Definiţia, obiectul de studiu al botanicii, legătura ei

cu alte discipline
 Botanica studiază morfologia externă şi structura internă a plantelor, evoluţia,
clasificarea, răspândirea pe Glob, modul cum se asociază şi utilizarea lor.
 Termenul de botanică provine de la cuvântul grecesc botanikê – ştiinţa plantelor.
 Principalele ramuri ale botanicii sunt:
– Morfologia – studiază alcătuirea exterioară a plantelor, modificarea acestora sub acţiunea
factorilor de mediu.
– Anatomia – studiază structura internă, celulele (citologia), ţesuturile (histologia), originea
şi dezvoltarea lor, precum şi legăturile dintre structura şi funcţiile ţesuturilor unui
organism.
– Embriologia – se ocupă cu analiza privind formarea organelor de înmulţire, studiul
procesului de fecundaţie şi dezvoltarea embrionului.
– Sistematica sau taxonomia studiază asemănările, deosebirile, înrudirea şi originea
plantelor spontane, cultivate, adică evoluţia regnului vegetal în timp.
– Geobotanica are trei ramuri: fitogeografia (studiază răspândirea plantelor pe Glob în
funcţiile de condiţiile mediului extern), ecologia (studiază complexitatea de factori care
influenţează plantele şi legile de adaptare a plantelor la mediul extern, acţiunea factorilor
climatici, edafici, orografici, biotici, etc) şi fitosociologia (studiază modul cum se
asociază plantele pe o anumită suprafaţă de teren şi cauzele care duc la aceste grupări).
– Fiziologia plantelor studiază fenomenele vitale care au loc în plante, schimburile de
substanţă şi energie dintre plante şi mediul înconjurător.
 Morfologia şi anatomia plantelor este o disciplină complexă, ale cărei date sunt
folosite pentru înţelegerea celorlalte discipline botanice: taxonomie, fiziologie,
genetică, fitosociologie.
 Este o disciplină care facilitează recunoaşterea diferitelor grupe de plante,
cunoaşterea modificărilor de structură ale organelor vegetale sub influenţa
factorilor de mediu biotici şi abiotici.
 Această disciplină serveşte la rezolvarea unor probleme legate de obţinerea unor
plante valoroase din punct de vedere economic şi la identificarea poliploizilor.
 Cercetările efectuate în acest domeniu aduc informaţii importante referitoare la
plantele textile, medicinale, melifere, toxice, condimentare, tinctoriale, dar mai
ales alimentare.
 Cunoaşterea funcţiilor organelor plantelor se bazează pe o bună cunoaştere a
structurii lor, astfel botanica este strâns legată de fiziologia plantelor.
 Datele referitoare la organele de reproducere, deschid drumul spre cursul de
ameliorare a plantelor şi elaborarea tehnologiei de producere a seminţelor.
 Istoricul cercetărilor botanice pe plan mondial

 Theophrast din Eres, elev al lui Aristotel descrie în anul 322 î Hr. circa 455 de
plante cunoscute din Grecia, datorită comerţului care se făcea cu alte ţări sau
cultivării lor în grădini. Potrivit lui Theophrast corpul plantei este format din trei
părţi: rădăcină, tulpină şi frunză. În structura plantelor el distinge: scoarţa, lemnul
şi inima lemnului.

 In următoarele trei veacuri botanica nu a mai făcut progrese deosebite.

 În Evul mediu, Albert cel Mare susţinea în lucrarea sa “De vegetalibus” că plantele
au un suflet vegetativ primitiv.

 In sec. 16 Andrea Cesalpino aduce contribuţii privind cunoaşterea plantelor,

lămurind anumite aspecte referitoare la: circulaţia sevei, modul de absorbţie al
apei. A fost primul naturalist care a arătat necesitatea întocmirii unei clasificări
ştiinţifice a plantelor, el însuşi alcătuind un sistem artificial de clasificare al
plantelor, bazat pe caracterele fructelor şi ale embrionului.

 Datorită marilor descoperiri geografice a fost colectat un bogat material floristic,

multe exemplare fiind cultivate şi aclimatizate în grădini botanice (Padua, Bologna,
Leida), punându-se astfel, şi bazele metodei de conservare a plantelor prin uscare
şi presare.
 Structura anatomică a plantelor a putut fi studiată după descoperirea primului microscop, de
către Robert Hooke. El utilizează pentru prima oară termenul de celulă şi realizează prima
imagine microscopică a unei celule, apărută în lucrarea « Micrographia » (1667).

 Antony van Leewenhoek observă pentru prima dată vasele spiralate, scalariforme şi
punctate din ţesutul lemnos.

 În 1682 apare lucrarea de anatomie vegetală « Anatomia plantelor » a lui N. Grew.

 În sec. 18, K. Linne în lucrarea « Species plantarum » realizează un sistem de clasificare a

plantelor, stabilind nomenclatura binară în sistematică.

 Între 1964-1980 sunt editate la Cambridge cele 5 volume din “Flora Europaea”, cea mai
importantă operă modernă care studiază flora întregului continent.
 Istoricul cercetărilor botanice în ţara noastră

 Lucrări cu caracter botanic şi fitogeografic cu privire la plantele din România sunt cele ale lui
Dimitrie Cantemir (“Descrierea Moldovei” – 1715), şi stolnicului Cantacuzino, care descrie
vegetaţia Munteniei.

 Prima lucrare cu caracter floristic este cea a medicului sighişorean Baumgarten “Enumeratio
Stirpium Magno Transsilvaniae Principatui” – 1816-1846.

 Anastasie Fătu înfiinţează la Iaşi prima grădină botanică din România, în 1856 şi publică
primul manual universitar de botanică “Tratat de botanică”.

 Activitatea botaniştilor români s-a concretizat prin apariţia unor valoroase lucrări de
morfologie şi anatomia plantelor, sistematică: I. Grinţescu, Irina Morlova, Marin Andrei,
Constantin Toma, Ioan Ciobanu, Mihail Guşuleac, Ioan Pop etc.
 Morfologia celulei vegetale
 Celula – unitatea morfo-funcţională
elementară a tuturor organismelor
procariote şi eucariote.

 Termenul de celulă (în latină «cella» -

cameră mică) a fost utilizat pentru
prima oară de Robert Hooke, în
lucrarea “Micrografia” (1667) în care
face observaţii asupra structurii
dopului de plută.
 Malpighi în lucrarea sa « Opera
omnia » descrie celulele sub numele
de «sacule», «utricule», «vezicule».
 Mai târziu Hugo von Mohl (1946) a
descoperit «fluidul din interiorul
celulei», pe care el l-a numit
protoplasmă (protos – primul, plasma
– formaţiune).
 În 1838-1839 Schleiden M. şi Schwann Th, au constatat că toate organismele sunt
formate din celule, cei doi punând bazele teoriei celulare în biologie (una din marile
descoperiri ale sec. al XIX-lea), conform căreia celula este unitatea elementară a
tuturor organismelor vii.

Principalele idei ale teoriei celulare sunt:

 Toate celulele diverselor organisme sunt omoloage în ceea ce priveşte structura;

 Înmulţirea se face pornind de la o celulă iniţială;

 Într-un organism pluricelular, celulele se află într-o strânsă interdependenţă

funcţională, iar viaţa organismului pluricelular reprezintă rezultatul activităţii tuturor
celulelor individuale.
 Trăsături proprii celulei vegetale:
 Prezenţa peretelui celular alcătuit în principal din
celuloză, hemiceluloze şi substanţe pectice, la care
se mai adaugă uneori proteine, lipide, lignină, tanin,
săruri minerale etc;

 Prezenţa punctuaţiunilor şi a plasmodesmelor,

formaţiuni ce asigură interrelaţiile structural-
funcţionale dintre celulele unui ţesut. La animale
există joncţiunile.

 În structura şi compoziţia chimică a plasmalemei

predomină galactozildigliceridele; în celulele
animale predomină fosfatidilcolina şi
fosfatidiletanolamina;

 Prezenţa plastidelor de diferite tipuri: cloroplaste,

leucoplaste, cromoplaste;

 Creşterea în volum a celulelor vegetale se realizează

prin creşterea dimensiunii vacuolelor, iar la animale
prin sporirea cantităţii de citoplasmă;

 Microcorpii sunt implicaţi în procese specifice

celulei vegetale – fotorespiraţie (peroxizomi) sau
transformarea lipidelor în glucide (glioxizomi);

 În celulele vegetale există o diversitate mare de

substanţe de rezervă (amidon, inulină, ulei, aleuronă
etc), iar la animale glicogenul;

 Celulele vegetale conţin cristale de săruri organice

(oxalat de calciu) şi minerale (sulfat de calciu).
 Forma şi mărimea celulelor vegetale
 Forma celulelor vegetale este variată şi depinde de rolul fiziologic îndeplinit, de origine,
poziţia ocupată în diferite ţesuturi, condiţiile de mediu etc.
 Celulele din diferite ţesuturi pot fi: poliedrice (în parenchimuri), tabelare (în suber), fusiforme
(în ţesuturile conducătoare), reniforme, halteriforme (celulele stomatice), stelate (în măduva
tulpinii de Juncus).
tabelare
fusiforme

poliedrice cilindrice

halteriforme
reniforme stelate
 În funcţie de raportul dintre diametrele lor se împart în:
 Parenchimatice (izodiametrice) – când cele trei axe sunt mai mult sau mai puţin egale între ele (ex. în
epidermă, scoarţă, măduvă);

 Prozenchimatice (heterodiametrice, anizodiametrice) – când una din axe depăşeşte ca mărime pe

celelalte (ex. vasele conducătoare, fibrele mecanice);

 Idioblaste - celule izolate, de formă particulară, înglobate în ţesuturi cu celule uniforme (celule de forma
literei T din mezofilul frunzei de ceai – Thea sinensis, celule secretoare din mezofilul frunzei de dafin –
Laurus nobilis).

Celule parenchimatice
Celule prozenchimatice
Idioblaste
 Mărimea celulelor vegetale variază între 10-100 μm (1 mm=1000 μm).

 Cele mai mari celule: celulele din fructele de citrice, din fructul de roşie se observă cu ochiul
liber, fibrele periciclice de cânepă pot ajunge la 2-4 cm, perii tegumentului seminal de
bumbac ajung la 3-6 cm, la unele euforbiacee există celule gigant de 30 m, la algele marine
pot ajunge până la zeci de metri.
 După numărul nucleilor celulele pot fi:
 Uninucleate
 Plurinucleate, care se pot clasifica în:
– Plasmodiu (masă protoplasmatică cu mai mulţi nuclei – aparatul vegetativ de la mixomicete).
– Sinciţii – structuri plurinucleate provenite din fuzionarea mai multor celule dispuse cap la cap, la care pereţii
despărţitori s-au perforat şi resorbit, formându-se vase cilindrice mari, ramificate sau neramificate.
– Cenoblaste – organisme unicelulare foarte mari, de la început plurinucleate, prin diviziune vor da naştere la celule
fiice plurinucleate – la unele alge verzi.

Celulă uninucleată

nuclei

Cenoblast
plasmodiu sinciţiu
 CONSTITUENŢII CELULARI

 Citologii mai vechi au împărţit

constituenţii celulari în două categorii: vii
(protoplasma, metaplasma) şi nevii
(paraplasma, alloplasma)

 Constituenţii vii:
– Protoplasma, protoplastul (protos –
primul) reprezentată de: citoplasmă,
nucleu, plastidom, condriom, reticul
endoplasmatic, ribozomi, dictiozomi,
lizozomi, cinetozomi, etc).
– Metaplasma (meta – după) reprezentată de
cili şi flageli.

 Constituenţii nevii:
– Paraplasma (para – alături) – vacuolele,
incluziunile ergastice.
– Alloplasma ( allos – altul) – perete celular,
lamelele pectice, cuticula.
 Cu ajutorul microscopului
electronic s-a evidenţiat că celula
eucariotă prezintă:

 Perete pecto-celulozic;

 Plasmalemă (membrană ectoplasmatică);

 Hialoplasmă (masa fundamentală a

citoplasmei);

 Un sistem membranar intern asemănător

structural şi chimic cu plasmalema (reticul
endoplasmatic, aparat Golgi);

 Organite cu membrană dublă (nucleu,

plastide, mitocondrii);

 Mici granule, lipsite de membrană, libere în

hialoplasmă sau fixate de reticulul
endoplasmatic, numite ribozomi;

 Numeroase structuri filamentoase numite

microtubuli;

 Structuri veziculare cu membrană simplă:

lizozomi, peroxizomi, glioxizomi, vacuole,
sferozomi etc;

 Alte infrastructuri: centrul celular, flagelii,

cilii.
 CITOPLASMA (kytos – cavitate, plasma – formaţiune)
 constituentul de bază al protoplastului, în ea sunt cuprinse toate organitele celulare
 cuprinde trei regiuni:
 plasmalema (peliculă ectoplasmatică) – în contact cu peretele celular
 hialoplasma (hyalos – ca sticla) – substanţa fundamentală în care plutesc organitele
celulare
 tonoplastul (peliculă endoplasmatică) – delimitează vacuolele.

 prezintă microfibrile fine, sinuoase, de-a lungul cărora există ribozomi.

 sub membrana celulară prezintă evaginaţii submicroscopice – microtubuli cu rol în geneza

membranelor plasmatice, formarea fusului de diviziune, mişcarea citoplasmei.

 Compoziţie: apă (80%), proteine, glucide, lipide, enzime, diferite tipuri de ARN, Aa -
aminoacizi, săruri minerale, cca 60 elemente chimice (C, H, O – 98%, N, S, K, P, Ca, Mg, Fe –
1,98%, iar restul sunt microelemente şi ultramicroelemente – Au, Ag, Co, Cu, Br, Ni).

 Se prezintă în două stări: de sol sau de gel coloidal, care nu sunt stabile ele putând trece dintr-o
formă în alta, fenomen numit tixotropie.
 Din punct de vedere structural, plasmalema este formată dintr-un dublu strat
fosfolipidic, şi din diferite tipuri de proteine membranare şi transmembranare,
dispuse din loc în loc în stratul lipidic.
 Celulele organismelor pluricelulare sunt legate între ele prin
prelungiri citoplasmatice – plasmodesme, care trec prin porţiunile
neîngroşate ale peretelui celular – punctuaţiuni.
 RIBOZOMII (GRANULELE LUI PALADE,
RIBONUCLEOPROTEINE)
 Descoperiţi de Emil Palade în celulele pancreatice
 Sunt particule ribonucleoproteice mici, prezente în citoplasmă, fie libere, fie asociate cu reticulul
endoplasmatic, formând reticulul endoplasmatic rugos.
 Pot fi asociaţi mai mulţi formând ansambluri helicoidale – poliribozomi, polizomi, asamblarea având loc
în nucleol.
 Sunt formaţi în principal din ARNr, proteine şi lipide.

Funcţii :
 Sunt implicaţi în sinteza proteinelor (ansamblul reacţiilor biochimice care utilizează aminoacizi ducând
la formarea proteinelor).
 RETICULUL ENDOPLASMATIC (RE)
 descoperit pentru prima oară la animale de către Porter, apoi de Buvat şi Carosso în celula vegetală.
 este un sistem de tuburi, canalicule şi vezicule formând o reţea între nucleu şi plasmalemă
 prezintă relaţii de continuitate cu: sistemul vacuolar, aparatul Golgi, membrana perinucleară, membrana plasmatică.
 este delimitat de o membrană simplă lipoproteică.
 este diferenţiat în: REG-reticul endoplasmatic rugos (prezintă ribozomi ataşaţi la suprafaţa sa) şi REN-reticul endoplasmatic neted (fără
ribozomi).

Funcţii:
 reprezintă sediul sintezei proteice, fiind implicat în transportul proteinelor şi lipidelor în celulă, eliminarea unor produşi sub formă de
excreţii.
 participă la secretarea şi transportul substanţelor în celulă, la formarea plasmodesmelor, a peretelui celular, a membranei nucleare.
 REN participă la sinteza fosfolipidelor şi a acizilor graşi.
 APARATUL GOLGI
• Descoperit de Golgi (1898) în celulele nervoase, reprezintă sistemul secreto-excretor al celulei
• Reprezintă totalitatea dictiozomilor dintr-o celulă
• Fiecare dictiozom este format dintr-un număr variabil de saculi (cisterne) aplatizate cu marginile perforate, umflate la
capete, curbate, goale la interior, delimitate de o membrană lipoproteică simplă, care sunt sudate între ele prin fibrile
dispuse paralel. La periferia unui dictiozom se află vezicule golgiene, care rezultă din înmugurirea laterală a saculelor,
de care se detaşează ulterior.

Funcţii :
• Participă la formarea fragmoplastului, a lamelei mijlocii a celulei în cursul citochinezei, datorită conţinutului bogat în
polizaharide
• Participă la sinteza, acumularea şi transformarea proteinelor
• Membrana veziculelor golgiene intervine în reînnoirea plasmalemei
• Veziculele golgiene contribuie la formarea lizozomilor primari
 LIZOZOMII
 Sunt vezicule delimitate de o membrană lipoproteică
simplă, bogate în enzime hidrolitice (hidrolaze).
(hidrolaze).
 Sunt de două feluri: primari (tran(trans
sportatorii enzimelor
litice la locul de liza intracelulară) şi secundari (în care are
loc fenomenul de hidroliză).
hidroliză).

Funcţii :
 Distrugerea prin hidroliză a unor teritorii celulare sau a
întregului conţinut al celulei prin autoliză.
autoliză.

GLIOXIZOMII – organite în care se află enzime ce

transformă lipidele în glucide, în celule se află asociaţi cu
mitocondriile.

lizozom

peroxizom

PEROXIZOMII – la nivelul lor au loc procesele de

fotorespiraţie – fixarea oxigenului la lumină, fiind
asociaţi cu mitocondriile şi cloroplastele.
 CINETOZOMUL (CENTRUL CELULAR)

 Este format dintr-un corpuscul dens – centriol,

înconjurat de o zonă de citoplasmă mai
concentrată – centrozom, la periferia căreia
există o zonă de citoplasmă fluidă – centrosferă,
din care pornesc filamente fine de citoplasmă ca
nişte raze – astrosfera.
 La ME centriolul are forma unui tub cilindric
alcătuit din 9 microtubuli dubli sau tripli,
dispuşi uniform şi orientaţi paralel cu axa
longitudinală a centriolului.

Funcţii :
 Au rol important în mişcările care se produc în
celulă în timpul mitozei (în timpul diviziunii
mitotice, centriolul se împarte în două jumătăţi,
care migrează spre cei doi poli ai celulei. Din ei
pornesc filamente dispuse radiar, care se
orientează spre zona mediană a celulei, se unesc
formându-se filamentele fusului de diviziune).
 Contribuie la formarea corpusculilor bazali ai
cililor şi flagelilor.