (6th Edition):
Propper, C.B., Moore, G.A., & Mills--Koonce, W.R. (2010). Gene-parenting
parenting interplay in the development of
infant emotionality. In Hood, K.E., Halpern, C., Greenberg, G., & Lerner, R.M. (Eds.), Handbook of
genetics: Blackwell Publishing
developmental science, behavior, and genetics
Rhee, S.H., & Waldman, I.D. (2009). Genetic analysis of conduct disorder and antisocial behavior. In Kim,
Y.K. (Ed.), Handbook of behavior genetics (pp. 455-471): Springer, New York
Riemann,, R., Angleitner, A., & Strelau, J. (1997). Genetic and environmental influences on personality: A
study of twins reared together using the selfself‐and peer report NEO‐FFI scales. Journal of Personality,
Personality
65, 449-475
Saudino,, K. J., McGuire, S., Reiss, D., Hetherington, E. M., & Plomin, R. (1995). Parent ratings of EAS
temperaments in twins, full siblings, half siblings, and step siblings. Journal of Personality and Social
Psychology, 68(, 723-733
Viding,, E., Blair, R. J. R., Moffitt, T. E., & Plomin, R. (2005). Evidence for subs substantial
tantial genetic risk for
psychopathy in 7‐year‐olds. Journal of Child Psychology and Psychiatry
Psychiatry, 46, 592-597
597
Vukasović, T., & Bratko, D. (2015). Heritability of personality: a meta-analysis of behavior genetic studies.
Psychological bulletin, 141, 769-785
Waller, N. G., & Shaver, P. R. (1994). The importance of nongenetic influences on romantic love styles: A
twin-family study. Psychological Science, 5, 268-274
Referinţă obligatorie:
Ţepordei, A.M. (2018). Genetica comportamentului uman. Manual pentru Învăţământ la distanţă, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Resurse on-line:
http://autismkb.cbi.pku.edu.cn/