Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
BUCUREȘTI
Întocmit:
Ionuț Florentin BUZATU
București
2018
Declanşarea războaielor de tot felul este văzută ca fiind posibilă din ce în ce mai mult
în lumea statelor sărace, slabe şi subdezvoltate. Afirmaţia potrivit căreia dezvoltarea militară
afectează cooperarea economică internaţională este deja familiară multor cercetători ai
domeniului. O idee fundamentală a teoriei stabilităţii hegemonice este aceea că un hegemon
militar promovează cooperarea economică folosind politica “băţului şi morcovului” (Gilpin, op.
cit., Keohane, op. cit. etc.). Desigur, azi, în ciuda evoluţiilor din trecut, pare mai probabil că
realizarea unei mai strânse interdependenţe militare ar putea conduce la o mai bună securitate şi
cooperare economică.
Astfel, după atacuri Consiliul NATO a declarat că atentatele asupra Statelor Unite vor fi
considerate un atac asupra tuturor statelor NATO și, ca atare, satisfac condițiile articolului 5 al
cartei NATO. După întoarcerea în Australia dintr-o vizită oficială în SUA efectuată chiar în
momentul atacurilor, Primul Ministru al Australiei John Howard a invocat articolul IV din
tratatul ANZUS. Imediat după atacuri, administrația Bush a anunțat un război împotriva
terorismului, cu scopul declarat de a aduce pe Osama bin Laden și organizația al-Qaeda în fața
justiției și de a preveni apariția altor rețele teroriste. Aceste scopuri urmau să fie îndeplinite prin
diverse metode, inclusiv sancțiuni economice și militare împotriva statelor suspecte de
adăpostirea teroriștilor și prin creșterea colaborării între serviciile de informații și supraveghere.
A doua cea mai mare operațiune a războiului global american împotriva terorismului în afara
Statelor Unite, și cel mai mare legat direct de terorism, a fost răsturnarea regimului
dictatorial taliban din Afganistan de o coaliție sub conducere americană. Statele Unite nu au fost
singura țară care a crescut nivelul de pregătire militară, alte exemple notabile
fiind Filipine și Indonezia, țări cu propriile lor conflicte interne și cu terorismul islamic. Oficialii
americani au speculat imediat după aceea și posibila implicare a lui Saddam Hussein. Deși aceste
suspiciuni au fost nefondate, asocierea aceasta a contribuit la acceptarea de către public
a invadării Irakului în 2003.
Liberalii internaţionalişti cred că pacea, bunăstarea şi justiţia sunt dobândite cel puţin în
parte prin cooperarea internaţională. Această cooperare include şi acceptarea unor norme morale,
respectarea legilor internaţionale şi colaborarea prin intermediul organizaţiilor şi organismelor
internaţionale. Immanuel Kant a fost unul din cei care au ilustrat în mod strălucit această poziţie,
reluată cu multă vigoare după primul război mondial aşa cum am văzut când am discutat despre
paradigma liberal internaţionalistă. Pentru adepţii realismului interferenţa valorilor diferitelor
ideologii (al oricăror isme) în maniera de formulare a politicii de stat nu poate fi acceptată.
Valorile şi preferinţele ideologice ale unui stat nu pot fi rele sau bune, ceea ce contează este doar
faptul că ele servesc sau nu intereselor proprii ale statului. În acord cu această viziune, scena
politicii internaţionale este dominată de actori anarhici aflaţi în permanentă competiţie pentru
putere.
Modul în care este conceptualizat progresul de adepţii acestei teorii ne duce la concluzia
că liberalii internaţionalişti contemporani văd în calitate de actori fundamentali ai scenei
internaţionale pe indivizi în detrimentul statelor. Statele sunt deci actori colectivi plurali, ale
căror interese şi politici sunt determinate de negocieri ingrupale şi de procesele electorale. Robert
Keohane ( op. cit., p. 172), citat mai sus, preciza: “liberalismul este o modalitate de analiză a
realităţii sociale care începe cu indivizii concepuţi ca actori relevanţei şi care caută să înţeleagă –
şi să explice, am adăuga noi – cum organizaţiile compuse din indivizi interacţionează”. b.
Liberalii văd interesele statelor ca fiind schimbătoare şi multiple în acelaşi timp, orientate spre
satisfacerea propriilor nevoi dar şi spre satisfacerea unor alte interese ale celorlalţi actori.
Această perspectivă larg împărtăşită are la origine ideea de progres în sens social şi istoric
admiţând totodată că interesele egoiste nu vor dispare niciodată.
Aceste teorii se transpun foarte bine în reacția internațională de după eveniment.
Atacurile au fost denunțate de principalele organizații mass-media și de guvernele din toată
lumea. Numeroase țări au oferit solidaritate și susținere americanilor. Liderii din majoritatea
țărilor din Orientul Mijlociu și din Afganistan, au condamnat atacurile. Irakul a făcut excepție, cu
o declarație oficială: „cowboy-ii americani culeg roadele crimelor lor împotriva umanității”. O
altă excepție mediatizată au constituit-o sărbătoririle unor palestinieni.
Zeci de mii de oameni au încercat să fugă din Afganistan după atacuri, de teama reacției
guvernului american. Pakistan, deja gazda a numeroși refugiați afgani din conflictele anterioare
din acea țară, și-a închis granița cu Afganistan la 17 septembrie. După aproximativ o lună de la
atacuri, Statele Unite au condus o largă coaliție de forțe internaționale într-o acțiune de
îndepărtare a regimului taliban acuzat de adăpostirea organizației al-
Qaeda. Autoritățile pakistaneze au acționat decisiv, aliindu-se cu Statele Unite într-un război
împotriva talibanilor și împotriva al-Qaeda. Pakistanul a furnizat Statelor Unite mai multe
aeroporturi militare și baze pentru atacul împotriva regimului taliban și a arestate peste 600 de
presupuși membri al-Qaeda, pe care i-a predat Statelor Unite.
Evenimentele și reacțiile internaționale de imediat după atacuri a avut impact asupra Conferinței
Mondiale împotriva Rasismului din 2001, care se încheiase cu conflicte și tensiuni internaționale
cu doar trei zile înainte. Ca și în Statele Unite, după atacuri au apărut tensiuni rasiale și în alte
țări între musulmani și nemusulmani.
1. Concluzii.