TRANZACŢII BURSIERE CU TITLURI FINANCIARE DERIVATE

6.1. Tranzacţii bursiere cu contracte futures

6.1.1. Mecanismul de tranzacţionare a contractelor futures
6.1.2. Formarea preţurilor şi decontările financiare pe pieţele contractelor futures
6.1.3. Strategii futures
6.2. Tranzacţii bursiere cu contractele options
6.2.1. Mecanismul de tranzacţionare a contractelor cu opţiuni
6.2.2. Formarea preţurilor pe pieţele opţiunilor
6.2.3. Strategii cu opţiuni în hedgingul poziţiilor pe acţiuni

6.1. Tranzacţii bursiere cu contracte futures

6.1.1. Mecanismul de tranzacţionare a contractelor futures
Contractele futures sunt angajamente ferme între doua părţi de a vinde, respectiv a cumpăra
anumite valori, la un preţ prestabilit la o data viitoare. Contractele futures sunt caracterizate de forma lor
standardizată.
Contractele futures se încheie numai la bursă. Existenţa unei pieţe secundare foarte active pentru
contractele futures le face foarte atractive şi lichide. Bursele organizează grupuri de dealeri, care
comercializează activ contractele futures şi contribuie la lărgirea pieţei secundare, fapt ce asigură
posibilitatea investirilor de a cumpăra ori a vinde, în orice moment, un contract futures. Contractele
futures sunt standardizate pe toţi parametrii în afară de preţ. Preţul este format în baza negocierilor în sala
bursei. Îndeplinirea contractului futures, de obicei, este garantat de bursă şi casa de compensaţii.
Oricare dintre părţile care participă la contractul futures poate refuza executarea lui doar în cazul
acordului celeilalte părţi, dar aceasta se întâmplă foarte rar.
Cumpărătorul sau deţinătorul contractului futures are dreptul să vândă contractul pe parcursul
perioadei lui de valabilitate, fără a anunţa vânzătorul contractului futures.
Piaţa contractelor futures este mai avantajoasă decât piaţa titlurilor primare, acesta exprimându-se
prin:
 Costul tranzacţiei mai redus pe piaţa futures decât pe piaţa titlurilor primare;
 Contractele futures sunt mai lichide decât titlurile primare;
 Tranzacţiile pe piaţa contractelor futures se realizează mai repede decât pe piaţa la vedere;
 Prin vânzarea contractului futures, un investitor poate ocupa o poziţie „short”(scurtă) pe care nu
ar putea s-o obţină pe piaţa la vedere;
 Contractele futures sunt aplicate pe larg în vederea hedgingului riscului modificării preţului,
ratelor procentuale şi riecurilor valutare;
 Contractele sunt depersonalizate, adică după încheiere contractului, partea a doua pentru fiecare
participant devine casa de compensaţii.
Printre dezavantajele contractului futures pot fi menţionate: imposibilitatea livrării activului în alte
cantităţi, de altă caliate şi în alt loc, precum şi inexistenţa unui contract asupra unui activ suport necesar la
moment. Necătând la aceasta Cu toate acestea, contractele futures sunt foarte răspândite în multe ţări ale
lumii, dar, de obicei, scopul acestor tranzacţii nu este predarea primirea activului suport, ci hedgingul
poziţiilor participanţilor la tranzacţiei sau la speculaţie, jocul pe diferenţa de preţ. În practica mondială,
numai 5% de contractele încheiate se finalizează cu livrarea efectivă a activului suport, în rest prin
contravaloarea lor cash sau prin efectuarea tranzacţiilor offset (de sens contrar).
Activul suport al contractelor futures pot fi:
 Valori mobiliare de stat;
 Valute;
 Mărfuri reale;
 Indicii bursieri etc., dar în niciun caz acţiuni nominative.
Toate contractele futures se efectuează prin intermediul casei de compensaţii, care înregistrează
fiecare contract şi execută clearingul. Executarea contractului este garantată de casa de compensaţii, fapt
pentru care la încheierea contractului, nu este nevoie de verificarea stării financiare a contraagentului.
 Persoana care, cu permisiunea bursei, semnează şi vinde un contract se obligă să livreze la o dată
anumită indicată în contract un activ suport şi să primească pentru acesta o anumită sumă de bani.
Această persoană ocupă o poziţie scurtă (short).
Persoana care procură acest contract se obligă să primească acest activ suport şi să plătească pentru
el, în termenul determinat, o sumă de bani, se plasează pe poziţia lungă (long).
Din momentul înregistrării contractului, partea opusă a contactului pentru ambele persoane devine
casa de compensaţii, care, pentru vânzător, apare drept cumpărător a contractului, iar pentru cumpărător
ca vânzător a contractului. În continuare, toate decontările nu se efectuează între participanţii la contract,
ci între ei şi casa de compensare. Dacă, totuşi, participantul contractual se va expune pentru livrarea sau
primirea activului suport pentru un contract nelichidat până la data scadenţei, el trebuie să informeze
despre aceasta casa de compensaţii. În această situaţie, casa de compensaţii va selecta o persoană cu o
poziţie inversă, care, de asemenea, nu a fost închisă şi-i va comunica despre necesitatea livrării sau
primirii activului suport.
Anterior am menţionat că contractele futures sunt încheiate cu scopul de hedging sau pentru jocul la
diferenţa de curs. Încheierea contractului în general, nu implică unele cheltuieli, însă, la deschiderea
poziţiei, ambii contraagenţi sunt obligaţi să depună pe contul casei de compensaţii o sumă de bani care
poartă denumirea de marjă iniţială sau operaţională, ori contul se numeşte cont marginal. Scopul marjei
iniţiale este de asigurare a îndeplinirii obligaţiilor contractuale de către cumpărătorul şi vânzătorul
contractului futrures, precum şi de protejare a companiilor de brokeri împotriva pierderilor datorate
modificărilor de preţ ale produsului bursier şi implicit ale preţului contractului futures.
Mărimea minimală a marjei pe fiecare activ se stabileşte de către casa de compensaţii, de obicei,
10% din mărimea contractului. Această marjă permite excluderea apariţiei riscului creditor. În funcţiei de
specializarea participanţilor la negocieri pot fi stabilite diferite nivele de marjă. Spre exemplu, în SUA,
pentru hedgeri marja poate fi stabilită în intervalul 2%-4%, în timp ce brokerul care lucrează cu clientul
poate cere de la el depunerea unei marje mai ridicate. De asemenea de casa de compensaţii este stabilit şi
nivelul minimal al marjei care presupune existenţa în contul clientului a unui sold minim obligatoriu.
Marja pe piaţa contractelor futures este o garanţie contractuală.
Trebuie menţionat faptul că nivelul marjei este mai sporit cu cât dispersia preţurilor este mai mare,
deoarece este evidentă apariţia pierderilor pentru casa de compensaţii, care garantează executarea
tranzacţiei în cazul refuzului părţii contraagente.
Fiecare contract futures trebuie să aibă o lună concretă de livrare a activului suport sau luna de
finalizare a decontărilor. La fiecare bursă, toate contractele ce au la bază acelaşi activ suport formează o
serie de contracte futures.
Cele mai importante pieţe pe care se tranzacţionează contractele futures sunt:

SUA  Chicago Board of Trade (CBOT)

 Chicago Mercantile Exchange (CME)
 International Monetary Market (IMM)
Marea Britanie London International Financial Futures
Exchange (LIFFE)
Franţa Marche a Terme International de France
(MATIF)
Asia  Tokyo Stock Exchange (TSE)
 Singapore Mercantile Exchange (SIMEX)
 Hong Kong Futures Exchange (HKFE)
Tranzacţionarea unui contract Futures presupune închierea unui contract pentru deschiderea contului
în marjă. Contractul se încheie între client şi compania de broker şi cuprinde condiţiile generale de
tranzacţionare la termen a activelor financiare. Mecanismul de tranzacţionare este unul specific format
din două faze destincte:
 Iniţierea tranzacţiei sau deschiderea poziţiei futures;
 Lichidarea poziţiei futures.
 Cumpărător Vânzător
6

1 5 6 6 5 1

Firma de 4 Bursa 4 Firma de

brokeri 3
brokeri
2 2

5 5

Casa de compensaţii
7 8 7
7

Figura 6.1. Macanismul derulării tranzacţiei cu contract futures

Descrierea figurii:
1. Iniţierea tranzacţiei bursiere de către cumpărător/vânzător şi deschiderea contului în marjă la firma de
broker. Contul în marjă reflectă excedentul de valoare sau pierdere de valoare zilnică rezultată din
tranzacţiile cu contractele futures.
2. Compania de brokeri transmite ordinul brokerului din incinta bursei;
3. Brokerul execută ordinul clientului la bursă;
4. Confirmarea companiilor de brokeri privind executarea ordenului;
5. Companiile de brokeri confirmă executarea ordinelor clienţilor săi, respectiv cumpărătorului şi
vânzătorului, precum şi raportează executarea ordinelor casei de compensaţie;
6. Cumpărătorul şi vânzătorul îşi confirmă operaţiunile reciproc companiilor de brokeri;
7. Companiie de brokeri confirmă lichidarea contractelor casei de compensaţie. După cum am menţionat
antreior, lichidarea uneia dintre poziţii pe contract futures poate fi realizată prin: livrarea fizică, plata
în numerar sau compensare.
8. Casa de compensaţie (specifică lichidării prin compensare) anulează poziţia long a cumpărătorului
prin vânzare şi poziţia short de la vânzător prin cumpărare. Poziţiile se compensează şi rezultatul este
zero.
Riscurile pierderii sau profitul revin în totalitate clientului, care dispune de sumele existente în contul
în marjă.
Procesul prin care se determină profiturile/pierderile aferente pozitiilor deschise pe piaţa futures se
numeşte „marcare la piaţă”. Pentru a se întocmi o situaţie generală a tuturor conturilor de marjă din piaţa
futures, în procesul de marcare la piaţă se utilizează preţul de închidere (preţul ultimei tranzacţii) pentru
fiecare contract şi scadenţa înregistrată la sfârşitul fiecarei şedinţe de tranzacţionare pe piaţa futures.
Marcarea la piaţă se realizează în două etape:
 Casa de compensaţii stabileşte, la sfârşitul zilei de tranzacţionare, un preţ de regularizare, în baza
mediilor preţurilor la care s-au înregistrat ultimele tranzacţii din ziua respectivă, astfel
efectuându-se marcarea la piaţă de către casa de compensaţii cu membrii compensatori;
 În a doua etapă, membrii compensatori fac marcarea la piaţă în raport cu clienţii lor.
Fiecare cont în marjă este marcat la piaţă pe baza preţului de regularizare.Preţul de regularizare al
zilei curente se compară cu cel al zilei precedente. Pentru un singur contract, suma cu care se creditează
sau se debitează contul în marjă este egală cu produsul dintre unitatea de tranzacţionre a contractului şi
diferenţa dintre cele două preţuri de regularizare.
Dacă preţul de regularizare este mai mare în ziua curentă decât cel din ziua precedentă, deţinătorii pe
poziţii long primesc în contul lor aceeaşi sumă cu care se debitează contul deţinătorului de poziţie short.
Dacă preţul de regularizare scade se debitează conturile clienţilor cu poziţie long şi se crediteată conturile
celor cu poziţie shot, poziţia fiecărui titular de cont rămânând, în continuare, deschisă.
Poziţia sau pierderea reflectată de cont în marjă are caracter virtual, fiind considerată efectivă numai
la lichidarea poziţiei.
 În tabloul de mai jos, este reflectată modalitatea de efectuare a marcării la piaţă pentru vânzător şi
cumpărător în condiţiile preţului contractului futures de 1000 u.m. nivelul marjei iniţiale 10% şi nivelul
minim al marjei stabilit la 70 u.m.

Deschiderea
Ziua 2 Ziua 3 Ziua 4
poziţiei
Preţul contractului Futures 1000
(convenit din contract)
Cotarea 1020 1030 1050
Nivelul minim al marjei 70
Poziţia cumpărătorului: 100(10%) 120 130 150
Contul în marjă
Marja variabilă +20 +10 +20
Cumulativ pierdere/profit +20 +30 +50
Poziţia vânzătorului: 100(10%) 80 70 50
Contul în marjă
Marja variabilă -20 -10 -20
Cumulativ pierdere/profit -20 -30 -50

Marcarea la piaţă permite determinarea rezultatului cumulat al contractului, iar lichidarea contractului
poate avea loc când marja cumulată are un nivel maxim.

6.1.2. Formarea preţurilor şi decontările financiare pe pieţele

contractelor futures
Unul şi acelaşi activ, de regulă, are preţ diferit pe piaţa cash şi pe piaţa futures. Aceasta se datorază
faptului că, pe piaţa cash, tranzacţia se realizează instantaneu, iar pe piaţa futures se finalizează după o
perioadă de timp – de la câteva zile, luni sau chiar ani.
La rândul său, preţul contractului futures, ca şi orice alt preţ, are o bază obiectivă a costului. Preţul
poate să devieze de la cost sub influenţa cererii şi ofertei. De aceea la, modul general, modelul preţului
futures este tradiţional:

Cererea

Preţul
Costul contractului
contractului futures
futures

Oferta

Figura 6.2. Factorii ce influenţează preţul contractului futures

Pe de altă parte, preţul contractelor futures are la bază preţul titlurilor monetar-financiare ca suport
şi, de aceea, orice factor, care influenţează preţurile de pe piaţa cash va influenţa şi preţurile de pe piaţa
futures.
Preţurile de pe cele două pieţe nu se situează la acelaşi nivel. Diferenţa dintre preţul de pe piaţa
cash/spot şi cel de pe piaţa futures, cunoscută sub denumirea de basis, este unul din cele mai importante
concepte ale pieţei futures.
 Preţ pe
unitate

30

28
BASIS
26

24

22

20

Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sep

Figura 6.3. Preţul cash versus preţul contractului futures

Basis-ul se schimbă în timpul duratei de valabilitate a unui contract futures. El tinde să se îngusteze
cu cât contractul se apropie de maturitate.
Există două situaţii generate de evoluţia basis-ului:
a) când basis-ul este pozitiv, deci preţul futures este superior preţului spot, vorbim de contango/report
(figura 6.4);
b) când basis-ul este negativ, deci preţul futures este inferior preţului spot, vorbim de
backwardation/deport (figura 6.5).

Preţul futures
Preţul spot

Preţul spot Preţul futures

Figura 6.4. Contango Figura 6.5. Backwardation

Din punct de vedere economic, o piaţă de tip backwardation apare atunci când preţurile spot cresc
rapid, atingând niveluri foarte înalte, situaţie ce ilustrează un nivel al ofertei mult scăzut sub nivelul
cererii, deci o criză pe piaţă la disponibilul mărfii ce constituie activul de bază al contractului futures.
Pe lângă noţiunea de basis, participanţii la piaţa la termen utilizează şi termenul de preţ teoretic al
contractului futures.
Preţul teoretic al contractului futures poate fi determinat ca unul pentru care investitorului îi va fi tot
atât de convenabilă cumpărarea activului suport pe piaţa spot cu următoarea lui păstrare până la momentul
utilizării sau obţinerii de la acesta a venitului, pe cât cumpărarea contractului futures pe acest activ. Într-
adevăr, procurarea activului anticipat obţinerii veniturilor produse, presupune că investitorul va investi
mijloacele băneşti în acest activ şi nu va primi venit în mărimea ratei dobânzii bancare pe depozit, precum
şi va suporta unele cheltuieli privind păstrarea sau asigurarea acestuia.
Astfel, putem deduce că preţul teoretic al contractului futures este determinat de următorii factori:
 Preţul activului pe piaţa spot;
 Termenul de valabilitate al contractului futures;
 Rata dobânzii pentru depozitele bancare;
 Cheltuielile determinate de deţinerea activului etc.
Cele menţionate mai sus pot fi reprezentate în formă de schemă ca model al preţului contractului
futures:
 Factori Factori specifici:
permanenţi:
 Cheltuieli
 Preţulpe piaţa Preţul pentru
spot; contractul păstrare;
 Termenul de ui  Asigurare;
valabilitate al futures  Comisioane;
contractului;  Impozite;
 Rata medie la  Curs valutar
depozitul etc.
bancar.

Figura 6.6. Factorii ce influenţează costul contractului

Determinarea preţului teoretic al contractului futures depinde de tipul de factori care se iau în calcul,
astfel, dacă ne referim doar la factorii permanenţi, atunci:
T
Pf= Pa+ Pa  Rd  ,
360
unde:
Pf exprimă preţul contractului futures la bursă pentru activul A;
Pa – preţul de piaţă al activului A pe piaţa spot;
Rd – rata dobânzii la depozitele bancare;
T – numărul de zile până la scadenţa contractului futures sau până la închiderea lui.

Dacă activul suport aduce un anumit venit, spre exemplu, dividend pentru acţiuni sau dobândă pentru
obligaţiune, atunci acest venit se deduce din rata dobânzii la depozitele bancare, iar formula preia
următoarea formă:
T
Ca= Pa+ Pa  (Rd  Ra )  ,
360
unde Ra indică mărimea medie a dividendului pentru acţiuni sau dobânda pentru obligaţiuni.
Elementele standardizate ale contractului futures pot fi considerate angajamente uniformizate şi bine
precizate, ca un activ cu trăsături predefinite să fie livrat la un anumit moment în viitor. Contractul
specifică şi fluctuaţia minimă a preţului sau mărimea pasului (tick), care restrânge mişcarea preţului într-o
zi de tranzacţionare.
Pieţei contractelor futures îi sunt specifice regulile piţei libere, astfel, dacă cumpărătorii sunt mai
numeroşi decât vânzătorii, preţurile tind să crească şi invers.

6.1.3. Strategii futures

Cele mai frecvent întâlnite strategii pe piaţa contractelor futures pe valori mobiliare sunt:
1. cumpărarea (vânzarea) contractului futures cu o dată de livrare şi concomitent vânzarea
(cumpărarea) aceluiaşi contract, dar cu altă dată de livrare. Esenţa acestei strategii constă în
faptul că preţurile contractelor futures cu diferite date de lichidare nu se vor schimba cu acelaşi
tempou.
Spre exemplu, dacă preţul contractului în luna mai apropiată a lichidării, conform unor cauze, se
majorează mai repede, decât preţul cu lichidare în luna mai îndepărtată, atunci strategia constă în
cumpărarea contractului pentru luna mai apropiată şi vinderea lui la termenul mai îndepărtat, iar atunci
când preţul pentru luna mai apropiată se va mări mai tare, trebuie vândut contractul pe luna mai apropiată
şi procurat pe luna mai îndepărtată. În urma creşterii încasărilor pentru contractul cu luna de lichidare mai
apropiată, se vor acoperi pierderile pentru contractul cu luna de lichidare mai îndepărtată.
În tabelul de mai jos, redăm acelaşi exemplu în cifre.

Data Sensul operaţiunii

Procurarea contractului Vânzarea contractului
futures la preţ de 8700 futures la preţ de 8800
1 februarie
u.m./tit. u.m./tit
cu executarea în aprilie cu executarea în iunie
 Vânzarea contractului Procurarea contractului
futures la preţ de 8780 futures la preţ de 8850
1 martie
u.m./tit. cu executarea u.m./tit. cu executarea
în aprilie în iunie
Venit =8780-8700= Pierderi 8800-8850=
Rezultat:
80 u.m. -50 u.m.
Venitul net= 80-50=30u.m. pentru fiecare titlu.
Din tabelul de mai sus, rezultă că creşterea preţului contractului futures din aprilie a constituit 80
u.m/tit., iar pe contractul din iunie –50 u.m./tit., acesta a permis obţinerea venitului net în mărime de 30
u.m./tit. Din start, acest venit ne se pare a fi unul mizer, iar dacă mărimea contractului constituie 5000 de
titluri atunci venitul contractului este de 150000u.m.
Strategia inversă are loc dacă preţul contractului futures cu termenul mai îndepărtat de executare se
va majora mai repede decât pe contractul mai apropiat. În acest caz, este necesară cumpărea concomitentă
a unui contract cu data mai îndepărtată şi vânzarea aceluiaşi contract cu data mai apropiată.

Data Sensul operaţiunii

Vânzarea contractului Procurarea contractului
futures la preţ de 8800 futures la preţ de 8700
1 februarie
u.m./tit. cu executarea u.m/tit. cu executarea în
în aprilie iunie
Procurarea contractului Vânzarea contractului
futures la preţ de 8850 futures la preţ de 8780
1 martie
u.m./tit cu executarea în u.m/tit. cu executarea în
aprilie iunie
Pierderi 8800-8850= Venit =8780-8700=
Rezultat:
-50 u.m. 80u.m.
Sunt posibile şi variante mai sofisticate de strategii pentru dinamica respectivă de preţuri, spre
exemplu, procurarea (vânzarea) concomitentă a contractului pentru luna mai apropiată şi vînzarea
(cumpărarea) a două contracte pentru luna mijlocie şi procurarea (vânzarea) unui contract pe luna mai
îndepărtată. Această strategie este numită „strategia fluture”.
2. Procurarea (vânzarea) contractului futures la o bursă şi vinderea (procurarea) unui contract
analogic (cu acelaşi activ şi cu aceeaşi dată de lichidare) la altă bursă. Strategia dată se bazează
pe diferenţa de preţuri la diferite burse.
Spre exemplu, este observat că la bursa B, în perioada dată de timp cursul creşte mai încet decât la
bursa A. Atunci, procurând concomitent contractul futures la bursa A şi vânzându-l la bursa B, iar după o
perioadă anumită închizând aceste poziţii pe ambele burse este posibilă obţinerea venitului, după cum
urmează:
Data Sensul operaţiunii
Procurarea contractului Vânzarea contractului
1 februarie futures la preţ de 8700 futures la preţ de 8700
u.m/tit. la bursa A u.m./tit. la bursa B
Vânzarea contractului Procurarea contractului
1 martie futures la preţ de 8780 futures la preţ de 8770
u.m./tit. la bursa A u.m./tit. la bursa B
Venit =4780-4700= Pierderi 4700-4770=
Rezultat:
80u.m. -70 u.m.
Venitul net 80-70 =10 u.m/tit.
La prima vedere, este confuză necesitatea acestei strategii, ar fi suficientă procurarea la bursa A şi
apoi vinderea tot la bursa A obţinând un venit mult mai mare, acesta fiind de 80 u.m/tit, dar totul
depinde de risc. Dacă operatorul ar fi convins la 100%, atunci strategia era de prisos.
În realitate, nimeni nu poate prevedea cu precizie maximă că dinamica preţurilor va evolua conform
aşteptărilor operatorului. Dacă vom presupune că preţul a scăzut dar cu diferite mărimi la bursa A şi la
bursa B. Atunci investitorul la bursa A ar suferi pierderi. În schimb, daca el „joacă” concomitent la două
burse, atunci pierderile la bursa A se compensează parţial sau complet de veniturile de la bursa B, iar dacă
preţul la bursa B va cădea şi mai tare decât la bursa A, atunci investitorul va obţine venit.
 3. Cumpărarea (vânzarea) contractului futures pentru activul suport A şi concomitent vânzarea
(cumpărarea ) contractului futures cu activul suport B în condiţiile unei strânse legături de preţ
între activul A şi B. De obicei, acestea se referă la contractele futures cu diferite tipuri de
obligaţiuni (ex: obligaţiuni de stat şi municipale, obligaţiuni pe termen lung şi scurt etc.).
Direcţia modificării preţului pentru activele interdependente, de obicei, este una şi aceeaşi, dar,
totuşi, sfera de influenţă este diferită şi, deci, modificarea preţurilor va devia, deoarece acestea, până la
urmă, rămân a fi active diferite.
Data Sensul operaţiunii
Procurarea contractului Vinderea contractului
futures pe indicele futures pe indicele
1 februarie obligaţiunilor de stat la obligaţiunilor
preţ de 85% municipale la preţ de
90%
Vinderea contractului Procurarea contractului
1 martie futures analogic la preţ futures analogic la preţ
de 85,10% de 90,05%
Rezultat: Venit =0,10% Pierderi 0,05%
Venitul net 0,05% de la preţul contractului.

Diversitatea contractelor futures şi, în special, flexibilitatea acestora permit investitorilor nu doar
reducerea substanţială a riscului pe care îl presupune tranzacţionarea unor astfel de produse, ci, în cele
mai frcvente cazuri, chiar evitarea evitarea, bineânţeles în cadrul unor strategii bine puse la punct teoretic
şi corect aplicate în practică.

6.2. Tranzacţii bursiere cu contractele options

6.2.1. Mecanismul de tranzacţionare a contractelor cu opţiuni
Tranzacţiile cu opţiuni au apărut cu mult timp în urmă, ca urmare a necesităţii pentru astfel de
contracte. Deşi, iniţial, acestea erau nestandardizate, mecanismul derulării tranzacţiilor cu opţiuni era
analogic cu cel folosit şi azi în marile burse ale lumii.
Tranzacţiile cu opţiuni se realizează pe pieţe specializate, având structuri organizatorice distincte de
bursele care realizeaza tranzacţii cu alte tipuri de valori mobiliare.
În figura 6.7, este prezentat schematic mecanismul derulării unei tranzacţii cu opţiuni.

Cumpărătorul opţiunii Vânzătorul opţiunii

(call sau put) Bursa (call sau put)
3

2 2
1 4 5 5 4 1

4 4
Casa de
Compania de brokeri compensaţii Compania de brokeri
(cumpărător) 5 4 5 (vânzător)

Figura 6.7. Etapele derulării unei tranzacţii cu opţiuni

Descrierea figurii:
1. Iniţierea tranzacţiei bursiere de către cumpărător/vânzător şi deschiderea contului în marjă pentru
trazacţii cu opţiuni la firma de broker şi plasarea ordinului de vânzare de opţiuni de un tip call sau
put;
2. Compania de brokeri transmite ordinul la bursă, specificând opţiunea conform: sensului operaţiunii
(cumpărare sau vânzare), valabilitatea ordinului şi tipul acestuia, numărul de contracte, tipul opţiunii
(call sau put), preţul de exercitare, luna scadenţei şi activul suport.
3. Brokerul execută ordinul clientului la bursă;
4. Executarea ordinului este confirmată de Bursă către Casa de compensaţii şi firma de brokeraj, care, la
rândul său, transmite informaţia către client. Astfel, clientul ocupă o poziţie pe opţiuni:
  acoperită, dacă a cumpărat contracte call sau put;
 descoperită, dacă a vândut contracte call sau put.
5. Conform poziţiei ocupate, rezultate din încheierea tranzacţiei, clientul este obligat:
a. În caltate de cumpărător să plătească preţul opţiunii (prima);
b. În caliate de vânzător să încaseze prima care va fi utilizată drept marja iniţială şi va servi drept
garanţie a îndeplinirii obligaţiunii, în cazul în care cumpărătorul va opta pentru executarea
opţiunii. Sistemul în marjă funcţionează pe baza aceloraşi principii, ca în cazul tranzacţiilor în
marjă sau al contractelor futures.
Contractul pe opţiuni implică în sine mai multe modalităţi de lichidare a poziţiilor ocupate, acestea
fiind:
1. Închiderea poziţiei sau lichidarea opţiunii prin ocuparea de către cumpărător sau vânzător a unei
poziţii de sens opus celei ocupate anterior pentru acelaşi tip de contract până la ziua scadenţei.
Această operaţiune permite compensarea obligaţiunilor.
2. Executarea opţiunii, la scadenţă sau înainte de scadenţă pentru opţiunile de tip american. Acesta
poate fi realizată numai la iniţierea cumpărătorului, indiferent de tipul opţiunii put sau call în
condiţiile în care acesta va înregistara un rezultat pozitiv din predarea, respectiv primirea activului
suport.
3. Expirarea opţiunii. Opţiunea ajunsă la scadenţă şi neexercitată încetează să mai producă drepturi
(pentru cumpărător) şi nu mai poate genera niciun fel de obligaţiuni (pentru vânzător).
Opţiunile pot fi atractive pentru cumpărătorii care nu doresc să-şi asume riscuri foarte mari. Cu toate
acestea, tranzacţiile cu opţiuni sunt desul de scăzute, în comparaţie cu tranzacţiile înregistrate pe
contractele futures.

6.2.2. Formarea preţurilor pe pieţele opţiunilor

Anterior, am menţionat că preţul contractului pe opţiuni este reprezentat de primă, acesta fiind unica
variabilă pentru astfel de contracte şi se stabileşte în ringul bursier influenţat de factorii pieţei.
Piaţa stabileşte cert preţul opţiunii, dar, totuşi, există unele reguli de bază utilizate de operatori pentru
determinarea primei.
Pe toată durata de viaţă a opţiunii, adică până la scadenţă, valoarea sa depinde de următoarele
variabile [37]:
 preţul curent al activului de bază al opţiunii;
 preţul de exercitare al opţiunii;
 volatilitatea estimată a preţului activului de bază al opţiunii;
 timpul rămas pâna la expirarea opţiunii;
 nivelul curent al ratei dobânzii pentru creditele lipsite de risc;
Acest set de variabile determină atât valoarea opţiunilor call, cât şi ale celor put, dar nu în acelaşi
mod. În tabelul de mai jos, este prezentat schematic impactul fiecăruia dintre aceşti cinci factori asupra
valorii opţiunilor put şi call, considerând celelalte patru variabile constante.
Tabelul 6.1
Impactul factorilor asupra valorii optiunilor PUT şi CALL
Factorii Efectul de creşterii fiecarui factor asupra
determinanţi ai valorii opţiunii, ceilalţi factori fiind
valorii opţiunilor consideraţi constanţi
Prima CALL Prima PUT
Preţul curent al Creşte Descreşte
activului
Preţul de exercitare Descreşte Creşte
Volatilitatea Creşte Creşte
Timpul de pâna la Creşte Creşte
expirare
Rata dobânzii Creşte Descreşte
Sursa: [37]
La mod general, conform factorilor ce influenţează preţul opţiunilor, putem distinge două elemente
ce compun valoarea primei şi care sunt formate din:
Valoarea intrinsecă, care reprezintă diferenţa dintre preţul de exerciţiu şi preţul activului suport.
 O opţiune CALL sau PUT este:
 „în bani”(in the money), dacă valoarea intrinsecă este pozitivă;
 „la bani” sau „la paritate” (at the money), dacă valoarea intrinsecă este zero, aceasta
producânduse când preţul activului suport pe piaţă la momentul exercitării coincide cu preţul de
exercitare;
 „fără bani”(out of the money), dacă nu are valoare intrinsecă, adică diferenţa este negativă.
Valoarea extrinsecă sau valoarea în timp este diferenţa dintre preţul opţiunii şi valoarea intrinsecă,
aceasta fiind dependendă de trei parametri: timpul până la scadenţă, volatilitatea activului suport şi rata
dobânzii.
Practica existentă pe pieţele contractelor cu opţiuni, actualmente, permit evaluarea preţului
opţiunilor prin intermediul analizei tehnice şi fundamentale, însă, la prima apariţie a acestora era obscur
modul determinării preţului pentru acestea. Tocmai atunci a fost lansat primul model de evaluare a
opţiunilor, „Modelul Black-Scholes”, utilizat şi în prezent. Acest model a fost propus de Fischer Black şi
Myron Scholes în 1973, pentru care le-a fost decernat Premiul Nobel pentru Economie în 1997. Rolul
modelului este de a determina supracumpărarea sau supravinderea opţiunilor la apariţia unei noi opţiuni.
Modelul Black-Scholes invocă un şir de limite printre care:
 aplicarea modelului doar pentru opţiuni europene;
 volatilitatea stabilită(constantă) în model, care dă o valoare a opţiunii egală cu preţul;
 nu sunt luate în calcul unele plăţi sau devidende pe durata de viaţă a optiunii.
Un alt model recunoscut este „Modelul binomial”, care se bazează pe aceleaşi ipoteze, ca şi în
cazul Modelului Black-Scholes, dar ajustat pentru a evalua şi opţiuile americane, separând intervalul de
timp pina la expirarea obligaţiunii, într-o serie de paşi , construind un arbore de preturi ale activului
suport. La fiecare preţ, activul suport este considerat a merge în sus sau în jos, iar limita acestui modedel
constând în ignorarea faptului că pieţele, în cea mai mare parte a timpului, nu se mişcă. Această limită a
fost depăşită de alt model, numit „Modelul trinomial”, care ţine cont de faptul că pieţele pot sta pe loc.
Acest model ia în consideraţie şi zâmbetul volatilitaţii (volatility smile), care nu este prezent în modelele
precedente. Pentru ca modelul trinomial a mers foarte bine, a fost lansată ideea de a folosi mai multe
noduri şi, astfel, a aparut „Modelul reţelei adaptive”.
Modelul VSK (Volatilitate, Balans şi Kurtosis) este unul nou, diferit de celelalte modele. Modelele
precedente au considerat comportamentul acţiunilor ca înscriindu-se pe o distribuţie normală. Dar
distributia poate să fie diferită, şi modelul trebuie să fie ajustat pentru balans (skewness) care este o
echilibrare a mediei (media nu este în mijlocul câmpului de evenimente), şi kurtosis, care este îngroşarea
marginilor curbei distribuţiei. Modelul este Black-Scholes, dar ajustat pentru volatilitate, balans şi
kurtosis.[38]
6.2.3. Strategii cu opţiuni în hedging-ul poziţiilor pe acţiuni
Contractele pe opţiuni, în mod firesc, au determinat formarea unei varietăţi impunătoare de stategii pe
opţiuni foarte diferenţiate în funcţie de tipul opţiunii, de preţ şi de scadenţă.

Strategii cu opţiuni

Strategii Strategii Strategii

simple combinate Spread pe active
sintetice
orizontal
vertical
Spread

Spread
Cumpărarea put

Stelaj (straddle)
Cumpărarea call

Vânzarea call

Vânzarea put

Strangle

Strap

Strip

Spread „bull”
Spread „bear”
Spread „butterfly”
Spread „condor”

Figura 6.8. Diversitatea strategiilor pe opţiuni

 Strategiile simple presupun deschiderea unei singure poziţii, adică simpla cumpărare sau vânzare a
opţiunii call sau put.
Strategiile combinate implică deschiderea concomitentă a aceleiaşi poziţii pe diferite tipuri de
opţiuni, dar pe unul şi acelaşi activ suport. Adică concomitent, cumpărarea (vânzarea) opţiunii call şi
opţiunii put pe acelaşi activ suport.
Spread constă în deschiderea concomitentă a două poziţii de sens opus pe acelaşi tip de opţiuni, pe
acelaşi activ suport. Adică, concomitent, procurarea şi vânzarea opţiunii call sau put pe acelaşi activ
suport.
Strategiile sintetice implică în sine realizarea concomitentă a următoarelor operaţiuni:
1. deschiderea poziţiilor opuse pentru diferite tipuri de opţiuni, dar cu unul şi acelaşi activ.
2. deschiderea poziţiei pe piaţa activului şi pe piaţa opţiunilor pentru acelaşi activ suport.
Strategiile date, în esenţă, sunt analogice cu strategiile simple pe opţiuni.

STRATEGII SIMPLE
Strategia „cumpărarea call”
Strategia „cumpărarea call” este, practic, cea mai populară strategie. De obicei, se apelează la acestă
strategie când se anticipează o creştere a preţului activului suport, iar operatorul ocupă o poziţie acoperită
(long call). În urma evoluţiei preţului, putem determina rezultatul financiar pentru investitor, astfel:
 când Pa > PE ; R= Pa – (PE + П )
 când Pa < PE ; R= - П
unde:
Pa exprimă preţul de piaţă al activului;
PE – preţul de executare a opţiunii;
П – prima;
R – rezultatul financiar (pierdere sau câştig).
Profit

PE Câştig
0

PRIMA
punct critic

Pierdere

Figura 6.9. Reprezentarea grafică a strategiei

„Cumpărare call”
Caracteristicile de bază, specifice Strategiei „cumpărarea call”, sunt:
 Riscul maximal – limitat la mărimea primei plătite;
 Venitul maximal – este nelimitat;
 Venitului nul (Punctul critic) - preţul de exerciţiu plus prima;
 Domeniul de aplicare – câînd preţurile pe piaţă cresc.
Principalul motiv care cauzează cumpărarea opţiunii call constă în faptul, că deţinătorul call are
un potenţial nelimitat de obţinere a venitului în situaţia riscului limitat. Câştigurile de la cumpărarea call
sunt minimizate de prima achitată. De aceea, trebuie evaluate corect aşteptările privind dinamica preţului
valorilor mobiliare, care stau la baza opţiunii.

Strategia „cumpărarea put”

Cumpărarea put-ului angajează luarea unei poziţii acoperite (long put). Cumpărătorul anticipează o
scădere a preţului activului suport şi aşteaptă să câştige peste prima plătită.
Rezultatul financiar pentru investitor se determină astfel:
 când Pa > PE ; R= - П
 când Pa < PE ; R= (PE - П ) – Pa
Caracteristicile de bază specifice Strategiei „cumpărarea put” sunt:
  Riscul maximal – mărimea primei plătite;
 Venitul maximal – limitat la preţul de exercitare când preţul activului suport se apropie de
zero;
 Venitului nul (Punctul critic) - preţul de exerciţiu – prima;
 Sfera de aplicare – scăderea preţului activului suport (bearish).
Profit

Câştig PE
0

PRIMA
punct critic

Pierdere

Figura 6.10. Reprezentarea grafică a strategiei

„Cumpărare put”
Cumpărătorul poate procura put-ul pentru a obţine venit din căderea preţurilor cu riscul în mărimea
primei. Alt cumpărător al opţiunii put poate fi un investitor, care deţine activul suport care stă la baza
opţiunii şi utilizează această opţiune în calitate de hedging de la posibilele căderi alepreţului. În acest caz,
prima este plata pentru garanţia de la pierderi.
Strategia „vânzarea call”
Vânzarea call este iniţiată când preţul activului suport scade, trendul este descendent şi
vânzătorul ia poziţie în scădere (bearish). Vânzarea de call se produce în condiţiile unui risc foarte
mare pentru un câştig potenţial relativ redus. În urma evoluţiei preţului, putem determina rezultatul
financiar pentru investitor, astfel:
 când Pa > PE ; R= (PE + П ) – Pa
 când Pa < PE ; R= + П

Profit

punct critic
PRIMA
0
PE curs

Pierdere

Figura 6.11. Reprezentarea grafică a strategiei „Vânzare call”

Caracteristicile de bază specifice Strategiei „vânzare put” sunt:
 Riscul maximal – nelimitat;
 Venitul maximal – prima primită;
 Venitului nul (Punctul critic) - preţul de exercitare majorat cu prima;
 Sfera de aplicare – cînd preţurile pe piaţă scad.
Vânzarea opţiunii call implică două strategii:
 Poziţia deschisă de vânzare a call;
 Poziţia acoperită de vânzare a call.
 Poziţia deschisă de vânzare call. Vânzătorul opţiunii nu dispune de valoarea mobiliară care stă la
baza opţiunii şi mizează pe faptul că cursul nu se va modifica sau chiar se va micşora pe durata opţiunii,
atunci opţiunea nu va fi utilă cumpărătorului, care va refuza contractul, iar vânzătorul va păstra prima.
Poziţia acoperită de vânzare call. Vânzătorul posedă valoarea mobiliară care stă la baza opţiunii.
El mizează pe faptul că cursul nu se va modifica sau chiar se va micşora pe durata opţiunii, atunci
opţiunea nu va fi utilă cumpărătorului, acesta refuzând contractul, iar vânzătorul va păstra prima. Riscul
constă în aceea că, dacă cursul începe să crească, investitorul pierde venitul potenţial de la valorile
mobiliare pe care le deţine, dar, în acest caz, operatorul nu înregistrează pierderi directe.

Strategia „vânzarea put”

Vânzarea put-ului este iniţiată când preţul activului suport creşte, trendul este ascendent şi
vânzătorul adoptă o poziţie în creştere (bullish). Vânzarea de put se produce în condiţiile unui risc
calculat (limitat) pentru un câştig foarte mic. În urma evoluţiei preţului, putem determina rezultatul
financiar pentru investitor, astfel:
 când Pa > Pe ; R= + П
 când Pa < Pe ; R= Pa- (Pe - П )

Profit

punct critic
PRIMA
0
PE curs

Pierdere

Figura 6.12. Reprezentarea grafică a strategiei

„Vânzare put”
Caracteristicile de bază specifice Strategiei „vânzare call” sunt:
 Riscul maximal – mărimea primei plătite;
 Venitul maximal – preţul de execuţie – prima;
 Venitului nul (Punctul critic) - preţul de exercitare din care se deduce prima;
 Sfera de aplicare – când preţurile pe piaţă au tendinţă de creştere.
Strategia speculativă de vânzare put se bazează pe presupunerea că cursul valorilor mobiliare care
sunt activ suport ai opţiunii nu va scădea, dar va rămâne constant. Dacă speculatorul vrea să joace pe
piaţă bull şi cursul va creşte atunci „vânzarea put” nu este cea mai bună strategie, deoarece venitul
maximal al vânzătorului va fi prima primită. Vânzătorul put doreşte ca preţul să rămână constant, ca el să
obţină câştig din variabila timp a costului primei. Dacă cursul ce stă la baza opţiunii va rămâne
neschimbat, atunci variabila timp se va micşora cu o viteză mai mare şi la finele termenului opţiunii va
deveni nulă. Acesta va fi venitul vânzătorului, iar opţiunea va rămâne neexecutată.
În cazul vânzării put nu există clasificarea în poziţie descoperită sau acoperită, dacă contractul se
execută, el este obligat să le cumpere.
În tabelul 6.2., sunt sintetizate rezultatele financiare şi modul de calcul ale acestora pentru
strategiile simple pe opţiuni.
Tabelul 6.2
Calcule de bază pentru strategiile simple pe opţiuni
Tipuri de strategii când Pa > Pe când Pa < Pe
Cumpărarea call R= Pa – (Pe + П ) R= - П
Vânzarea call R= (Pe + П ) – Pa R= + П
Cumpărarea put R= - П R= (Pe - П ) – Pa
Vânzarea put R= + П R= Pa- (Pe - П )
 Din tabel, rezultă că perechile de strategii: vânzarea-cumpărarea call sau put au acelaşi rezultat în
mărime absolută, dar cu sens diferit.

STRATEGII COMBINATE
Stelajul (straddle) presupune combinarea a opţiunii CALL şi PUT pentru acelaşi activ suport, cu
aceeaşi dată şi preţ de exercitare. Investitorul ocupă o singură poziţie - lungă sau scurtă. Investitorul alege
această strategie aşteptând variaţii semnificative ale cursului valorilor mobiliare, dar nu poate determina
cu certitudine, în ce direcţie va varia cursul. Dacă presupunerile lui se vor adeveri, el va înregistra câştig.
La rândul său, vânzătorul de stelaj mizează pe stagnarea preţului la valorile mobiliare.
Atât pentru cumpărător cât şi pentru vâzătorul de straddle, bornele reprezintă pragurile de
rentabilitate (punctul critic) CALL şi PUT:
 PRput =PE-pc-pp
 PRcall =PE+pc+pp
unde:
PE exprimă preţul de exerciţiu;
pc – prima call;
pp – prima put.
Profit

Long put
Long call

PE

PR put PR call curs

Figura 6.13. Reprezentarea grafică a strategiei

„Straddle” (cumpărător)

 Când preţul de exercitare este mai mare decât cursul (PE>C): se exercită opţiunea put: se vând
titlurile la preţul de exerciţiu, se cumpără la curs şi se plăteşte suma primelor
R= N  nPE  C  P  ,

unde:
P = pp + pc;
N – numărul de contracte;
n – numărul valorilor mobiliare în contract.

 Când preţul de exercitare este mai mic decât cursul (PE<C): se exercită opţiunea call: se cumpără
titlurile la preţul de exerciţiu, se vând la curs şi se plăteşte suma primelor
R= N  nC  PE  P  , unde P= pp + pc

 Când preţul de exercitare este egal cu cursul (PE=C): strategia se abandonează; pierderea este
maximă şi este egală cu suma primelor plătite
R  N  n P  ,
unde P= pp + pc
 Vânzătorul stelajului va obţine venit când cursul valorilor mobiliare se va plasa între borne.

Profit

Short call
Short put

PR put PR call

PE curs

Figura 6.14. Reprezentarea grafică a strategiei

„Straddle” (vânzător)

 Când preţul de exercitare este mai mare decât cursul (PE>C): cumpărătorul exercită opţiunea put:
vânzătorul strategiei cumpără titlurile la preţ de exerciţiu, le vinde la curs şi încasează suma primelor

R= N  nC  PE  P  ,

unde:
P = pp + pc;
N – numărul de contracte;
n – numărul valorilor mobiliare în contract.

 Când preţul de exercitare este mai mic decât cursul (PE<C): cumpărătorul exercită opţiunea call:
vânzătorul strategiei vinde titlurile la preţ de exerciţiu, le cumpără la curs şi încasează suma primelor.

R= N  nPE  C  P  , unde P= pp + pc;

 Când preţul de exercitare este egal cu cursul (PE=C) strategia se abandonează de către cumpărător;
câştigul vânzătorului strategiei este maxim şi este egal cu suma primelor încasate.

R  N  n  P ,unde P= pp + pc

Strangle este o combinaţie dintr-o opţiune CALL la preţ de exercitare mai mare şi o opţiune PUT
la preţ de exercitare mai mic pentru acelaşi activ suport şi aceeaşi dată de scadenţă. Strangle este analogic
cu stelajul, dar diferă prin faptul că este mult mai atractiv pentru vânzătorul de Strangle, oferindu-i un
diapazon mai mare de încasare a venitului. Analoge cu strategia straddle atât pentru cumpărător cât şi
pentru vâzătorul de strangle, bornele reprezintă pragurile de rentabilitate (punctul critic) CALL şi PUT:

 PRput =PE-pc-pp
 PRcall =PE+pc+pp

unde:
PE indică preţul de exerciţiu;
pc – prima call;
pp – prima put.
 Profit

Long put Long call

PE put PE call

PR put PR call curs

Figura 6.15. Reprezentarea grafică a strategiei „Strangle” (cumpărător)

 Când preţul de exercitare put este mai mare decât curs (PEput>C). Se execută opţiunea put: se vând
titlurile la preţ de exercitare put, se cumpără titlurile la curs şi se plăteşte suma primelor;

R= N  nPEput  C  P  ,
unde:
P= pp + pc;
N – numărul de contracte;
n – numărul valorilor mobiliare în contract.

 Când cursul se situează între preţurile de exercitare put şi call (PEput <C < PEcall): contractul se
abandonează de cumpărător, pierderea fiind una maximă egală cu suma primelor plătite;

R  N  n P  ,unde P= pp + pc

 Când preţul de exercitare call este inferior cursului (PEcall<C) curs: se execută operaţiunea call, se
cumpără titlurile la preţ de exercitare call, se vând la curs şi se plăteşte suma primelor.

R= N  nC  PEcall  P  , unde P= pp + pc

Vânzătorul stelajului va obţine venit când cursul valorilor mobiliare se va plasa între borne.
Profit

PR put PR call
PE put PE call

Short put
Short call

Figura 6.16. Reprezentarea grafică a strategiei

„Strangle” (vânzător)

 Când preţul de exercitare put este mai mare decât cursul (PEput>C). Cumpărătorul strategiei exercită
opţiunea put, iar vânzătorul strategiei cumpără titlurile la preţul de exercitare put, le vinde la curs şi
încasează suma primelor;
 R= N  nC  PEput  P  ,
unde:
P = pp + pc;
N –numărul de contracte;
n – numărul valorilor mobiliare în contract.

 Când cursul se stabileşte între preţul de exercitare put şi preţul de exercitare call < curs < preţul de
exercitare call(PEput <C < PEcall): strategia se abandonează de către cumpărător, iar câştigul pentru
vânzător este unul maxim egal cu suma primelor încasate;

R  N  n  P ,unde P= pp + pc

 Când preţul de exercitare call este inferior cursului (PEcall<C), cumpărătorul strategiei exercită
opţiunea call; vânzătorul strategiei vinde titlurile la preţ de exercitare call, le cumpără la curs şi
încasează suma primelor.

R= N  nPEcall  C  P , unde P= pp + pc;

Strap este o combinaţie între două opţiuni CALL şi o opţiune PUT cu aceeaşi dată de scadenţă, iar
preţurile pot fi aceleaşi sau diferite. Pentru toate contractele, investitorul ocupă aceeaşi poziţie lungă sau
scurtă. Investitorul mizează mai mult pe o creştere a cursului, decât pe o scădere.
Analogic strategiilor anterioare atât pentru cumpărător cât şi pentru vâzătorul de strap bornele
reprezintă pragurile de rentabilitate (punctul critic) CALL şi PUT:

 PRput =PE-2pc-pp
2 pc  pp
 PRcall =PE+
2
unde:
PE exprimă preţul de exerciţiu;
pc – prima call;
pp – prima put.

Profit

Long call

PE

PR put PR call curs

Long put

Figura 6.17. Reprezentarea grafică a strategiei

„Strap” (cumpărător)

 Când preţul de exercitare este mai mare decât cursul (PE>C): se exercită opţiunea put: se vând
titlurile la preţul de exerciţiu, se cumpără la curs şi se plăteşte suma primelor
 R= N  nPE  C  P  ,
unde:
P = pp + 2pc;
N – numărul de contracte;
n – numărul valorilor mobiliare în contract.

 Când preţul de exercitare este mai mic decât cursul (PE<C): se exercită opţiunea call: se cumpără
titlurile la preţul de exerciţiu, se vând la curs şi se plăteşte suma primelor

R= N  n  2C  PE   P , unde P= pp + 2pc

 Când preţul de exercitare este egal cu cursul (PE=C): strategia se abandonează; pierderea este
maximă şi este egală cu suma primelor plătite

R  N  n P  ,unde P= pp + 2pc

Vânzătorul stelajului va obţine venit când cursul valorilor mobiliare se va plasa între borne.

Profit

Short call
Short put

PR put PE PR call curs

Figura 6.18. Reprezentarea grafică a strategiei „Strap” (vânzător)

 Când preţul de exercitare este mai mare decât cursul (PE>C): cumpărătorul exercită opţiunea put:
vânzătorul strategiei cumpără titlurile la preţ de exerciţiu, le vinde la curs şi incasează suma primelor

R= N  nC  PE  P  ,
unde:
P = pp + 2pc;
N – numărul de contracte;
n – numărul valorilor mobiliare în contract.

 Când preţul de exercitare este mai mic decît cursul (PE<C): cumpărătorul exercită opţiunea call:
vânzătorul strategiei vinde titlurile la preţ de exerciţiu, le cumpără la curs şi încasează suma primelor.

R= N  n  2PE  C   P , unde P= pp +2 pc;

 Când preţul de exercitare este egal cu cursul (PE=C), strategia, se abandonează de către cumpărător;
câştigul vânzătorului strategiei este maxim şi este egal cu suma primelor încasate.

R  N  n  P ,unde P= pp +2 pc

Strip este o combinaţie între două opţiuni PUT şi o opţiune CALL cu aceeaşi dată de lichidare şi pot
fi la acelaşi preţ sau la preţuri diferite. Pentru toate contractele, investitorul se plasează pe aceeaşi poziţie
lungă sau scurtă. Investitorul mizează mai mult pe o scădere, decât pe o creştere a cursului.
 Analogic strategiilor anterioare, atât pentru cumpărător, cât şi pentru vâzătorul de strap bornele
reprezintă pragurile de rentabilitate (punctul critic) CALL şi PUT:
pc  2 pp
 PRput =PE-
2
 PRcall =PE+pc-2pp
unde:
PE indică preţul de exerciţiu;
pc – prima call;
pp – prima put.
Profit

Long put

Long call

PE
PR put PR call curs

Figura 6.19. Reprezentarea grafică a strategiei „Strip” (cumpărător)

 Când preţul de exercitare este mai mare decât cursul (PE>C): se exercită opţiunea put: se vând
titlurile la preţul de exerciţiu, se cumpără la curs şi se plăteşte suma primelor.

R= N  n  2PE  C   P ,
unde:
P = 2pp + pc;
N – numărul de contracte;
n – numărul valorilor mobiliare în contract.

 Când preţul de exercitare este mai mic decât cursul (PE<C): se exercită opţiunea call: se cumpără
titlurile la preţul de exerciţiu, se vând la curs şi se plăteşte suma primelor.

R= N  nC  PE  P  , unde P=2pp + pc

 Când preţul de exercitare este egal cu cursul (PE=C): strategia se abandonează; pierderea este
maximă şi este egală cu suma primelor plătite.
R  N  n P  ,unde P=2pp + pc

Vânzătorul stelajului va obţine venit când cursul valorilor mobiliare se va plasa între borne.

Profit

Short put
Short call

PR put PR call

PE curs
 Figura 6.20. Reprezentarea grafică a strategiei „Strip” (vânzător)
 Când preţul de exercitare este mai mare decât cursul (PE>C): cumpărătorul exercită opţiunea put:
vânzătorul strategiei cumpără titlurile la preţ de exerciţiu, le vinde la curs şi încasează suma primelor.

R= N  n  2C  PE  P

unde:
P = 2pp + pc;
N – numărul de contracte;
n – numărul valorilor mobiliare în contract.

 Când preţul de exercitare este mai mic decât cursul (PE<C): cumpărătorul exercită opţiunea call:
vânzătorul strategiei vinde titlurile la preţ de exerciţiu, le cumpără la curs şi încasează suma primelor.

R= N  nPE  C  P  ,

 Când preţul de exercitare este egal cu cursul (PE=C), strategia se abandonează de către cumpărător;
câştigul vânzătorului strategiei este maxim şi este egal cu suma primelor încasate.

R  N  n  P ,unde P=2pp + pc

Tranzacţionarea instrumentelor derivate poate să nu fie benefică pentru toţi investitorii, deoarece se
pot pierde sume substanţiale de bani în perioade foarte scurte de timp. Este cunoscut faptul implicării unui
grad ridicat de risc la tranzacţionarea instrumentelor derivate care provoacă pierderi, suma cărora este,
practic, nelimitată, putând depăşi depozitul iniţial plasat în contul de tranzacţionare. Acest fapt se
datorează, în principal, efectului de levier care permite, prin intermediul unei sume mici de bani, accesul
la active suport cu valoare de câteva ori mai mare.