Sunteți pe pagina 1din 8

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE LITERE, ISTORIE ȘI TEOLOGIE

MASTER: RELIGIE, CULTURĂ, SOCIETATE

EUHARISTIA

TAINA ÎMPĂRĂȚIEI

COORDONATOR:

Ierom. lect. asoc. dr. Rafael POVÎRNARU

MASTERAND:

Ghera-Rotariu Darius-Claudiu

TIMIȘOARA

2020
Introducere

În contemporaneitatea noastră strictă, misiunea primordială a creștinului autentic,


indiferent de poziția sa socială și de pregătirea intelectuală este de a descoperii lumii pe Hristos
Domnul, care, a realizat vârful umanității pentru că a făcut-o parte din Absolutului dumnezeiesc
personal, după cum ne spune pr. Dumitru Stăniloae. Noi, nutrebuie să mărturisim un Hristos
transpus într-o dogmatică rigidă, în niște concepte înțelese doar de teologia savantă. Dar, fără a
ne abate de la învățătura de credință, trebuie să mărturisim pe Domnul Hristos așa cum apare El
în Sfânta Scriptură și cum a fost trăit de Biserica euharistică de-a lungul timpului, adică un
Dumnezeu iubitor și mântuitor. Pentru a putea depune o mărturie adevărată despre Hristos, noi
creștinii, trebuie să devenim „mădulare ale Duhului Sfânt”1, după expresia apostolului, și să fim
așadar, purtători de har și hristofori în sensul cel mai deplin al termenului.
Cartea de față tratează câteva aspecte esențiale din viața liturgică a creștinului,
descoperindu-ne Taina praxis-ului duhovnicesc deoarece lumea în care trăim trece prin mai
multe crize, toate decurgând din marea criză moral-spirituală și chiar religioasă. Autorul propune
Creștinismul ca soluționarea crizei existenței în lume deoarece Iisus Hristos a venit în lume să
vestească și să dăruiască oamenilor împăcarea cu Dumnezeu. El a inaugurat în lume o viață
nouă, o nouă orânduire, în care oamenii să privească și să vadă lumea și întreaga făptură așa cum
o vede Dumnezeu Care a creat-o. Întemeierea Bisericii reprezintă așezământul divino-uman
întemeiat de Hristos, având ca scop înălțarea întregii lumi la Dumnezeu, spre o părtășie veșnică,
singura valoare supremă a vieții noastre.
Pentru creștinismul primelor secole, care trăia credința aceasta, Liturghia însemna
Euharistie, adică întreaga comunitate era părtașă acestui act de împărtășire cu riscul vieții lor. De
la oficierea în catacombe și prigoanele continue, credința a fost treptat înlocuită cu o credință
subiectivă, dominată de obiceiuri, tradiție, de forme exterioare vieții bisericești și care nu simte
nevoia nici să cunoască conținutul credinței, nici să mărturisească, dar ceea ce este și mai
îngrijorător, nici să se hrănească din Izvorul euharistic a cărui valoare nu o mai cunoaște.
Ritualul central al slujbei euharistice nu s-a schimbat, însă, s-a schimbat înțelegerea și trăirea
Euharistiei.
Autorul analizează în această lucrare Liturghia și Taina Euharistiei prin primsa Bisericii
Primare. El ne pune astfel în față două realități cu totul diferite, pe care privindu-le cu inimă
curată trebuie să recunoaștem cât de mult ne-am abătut de la adevărata trăire a credinței noastre
și cât de mult ni s-a întunecat gândirea. Interpretarea Liturghiei printr-un simbolism alegoric,
separarea clerului ca fiind consacrați de mirenii neconsacrați, citirea rugăciunilor în taină ori
îndepărtarea credincioșilor de la împărtășire au contribuit la această răcire a credinței, deoarece
Taina Euharistiei, încadrată organic în Sfânta Liturghie trebuie să fie în continuare esența trăirii
noastre de Creștini Ortodocși.
Lucrarea Părintelui Alexandre Schmemann este mult grăitoare pentru toți, atât clerici și
laici, teologi ori neteologi. Ea nu este o carte de filosofie religioasă, ci are un conținut izvorât din
trăirea inimii lui curate de preot și profesor, înrădăcinată în credința vie și lucrătoare, luminate de
Har, și are ca scop reevaluarea unor concepții asupra creștinismului, asupra Bisericii, asupra
Sfintei Liturghii, dar mai ales asupra Sfintei Euharistii, pătrunzând astfel esența și valoarea
incomensurabilă și universală a Euharistiei, ca Jertfi a Împărăției, ca Viața vieții noastre.

1
Romani 8, 5.

2
Taina adunării
Adunarea în Biserică, ca expresie a Sfântului Apostol Pavel2, ca și pentru întregul
creștinism primar, nu are conotația locașului de cult, ci se referă la natura și scopul adunării.
Această adunare este una euharitică, săvârșindu-se „Cina Domnului”3, fiind evidentă trinitatea
dintre Adunare, Euharistie, Biserică. În descoperirea acestei esențe și a acestui sens constă
întreaga problemă a Teologiei liturgice. Problema aceasta este cu atât mai importantă cu cât
trinitatea evidentă a Bisericii primare a încetat să mai fie evidentă pentru conștiința Bisericii
contemporane. Teologia din școală, apare ca o rupere de Tradiția Sfinților Părinți, provenită mai
ales din Apus, dintr-o înțelegere apuseană atât a metodei cât și a naturii însăși Teologiei, nu se
pomenește despre legătura dintre Adunare, Euharistie, Biserică. Euharisita se definește și este
privată ca una dintre Taine, iar nu ca scop în sine, ca Taina Adunării. De asemenea, în manualele
de liturgică, Euharistia este redusă la o slujire divină obștească, iar Liturghia este săvârșită
datorită afluenței credincioșilor. Evlavia liturgică a devenit individualistă, mărturie în acest sens
fiind practica contemporană a împărtășirii, redusă în cele din urmă la necesitățile spirituale
personale ale credincioșilor- ajungând să se împărtășească doar de 4 ori într-un an ori chiar o
dată.
Orice studiu serios asupra slujirii euharistice nu poate să nu ne convingă de faptul că
această slujire se construiește, de la început și până la sfârșit, pe principil co-raportării, adică al
interdependenței dintre săvârșitor și popor. Am putea defini aceasta ca fiind con-slujire se
exprimă fără excepție în structură diagonală, în toate rugăciunile euharistice. Adunarea
pecetluiește toate rugăciunile cu cuvântul „Amin”, cuvânt-cheie al slujirii divine creștine, care
leagă într-un organic pe protos de poporul lui Dumnezeu pe care-l conduce. Fiecare dintre aceste
rugăciuni-excepție făcând rugăciunea preotului pentru sine din timpul cântării Heruvicului- se
pronunță în numele nostru al tuturor. Fiecare din părțile componente ale sfintei slujiri
euharistice- citirea cuvântului lui Dumnezeu, înălțarea, împărtășirea- începe cu dăruirea
reciprocă a păcii, iar la sfârșit doate rugăciunile cuprinzând în conținutul lor lauda noastră,
mulțumirea noastră, împărtășirea noastră, având ca scop final, unirea noastră unul într-altul întru
împărtășirea Aceluiași Duh. Tot așa se poate spune despre orânduirea Euharistiei: toate într-un
fel sau altul, exprimă nu numai unitata slujitorului și a poporului, dar și sinergia lor, conlucrarea
ori conslujirea. Cu toate că orânduiala liturgică bizantină s-a dezvoltat sistematic tot mai mult,
accentuând separarea mirenilor de clar, cei ce se roagă față de cei ce slujesc.
Aceeași idee a adunări și con-slujirii este exprimată și întruchipată prin locul ori
încăperea în care se săvârșește Euharistia, adică locașul de cult. Manualele liturgice vorbesc
amănunțit espre locaș, despre construcția lui, despre valoarea simbolică a părților lui, însă în
aceste descrieri și definiri nu se amintește deloc de legătura vădită a locașului creștin și ideea
adunării, ca și caracter sobornicesc al Euharistiei. Așa cum întregul locaș este sfințit cu Sfântul și
Marele Mir, atât Sfânta Masă cât și Iconostasul, tot așa este sfințită și întregul locaș, pereții
interiori ori exteriori. Indiscutabil că această consacrare a spațiului ne poate duce cu gândul la
consacrarea întregii comunități, la participarea toturor, atât a enoriașilor cât și a bisericii ca locaș,
toate proslăvind pe Dumnezeu, adunându-se în jurul Sfintei Euharistii.
Adunarea în Biserică este chipul Trupului lui Hristos iar Capul Trupului este preotul. El
face parte din adunare și este în fruntea ei, realizându-se în plinătatea darurilor sale adunarea
Bisericii. În Taină, dipă cum sfințenia adunării nu este sfințenia oamenior care o compun, ci
2
1 Cor. 11, 18
3
1 Cor. 11, 20

3
sfințenia lui Hristos, tot așa și sfințenia preotului nu este sfințenia lui ci a lui Hristos dată
Bisericii, pentru că ea însăși este Trupul lui. Hristos nu este în afară de Biserică și nu a delegat pe
nimeni, ci este prezent în Biserică și cu Duhul Sfânt împlinește întreaga viață a Bisericii. Preotul
nu este reprezentatul ori locțiitorul lui Hristos. În Taină, preotul este însuși Hristos, după cum
adunarea este Trupul Lui. Fiind Capul adunării, Hristos arată în Sine unitatea Bisericii, unitatea
cu Sine a tuturor mădularelor ei. În această unitate a slujitorului și a credincioșilor se descoperă
unitatea divino-umană a Bisericii în Hristos și cu Hristos.
Înveșmântarea preotului este legată de adunare căci înveșmântarea este chipul, Icoana
unității dintre Hristos și Biserică. Epitrahilul este chipul luării de către Mântuitorului a naturii
noastre, pentru a o îndumnezei. Mânecuțele reprezintă mâinile lui Hristos, care binecuvântează și
lucrează cele sfinte. Brâul este întotdeauna semn al ascultării iar felonul este slava Bisericii ca o
creație nouă, o bucurie, adevărul și frumusețea vieții celei noi, chipul Împărăției lui Dumnezeu și
a Împăratului Care „S-a împărățit și în podoabă S-a îmbrăcat..” pentru vecie. Acest act al
înveșmântării preotului se încheie cu spălarea mâinilor care vor ține Viața tuturor, Euharistia,
dând credincioșilor iertare păcatelor.

Taina Unității
Dacă am vorbit puțin despre Taina adunării, este cuvenit să amintim și un alt capitol
important care completează cumva adunarea, Taina Unității. În ritualul actual al Sfintei Liturghii,
cuvintele „Să ne iubim unul pe altul...” ocupă un timp atât de scurt, încât noi nu avem
posibilitatea să-l pătrundem, să-l auzim nu numai cu auzul extern dar și cu cel interior. Pentru noi
acum, este doar unul dintre reperele care premerg Simbolul de Credință. La început nu a fost așa.
Cunoaștem că în sânul Bisericii primare, după acest vosglas, se săvârșea într-adevăr sărutarea
păcii la care participa întreaga Biserică. „Când vine vremea de a da și primi reciproc pacea, noi
ne sărutăm unul cu altul. Clericii îmbrățișează pe episcopi, mireni- bărbați pe bărbați și femei pe
femei...” ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur într-una dintre omiliile sale. Acest gest liturgic
descris de Sfântul Ioan Hrisostom, nu era numai un simbol al iubirii sau o amintire legată de ea,
ci era lucrarea sfântă a iubirii, era semnul și ritualul văzut, în care și prin care, se săvârșea
revărsarea iubirii lui Dumnezeu în inimile credincioșilor.
În timpurile noastre, noțiunea de Biserică fiind limitată mai mult la individ și privită
egocentric, acest ritual apare ca o simplă formă deșartă. Necunoașterea oamenilor din
comunitate, individualismul și egocentrismul ne face să uităm principalul iar răspunsul la acest
îndemn binecuvântat este perceput ca pe un act simbolic al preoților pe care numai ei îl
săvârșesc, iar câteodată nici ei în adevărată trăire duhovnicească.
Iată de ce în vechime, credincioșii adunării erau chemați să răspundă prin acțiune și nu
prin cuvinte. Știm că iubirea prin noi înșine față de aproapele este o iubire greu de înțeles. Noi
putem numai dori această iubire și ne putem doar pregăti pentru a o primi. În vechime cei certați
trebuiau să se împace și să se ierte unul pe altul înainte de a participa la adunarea Bisericii. Tot
ceea ce este omenesc trebuie împlinit pentru ca Dumnezeu să se întroneze în suflet. A te pregăti,
înseamnă a te întreba pe tine însuți: mergem noi la Liturghie pentru iubirea lui Hristos, ca acei
flămânzi și însetați, nu numai pentru ajutor și mângâiere ci și pentru focul care arde în noi toate
slăbiciunile, toată limitarea noastră? Cel mai ușor este să primim pacea numai pentru cei cu care
suntem împăcați. Dăruirea reciprocă a păcii și a iubirii pirn sărutare, au constituit din vechime
acțiunule începătoare ale Liturghiei credincioșilor, adică tocmai a sfintei lucrări euharistice. Cu
ambele lucrări începe Euharistia și într-un anumit sens, fac posibilă Taina Noului Testament,

4
Taina Împărăției Iubirii lui Dumnezeu. De aceea, numai fiind îmbrăcați în această iubire putem
crea amintirea lui Hristos, putem fi părtași la Trupul și Sângele Lui, putem aștepta Împărăția lui
Dumnezeu și viața veacului ce va să vie.
Dacă în teologie, lipsa unității se exprimă prin metoda acestei teologii, ruptă de trăirea vie
a Bisericii, în evlavia contemporană, lipsa unității trebuie căutată în dizolvarea continuă a
credinței, care a ajuns să fie numită chiar „sentiment religios”. Pentru creștinism însă, este o
mare deosebire între trăirea credinței creștine și înțelegerea ei. Credința este în primul rând și
totdeauna întâlnirea cu Altul, o adresare către Dumnezeu, primirea Lui ca fiind „Calea, Adevărul
și Viața”. Totodată ea este ieșirea omului din limitele eului său, este o schimbare radicală față de
sine însuși. Sentimentul religios însă, se deosebește de credință tocmai prin aceea că trăiește și se
hrănește cu sine însuși adică cu mulțumirea pe care o dă și care, în cele din urmă, este supusă
gusturilor și trăirilor personale, subiective și individuale ale nevoilor duhovnicești.
Noutatea absolută și noutatea veșnică a creștinismului stă numai în credință, numai în
Adevărul care se mărturisește prin credința și care se transformă în mântuire și viață. Prin cele
subliniate putem vedea cu ușurință superioritate credinței față de sentimentul religios mult
propagat în modernitate. Acest concept nou poate cu ușurință să uzurpe credința, fiind un dat
agnostic în esență, producând o indiferență uimitoare cu privire la conținutul credinței.
Iată cum unitatea din Biserică este strict legată de credință. Unitatea stă la baza
organizării ecleziale și este un cuvînt cheie pentru creștinism. Cuvântul unitate este dumnezeiesc
deoarece în trăirea credinței el se referă, în primul rând la Dumnezeu Însuși, la descoperirea
Vieții Dumnezeiești ca Unitate. Fizic, Unitatea Dumnezeiască pe înțelesul nostru este exprimată
de Rubliov în icoana Sfintei Treimi. Privind această icoană, înțelegerea Unității ne este deslușită
iar dragostea ne este împărtășită deoarece credința creștină, în adâncul ei ultim, este îndreptată
spre Dumnezeu Treimea, spre cunoașterea lui Dumnezeu în Trinitatea Lui.

Taina Înălțării

După o analiză mai amănunțită a importanței unității în Biserică exprimată prin exemplul
dumnezeiesc, putem spune că ne este îngăduit să vorbim puțin despre Înălțarea Sfintei Jertfe,
care se va preface în Trup și Sânge.
Expresia „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte! Sfânta Jertfă4 în pace să o
aducem...”5 este introducerea în canonul euharistic, începând partea principală a Liturghiei în
timpul căreia se săvârșește Taina, adică transpunerea și prefacerea darurilor euharistice- pâinea și
vinul- în Trupul și Sângele lui Hristos. Cu toate că există numeroase controverse despre
momentul săvârșirii Sfintei Jertfe și prefacerea darurilor, scolastica apuseană ori diferitele păreri
teologice sunt de prisos, fiind aproape cu neputință înțelegerea ci mai mult trăirea transformării
acestora. La chemarea aceasta începe cu adevărat partea principală a Dumnezeieștii Liturghii.
Însă este principală față de celelalte părți ale Liturghiei, fără a fi ruptă ori separată de ele; este
principală pentru că în ea își află împlinirea tot ce mărturisește și descoperă întreaga Liturghie.
Începe Taina Înălțării, care nu ar fi fost posibilă fără Taina Adunării, fără Taina Aducerii și fără
Taina Unității. Taina Înălțării este împlinirea întregii Liturghii, prin ea ni se dăruiește întreaga
înțelegere și pătrundere ce depășește puterile noastre, dar este tocmai Taina care ne descoperă și

4
Sfânta ridicare ori sfânta înălțare, după alte traduceri
5
Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur- pentru preoți, București, 2012, p. 107

5
ne explică totul. Chemarea diaconului „să stăm bine” adresatp atenției noastre duhovnicești, ne
amintește de integritatea și unitatea lucrării sfinte euharistice.
De asemenea, ecfonisul protosului „Sus să avem inimile” aparție în întregime și exclusiv
Dumnezeieștii Liturghii și nu îl aflăm în nicio altă slujbă. Acest ecfonis nu este numai o simplă
chemare pentru acordare spre cele de sus. În lumina celor spuse mai sus, ecfonisul acesta
confirmă că Euharistia se săvârșește în cer, nu pe pământ. Pe noi cei ce eram morți, Dumnezeu
ne-a readus la viață. Noi cunoaștem că încă de la începutul Liturghiei, chiar de la intrarea noastră
în adunarea Bisericii, începe înălțarea spre cer, unde viața noastră cea adevărată este ascunsă cu
Hristos în Dumnezeu. Tocmai de aceea putem avea inimile noastre „sus”, căci acest sus este
cerul din noi înșine și dintre noi, este mijlocul nostru, întrucât ceru ne este restituit și restabilit ca
patrie adevărată, mult râvnită, patria în care ne-am născut și în care ne-am întors după izgonirea
cea chinuitoare.
„Să mulțumim Domnului. Cu vrednicie și cu dreptate...”6. Cu aceste cuvinte începea
rugăciunea de mulțumire a evreilor, dar totodată, însuși Domnul le-a pronunțat când a început
noua Sa mulțumire care urma să înalțe pe om la Dumnezeu, mântuind lumea.
Mântuirea este împlinită. După întunericul păcatului, al căderii și al morții, omul aduce
din nou lui Dumnezeu mulțumire curată, fără de păcat, liberă și desăvârșită. Omul s-a întors la
locul pe care l-a pregătit Dumnezeu când a creat lumea. El se află pe locu înalt, înainte de
Prestolul lui Dumnezeu, stă în cer chiar în Fața lui Dumnezeu și în mod liber unește în sine
întreaga lume și întreaga făptură, aducând mulțumire „vrednică și dreaptă”.

Taina Împărtășirii

De-a lungul timpului, dezvoltarea Liturghiei a suferit multe schimbări. Nu există o


schimbare mai adâncă și mai însemnată decât aceea care marchează până astăzi ultima parte a
Sfintei lucrară euharistice și anume, împărtășirea cu Sfintele Daruri ale Trupului și Sângelui lui
Hristos. La început, împărtășirea tuturor credincioșilor la Liturghie era concepută de Biserică
drept scopul vădit al Euharistiei, prin înfăptuirea cuvintelor mâtuitorului de la Luca 22,30. Prin
însăși forma ei, Euharistia era Cina, era împlinirea ei prin împărtășirea obștească. Toate acestea
sunt vădite și în perspectiva ortodoxă însă credinciosul contemporan și omul bisericesc nu simte
nevoia de a se împărtăși la fiecare Liturghie. Împărtășirea mai deasă este privită mai ciudat de
majoritatea creștinilor care nu înțeleg esența Sfintei Împărtășanii și rolul de medicament pe care
îl are. Explicația cea mai obișnuită și răspândită privitoare la neparticiparea la împărtășire are la
bază pretextul nedemnității mulțimii covârșitoare a mirenilor de a se apropia deseori de Potir, ca
urmare, parcă necesitatea anumitor cerințe și garanții suplimentare. Mirenii trăiesc în lume și
sunt în contact permanent cu necurăția ei, cu nedreptatea, cu păcătoșenia ori cu minciuna. De
aceea ar avea nevoie de o curățire și o pregătire deosebită atâta prin silință dar și prin pocăință.
Conștința trează a poporului a dispărut foarte devreme din Biserică. Intrarea în altar,
aproapierea de sfințenie a fost interzisă mirenilor, iar prezența lor la Euharistie a devenit pasivă.
Euharistia se săvârșește în numele lor și pentru ei, dar ei nu iau parte la săvârșirea ei. Dacă mai
înainte Biserica separându-se de lumea aceasta cuprindea în ea pe mireni, acum ea îi exclude de
cele mai multe ori. Chiar termeul de mirean(κοσμικι) este total diferit față de cuvântul laic(λαος),
care se referă la mădularele poporului lui Dumnezeu.

6
Ibidem, p. 108.

6
În timpurile noastre, pregătirea pentru împărtășanie a devenit o pregătire particulară. În
cărțile de rugăciune regăsim rugăciuni dinaintea împărtășirii care nu intră în textul și ritualul
Liturghiei, cu excepția celor două rugăciuni ce se citesc înainte și după împărtășire. Ceea ce vrea
autorul să sublinieze în acest capitol este legat de această diferențiere de rânduieli particulare și
rânduieli obștești care automat pun oamenii în posturi diferite. Cei care se împărtășesc au o
anumită rânduială iar cei care nu se împărtășesc au alta. Despărțirea unora de alții știrbește sensul
cel adevărat al Tainei Euharistice care începe să fie înțelească nu ca împlinirea Bisericii, nu ca
descoperirea Împărăției lui Dumnezeu și a vieții celei noi, ci ca gustare a sfințeniei materiale.
Renașterea euharistică reprezintă singurul mod de sfințire mădularelor Bisericii. Acest lucru se
observă în Biserica Ortodoxă, având totuși un început în îndemnarea credincioșilor la a se
împărtăși.

Concluzii

Întreaga carte prezintă numeroase aspecte misionare care includ atât activitatea laicilor
cât și activitatea clerului. Importanța conlucrării acestora, după cum am spus mai sus, duce încet
încet la formarea unui întreg, dobândind un scop comun și anume îndumnezeirea. Acest proces
este un proces lung și anevoios însă fiecare creștin este chemat spre aceasta. Îndumnezeirea firii
umane a fost posibilă prin Întruparea Fiului. Acest aspect ne face responsabili pentru acțiunile
noastre din sânul Bisericii. Oricât de practicanți am fii, responsabilitatea purtării în noi a Peceții
Harului Sfântului Duh face din noi adevărați propovăduitori. Indiferent daca conștiința este
trează ori neasumată, ea lucrează iar în momentul în care Hristos ni se descoperă în inimă,
suntem chemați vădit spre Împărăție.
Această Taină a Împărăției face creștinismul atât de misterios și de interesant de pătruns
încât numai cei care nu văd frumusețea vieții pot ignora Împărăția la care am fost chemați cu
toții. Și Intrarea în această Împărăție este o Taină iar Intrarea se face împreună. Misiunea de a fii
creștini s-a dat tuturor celor botezați. Noi toți avem această misiune iar responsabilitatea
propovăduirii a fost acordată atât apostolilor, episcopolor, preoților dar și fiecărui laic botezat
care este mădular viu al lui Dumnezeu în lume.
Întreaga lucrare al părintelui Schmemann este o lucrare liturgică misionară care ne face
conștienți de marele dar făcut de Dumnezeu oamenilor. Taina în care trăim este ceva
nemaipomenit iar creștinismul tocmai aceasta ne descoperă, frumusețea Tainei. Toate acestea se
pot dobândi numai în Împărtășanie. Cu toții suntem chemați la aceasta iar cel mai mare
misionarism pe care îl putem face este împărtășirea continuă cu Trupul și Sângele Domnului.
Conider că autorul a atins prin argumentele sale atât probleme de ordin liturgic și istoric,
arătând atât practicile creștinismului primar cât și practicile noastre actuale. Cu toate acestea, un
semnal de alarmă este îndepărtarea de la Sfânta Euharistie. Câteodată poate ne întrebăm cum
putem noi ca și creștini să facem misiune, să ajutăm aproapele să înțeleagă frumusețea vieții de
creștin. Tocmai aceasta ni se descoperă doar făcându-ne părtași la Trupul și Sângele lui Hristos.
Această participare tainică la procesul epectazei ne conduce spre desăvârșire dar totodată ne și
ajută să dobândim putere în cuvânt și în faptă. Conștienizarea problemelor personale și punerea
lor înaintea lui Dumnezeu ne vor curăți într-un mod tainic greu de înțeles. Numai participarea
activă la Taina Tainelor ne poate face să înțelegem și să ne dobândim starea cea firească nouă,
acea stare pe care o avea Adam în Rai înainte de cădere, ba mai mult, chiar îndumnezeirea.

7
Bibliografie:
1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, EIBMBOR, București, 2015.
2. Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur- pentru preoți, EIBMBOR,
București, 2012.
3. Euharistia, Taina Împărăției, Alexandre Schmemann, Editura Anastasia, București,
1993.