Sunteți pe pagina 1din 10

ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII MIHAI VITEAZUL BUCUREȘTI

MANAGEMENTUL INFORMAȚIILOR DE SECURITATE NAȚIONALĂ

CONCEPȚIA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ


DE SECURITATE COLECTIVĂ
POST RĂZBOI RECE

Motto:
”Securitatea este esenţială vieţii indivizilor, colectivităţilor şi statelor.
Practic, orice domeniu al vieţii individuale şi sociale are nevoie de
securitate.”

Ionel Nicu SAVA

Întocmit:

Flavian OZOIU
Abstract:

Începutul perioadei post Război Rece „suna” cam aşa: „Lumea s-a schimbat în mod
dramatic. Alianţa a avut o esenţială contribuţie. Popoarele din America de Nord şi din întreaga
Europa pot acum să se reunească într-o comunitate de valori bazată pe libertate, democraţie,
drepturile omului şi respectarea legilor. Ca şi agent al schimbării, sursa de stabilitate şi garant
indispensabil al securităţii statelor membre, alianţa noastră va continua să joace un rol cheie în
construcţia unei Europe noi a ordinii şi păcii, o Europă a cooperării şi prosperităţii”.
Unirea oamenilor, a entităţilor sociale pentru a putea preveni şi înlătura un pericol comun
reprezintă un drept natural, care are determinări de ordin ontologic, nomologic, axiologic,
praxiologic şi teleologic. Analiza evenimentelor istorice petrecute din evul mediu până în zilele
noastre ne oferă o multitudine de situaţii în care entităţile sociale au creat alianţe sau coaliţii
pentru promovarea unor interese prin acţiuni defensive sau ofensive.

Cuvinte cheie:

Politica uşilor deschise, Apărare colectivă, Securitate colectivă, Securitate prin


cooperare, Abordare cuprinzătoare.
CUPRINS

INTRODUCERE

CONCEPTE ŞI PRINCIPII ALE APĂRĂRII COLECTIVE

NATO, ROMÂNIA ȘI SECURITATEA INTERNAȚIONALĂ

CONCLUZII

INTRODUCERE
Desfăşurarea şi încheierea "Războiului Rece" au condus la prăbuşirea sistemului bipolar
de organizare a arhitecturii internaţionale de securitate şi trecerea la un nou sistem în care se
confruntă două tendinţe: organizarea arhitecturii de securitate pe criteriul unipolarităţii, pe de o
parte, dorit şi promovat de către S.U.A. şi, pe de altă parte, organizarea arhitecturii de securitate
pe criteriul multipolarităţii, promovat de către unele state şi organizaţii, precum Federaţia Rusă,
R.Chineză, Franţa şi Uniunea Europeană. În cadrul fenomenului de globalizare se manifestă tot
mai mult creşterea interdependenţelor dintre state şi dintre diferite organizaţii neguvernamentale
care depăşesc cadrul statului naţional. Iată, aşadar, un complex de relaţii care pot scăpa de sub
controlul unor organisme internaţionale şi care pot conduce la fenomene entropice.
Complexitatea relaţiilor şi problemelor internaţionale necesită creşterea rolului unor
organisme internaţionale precum O.N.U., O.S.C.E., U.E. concomitent cu reformarea acestora.
Statele naţionale rămân subiect de drept internaţional, dar nu mai pot rezolva singure
complexitatea problemelor care s-au internaţionalizat şi, de aceea, ele sunt obligate să se
integreze în structuri de securitate internaţionale. Ca atare, se manifestă un proces de integrare în
structurile de securitate precum N.A.T.O. şi Uniunea Europeană la care a aderat şi România.
Aceasta presupune crearea unor compatibilităţi cu aceste structuri, care nu pot fi realizate
decât prin acţiuni în toate domeniile vieţii sociale: politic, economic, social, ecologic, militar etc.
cu efecte negative asupra nivelului de trai al populaţiei, cel puţin pe termen scurt. În aceste
condiţii, pe măsura integrării în aceste structuri de securitate, statele naţionale îşi vor transfera o
serie de competenţe către instituţiile interguvernamentale sau supranaţionale. România se află
din punct de vedere geografic la intersecţia a cel puţin trei zone de interes geostrategic: rusesc,
european şi american. Opţiunea de integrare a României în N.A.T.O. şi U.E. reprezintă acţiunea
naturală, necesară şi legitimă derivată din dreptul internaţional, din interesele şi valorile comune
ale României cu cele occidentale.
N.A.T.O. şi U.E. au asigurat securitate, stabilitate şi prosperitate pentru membrii săi,
cooperare şi stabilitate internaţională, respectarea drepturilor omului, statului de drept şi a
competenţelor naţionale ale statelor membre.
Dreptul statelor la apărarea individuală şi la apărarea colectivă este asigurat prin
prevederile Cartei O.N.U. semnată la San Francisco în ziua de 26 iunie 1945. Astfel, se permite
"dreptul inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac
armat împotriva unui membru al O.N.U., până când Consiliul de Securitate va lua măsurile
necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Măsurile luate de membrii în
exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de
Securitate şi nu vor afecta în nici un fel puterea şi îndatorirea Consiliului de Securitate, în
temeiul acestei Carte de a întreprinde oricând acţiunile pe care le va socoti necesare pentru
menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale".

CONCEPTE ŞI PRINCIPII ALE APĂRĂRII COLECTIVE

Una din dimensiunile securităţii naţionale este apărarea naţională care are drept scop
prevenirea, descurajarea şi respingerea oricărei agresiuni militare la adresa României. Apărarea
naţională cuprinde ansamblul de măsuri şi activităţi adoptate şi desfăşurate de statul român în
scopul de a garanta suveranitatea naţională, independenţa şi unitatea statului, integritatea
teritorială a ţării şi democraţia constituţională. Este un atribut inalienabil al statului român şi se
poate realiza prin autoapărare individuală sau colectivă.
Autoapărarea individuală este specifică statelor nealiate şi neintegrate în alianţe sau
coaliţii. În situaţii excepţionale statele naţionale integrate în aliante pot fi puse în postura de a se
apăra în mod individual sau în cadrul unor coaliţii formate pe baza unor înţelegeri conjuncturale.
Din experienţa N.A.T.O. şi a modului de aplicare a Tratatului Atlanticului de Nord semnat la
Washington la 4 aprilie 1949 putem defini apărarea colectivă ca un ansamblu de măsuri şi acţiuni
desfăşurate în toate domeniile de un grup de state reunite într-o alianţă sau coaliţie, pe baza unui
tratat sau înţelegere, în conformitate cu prevederile Cartei O.N.U. în scopul apărării valorilor şi
intereselor fundamentale comune împotrivă oricărei agresiuni armate, menţinerii stabilităţii şi
securităţii internaţionale. Între apărarea naţională şi cea colectivă există o relaţie biunivocă, se
presupun şi se intercondiţionează reciproc. Scopul şi obiectivele apărării naţionale se pot realiza
cel mai eficient în cadrul apărării colective. Apărarea naţională şi apărarea colectivă nu sunt
incompatibile. Prima poate fi considerată ca parte a apărării colective, atunci când toate
obiectivele ei se regăsesc în cele ale apărării colective sau complementară, când doar o parte din
acestea sunt comune. În cadrul alianţei, apărarea naţională se concepe şi se planifică într-un
sistem integrat pe baza principiilor cuprinse în tratat. În afara obligaţiilor pe care statele naţionale
le au în cadrul alianţei, ele pot să-şi dezvolte capacităţi militare în funcţie de posibilităţile,
situaţia şi interesele specifice. Alianţele pot cuprinde principii şi norme prevăzute în tratate, un
sistem instituţional politico-militar şi capacităţi militare comune şi cele ale statelor naţionale,
precum şi misiunile de îndeplinit. Apărarea colectivă se desfăşoară pe baza unor tratate elaborate
şi adoptate de un grup de state constituite în alianţe sau coaliţii cu respectarea strictă a Cartei
O.N.U. În cuprinsul tratatelor sunt incluse scopul, obiectivele, misiunile alianţei şi modalităţile
de organizare şi funcţionare a acesteia. Deciziile se iau la nivelul politic prin unanimitatea
voturilor exprimate de către statele membre. Orice acţiune întreprinsă de o alianţă politico-
militară ce vizează pacea şi securitatea internaţională trebuie să fie compatibilă cu scopurile şi
principiile Cartei O.N.U., să fie aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi să nu
afecteze în nici un fel puterea şi îndatoririle acestuia. Alianţele politicomilitare pot fi folosite de
către Consiliul de Securitate pentru aplicarea acţiunilor de constrângere a unor state sub
autoritatea obligatorie a acestuia. De asemenea, o alianţă politico-militară nu poate acorda sprijin
unui stat supus unor constrângeri din partea Consiliului de Securitate. Orice stat poate deveni
membru al unei alianţe politico-militare depunând un instrument de aderare dacă se angajează să
respecte prevederile tratatului care stă la baza alianţei, primeşte invitaţia de aderare, care este
aprobată de parlamentele statelor membre. În acelaşi timp, orice stat poate înceta a mai fi parte a
tratatului prin depunerea unui instrument de denunţare în condiţiile stabilite prin tratat.
Pe baza tratatului, alianţa politico-militară elaborează strategii de acţiune pentru
îndeplinirea scopului şi obiectivelor comune şi instituţii militare adecvate. Scopul şi obiectivele
alianţei se realizează prin acţiuni separate ale statelor membre sau în comun în cadrul apărării
colective în care scop statele membre vor creşte capacitatea lor individuală şi colectivă de
rezistenţă împotriva unui atac armat şi îşi vor oferi asistenţa mutuală necesară. Alianţa politico-
militară asigură indivizibilitatea securităţii aliaţilor; un atac împotriva unuia dintre ei este
considerat un atac împotriva tuturor. Partajarea echitabilă a rolurilor, riscurilor şi
responsabilităţilor, cât şi avantajelor legate de apărarea comună reprezintă unul din principiile
care dau substanţa şi coeziune alianţei. Alianţele politico-militare nu se consideră adversarul nici
unei ţări decât în condiţiile prevederilor Cartei O.N.U.
NATO, ROMÂNIA ȘI SECURITATEA INTERNAȚIONALĂ

O lungă perioadă de timp cele două mari organizaţii militare N.A.T.O. şi Tratatul de la
Varşovia au dus o luptă politică, diplomatică, economică şi de creştere a potenţialului militar, iar
uneori în unele teatre de confruntări militare, neoficial, militari, unităţi sau subunităţi aparţinând
ţărilor celor două blocuri şi-au înfruntat priceperea militară şi armamentul.
După mai bine de 40 de ani de „Război rece” una dintre cele două super forţe mondiale a
intrat în colaps, autodizolvându-se, aceasta marcând dispariţia unui regim politic, dar şi o victorie
clară, fără umbre de tăgadă şi fără defilări de trupe victorioase pe sub Statuia Libertăţii sau Arcul
de Triumf.
În aceste condiţii scopurile blocului militar învingător au trebuit să se transforme, Alianţa
Nord-Atlantică găsindu-i o nouă identitate, un nou motiv al existenţei şi păstrării relaţiilor între
ţările componente. Tratatul Atlanticului de Nord, din Aprilie 1949, care este baza legală şi
contractuală a alianţei, a fost creat în cadrul Articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite, articol care
reiterează dreptul la apărare individuală sau colectivă inerent al statelor independente.
Țelul Aliaţilor este promovarea și menținerea relaţiilor de pace şi prietenie în zona
Atlanticului de Nord, scop menționat și în partea introductivă a Tratatului. În ciuda acestui fapt,
la momentul ratificării tratatului, obiectivul imediat al N.A.T.O. era mai degrabă unul defensiv,
apărarea membrilor alianței împotriva unei posibile ameninţări rezultate în urma politicilor de
creştere a puterii militare a fostei UniuniSovietice.
În prezent N.A.T.O. funcţionează ca forum transatlantic pentru consultările aliaţilor în
orice problemă care afectează interesele vitale ale membrilor săi, inclusiv schimbările care par a
se constitui ca riscuri la adresa securităţii lor, facilitând coordonarea eforturilor lor în ceea ce
priveşte problemele comune. Acesta oferă protecţie împotriva oricărei forme de agresiune la
adresa integrităţii teritoriale a oricărui stat membru, promovează securitatea şi stabilitatea prin
urmărirea cooperării permanente şi active cu toţi partenerii, prin Parteneriatul pentru Pace şi prin
Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic şi prin consultare, cooperare şi parteneriat cu Rusia, şi
Ucraina, promovează înţelegerea factorilor care sunt în relaţie cu siguranţa internaţională şi a
obiectivelor de cooperare în acest domeniu, prin programul de informare activă în Alianţă şi în
ţările partenere, dar şi prin iniţiative precum Dialogul Mediteranean.
Toate ţările membre ale N.A.T.O. participă pe deplin la cooperarea politică din cadrul
Alianţei şi sunt angajate în mod egal faţă de prevederile Tratatului (art. 5), care consideră că
orice atac armat asupra uneia sau mai multora dintre părţi drept un atac împotriva tuturor, iar la
Articolul 6 al Tratatului este definit domeniul geografic al acestuia ca acoperind „un atac armat
pe teritoriul fiecărei părţi din Europa sau America de Nord”. Totuşi consultarea politică între
membrii Alianţei nu vizează doar evenimentele care se desfăşoară în interiorul spaţiului
euroatlantic, ci şi în tot ceea ce se întâmplă în afara spaţiului de securitate euroatlantic şi
afectează stabilitatea şi securitatea membrilor Alianţei.
Astfel au loc consultări regulate cu privire la problemele politice importante cu ţările
partenere în cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, precum şi cu Rusia, Ucraina şi cu
participanţii la Dialogul mediteranean al N.A.T.O., în cadrul grupului de cooperare
mediteraneană.
La Summit-ul de la Washington, din aprilie 1999, aliaţii au aprobat noul Concept
Strategic al N.A.T.O., care identifică scopul alianţei şi sarcinile sale fundamentale de securitate,
caracteristicile esenţiale ale noului mediu de securitate, care specifică elementele unei abordării
mai largi, de către N.A.T.O., a securităţii şi care furnizează orientările necesare pentru
continuarea adaptării forţelor sale militare. În vederea întăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului
euroatlantic, alianţa este pregătită să contribuie, de la caz la caz şi prin consens, la prevenirea
eficientă a conflictelor şi la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv operaţiuni de
răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din
spaţiul euroatlantic.
Această abordare largă a securităţii, cu edificarea unei arhitecturi de securitate europeană
nu poate fi concepută fără un parteneriat puternic şi dinamic cu Europa, cu Uniunea Europeană
în sprijinul valorilor şi intereselor pe care acestea le au în comun şi în acelaşi timp în cadrul
tripolarităţii internaţionale N.A.T.O.-U.E.-O.S.C.E.
În urma summit-ului de la Praga din martie 2004 s-a început o nouă reformă în structura
N.A.T.O. şi în acelaşi timp s-a atins numărului de 26 state membre prin admiterea a încă 7 ţări,
printre care şi România, ceea ce marchează împlinirea domeniului geografic al Alianţei aflat
între cele 3 mări – Marea Baltică, Marea Mediteraneană şi Marea Neagră. În acest fel flancurile
de nord, sud-est şi sud ale Alianţei şi în acelaşi timp ale spaţiului european devin limitate de
întinderile de ape care au constituit teatrul unor dispute permanente pentru promovarea
intereselor diferitelor puteri de-a lungul istoriei. Prin întinderea sa şi despărţirea a trei continente,
spaţiul mediteranean reprezintă principalul interes al Alianţei pentru promovarea unei politici de
stabilitate, securitate şi cooperare multilaterală în regiune, urmat îndeaproape de zona Mării
Negre, zonă istorică, situată la confluenţa a mai multor axe de importanţă strategică.
Nivelul de securitate din România a fost profund marcat, în 2004, odată cu intrarea în Alianţă şi
încheierea negocierilor de aderare la U.E., elemente care au dus indisolubil la o consolidare a
securităţii sale. Momentul Istanbul a avut un impact serios pe întreaga filieră a surselor interne de
insecuritate, inclusiv în domeniul economic.
Intensificând eforturile de valorificare a avantajelor oferite de aderarea la N.A.T.O. şi
posibilitatea aderării la U.E., România are posibilitatea de a elimina din vulnerabilităţi, riscuri şi
ameninţări, care periclitau securitatea naţională şi o ocazie de a se afirma mai pregnant ca
producător de securitate, ca factor de stabilitate în zona balcanică şi în zonele de interes
geostrategic ale Mărilor Neagră şi Caspică, ale Asiei Centrale şi Orientului Mijlociu. Ca membru
cu puteri depline al N.A.T.O., ţara noastră resimte diverse influența asupra nivelului său de
securitate, influențe care provin din spaţiile vecine, dar, totodată, poate influenţa la rândul ei
mediul de securitate internaţional.
Mediul românesc de securitate este, totodată, altfel perceput, în condiţiile în care, post
Istanbul, ţara noastră îşi asigură securitatea prin integrarea efortului propriu în eforturile
organizaţiilor de securitate europeană şi euro-atlantică.
România nu ignoră existenţa potenţialului de conflicte din regiune, a conflictelor
interetnice, a influenţelor fundamentaliste şi tendinţelor naţionalist-extremiste. Motiv pentru
care, pentru partea din Europa de Est rămasă în afara procesului de extindere europeană şi euro-
atlantică, rolul său este unul de strânsă cooperare în înlăturarea ameninţărilor asimetrice,
teroriste, a riscurilor la adresa securităţii naţionale şi regionale, a crimei organizate şi îndeosebi a
traficului de arme, droguri şi persoane, dar şi unul de sprijin pentru apropierea de N.A.T.O. şi de
U.E., ca şi de promovare a unor relaţii speciale cu vecinii, de solidaritate şi transfer al valorilor
europene.
Ţara noastră poate participa mai activ la reintegrarea spaţiului sud-est european în
arhitectura de securitate a continentului, se poate implica mai decis în demersurile de stabilizare,
prin lucrul la proiectele regionale, aliate şi europene privind sporirea securităţii şi încrederii în
Europa de Sud-Est.
Mediul de securitate național nu este singurul care suferă modificări în urma momentului
Istanbul, ci înseşi conceptele de securitate şi apărare, ale căror remodelări conceptuale sunt
cerute de obligaţiile ce revin României în cadrul Alianţei şi noua abordare expediţionară a
misiunilor „out of area”.
Deschiderea unor baze militare americane pe teritoriul românesc consolidează poziţia
ţării noastre de membru al Alianţei şi partener strategic al S.U.A. si îi conferă şi mai multă
încredere în posibilităţile proprii de a-şi spori contribuţia la securitatea regiunii.
Experiența a confirmat fără doar și poate obligativitatea abordării regionale exigente ale
noilor riscuri de securitate, domeniu în care România are o determinare şi o vocaţie geostrategică
remarcabilă.
Influenţele pe care spaţiul euro-atlantic şi celelalte spaţii le exercită asupra mediului
intern şi extern de securitate au un impact notabil în politica de apărare naţională, ce vizează
apărarea şi promovarea intereselor primordiale ale României, precum şi participarea noastră
activă la asigurarea securităţii zonelor de interes ale N.A.T.O.,U.E şi S.U.A.

CONCLUZII

Ţara noastră poate participa mai activ la reintegrarea spaţiului sud-est european în
arhitectura de securitate a continentului, se poate implica mai decis în demersurile de stabilizare,
prin lucrul la proiectele regionale, aliate şi europene privind sporirea securităţii şi încrederii în
Europa de Sud-Est. Această încredere acordată de catre N.A.T.O. statului nostrum s-a
materializat prin dislocarea unui comandament la București și prin construirea scutului anti-
rachetă de la Deveselu. Prin acest fapt se poate observa că România este considerată o piesă
importantă pentru Alianță în zona de sud est a continentului.
Aderarea în Alianță a adus beneficii mari României, două dintre ele fiind amintite
anterior, fapt pentru care acest fenomen de securitate colectivă s-a extins în zonă și este de
datoria noastră ca statul roman să respecte condițiile Alianței indiferent de situație.