Sunteți pe pagina 1din 16

Juverdeanu Ionela

Nucu Andreea
Luciu (cas.Vieru) Mioara
1. Date relevante ale cunoașterii în domeniu și motivația temei
Gottfried Fischer si Peter Reidesser afirmau că: După cum diferite sisteme somatice ale
omului pot fi depășite în ceea ce privește capacitatea lor de rezistență, la fel și sistemul nostru
sufletesc poate fi depășit în capacitățile sale de apărare prin atingeri punctuale sau de durată
și în final poate fi traumatizat/rănit. (Gottfried Fischer&Peter Reidesser, Tratat de
Psihotraumatologie, pag 19, Editura Trei.)
Maltratarea copilului este o problemă majoră de sănătate publică, asociată cu afectarea
copilăriei, adolescenței și extinderea pe tot parcursul vieții. În mod specific, maltratarea
copilului include abuz fizic, abuz sexual, abuz emoțional, neglijență și expunere la violența
domestică. Se estimează că în fiecare an milioane de copii sunt abuzați și neglijați în întreaga
lume.
Evenimentul traumatizant te transformă într-un alt tu, obsedat de cunoaștere și împăcare
cu tine însuți. Copilăria este universal sacru, o lume de poveste, care însă este greu încercată
de imperfecțiunile numite traume. Cumulul de emoții pozitive și negative îl însoțesc pe copil
pe drumul vieții, îl răpun cu fiecare moment traumatic, iar echilibrul dispare, lăsând în urma
sa, un inadaptat.
Dezechilibrul resimțit are consecințe nefaste în toate ariile vieții. Dovezile empirice
susțin această afirmație: maltratarea în copilărie este asociată cu un risc crescut de
internalizare a problemelor, cum ar fi depresia și anxietatea și externalizarea problemelor,
inclusiv agresivitatea, delincvența și comportamentul antisocial. Din fericire, nu toți copiii
maltratați întâmpină consecințe negative legate de această traumă din copilărie, ceea ce face
să pară că unii copii sunt mai rezilienți.
Transmiterea trangeneratională a violenței sugerează faptul că violența, la fel ca toate
elementele ce alcătuiesc ființa umană și mediul său înconjurător își continuă cursul afectând
generații întregi. Ruperea acestui cerc vicios presupune o restructurare a întregului aparat
cognitiv și însușirea unor noi modele cognitive și comportamentale menite să vindece rănile
trecutului în perspectiva unui nou început adaptativ, din punct de vedere social.
Relațiile cu părinții au fost studiate deoarece sunt importante în încurajarea rezilienței.
Într-un studiu realizat în rândul tinerilor cu vârsta cuprinsă între 9 și 15 ani, rezultatele au
arătat că sensibilitatea parentală a îmbunătățit prezicerea rezilienței emoționale a copiilor.
Comportamentul parental al ambilor părinți a fost văzut ca având contribuții unice la
funcționarea emoțională a copiilor. (Boughton & Lumley, 2011).
În România, în 2016 au fost raportate peste 14.000 de abuzuri asupra copiilor, cu 1.000
mai multe decât în 2015. În fiecare an, numărul creşte cu 7 la sută, ajungându-se în 2017 la
peste 15.000 de abuzuri semnalate.
Potrivit studiului sociologic la nivel naţional "Abuzul şi neglijarea copiilor", realizat de
"Salvaţi Copiii", 38% din părinţi recunosc abuzul fizic asupra copiilor în familie, 63% spun că
sunt bătuţi acasă de părinţi, 20% din părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie a
copilului, iar 18% din copii spun că au fost bătuţi acasă cu băţul sau cu nuiaua, 13% cu
cureaua, 8% cu lingura de lemn. Prin comparaţie, doar 1% din părinţi recunosc că şi-au bătut
copilul folosind un obiect. În ceea ce priveşte vârstele la care sunt agresaţi cel mai mult copiii,
este vorba de minorii cu vârste cuprinse între 3-6 ani şi cei cu vârste cuprinse între 10-13 ani..
Din punct de vedere științific ne interesează cu precădere să înțelegem procesul prin
care un sistem se reorganizează în vederea funcționării optime în contextul unor schimbări
impuse din exterior sau din interior (Carpenter & Brock, 2008). Pentru o mai bună
conceptualizare a termenului, vom analiza maniera în care acesta este definit în științele
exacte. O astfel de abordare facilitează înțelegerea mecanismului definit ca reziliență.
 Domeniul Ingineriei
Atunci când asupra unui corp elastic se aplică o forță, el își modifică forma în funcție de
greutatea cu care interacționează. Odată ce forța încetează să mai acționeze asupra sa, cel mai
probabil materialul revine la forma inițială (Bodin & Wiman, 2004). La fel, o persoană este
caracterizată ca fiind rezilientă dacă, în condiții de schimbare, dovedește capacitatea de a-și
regăsi rapid echilibrul emoțional.
 Domeniul Economiei
În economie, starea de echilibru este definită în raport cu sisteme dinamice. Starea de
echilibru se redefinește constant, în raport cu schimbările prin care trece sistemul. Schimbările
prin care trece o persoană de-a lungul existenței presupun modificări esențiale, astfel încât
putem spune despre o persoană că se află în cotinuă dezvoltare, pentru fiecare moment,
nivelul de echilibru fiind definit în mod distinct.
Din punct de vedere practic, ne interesează cu precădere să dezvoltăm noi metode
terapeutice ce ne ajută în educarea și menținerea acesteia pe tot parcursul vieții. Înțelegerea
modului în care trauma își pune amprenta asupra personalității copilului joacă un rol crucial în
determinarea posibilității de recuperare a echilibrului intern.
Oamenii de știință nu au încetat în a-și pune întrebări referitoare la fațetele ascunse ale
conceptului de reziliență și ale modului în care acționează pentru a restabili echilibrul intern al
celui traumatizat.
De ce sunt cei mai mulți oameni capabili să facă față atât de bine?
Care sunt mecanismele naturale care permit majoritatea oamenilor să
facă față cu succes adversității?
Ce fac și cum se descurcă?
Trebuie să ne concentrăm atenția asupra datelor empirice pentru a determina exact ce
înțelegem prin reziliență și pentru a o măsura în mod fiabil. Aceasta necesită timp și multă
cercetare.
În cele din urmă, pentru a înțelege funcționarea socială a copiilor, trebuie să înțelegem
nu numai experiențele sociale ale copilului, ci și interpretările lor despre aceste experiențe

2. Suportul teoretic al cercetării


„Nu îmi mai este teamă de furtuni, pentru că am învățat să îmi conduc nava.” Louise
May Alcott
Oamenii se confruntă în mod obișnuit cu o varietate de dificultăți și provocări pe tot
parcursul vieții lor, acestea variind de la greutățile zilnice până la evenimentele majore ale
vieții. Bonanno și Mancini (2008) au remarcat că majoritatea persoanelor suferă cel puțin un
eveniment potențial traumatic în timpul vieții lor. Termenul "potențial" este important
deoarece atrage atenția asupra diferențelor dintre modul în care oamenii reacționează la
evenimentele de viață și dacă trauma survine ca un rezultat al acestora.
Reziliența emoțională este "procesul de, capacitatea, sau rezultatul unei adaptări reușite,
în ciuda provocării sau a circumstanțelor amenințătoare. "(Masten, Best, & Garmezy, 1991, p.
426). Reziliența se poate schimba în timp ca funcție a dezvoltării și a interacțiunii cu mediul
(Kim-Cohen & Turkewitz, 2012). De exemplu, un grad ridicat de îngrijire și protecție maternă
poate duce la îmbunătățirea rezilienței în timpul copilariei, dar poate interfera cu
individualizarea în timpul adolescenței sau a tinereții.
Este un concept interactiv (Rutter, 1987) nu este măsurat direct, ci este dedus din cele
două componente cheie ale definiției sale: expunerea la adversitate și dovezi de "bună"
funcționare (Luthar et al., 2000). Reziliența este dinamică și interactivă, în sensul că este un
proces stimulat de prezență adversității, mai degrabă decât de echilibrul dintre factorii de risc
si cei protectivi. (Rutter, 2012).
A fi rezilient nu înseamnă că o persoană este invulnerabilă la stres, ci mai degrabă că
poate să se întoarcă, să se descurce și să-și revină constructiv spre sănătate "normală" în
câțiva ani (Luthar, 1993). Studiile asupra rezilienței sugerează că în mod constant 50-70%
dintre copiii aflați în condiții nefavorabile, în general, devin rezilienți (Benard, 2004; Rhodes
& Brown, 1991; Vigil, 1990; Werner & Smith, 2001).
Prezența unui adult care în comunitate, în casă sau în școală (Luthar & Zelano, 2003;
Werner & Smith, 2001) a structurat oportunități de participare la activități semnificative care
îmbunătățesc leadershipul, simțul responsabilității și luarea deciziilor, precum și așteptările
ridicate de la părinți sau alți adulți s-au dovedit a îmbunătăți sănătatea mintală a tuturor
copiilor. Un studiu a sugerat că victimele abuzului aveau cel mai puțin probabilitatea de a fi
reziliente din punct de vedere emotional la toate cele trei testări, fiind urmate de martorii
violenței (62%). Printre victim abuzului, de exemplu, sprijinul familial părea să stabilizeze
reziliența emoțională, și nu să o îmbunătățească, după cum s-a sugerat anterior (Hammack et
al., 2004; Ozer & Weinstein, 2004). Aceasta implică faptul că sprijinul din partea familiei are
efecte puternice și stabile asupra bunăstării emoționale chiar și pentru victimele abuzului.

Din punct de vedere temporal distingem între:


 rezilienţă prospectivă – se referă la dezvoltarea capacităţilor necesare rezistenţei
în faţa viitoarelor adversități,
 rezilienţă concurentă – vizează rezistenţa în faţa adversităţii prezente,
 rezilienţă retrospectivă - se referă la redobândirea echilibrului în urma expunerii
la o situaţie ameninţătoare (Hill, Stafford, Seaman, Ross şi Daniel 2007).
Conceptualizarea procesului de reziliență sugerează că efectele factorilor de protecție și
de promovare vor varia contextual (de la situație la situație) și temporar (pe parcursul unei
situații și pe parcursul vieții unui individ). Astfel, în timp ce un individ poate reacționa pozitiv
la adversitate într-un moment al vieții sale, aceasta nu înseamnă că persoana va reacționa în
același mod la factorii de stres în alte momente din viața lui. După cum a observat Rutter
(1981): "dacă circumstanțele se schimbă, reziliența se modifică".
Barankin şi Khanlou (2007) susţin o clasificare în trei niveluri a factorilor care dezvoltă
rezilienţa:
(1) factori individuali – se referă la abilităţile sociale, tipare de gândire, emoţii,
temperament, particularităţi ale învăţării, conceptul de sine, sau caracter,
(2) factori familiali – se referă la factori cum ar fi tipurile de ataşament, susţinerea
familiei, stilurile educaţionale parentale, stilul de comunicare, relaţia diadică,
(3) factori sociali şi de mediu – se referă la acei factori care se bazează pe concepte cum
ar fi, justiție socială, respect reciproc, dreptate sau egalitate şi se manifestă în practici, politici
sau legi.

Teorii ale rezilienței


O teorie frecvent menționată în literatura de specialitate este cea a lui Richardson
numită metateoria rezilienței și a elasticității.
Richardson (2002) proposed that resilience is “the process of coping with stressors,
adversity, change or opportunity in a manner that results in the identification, fortification,
and enrichment of resilient qualities or protective factors.
Ca parte a dezvoltării teoriei sale, Richardson (2002) a sugerat că istoria cercetării de
rezistență poate fi clasificată în trei sub-zone, pe care le-a descris ca "valuri".
Primul val de cercetare a fost urmărirea de către cercetători a
identificării calităților (adică, factorii de protecție) ale persoanelor care reacționează
pozitiv la condițiile dificile din viața lor.
Cel de-al doilea val de cercetare a examinat rezistența în contextul
combaterii stresorilor, adversității, schimbării sau oportunității.
Cel de-al treilea val de cercetare a explorat identificarea forțelor
motivaționale din cadrul indivizilor și grupurilor care le conduc către auto-actualizare
în viața lor.

În metateoria sa, Richardson afirmă faptul că procesul de reziliență începe cu o stare de


homeostazie biopsihospirituală sau o zonă de confort în care o persoană se află în echilibru
fizic, mental și spiritual. Întreruperea acestei stări homeostatice survine dacă un individ are
resurse insuficiente (adică, factori de protecție) drept amortizoare împotriva stresorilor, a
adversităților sau a evenimentelor de viață. În timp, o persoană care a suferit o întrerupere a
stării de echilibru își va ajusta și va începe procesul de reintegrare. Acest proces duce la unul
din cele patru rezultate:
 reintegrarea elastică (în cazul în care perturbarea conduce la obținerea unor
factori suplimentari de protecție și la un nivel mai ridicat de homeostazie);
 reintegrarea homeostatică (în cazul în care perturbarea conduce la persoanele
care rămân în zonele lor de confort, într-un efort de a "depăși doar"
întreruperile);
 reintegrarea cu pierdere (în cazul în care întreruperea duce la pierderea
factorilor de protecție și la un nivel mai scăzut al homeostaziei);
 reintegrarea disfuncțională (în cazul în care perturbarea conduce la persoanele
care recurg la comportamente distructive, cum ar fi abuzul de substanțe).

Relația mamă-copil și întreruperea cercului vicios al violenței


Ipoteza cercului vicios al violenței postulează faptul că acei copii care se confruntă cu
abuz și maltratare au mai multe șanse de a experimenta și de a săvârși violența pe parcursul
vieții.
Teoria învățării sociale indică faptul că copiii învață să devină făptași și / sau victime
ale violenței prin expunerea la expresiile de violență ale părinților lor.
Teoria atașamentului a lui John Bowlby subliniază importanța unei legături sigure și de
încredere între mamă și copil în ceea ce privește dezvoltarea și bunăstarea acestuia. John
Bolwby sugerează că "Ceea ce se crede a fi esențial pentru sănătatea mintală este că copilul
trebuie să aibă o relație caldă, intimă și continuă cu mama lui ... Perioada lungă de copilarie
neputincioasă a speciei umane atrage riscuri serioase, deci este de o importanță crucială
pentru supraviețuire, ca copilul și mama lui să devină atașați.
O diferență între mame și tați a fost stabilită și într-un studiu longitudinal privind copiii
întâi-născuți care trăiesc în familia tradițională mamă-copil (Steele & Steele, 2005). Datele
cercetătorilor au sugerat că atunci când înțeleg și rezolvă conflictele emoționale interioare,
acești copii sunt puternic influențați de relația lor cu mama.
Rezultatele studiilor longitudinale privind reziliența la copii maltratați indică faptul că
aproximativ 10% -20% dintre copiii maltratați manifestă reziliență.
Într-un studiu realizat de Widom (1989a), s-a constatat că apariția abuzului sau a
neglijării crește riscul de delincvență și de comportament criminal; dar 74% dintre subiecții
abuzați sau neglijați nu au avut infracțiuni juvenile și 89% nu au fost arestati pentru fapte
violente.
Pentru a deveni adulți competenți și productivi, copiii trebuie să învețe să-și
reglementeze emoțiile și comportamentul, să formeze un sentiment coerent și pozitiv de sine,
să-și formeze și să mențină relațiile cu ceilalți oameni. Dovezile substanțiale indică faptul că
părinții consecvenți, responsabili contribuie la capacitatea copiilor de a-și stăpâni aceste
sarcini de dezvoltare (Lord, Eccles, & McCarthy, 1994; Raver, 1996). Cu toate acestea, în
familiile maltratante, îngrijirea părintească nu satisface nevoile de bază ale copiilor pentru
susținerea și protecția fizică, securitatea emoțională și interacțiunea socială.
Părinții sunt o verigă importantă în procesul de vindecare, și aceasta din doua motive: în
primul rând, legîturile emotionale, cele de atasament, sunt atât de importante pentru evoluția
sănătoasă a copilului, încât orice eveniment de natura să afecteze încrederea copilului în
părinții săi și sentimentul său de sigurantă, protectie si acceptare neconditionata, trebuie
abordat cu prioritate; în al doilea rand, dacă ne referim la traume in familie, parintii pot fi, ei
înșiși, fie purtatori de consecințe ale traumelor personale, fie parte a procesului traumatic,
ceea ce face, de asemenea, necesara prinderea lor in demersul terapeutic.
Exista sansa ca un parinte traumatizat sa isi aduca propria suferinta in relatia cu copilul,
sa isi educe copilul prin prisma unor convingeri si comportamente deformate de propria
experienta tramatica – ceea ce nu face decat sa afecteze dezvoltarea sanatoasa si armonioasa a
copiilor.
"Nu pot fi un facilitator al comunicării și să le spun oamenilor cum ar fi, daca ar face
acest lucru și face acest lucru, pentru că tot ce am încercat a fost un eșec. . . Sunt persoana
greșită pentru a da sfaturi. "
Exista insa si parinti care, in ciuda experientei personale traumatice, au depus eforturi in
a intelege ce li s-a intamplat, cum i-a afectat respectiva experienta, ce trebuie schimbat si
vindecat, astfel incat sa reinvete sa construiasca relatii pozitive si echilibrate cu lumea,
inclusiv cu copiii lor.
Vreau să vorbesc despre acele lucruri, pentru că nu vreau să se transforme, știi, în
abuzator și să rănească pe cineva. Verbal, fizic, mental, social, nimic din toate astea. Eu nu
vreau să se întâmple asta. Și nu vreau să le transmită copiilor lor.
Un studiu american a ajuns la concluzia că tinerii din medii cu risc ridicat de
infracționalitate aveau șanse de cinci ori mai mari de a reuși în viață dacă părinții lor îi
implicau în activități realizate în casă și în activități de gestionare a unor situații din exterior
(Furstenberg 1999).

Problema de cercetare
Studiul de față își propune să răspundă la o serie de întrebări. Prima se referă la perspectiva
pe care o au mamele despre experințele traumatice din copilărie și cele prezente atât ale lor
cât și ale copiilor. Care sunt strategiile pe care le adoptă pentru a avea copii rezilienți?

Ipotezele cercetării și variabilele cercetării


Ipotezele
1. Copiii maltratați vor prezenta niveluri scăzute de rezilientă pe parcursul celor 5
ani comparativ cu colegii lor care nu sunt maltratați.
2. Comunicarea deschisă despre traumă a mamelor cu copiii va îmbunătăți
adaptarea lor comparativ cu copiii ai căror mame nu vor discuta despre acest
subiect.

Metodă
a. Participanți
La studiu vor participa 321 de copii înregistrați în bazele de date ale Direcției Generale
de Asistență Socială și Protecția Copilului, cât și copii care nu sunt înregistrați cu antecedente
traumatologice. Copii au vârste cuprinse între 9 și 14 ani. Eșantionul curpinde 187 de copii
abuzați și 134 de copii fără istoric de trauma.
Ne-am axat atenția pe cei cu un statut social scăzut deoarece ei prezintă premisele
pentru o slabă adaptare în urma traumei, fiind categoria ce prezintă și o comunicare deficitară
părinte-copil.
Copiii și părinții au fost recrutați cu ajutorul bazelor de date ale Serviciilor Sociale care
au oferit suficiente informații necesare studiului.
Pe baza arhivelor și a informațiilor oferite de Serviciile sociale, copii au putut fi
clasificați în funcție de traumele suferite: 76 de copii au fost incluși în categoria abuz fizic, 10
în categoria abuz sexual, 50 în categoria neglijare, 24 în categoria martor al violenței.
Din cei 321 de participanți, 17 părinți au refuzat categoric participarea lor cât și a
copiilor, 15 dintre aceștia erau copii înregistrați ca având traume, ceilalți 2 plasându-se în
eșantionul fără traume.
În momentul primei testări, copii abuzați și cei fara istoric de traumă erau similari în
ceea ce privește vârsta și caracteristicile demografice. Toți copiii recrutați aparțin aceleeași
școli.
Participarea subiecților s-a realizat apoi pe bază de voluntariat.
b. Variabilele

VD-reziliența
VI 1- relatia mama-copil
VI 2 – abuz - prezent
- absent

Metode statistice
Regresia lineară multiplă - Scopul regresiei multiple este de a evidenţia relaţia dintre o
variabilă dependentă şi o mulţime de variabile independente. Prin utilizarea regresiei multiple
se încearcă, adesea, obţinerea răspunsului la una dintre întrebările: “care este cea mai bună
predicţie pentru …?”, “cine este cel mai bun predictor pentru …?” .
Acesta este un cvasi-experiment deoarece nu manipulăm variabilele ci observăm
manifestarea lor.

Instrumentele și procedeul

Părinții vor semna consimțământul prin care își dau acordul pentru participarea lor și a
copiilor la studiu.
În fiecare an atât părinții, cât și copii vor completa o serie de chestionare menite să
releve relația acestora, dar și modul în care aceasta influențează adaptarea copilului în
societate. Chestionarele vor fi administrate în fiecare an de către 6 consilieri specializați.
Aceștia vor petrece o săptămână în compania copiilor fiindu-le suplinitori.
La primele două testări au participat toți copii selectați și părinții lor.
La a treia testare, 10 copii s-au mutat, neputându-se lua legătura cu ei, alți 15 au
renunțat la școală, iar 32 dintre părinți nu și-au mai dat acordul pentru participarea copiilor lor
la studiu.
La ultima testare au rămas un număr de 246 copii și părinții lor.

Instrumentele folosite au fost următoarele:


1. Arhivele privind tipul de traumă suferită de copii înregistrate de Direcția
Generală de Asistență Socială și Protecția copilului.
2. Child Behavior Checklist sau Lista de verficare a comportamentului copilului
a fost dezvoltat de Thomas M. Achenbach.
Răspunsurile sunt înregistrate pe o scară Likert:
0 = Nu este adevărat,
1 = Oarecum sau uneori Adevărat,
2 = Foarte adevărat sau Adesea adevărat.
Lista de verificare a comportamentului copilului există în două versiuni diferite, în
funcție de vârsta copilului la care se face referire.
Preşcolar
 Pentru versiunea preșcolară a CBCL (CBCL / 1½-5), părinții sau alții care
interacționează cu copilul în contexte regulate evaluează comportamentul copilului.
Respondenții evaluează comportamentul copilului pe o scară de 3 puncte (nu este
adevărat, oarecum sau uneori adevărat și este foarte adevărat sau adesea adevărat) și
sunt instruiți să evalueze comportamentul așa cum se întâmplă acum sau în ultimele
două luni. Această delimitare diferă de instrucțiunile privind alte versiuni vârstnice,
datorită faptului că evoluția rapidă și schimbările de comportament în intervalul de
vârstă preșcolară sunt frecvente. Lista de verificare preșcolară conține 100 de întrebări.

Şcoalari
 La fel ca și în versiunea preșcolară, versiunea pentru vârstă școlară a CBCL (CBCL /
6-18) instruiește un respondent care cunoaște bine copilul (de obicei, un părinte sau un
alt îngrijitor apropiat) să raporteze problemele copilului. Sunt disponibile măsuri
alternative pentru cadrele didactice (formularul de raport al profesorului) și copilul
(raportul de sine tinerilor pentru tinerii cu vârsta cuprinsă între 11 și 18 ani). Lista de
verificare pentru vârsta școlară conține 118 întrebări.
 Cele opt scale bazate pe date empirice sunt:
 Comportament agresiv
 Nerăbdător / Deprimat
 Probleme de atenție
 Încalcă regulile
 Probleme somatice
 Probleme sociale
 Probleme de gândire
 Retras / Deprimat.
Scorurile standard sunt scalate astfel încât 50 este media pentru vârsta și sexul
tineretului, cu o deviație standard de 10 puncte. Scorurile mai mari indică probleme
mai mari. Pentru fiecare sindrom, scala de internalizare și externalizare și scorul total,
scorurile pot fi interpretate ca fiind incluse în comportamentul normal, limitativ sau
clinic. Orice scor care scade sub percentila 93 este considerat normal, scorurile dintre
percentila 93-97 sunt la limită clinice și orice scor peste percentila 97 se încadrează în
intervalul clinic.
3. The Child and Youth Resilience Measure – 28- Chestionarul de măsurare a
rezilienței la copii și adolescenți.
CYRM-28 este un chestionar care explorează resursele (individuale, relaționale,
comunale și culturale) care pot susține reziliența tinerilor cu vârste cuprinse între 9 și 23 de
ani. Măsura a fost concepută ca parte a programului Proiectul de Reziliență Internațională,
care a fost realizat de Centrul de Cercetare pentru Reziliență în colaborarea cu 14 comunități
din 11 țări din întreaga lume.
Scorurile de reziliență pentru fiecare participant vă pot spune ce resurse individuale,
relaționale și contextuale îl înconjoară. De exemplu, dacă participantul înregistrează o rată de
îngrijire fizică de 4,3, dar numai 2,1 pe îngrijire psihologică, aceasta poate indica faptul că
primește hrana și supraveghere, dar nu se simte în legătură sau în siguranță atunci când este cu
membrii familiei.
4. Chestionarul de clasificare a stilului de atașament (Finzi et al., 1996; Finzi și
colab., 2000). Acest chestionar este o adaptare pentru copii a versiunii evreiești
(Mikulincer et al., 1990) a chestionarului Hazan și Shaver (1987) pentru clasificarea
stilurilor de atașament la adulți. Chestionarul conține 15 itemi, împărțiți în trei factori:
securizant (de exemplu, "Eu de obicei cred că ceilalți care sunt apropiați de mine nu mă
vor părăsi"), anxios / ambivalent (de exemplu, teama ca nimeni nu ma iubeste cu
adevarat "), si evitant (de exemplu," ma simt incomod si ma deranjeaza cand cineva
încearcă să se apropie prea mult de mine "). Copiilor le-a fost cerut să citească fiecare
articol și să evalueze măsura în care elementul il descrie pe o scară de 5 puncte, cu
scoruri cuprinse între 1 (deloc) și 5 (foarte mult).
5. Student–teacher relationship scale (STRS) (Pianta & Steinberg, 1992) Scala
relației student-profesor (STRS)
STRS (Pianta & Steinberg, 1992) este un instrument alcătuit din 30 de itemi care evaluează
calitatea relației dintre copil și profesor, raportată din perspectiva profesorului. Elementele
sunt evaluate pe o scară în 5 trepte reprezentând modul în care fiecare item este aplicabil
pentru un anumit copil. Subscalele pentru acest instrument includ comunicare caldă,
dificultăți de comunicar, conflicte, dependență, închis/ problematic.

Discuții
Percepția mamelor asupra comunicării cu copilul despre propria traumă și cea pe
care o suferă copilul și ruperea cercului vicios al violenței.
În procesul de integrare a copilului în lumea socială, părinții îi creează copilului un set
de valori cu care acesta va interacționa ulterior. Un părinte la rândul său își va implementa
setul de valori primit de la părinții săi. Așa cum sugerează și teoria trangenerațională a
violenței, comportamentul antisocial al părinților îi va spori copilului șanșele de a săvârși
același tipar de comportament. În acest demers, pot interveni părinții care doresc să rupă acest
cerc vicios al violenței și să se vindece împreună cu copilul de această trauma. 89% dintre
mamele prezente la studiu au avut în copilărie un tată abuziv, 7% dintre acestea au recunoscut
existența abuzului sexual în copilărie, iar 15% dintre acestea au fost martore ale violenței.
Mamele cu mai puține simptome depresive și traumatice sunt mai capabile să mențină
atașamentul pozitiv și cald al copilului și interacțiunile, care pot sprijini stăpânirea sarcinilor
de dezvoltare cum ar fi reglementarea emoțiilor și abilitățile prosocialiste (Howell et al.,
2010).
În ceea ce privește comunicarea deschisă a traumelor, doar 12% consideră că această
strategie poate îmbunătății calitatea vieții copilului. Acest rezultat sugerează faptul că mamele
au nevoie și ele de un tratament specializat înainte a de putea comunica cu copii lor. Pentru a
rupe cercul vicios al violenței, mamele afirmă că încearcă să îndepărteze copilul de agresor
sau factori perturbatori, discută cu aceștia despre ceea ce se întâmplă .
Jaffe, Wolfe și Wilson (1990) au indicat că în 80% din comportamentele agresive asupra
femeii se întâmplă în fața copiilor. Jaffe și colab. (1987) a indicat în continuare că 75% dintre
bărbații care își abuzează soțiile au fost martori ai violenței dintre părinții lor.
Trauma reduce capacitatea unui copil de a-și reprezenta și înțelege propriile emoții și
comportamente, cât și pe ale altora, reduce capacitatea sa de a face față primejdiei,
conflictului și eșecului social. Cu toate acestea, dacă un copil maltratat poate avea legătură cu
o figură receptivă în afara situației traumatice, el sau ea ar putea să-și dezvolte capacitatea de
a gestiona relațiile mentale cu precizie și înțelegere sporită, fără denaturare, auto-vină și
imagine de sine negativă.
Reziliența copiilor
Rezultatele studiului confirmă ipoteza conform căreia copiii maltratați vor prezenta
nivele scăzute de adaptare compartiv cu copiii care nu sunt maltratați. Copiii maltratați pe
baza înregistrărilor făcute de consilieri prezentau rezultate școlare mai modeste și erau mult
mai retrași atât în relația cu colegii, cât și cu ei. Aceste rezultate au reieșit și din analiza
răspunsurilor oferite la Chestionarul de măsurare a rezilienței la copii și adolescenți. Pe
parcursul celor 5 ani de studiu, doar 3% dintre copiii maltratați au prezentat o schimbare
semnificativă pozitivă în ceea ce privește adaptarea. 18% dintre copiii maltratați au prezentat
un declin pe parcursul celor 5 ani, între anii 3 și 4, înregistrându-se un nivel foarte scăzut de
reziliență.
Asocierea dintre abuzul fizic și comportamentul agresiv în acest studiu este în
concordanță cu studiile anterioare care au constatat niveluri ridicate de agresiune printre
victimele maltratării, inclusiv abuzul fizic. Cu alte cuvinte, indivizii rezilienți cred că au
control a vieții lor și a puterii de a depăși evenimentele stresante.
Din punct de vedere teoretic, cunoașterea și înțelegerea rolului crucial al părinților
constituie un pas important spre cucerirea modului prosocial de adaptare și anume reziliența.
Realizarea unor strategii eficiente de comunicare cu copilul traumatizat și înțelegerea tiparului
de gândire specific fiecărui tip de abuz suferit poate distruge cercul vicios al violenței și îl
poate pe plasa pe copilul devenit adolescent și apoi adult pe axa comportamentală normală.
Studiile oferă posibilitatea aflării principalelor motive care constau în depășirea cu succes a
traumelor și implementarea unui program menit să salveze copii din ghearele monstrului
numit indiferență.
Implicația practică- "Cum scapă acești oameni de ciclul violenței?
Pentru a preveni transmiterea intergenerațională a violenței, poate fi mai important
pentru familii să le ajutăm să găsească surse externe de sprijin pentru copii, mai degrabă decât
să se concentrăm eforturile pe schimbarea caracteristicile interne ale acestora.
Una dintre limitele studiului o reprezintă lipsa supravegherii în mediul privat.
Urmărirea și depistarea modului în care se comportă într-un mediu privat sporește acuratețea
informațiilor și a datelor.
O a doua limită este pierderea subiecților care făceau parte din categoria copii
traumatizați. Această limită este specifică însă studiilor longitudinale. Subiecții pierduți, pot
schimba rezultatele studiului.
Concluzie
Persoanele reziliente tind să se adreseze altora pentru a găsi căldura și îngrijirea pe care
nu o primesc de la familia lor și în acest sens, ei găsesc un model sănătos pe care îl urmează
în afara familiei. Ei pot găsi astfel de locuri inclusiv la școală, poate de la un profesor sau de
la un consilier; la biserică; și de la vecini, colegi sau chiar părinți ai colegilor.
De-a lungul adolescenței, dependența de părinți scade, dar acest lucru nu înseamnă
neapărat că relația de atașament se diminuează. În acest timp, atașamentul se poate extinde de
la părinți la colegi, iar colegii devin deseori cei cu care doresc să-și petreacă timpul copiii. Cu
toate acestea, părinții continuă să îndeplinească o funcție critică de bază pentru a explora
relațiile dintre colegi și diferite roluri și identități.

Bibliografie

1. Aurora Hrițuleac, Ciprian Marius Ceobanu, Dimensiuni ale rezilienței psihologice .


Abordări teoretice și aplicative , Editura Pro Universitaria, 2015.
2. David Fletcher, Mustafa Sarkar, Psychological Resilience: A Review and Critique of
Definitions, Concepts and Theory, 2011 European Congress of Sport Psychology.
3. Gottfried Fischer& Peter Riedesser, Tratat de Psihotraumatologie, Editura Trei, 2001
4. J. Bart Klika &Todd I. Herrenkohl, A Review of Developmental Research on
Resilience in Maltreated Children, TRAUMA, VIOLENCE, & ABUSE 14(3) 222-234
5. Kim M. Anderson, Fran S. Danis, Adult Daughters of Battered Women Resistance and
Resilience in the Face of Danger, Journal of Women and Social Work Volume 21
Number 4 Winter 2006.
6. Sally I Maximo, Jennifr S Carranza, Parental Attachament and love language as
determinants of resilience among graduating university students, 2016
7. Sandra Walklate, Ross McGarry and Gabe Mythen, Searching for Resilience: A
Conceptual Excavation, Armed Forces & Society 2014
8. Kevin A. Wright, Jillian J. Turanovic, Eryn N. O’Neal, Stephanie J. Morse, and
Evan T. Booth, The Cycle of Violence Revisited: Childhood Victimization,
Resilience, and Future Violence, Journal of Interpersonal Violence, 2016
9. Emily R. Insetta, MD,Aletha Y. Akers, MD, MPH, Elizabeth Miller, MD, PhD,
Michael A. Yonas, DrPH, MPH, Jessica G. Burke, PhD, MHS, Lindsay Hintz, MD,
and Judy C. Chang, MD, MPH1, Intimate Partner Violence Victims as Mothers: Their
Messages and Strategies for Communicating With Children to Break the Cycle of
Violence, Journal of Interpersonal Violence 2015
10. Steven M. Harris, Charette A. Dersch, “I’m Just Not Like That”: Investigating the
Intergenerational Cycle of Violence, 2001

S-ar putea să vă placă și