Prof. dr. preuniv.

Smaranda Marius
`

BREVIAR DE LOGICĂ

Conţinut minimal pentru bacalaureat la disciplina Logică, argumentare şi comunicare

CUPRINS
Partea I-a

Obiectul de studiu al logicii. Inferenţă, raţionament, argumentare 3

Clasificarea inferenţelor . Inferenţe inductive, inferenţe deductive
Inferenţe imediate-mediate, valide-nevalide 3

Cu ce propoziţii argumentăm ? Propoziţii declarative, valori de adevăr 6

Adevăr şi validitate 7
Definirea. Reguli în definire 8
Clasificarea şi diviziunea. Regulile clasificării 10
Termenii. Intensiune, extensiune, clasificarea termenilor, raporturi 13
Propoziţii categorice; structură, tipuri, reprezentare grafică Euler şi Venn,
raporturi între propoziţii (pătratul logic) 19

Inferenţe deductive imediate; conversiunea şi obversiunea 22

Silogismul. Metoda diagramelor Venn de verificare a validităţii 25

Demonstraţia şi combaterea.
Erori de argumentare. Sofisme şi paralogisme. Tipuri de sofisme

Partea a II-a. Aplicaţii

Adevăr şi validitate, clasificarea inferenţelor

Termenii.
Definirea.
Clasificarea
Propoziţii categorice.
Conversiunea şi obversiunea
Silogismul.
Demonstraţia şi combaterea
Erori în argumentare. Sofisme şi paralogisme

Page 1 of 35
 Programa pentru bacalaureat la Logică, argumentare şi comunicare
Anexa nr. 2 la OMECTS nr. 5610/31.08.2012

I. STATUTUL DISCIPLINEI

În cadrul examenului de Bacalaureat 2013, disciplina Logică, argumentare şi comunicare are

statutul de disciplină opţională fiind susţinută la proba E. d), în funcţie de filieră, profil şi
specializare.

II. COMPETENŢE DE EVALUAT

Utilizarea adecvată a conceptelor, operaţiilor şi instrumentelor specifice logicii în argumentare

Transpunerea unui enunţ din limbaj natural în limbaj formal şi din limbaj formal în limbaj
natural
Construirea unor argumente în vederea susţinerii unui punct de vedere sau a unei soluţii
propuse pentru rezolvarea unor situaţii – problemă
Utilizarea unor raţionamente adecvate în luarea deciziilor
Analizarea structurii şi/sau corectitudinii formelor şi operaţiilor logice

III. CONŢINUTURI

1. Societate, comunicare şi argumentare

Argumentarea şi structura argumentării; analiza logică a argumentelor

Termenii: caracterizare generală (definire, tipuri de termeni); raporturi între termeni

Propoziţii: caracterizare generală (definire, structură); tipuri de propoziţii categorice; raporturi
între propoziţii categorice
Raţionamente: caracterizare generală (definire, structură); tipuri de raţionamente
Definirea şi clasificarea: caracterizare generală; corectitudine în definire şi clasificare

2. Tipuri de argumentare

Deductivă: argumente/raţionamente imediate cu propoziţii categorice (conversiunea şi

obversiunea); silogismul (caracterizare generală, figuri şi moduri silogistice, verificarea
validităţii prin metoda diagramelor Venn); demonstraţia
Nedeductivă: inducţia completă; inducţia incompletă

3. Societate, comunicare şi argumentare corectă

Evaluarea argumentelor (validitatea argumentelor); erori de argumentare

Page 2 of 35
 Obiectul de studiul al logicii

Logica este creaţia filosofului grec Aristotel (384-322 î.Hr.).

- În sens restrîns logica studiază din punct de vedere formal inferenţele valide,
fiind teoria inferenţelor deductive.

- În sens larg, logica studiază şi raţionamentele inductive, definiţiile, clasificarea

sau probleme legate de limbaj.

2. INFERENŢĂ, RAŢIONAMENT, ARGUMENTARE

Înţelegem prin inferenţă1 operaţia logică prin care este derivată dintr-una sau mai
multe propoziţii date, numite premise, o nouă propoziţie numită concluzie.

Raţionamentul este inferenţa care are cel puţin două premise (inferenţă deductivă
mediată, ex.silogismul).

Date fiind premisele: P1: Toţi adolescenţii sunt melomani.

P2: Andrei este adolescent.
se poate concluziona că: C: (concluzie) Andrei este meloman.

Folosim termenul de argumentare2 pentru o înlănţuire de mai multe rationamente sau

pentru un singur rationament. A argumenta sau a construi un argument are acelaşi sens cu a face
un raţionament sau inferenţă, ca în exemplul de mai sus.

Argumentarea este procesul de justificare logică a unei propoziţii pe care vrem să o

susţinem sau să o combatem;

1
Termenul este preluat din franceză (inference,s.f.), substantivizare a verbului latin inffere. În limba română,
verbul a infera are acelaşi înţeles ca în latină, adică a trage o concluzie generală din mai multe fapte
particulare.(DEX, 2009)
2
Termenul de argumentare este folosit cu acelaşi sens, de inferenţă sau raţionament, deşi în anumite situaţii
înseamnă a găsi premisele unei propoziţii pe care o susţinem. Altfel spus, trebuie să (ne) susţinem teza (concluzia),
găsindu-i temeiuri (premise, probe). De exemplu, spunem că cineva, atunci când a susţinut că „ În Anglia, jocul de
rugbi aduce mai mulţi spectatori pe teren decât fotbalul”, şi-a argumentat această opinie, teză, aducând ca dovadă
(temeiuri, premise) statisticile oficiale care arată că numărul de bilete vândute pasionaţilor de rugbi este mai mare
decât cel vândut pasionaţilor de fotbal.

Page 3 of 35
 - În sens riguros, argumentarea este demonstraţie, adică procesul prin care dovedim, demonstrăm ceva cu
dovezi obiective (formule, teorii), aşa cum este cazul in ştiinţă (matematică, fizică, etc).

- În sens general, argumentarea este arta convingerii, a persuasiunii, adică procesul prin care cineva numit
locutor, încearcă să determine pe altcineva, numit interlocutor, să accepte adevărul unei idei pe care o susţine (ex:
in politică, religie, artă, etc.).

Rezumat: inferenţa, argumentarea, raţionamentul, înseamnă obţinerea unor propoziţii

cu rol de concluzie, plecând de la alte propoziţii numite premise.

Premisă, ipoteză, temă

Concluzie, teză,

INDICATORII ARGUMENTĂRII

Susţinerea unui punct de vedere personal sau respingerea unei opinii exprimată de un coleg, de pildă, ia
forma unui text argumentativ, fie oral, fie scris. Evaluarea şcolară solicită, de asemenea, construirea unor poziţii
critice, găsirea celor mai bune temeiuri care să justifice alegerile sau respingerile unor idei. O cerinţă a examenului
de bacalaureat este de a elabora un text argumentativ. În cadrul unui asemenea tip de text sunt întotdeauna prezente
explicit teza (ideea pe care o susţinem) şi temeiurile oferite pentru sprijinirea ei.
Pe lângă acestea se găsesc o serie de cuvinte şi expresii care au funcţia de a evidenţia
legăturile logice dintre enunţuri, numite indicatori ai argumentării (sau mărci ale
argumentării).

Indicatori de premisă: pentru că, deoarece, fiindcă, dat fiind că, întrucât, motivul fiind
că, aşa cum se arată, etc.

Indicatori de concluzie : deci, atunci, rezultă, prin urmare, aşadar, în concluzie, ceea ce
implică, de unde putem deduce, etc.

Ex: „...dacă de noi depinde să îndeplinim sau nu actele frumoase, ca şi pe cele urâte, atunci de noi
depinde să fim buni sau răi (din punct de vedere moral.)”(Aristotel, Etica Nicomahică, 1113b10)

Este uşor de observat că după”dacă” este formulată premisa, iar după „atunci”este trasă concluzia.

Există texte argumentative în care nu apar explicit indicatorii argumentării sau lipseşte unul dintre ei. De exemplu:

„Este inutil să învăţăm un infractor recidivist demnitatea de a fi cinstit. Dacă nu a învăţat de mic, din familie,
este târziu pentru a putea fi educat altfel .”

În astfel de situaţii procedăm la reformularea textului, fiind atenţi la conţinutul enunţurilor şi la ordinea în care
le dispunem.

Premisă Dacă nu a învăţat de mic, din familie, este târziu pentru a putea fi educat altfel
Concluzie atunci este inutil să învăţăm un infractor recidivist demnitatea de a fi cinstit

Page 4 of 35
 3. CLASIFICAREA INFERENŢELOR (RAŢIONAMENTELOR )

A. În funcţie de gradul de generalitate al concluziei în raport cu premisele, există

două mari clase de inferenţe în logică:

1. inferenţele NEDEDUCTIVE sau INDUCTIVE având următoarele două

caracteristici:

- concluzia este mai generală decât oricare din premise; caracterul amplificator al concluziei
(direcţia procesului de gândire este de la particular la universal).

- chiar dacă premisele sunt adevărate, concluzia nu este cu certitudine adevărată (rezultă cu
probabilitate).

1.1 Ex. de raţionament inductiv incomplet:

P1 Andrei este premiant.

P2 Cosmin este premiant.
P3 Elena este premiantă.
P4 Maria este premiantă.
P5 Andrei, Cosmin, Elena, Maria nu ascultă manele.
C: Niciun premiant nu ascultă (probabil) manele.

Observaţi că fiecare premisă se referă la câte o persoană, în timp ce concluzia se referă la toate
persoanele (caracterul amplificator al concluziei in raport cu premisele).

Se mai poate remarca faptul că chiar dacă sunt adevărate premisele, adevărul concluziei rezultă cu
probabilitate din premise, ceea ce face ca în inducţia incompletă concluzia să fie mai mult sau mai puţin adevărată
(caracterul probabil al concluziei).

Inferenţele inductive (incomplete) nu pot fi valide sau nevalide, ele pot fi tari sau
slabe. Deci, în funcţie de gradul de probabilitate al concluziei în raport cu premisele,
inferenţele inductive pot fi:

1.1.1 Inferenţe inductive tari în care, dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia
este cu mare probabilitate adevărată.

Ex. „Dacă 90% din lucrările corectate până acum au note peste 9, atunci (probabil) toate lucrările vor fi
peste nota 9”

1.1.2. Inferenţe inductive slabe în care, dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia
are o mică probabilitate de a fi adevărată.

Page 5 of 35
 Ex. „Dacă 40% din lucrările corectate până acum au note peste 9, atunci (probabil) toate lucrările vor
fi peste nota 9”

!!! Un raţionament de forma ”Dacă unii sportivi sunt celebrii, atunci toţi
sportivii sunt celebrii” este un raţionament inductiv incomplet.

La raţionamentele inductive este amintită şi inducţia completă, deşi face parte din
raţionamentele deductive.

1.2 Inducţia completă produce cu siguranţă concluzii adevărate din premise adevărate. În
acest tip de raţionament fiecare premisă se referă la proprietatea fiecărui obiect care face parte
dintr-o mulţime finită. Premisele enumeră toate obiectele din acea mulţime, motiv pentru
`care se numeşte inducţie completă

Ex. de inducţie completă : fie o clasă (mulţime) alcătuită numai din cinci elemente (de ex. numărul
jucătorilor unei echipe de baschet în teren).

P1 Andrei este înalt.

P2 Mihai este înalt.
P3 Ion este înalt.
P4 Ovidiu este înalt.
P5 Marin este înalt
P6 Toţi cei de sus alcătuiesc echipa de baschet a liceului
C: Echipa de baschet a liceului este înaltă.

Observaţi că adevărul concluziei este evident; odată ce am stabilit că fiecare membru al echipei este înalt,
cu necesitate este adevărat că şi echipa liceului este înaltă.

!!! Un raţionament de forma ”Dacă fiecare sportiv este celebru, atunci toţi sportivii
sunt celebrii” este un raţionament inductiv complet.

2. Inferenţele DEDUCTIVE sunt inferenţele în care concluziile nu depăşesc ca

generalitate premisele din care sunt obţinute (direcţia procesului de raţionare este de la general la
particular).

Concluziile care se obţin în cadrul acestui tip de inferenţe sunt cu certitudine adevărate
numai dacă premisele sunt adevărate (condiţia materială) şi inferenţa este validă (condiţia
formală).

Ex. de raţionament deductiv (silogism):

P1 Toate felinele sunt mamifere .

P2 Pisicile sunt feline
C: Pisicile sunt mamifere

În cazul inferenţelor deductive, spre deosebire de cele inductive, se poate vorbi de existenţa unor principii şi
reguli clare, precis formulate. Logica, in sens restrâns, are ca obiect de studiu inferenţele deductive.

Page 6 of 35
 B. În funcţie de numărul premiselor, inferenţele deductive pot fi:

- 2.1 INFERENŢE DEDUCTIVE IMEDIATE care au o singură premisă, din care

derivăm direct, imediat, o singură concluzie (ex.conversiunea şi obversiunea).

Exemplu de inferenţă deductivă imediată (conversiunea lui SiP).

Unii elevi sunt melomani SiP

Unii melomani sunt elevi PiS

- 2.2 INFERENŢE DEDUCTIVE MEDIATE care au cel puţin două premise

(cuprinde silogismul şi varietăţile silogistice).

C. În funcţie de corectitudinea logică, inferenţele deductive pot fi :

3.1. Inferenţe deductive valide adică toate inferenţele deductive care respectă regulile
logice.
3.2. Inferenţe deductive nevalide, rezultat al încălcării unor legi logice.

Recapitulare clasificarea inferenţelor (argumente, raţionamente)

După gradul de generalitate al concluziei în raport cu premisele distingem două mari

categorii de inferenţe:

1. Inf. nededutive sau inductive

1.1 inducţia incompletă (analogia, inducţia
amplificatoare, inducţia prin simplă enumerare, inducţia ştiinţifică)
După gradul de probabilitate al concluziei:
1.1.1. Inferenţe inductive tari
1.1.2. Inferenţe inductive slabe

1.2. inducţia completă3

2. Inferenţele deductive

a. după numărul premiselor 2.1. imediate (o singură premisă)

2.2. mediate (două sau mai multe premise)

3
Este, de fapt, o inferenţă deductivă.

Page 7 of 35
 b. după corectitudinea logică (validitate) 1. Inferenţe valide (logic corecte)-care
respectă regulile şi legile logice
2. Inferenţe nevalide (logic incorecte)

4. CU CE PROPOZIŢII ARGUMENTĂM ?

În structura unei argumentări intră doar propoziţiile care transmit informaţii,

cunoştinţe şi care pot fi apreciate ca fiind adevărate sau false, numite propoziţii declarative
(propoziţii cognitive sau aserţiuni).

Ex. P1. Numărul 22 este număr par. -valoarea de adevăr este adevărul (1).

P2. Triunghiul are suma unghiurilor de 200 de grade.- valoarea de adevăr este falsul (0).

P3. Numărul firelor de nisip de pe plaja Mamaia este impar. -valoarea de adevăr este
probabil adevărat, probabil fals (?).

( Deşi nu putem spune cu siguranţă dacă este adevărată sau falsă, în mod cert P3 are
una din aceste două valori de adevăr).

Adevărul (1), falsul (0), probabilul (?), sunt valori de adevăr ale propoziţiilor
declarative.

!!! Nu sunt propoziţii, în sens logic, propoziţiile care exprimă comenzi, dorinţe, întrebări,
exclamaţii, instrucţiuni, etc.

5. ADEVĂR ŞI VALIDITATE

Dacă adevărul şi falsitatea sunt proprietăţi ale propoziţiilor declarative, validitatea

(corectitudinea formală), şi nevaliditatea (incorectitudinea formală) sunt proprietăţi ale
inferenţelor. Validitatea nu depinde în niciun fel de adevărul propoziţiilor cu care operăm, dar
adevărul acestora depinde cu necesitate de corectitudinea logică (validitate).

Pentru a obţine concluzii adevărate într-o inferenţă trebuie respectate două condiţii:

a. Premisele trebuie să fie propoziţii adevărate (condiţia materială).

b. Inferenţele trebuie să fie logic corecte (condiţia formală).

Dacă nu sunt reunite cele două condiţii de mai sus, nu este garantat adevărul concluziei.

Inferenţa care satisfice cele două condiţii de mai sus este numită inferenţă bună sau
argument bun.

Iată două exemple de inferenţe. În primul exemplu, este respectată condiţia formală, dar nu şi cea materială,
adică inferenţa este validă, dar premise sunt false; în cel de-al doilea exemplu este respectată condiţia materială,
premise adevărate, dar nu şi condiţia formală, inferenţa fiind nevalidă.

Page 8 of 35
Ex: 1 P1 Toţi artiştii de muzică uşoară sunt logicieni.
P2 Inna este artistă de muzică uşoară.
C: Inna este logician.

Inferenţă validă (modul aaa-1), premise false, concluzie evident falsă.

Ex: 2 P1 Toţi muzicienii sunt dotaţi cu auz muzical.

P2 Inna are auz muzical.
C: Inna este muzician.

Inferenţă nevalidă !!! (modul aaa-2), premise adevărate, concluzie adevărată.

6. DEFINIREA

6.1. Definirea este operaţia logică prin care redăm caracteristicile unui obiect sau noţiuni,
caracteristici ce-l deosebesc de toate celelalte obiecte sau noţiuni.

Definiţia este rezultatul operaţiei de definire şi constă în reconstituirea noţiunii, astfel

încât să fie precizate extensiunea (sfera) şi intensiunea (conţinutul, înţelesul ) acesteia.

!!! Definiţia este rezultatul operaţiei de definire.

Din structura definiţiei fac parte în mod obligatoriu:
1. definitul (A), numit si definiendum sau obiectul definiţiei, adică ceea ce trebuie definit
(termen sau noţiune).

2. definitorul (B , numit si definiens, adică ceea ce se utilizează pentru a preciza obiectul

definiţiei (exprimă caracteristici definitorii)

3. relaţia de definire, notată cu “ = df” se citeşte “ este (identic) prin definiţie”.

Formula definiţiei A ₌ df B, se citeşte „A este identic prin definiţie cu B.”

Ex. Patrulater (A) este prin definiţie poligonul cu patru laturi (B).

6.2 Regulile în definire

1) Regula adecvării definitorului (B) la conţinutul definitului (A). Între A si B trebuie să

existe un raport de identitate. Daca nu există, sunt posibile 3 tipuri de definiţii incorecte:

Page 9 of 35
 a) Definiţie prea largă, când B are extensiunea mai mare, este mai largă decât cea a lui A
(raport de ordonare, B este termen gen, iar A termen specie).

Ex. Fotbalistul este identic prin definiţie cu sportivul care practică un sport cu mingea.

B A=fotbalist
B= sportiv care practică un sport cu mingea.
A (Sfera lui B este mai „largă” decât sfera lui A, B este supraordonat lui A).

b) Definiţie prea îngustă, când B are extensiunea mai mică, mai îngustă, decât cea a lui A
(raport de ordonare, A este termen gen , B termen specie).

Ex. Sportiv este prin definiţie persoana care a câştigat concursuri sportive olimpice.

A=sportiv

A B
B=persoana care a câştigat concursuri sportive olimpice.

(sfera lui B este “prea îngustă” pentru A)

c ) Definiţie prea largă si prea îngustă Între A si B există un raport de încrucişare.

Ex: român = df. orice persoană născută în România.

A= român

B= persoană născută în România.

B
A

Nu toţi cei care se nasc în România sunt declaraţi români (atunci când ambii părinţi sunt cetăţeni străini)
şi nu toţi cei declaraţi români sunt născuţi în România (copiii născuţi în străinătate şi care au cel puţin un părinte
român, sau cei adoptaţi în alte ţări).

2. Definiţia nu trebuie să fie circulară, adică termenul definitor B, nu trebuie să conţină în

alcătuirea sa pe definit A, cum este cazul definiţiilor:
Medic=df. persoana care practică legal medicina,

Page 10 of 35
şi nici să utilizeze pe definiendum (A) pentru propria sa definire, aşa cum este cazul definiţiilor:

Cauză =df. obiect sau proces care precede şi produce (generează) un alt obiect sau proces, numit efect’ şi
Efect =df. obiect sau proces care succede altuia, numit cauză, şi care este produs de către aceasta’.

3. Definiţia trebuie să fie afirmativă, adică definitorul trebuie să spună ce este definitul, nu
ceea ce nu este , cum este cazul definiţiilor:

Linie curbă=df. linie care nu este nici dreaptă, nici frântă.

Excepţii: când definitul este un termen negativ, definiţia in formă negativă este corectă.

Ex. nedrept=df. caracterul a ceea ce nu este drept.

anonim=df. persoană a cărei identitate nu este cunoscută.

4. Definiţia trebuie să fie clară si precisă, adică definitorul(B) nu trebuie să conţină:

a. termeni confuzi, neclari sau vizi: Virusul vegetativ =df un virion decapsidat.

b. figuri de stil:

-Câinele este cel mai bun prieten al omului.

- Economistul=df. este un expert care va şti mâine de ce lucrurile prezise de el ieri nu s-au întâmplat azi.
(antiteză)

c. însuşiri neesenţiale:

-Omul=df. bipedul fără pene şi cu unghii late. (Platon)

d. descrieri lungi şi inutile ale definitului (A), sau prea succinte.

5. definiţia trebuie să fie consistentă, adică să nu conţină contradicţii interne şi să nu

intre în contradicţie cu alte definiţii acceptate în acel moment în domeniul din care face
parte şi ea.

Ex. a) -Adjectivul=df. partea de vorbire flexibilă care arată însuşirile obiectelor şi nu se declină.
(definiţie autocontradictorie)

Nu putem să admitem în acelaşi timp două definiţii precum:

Ex. b) -Clor =df element chimic gazos de culoare galben-verzuie, cu un miros înţepător, sufocant, toxic, cu
proprietăţi decolorante.

Gaz =df nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusă, incolore, uşor deformabile şi expansibile,
care, din cauza conexiunii moleculare slabe, nu au o formă stabilă şi tind să ocupe întregul volum pe care îl au la
dispoziţie.

Cele două propoziţii intră în contradicţie deoarece prima defineşte clorul ca fiind un gaz galben-verzui, iar
cea de-a doua afirmă că gazele sunt incolore.

Page 11 of 35
 7. CLASIFICAREA ŞI DIVIZIUNEA

7.1 Clasificarea este operaţia logică prin care noţiunile (obiectele) sunt ordonate si
grupate, după diferite criterii, în diferite clase ( din ce în ce mai generale).

Diviziunea este operaţia logică prin care descompunem genul în speciile sale, clasele
mari în clasele mai mici care o compun. Este operaţia inversă clasificării, numită şi clasificare
analitică.

Ex. Clasa „forme de relief”se divide în: a) munţi b) dealuri c) podişuri d) câmpii . Criteriu utilizat: înălţimea
formelor de relief faţă de nivelul mării.

Clasificarea presupune trei elemente:

1. elementele clasificării adică noţiunile ce vor fi supuse operaţiei de clasificare si care

formeaza obiectul clasificării.

2. clasele, respectiv noţiunile obţinute ca rezultat al clasificării.

3. criteriul clasificării, adică proprietăţile pe baza cărora se realizează gruparea elementelor în

clase sau formarea genului din speciile sale.

Ex. 1. Elementele clasificării sunt: nr. pare şi impare.

2.Clasa obţinută în urma clasificării: numere naturale.
3.Criteriul sau fundamentul clasificării: criteriul divizibilităţii cu 2.

Pe baza criteriului divizibilităţii cu 2, cele două clase, nr. pare şi nr. impare au fost clasificate într-o clasă mai
generală, cea a numerelor întregi.

Operaţia inversă clasificării, diviziunea, presupune ca din clasa mai generală a numerelor întregi, pe baza
aceluiaşi criteriu, să obţinem două clase mai mici, a numerelor pare şi impare.

7.2 Regulile clasificării

1. Într-o clasificare trebuie să existe cele trei elemente ale clasificării; elementele care se
clasifică, clasele obţinute şi criteriul clasificării.

2. Clasificarea trebuie să fie completă – toate obiectele din universul clasificării trebuie să fie
repartizate în clasele formate; clasificarea nu trebuie „să lase rest”.

Eroarea logică ce decurge din nerespectarea acestei reguli este eroarea clasificării incomplete. De exemplu, o
clasificare a vertebratelor care ar omite clasa păsărilor ar fi incompletă.

Page 12 of 35
 3. Pe fiecare treaptă a clasificării, între clasele obţinute trebuie să existe numai raporturi de
opoziţie (contrarietate sau contradicţie). Altfel spus, un element al clasificării trebuie să
intre într-o clasă şi nu în două sau mai multe în acelaşi timp.

Din nerespectarea acestei reguli decurg următoarele erori:

(a) eroarea raportului de încrucişare între clase de acelaşi nivel – apare atunci când între cel puţin două clase
există un raport de încrucişare. De exemplu: o clasificare a locuitorilor unui judeţ în cetăţeni români, studenţi şi
cetăţeni străini ar comite această eroare.

(b) eroarea raportului de ordonare între clase de acelaşi fel- apare atunci când între cel puţin două clase pe
acelaşi nivel există un raport de ordonare. De exemplu, o clasificare a vertebratelor în reptile, mamifere, feline şi
păsări, ar comite această eroare întrucât clasa felinelor este subordonată clasei mamiferelor.

4. Pe aceeaşi treaptă a clasificării, fundamentul (criteriul ) clasificării trebuie să fie unic.

5. Asemănările dintre obiectele aflate în aceeaşi clasă trebuie să fie mai importante decât
deosebirile dintre ele (regula omogenităţii).

De exemplu, nu putem aşeza în aceeaşi clasă peştii cu delfinii sau balenele, deoarece asemănările sunt mai puţin
importante decât deosebirile (delfinii şi balenele sunt mamifere).

8. TERMENII

Un termen este un cuvânt sau un grup de cuvinte prin care se exprimă o noţiune, adică
înţelesul termenului şi care se referă la unul sau la mai multe obiecte cu existenţă reală sau
ideală.

Altfel spus, orice termen este unitatea a trei componente:

a). cuvântul sau grupul de cuvinte - componenta lingvistică

b). noţiunea sau înţelesul termenului- componenta cognitivă (INTENSIUNEA)

c). referinţa sau mulţimea de obiecte, reale sau ideale, desemnate de termen-componenta
ontologică- (EXTENSIUNEA).

!!! Din definiţia termenului putem concluziona că nu orice cuvânt este termen. Cuvintele care sunt invenţii
lingvistice fără sens (An-Tan-Tiki-Tan, cuvânt din jocurile copiilor), sau cele care capătă sens doar în cadrul unei
propoziţii (şi, dar, un, etc.) nu sunt termeni.

Page 13 of 35
 8.1 INTENSIUNEA şi EXTENSIUNEA TERMENILOR

- Totalitatea proprietăţilor caracteristice unei clase de obiecte constituie conţinutul sau

intensiunea unui termen. A explicita intensiunea unui termen presupune a răspunde la
întrebarea “Ce înseamnă termenul X ?”.

Ex: intensiunea, conţinutul termenului ‘număr par’ este “număr divizibil cu 2”.

- Totalitatea elementelor unei clase de obiecte care au aceleaşi proprietăţi, aceeaşi

intensiune, formează sfera sau extensiunea acelui termen. A preciza extensiunea unei noţiuni
presupune un răspuns la întrebarea: „La ce obiecte se referă termenul X?”.

Ex. extensiunea termenului „număr par” este “totalitatea numerelor divizibile cu 2”.

Raportul dintre intensiune şi extensiune este un raport de variaţie inversă

(dualitate). Acest raport arată că pe măsură ce intensiunea creşte (sensul termenului este mai
bine determinat), scade extensiunea termenului (obiectele care corespund întrutotul descrierii
formează o mulţime tot mai mică) şi invers, creşte extensiunea pe măsură ce scade intensiunea.

Explicaţie: Fie termenul T1=om şi termenul T2= european. Primul termen, om, are o intensiune mică, în
sensul că are o singură caracteristică (fiinţă raţională), dar extensiunea este mare, cuprinde totalitatea oamenilor, a
fiinţelor raţionale. Al doilea termen, european, însă are o intensiune mai mare (fiinţă raţională care trăieşte în
Europa), dar extensiunea este mai mică, cuprinde doar oamenii din Europa .

Ex. a) 1. om – 2.(om) alb – 3.european – 4. român – 5. piteştean . Creşte intensiunea, scade extensiunea.
b) 1. pătrat – 2. romb- 3.patrulater – 4. poligon. Creşte extensiunea, scade intensiunea.

8.2 CLASIFICAREA TERMENILOR (după intensiune şi extensiune)

A. Din punct de vedere intensional termenii sunt:

a. Termeni absoluţi sau termeni relativi:

Un termen este absolut dacă desemnează obiecte care sunt ceea ce sunt (ex: carte, masă, elev), independent de
legăturile, de relaţiile lor cu alte obiecte. În cazul în care termenul desemnează o relaţie ce se stabileşte între două
sau mai multe obiecte, atunci termenul este relativ (unchiul meu, mai mare decât, soţ-soţie, sinonim, gen-specie,
etc.).

b. Termeni abstracţi sau termeni concreţi:

Un termen este abstract numai dacă el desemnează însuşiri, proprietăţi în sine, independente de obiectele care au
aceste însuşiri (patriotism, culoare, răutate, înălţime, etc.) Termenul concret desemnează obiecte sau proprietăţi
caracteristice acestora (patriot, roşu, rău, înalt).

Obs. În funcţie de contex, acelaşi termen poate să fie abstract :(Patriotismul este o trăsătură morală valoroasă), sau
poate fi concret :Patriotismul lui Avram Iancu rămâne un exemplu pentru români.

Page 14 of 35
 c. Termeni pozitivi sau termeni negativi :

Un termen este pozitiv numai dacă intensiunea lui arată prezenţa anumitor însuşiri (educat, sportiv, număr par,
etc.). Dacă intensiunea termenului arată absenţa unor proprietăţi, termenul este negativ (incorect, , asimetric, orb,
imoral, schiop etc.).

d. Termeni simpli sau compuşi

Un termen este simplu numai dacă deţine rolul de noţiune primară într-o teorie sau sistem
(punct, dreaptă, plan). Termen compus este termenul derivat, definit şi introdus cu ajutorul unui termen primar
+(unghi, poligon, bisectoare).

B. Din punct de vedere extensional sau după sferă, termenii sunt:

a. Termeni vizi sau nevizi:

Un termen este vid numai dacă extensiunea sa nu conţine niciun obiect, fie pentru că exprimă o contradicţie
logică (cel mai mare număr prim, pătrat rotund, infractor nevinovat, etc.), numiţi logic vizi, fie că se referă la
obiecte fără existenţă reală (centaur, sirena, balaur cu şapte capete etc.), numiţi factual vizi.

Unii termeni vizi reprezintă instrumente conceptuale utile în ştiinţă. De exemplu, conceptele geometrice
(‘punct’, ‘dreaptă’, ‘plan’ etc.), ‘punct material’ sau ‘gaz ideal’ în fizică şi în chimie etc.

Când termenul se referă la un obiect cu existenţă reală este nevid (pisică, birou, prietenie, număr prim, etc.).

b. Termeni singulari sau termeni generali:

Un termen este singular numai dacă el se referă la un singur obiect (extensiunea termenului este constituită
dintr-un singur obiect: Liceul Ec. Maria Teiuleanu, Pădurea Trivale, număr prim şi par, etc.). Dacă extensiunea
termenului conţine cel puţin două obiecte, atunci termenul este general (liceu, carte, număr, pădure, etc.).

c. Termeni colectivi sau termeni distributivi:

Un termen este colectiv numai dacă se referă la colecţii (mulţimi) de obiecte de acelaşi fel, (general-colectiv:
armată, pădure, livadă, bibliotecă, etc.) sau la o singură colecţie (individual-colective; Armata României, Pădurea
Trivale). În cazul termenilor colectivi proprietăţile ce revin colecţiei nu revin si fiecărui membru al colecţiei.

În măsura în care fiecare caracteristică din intensiunea termenului revine fiecărui obiect din extensiune,
termenul este distributiv (pom, mamifer, triunghi, etc.).

d. Termeni vagi sau precişi:

Un termen este vag atunci când nu se poate decide cu certitudine pentru orice obiect dacă face parte sau nu din
extensiunea termenului (tânăr, frumos, bun, etc.). În cazul în care există posibilitatea de a stabili dacă un obiect
aparţine sau nu extensiunii termenului, atunci termenul este precis (pătrat, fotografie, element chimic, etc.).

Page 15 of 35
 8.3 Raporturi logice între termeni

Între doi termeni, din punct de vedere extensional, pot exista următoarele tipuri de raporturi
logice:

1. Raporturi de concordanţă: doi termeni, A si B, sunt în raport de concordanţă numai

dacă extensiunile lor au cel puţin un element in comun.

a. Raportul de identitate

A = elev
A, B
B= B = şcolar

A = celibatar
B = bărbat necăsătorit

b. Raport de ordonare

A = manual , termen gen

B = manual de logică, termen specie

c. Raport de încrucişare

A B

A = român Unii români sunt ingineri, unii ingineri sunt români.

B = inginer

Page 16 of 35
 2. Raporturi de opoziţie: doi termeni, A si B, sunt în raport de opoziţie numai dacă
extensiunile lor nu au niciun obiect în comun. Această categorie de raporturi cuprinde:

a. Raportul de contrarietate

A =Asia Univers de discurs=continente

B=Africa
Univers de discurs

A B A = câmpie Univers de discurs= forme de relief

B = deal

b. Raportul de contradicţie

A = om A = legal A = număr par

B = non-om B = ilegal B = număr impar

9. PROPOZIŢIILE CATEGORICE

Propoziţia categorică sau de predicaţie exprimă un singur raport necondiţionat

între doi termeni.

Ex: Toate pătratele sunt patrulatere.

Între termenul pătrat şi patrulater este un raport de ordonare.

Page 17 of 35
 9.1 STRUCTURA PROPOZIŢIILOR CATEGORICE

1. S- Subiectul logic este un termen şi reprezintă obiectul gândirii, cel despre care se
vorbeşte în propoziţie.

2. P- Predicatul logic al propoziţiei este tot un termen care exprimă proprietatea atribuită
sau negată subiectului.

3. Verbul de legătură dintre subiectul logic, S, şi predicatul logic, P, de obicei verbul “a

fi”.

4. Cuantorii – arată numărul de obiecte din extensiunea subiectului la care ne referim în

propoziţie. Ei pot fi:

a. universali, prin intermediul cărora se exprimă extensiunea subiectului in totalitatea sa

-toţi, toate, niciunul, niciuna, oricare.

b. singulari, prin care se exprimă unicitatea subiectului si tocmai din acest motiv sunt
înglobaţi in cuantorii universali. Ex: un, o, eu, acesta.

Propoziţia “Acest om este tatăl meu”este o propoziţie universală afirmativă. Deoarece

subiectul ei reprezintă o clasă cu un singur element, vorbind despre acel unic element ne referim
la întregul clasei, ca şi în cazul propoziţiilor universale.

c. particulari, prin care se exprimă doar parţial extensiunea subiectului - unii, unele,
majoritatea.

9. 2. TIPURI DE PROPOZIŢII CATEGORICE

Propoziţiile categorice se împart după următoarele criterii:

A. CANTITATE – desemnează numărul obiectelor din extensiunea subiectului. După

cantitate distingem:

1. Propoziţii universale – extensiunea subiectului este luată in totalitatea sa (toţi, toate,

niciunul, niciuna, oricare, un,o, eu, acesta ).
Toţi S sunt P
Niciun S nu este P

2. Propoziţii particulare – însemnând că extensiunea subiectului a fost luată doar parţial

(unii, unele).
Unii S (nu) sunt P.

Page 18 of 35
 B. CALITATE – Proprietatea propoziţiilor de a afirma sau nega predicatul despre subiectul
logic se numeşte calitatea propoziţiilor categorice. După calitate distingem:

1. propoziţii afirmative. S este P

2. propoziţii negative. S nu este P
Din combinarea criteriului calităţii cu cel al cantităţii rezultă patru tipuri de propoziţii
categorice.

.3 RAPOR TURI LOGICE ÎNTRE PROPOZIŢII CATEGORICE

Între cele patru tipuri de propoziţii, există patru tipuri de raporturi redate prin diagrama
numită pătratul lui Boethius.

Page 19 of 35
 pătratul lui Boethius

a. Raport de contradicţie, între SaP-SoP şi SeP-SiP.

Două propozitii categorice se află in raport de contradicţie dacă nu pot fi nici adevărate şi nici
false în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.

SaP (1) – SoP(0) SeP (1) – SiP(0)

SoP(1) – SaP(0) SiP(1) – SeP(0)
SaP(0) – SoP(1) SeP(0) – SiP(1)
SoP(0) – SaP(1) SiP(0) – SeP(1)

SaP este contradictoria lui SoP, şi invers, SoP este contradictoria lui SaP.

La fel, SeP este contradictoria lui SiP, şi SiP este contradictoria lui SeP.

b. Raport de contrarietate, între SaP-SeP :

Două propoziţii categorice care se află în raport de contrarietate nu pot fi împreună

adevărate, dar pot fi false în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.

SaP(1) – SeP(0)
SeP(1) - SaP(0)
SaP(0) –SeP(?)
SeP(0) –SaP(?)

Page 20 of 35
 SaP este contrara lui SeP, iar SeP este contrara lui SaP.

c. Raport de subcontrarietate, între SiP -SoP

Două propoziţii categorice se află în raport de subcontrarietate dacă nu pot fi false

împreună, dar pot fi adevărate în acelaşi timp si sub acelaşi raport.

SiP (0) – SoP (1)

SoP (0) – SiP (1)
SiP (1) – SoP (?)
SoP (1)- SiP (?)
SiP este subcontrara lui SoP, iar SoP subcontrara lui SiP.

d. Raport de subalternare între SaP- SiP şi SeP-SoP

Este un raport de la întreg la parte.

SaP(1) – SiP(1) SeP(1) – SoP(1)

SaP(0) – SiP(?) SeP(0) – SoP(?)
SiP(1) – SaP(?) SoP(1) – SeP(?)
SiP(0) – SaP(0) SoP(0) – SeP(0)

În acest caz, propoziţiile universale, SaP şi SeP, sunt numite supraalterne, în raport cu particularele
SiP şi SoP, numite subalterne.

Page 21 of 35
 10. INFERENŢE DEDUCTIVE IMEDIATE

Conversiunea şi obversiunea

Inferenţele deductive imediate au o singură premisă din care se obţine direct, imediat,
o singură concluzie.

Cele mai importante inferenţe imediate cu propoziţii categorice sunt conversiunea şi

obversiunea. Corectitudinea oricăror inferenţe cu propoziţii categorice depinde de respectarea
legii logice numită legea distribuirii termenilor.

LEGEA DISTRIBUIRII TERMENILOR: niciun termen nu poate fi distribuit în

concluzia unei inferenţe dacă nu e distribuit şi în premisă.

Ce înseamnă că un termen este distribuit? Un termen este distribuit într-o propoziţie

categorică dacă propoziţia se referă la toate obiectele din extensiunea sa (toţi, oricare, niciunul);
în caz contrar, atunci când ne referim doar la unele obiecte din extensiunea lui, termenul se
consideră nedistribuit (unii, unele, o parte).

Distribuirea termenului care îndeplineşte funcţia de subiect este indicată de cuantorul

propoziţiei: în propoziţiile universale, subiectul este considerat în întregimea extensiunii sale
(toţii S sau nici un S) fiind, prin urmare, distribuit, iar în particulare, el este nedistribuit (unii S).

În ceea ce priveşte termenul cu funcţie de predicat, distribuirea nu este indicată de cuantor,

ci de calitatea propoziţiei: predicatul este distribuit în propoziţiile negative şi nedistribuit în cele
afirmative.

Aşadar, termenul cu rol de subiect este distribuit în propoziţiile universale, iar termenul cu
rol de predicat este distribuit în propoziţiile negative.

Notând cu” +” termenul distribuit şi cu „- „ termenul nedistribuit , mai jos este prezentată
distribuirea lui S şi P în propoziţiile categorice.

S P

Sap + -

SeP + +

SiP - -

SoP - +

Page 22 of 35
 10.1 CONVERSIUNEA

Conversiunea este inferenţa deductivă imediată prin care se schimbă funcţiile termenilor
unei propoziţii categorice, prin trecerea de la premisă la concluzie.

S-P → c P-S

convertenda (premisa) conversa (concluzia)

Ex: Dacă Unii studenţi sunt poeţi, atunci Unii poeţi sunt studenţi. SiP---cPiS

Conversiuni valide;

1. SaP---c.a. PiS (conversiune prin accident)

2. SeP ---c PeS

3. SeP ---c.a PoS (conversiune prin accident)

4. SiP ---c. PiS

Precizări:

a) SoP nu se converteşte valid deoarece încalcă legea distribuirii termenilor.

- + - +
SoP---c PoS

Termenul S din concluzie apare distribuit, dar nu a fost distribuit şi în premisă.

b) SaP nu se converteşte simplu, deoarece încalcă legea distribuirii termenilor;

+ - + -
SaP--- c PaS

Termenul P din concluzie apare distribuit, dar nu a fost distribuit şi în premisă.

c) În cazul conversiunilor simple, raportul dintre premisă şi concluzie este unul de echivalenţă.
Acesta arată că premisa şi concluzia au aceeaşi valoare de adevăr, altfel spus, sau ambele sunt
adevărate sau ambele sunt false.
În cazul conversiunii prin accident, relaţia dintre premisă şi concluzie este de implicaţie logică.
O propoziţie A implică logic o altă propoziţie B, dacă adevărul lui A atrage adevărul lui B, dar din
falsitatea lui A nu decurge cu necesitate falsitatea lui B. Prin urmare, putem avea următoarele situaţii:
-Dacă premisa (convertenda) este adevărată, atunci şi concluzia (conversa) este adevărată, în
baza raportului de subalternare dintre A-I, E-O.
SaP=a-----c. PiS=a SeP=a----c. PoS=a

-Dacă premisa este falsă, concluzia poate fi adevărată sau falsă.

SaP=f-----c. PiS=? SeP=f----c. PoS=?

Spre exemplu, din falsitatea prop. SaP: Toţi elevii sunt persoane conştiincioase, obţinem adevărul
conversei PiS: Unele persoane conştiincioase sunt elevi.

Page 23 of 35
 10.2. OBVERSIUNEA

Obversiunea este inferenţa imediată prin care, dintr-o propoziţie dată – numită
obvertendă, este derivată o altă propoziţie – obversa, de aceeaşi cantitate, dar de calitate opusă
faţă de propoziţia iniţială, având acelaşi subiect logic, iar ca predicat contradictoriul predicatului
din propoziţia iniţială (non-P).

S-P--- o. S non-P
obvertendă(premisă) obversă (conversă)

Ex. Dacă Toate mamiferele sunt vertebrate, atunci Nici un mamifer nu este nevertebrat.

Obversiunile valide ale propoziţiilor categorice:

1. SaP---o. Se nonP

2. SeP---o. Sa nonP

3. SiP---o. So non P

4. SoP---o. Si nonP

!!! Premisa (obvertenda) şi concluzia (obversa) sunt echivalente logic, adică au

aceeaşi valoare de adevăr.

Page 24 of 35
 11. SILOGISMUL

Silogismul este tipul fundamental de inferenţă deductivă mediată alcătuită din trei
propoziţii categorice, dintre care două sunt premise, iar a treia este concluzie.

Denumirea de „silogism” i-a fost dată de către marele gânditor al antichităţii, Aristotel
(384-322 î.e.n.), care a descoperit şi a analizat acest tip de raţionament.

11. 1 STRUCTURA SILOGISMULUI

Iată un exemplu de silogism:

Toate felinele sunt mamifere. Premisa majoră

Pisica este o felină. Premisa minoră
Pisica este mamifer. Concluzie

În alcătuirea silogismului apar trei si numai trei termeni, numiţi “termenii silogismului".
Pentru a descoperi funcţiile acestora, se pleacă întotdeauna de la concluzie.

1. Subiectul concluziei, numit "termen minor", notat cu S, reapare în cea de-a doua
premisă, motiv pentru care aceasta se numeşte "premisă minoră". În exemplul nostru, S=pisică,
subiect în concluzie, dar este subiect şi în a doua premisă.

2. Predicatul concluziei, numit "termen major", notat cu P, reapare în prima premisă,

motiv pentru care aceasta premisă se numeste "premisă majoră". În exemplul nostru,
P=mamifer, predicat în concluzie dar este predicat şi în prima premisă.

Termenii minor, S si major P, împreună sunt numiţi "termeni extremi". P a fost numit
termen ‘major’ deoarece are sfera cea mai cuprinzătoare, în vreme ce S, termenul ‘minor’, are
sfera cea mai restrânsă.

3. Temenul mediu, comun ambelor premise, notat cu M, are funcţia de a pune în evidenţă
raportul dintre termenii S şi P. În exemplul de mai sus, M=felină. Diagrama de mai jos,
construită după metoda Euler, redă explicit raportul dintre termenii acestui silogism. Din
diagrama se poate observa ca la nivelul silogismului regăsim raportul gen-specie între cei
trei termeni.

Page 25 of 35
 11.2 FIGURI ŞI MODURI SILOGISTICE

Silogismele, de o mare diversitate, pot fi clasificate după două criterii distincte:

1. după poziţia termenului mediu M în premise, deosebim patru

scheme de inferenţă fundamentale, numite figuri silogistice;

FIG

Dintre aceste patru figuri silogistice, prima a fost numită figura perfectă, pentru următoarele
motive:
- este figura silogistică în care pot fi demonstrate, sub formă de concluzie, oricare dintre cele
patru tipuri de propoziţii categorice, A, E, I ,O.
- numai in figura I, termenul mediu, M, este gen pentru termenul minor, S, şi specie pentru
termenul major, P, ceea ce face ca numai în această figură cei trei termeni să corespundă explicit rolului
lor în silogism (vezi reprezentarea grafică Euler la exemplul de mai sus).

2. După tipul propoziţiilor categorice cu rol de premise si de concluzie într-un silogism

oarecare, diferenţiem câte 64 de variante numite moduri silogistice, în fiecare figură silogistică
luată separat. În total, distingem 256 de moduri silogistice (64x4 figuri= 256), din care doar 24
sunt valide, câte 6 pentru fiecare figură.

Prin urmare în funcţie de corectitudine (validitate) există două mari clase: silogisme valide
şi nevalide.

11.3 FORMULA MODURILOR SILOGISTICE

Prin notaţia simbolică a fiecărui mod silogistic se obţine formula respectivului mod. Se
procedează astfel :

- notăm, în ordine, premisa majoră, minoră şi concluzia cu litere mici, (a,e,i,o,)

corespunzătoare tipurilor de propoziţii cu acest rol. La sfârşitul acestei succesiuni de trei litere
adăugăm o cifră corespunzătoare figurii silogistice, de la 1 la 4.

Obţinem astfel formula modului silogistic.

Exemplu: schema silogismului de mai jos are următoarea formulă:

Page 26 of 35
 PaM aai-4
MaS
SiP

Obţinem formula aai-4, pentru schema silogistică de mai sus, deoarece premisele sunt
propoziţii universal afirmative, a, concluzia este particular afirmativă, i, iar figura silogistică este
figura a patra.

Pentru a verifica cu rapiditate dacă un mod silogistic este valid, îi scriem schema şi
precizăm semnele de distribuire a lui S şi P:

Ex: PiM - - ieo-4 Modul silogistic nu este valid deoarece în concluzie P este distribuit, dar
MeS + + nu a fost distribuit în prima premisă.
So P - +

Totuşi, pentru a demonstra validitatea silogismului este nevoie de o metodă, una

dintre ele fiind cea a diagramelor Venn.

11.4 VERIFICAREA VALIDITĂŢII SILOGISMELOR PRIN METODA

DIAGRAMELOR VENN

Pentru aplicarea acestei metode, se procedează astfel:

A - Se construieşte mai întâi o diagramă alcătuită din trei cercuri intersectate, fiecare cerc
reprezentând unul din cei trei termeni ai silogismului. Notăm cercurile cu S, P sau M, fără o

ordine anume.

B - În această diagramă sunt reprezentate grafic Venn doar premisele modului silogistic a
cărui validitate o verificăm.
Regula 1- Pentru realizarea reprezentării grafice a unei premise, se iau în considerare
numai cercurile care corespund noţiunilor prezente în structura acelei premise (câte doi
termeni);
Pe rând, reprezentăm grafic Venn premisa majoră şi premisa minoră, nu obligatoriu
în ordinea aceasta.

Page 27 of 35
 Regula 2- Dacă una din premise este o propoziţie particulară, aplicarea metodei Venn
începe obligatoriu prin reprezentarea grafică a premisei universale;
De exemplu, dacă premisa minoră este o propoziţie universală, A sau E, iar
premisa majoră o particulară, I sau O, începem cu reprezentarea minorei.â

Regula 3. Dacă ambele premise sunt universale, iar concluzia este o particulară, după ce
a fost realizată reprezentarea grafică a ambelor premise, înainte de a încerca să citim
concluzia, în zona de intersecţie a celor trei termeni rămasă nehaşurată, se înscrie
obligatoriu un x pentru a arăta că nu este vidă.
!!! Există si situaţii când reprezentarea grafică a premiselor are ca rezultat haşurarea
completă a intersecţiei dintre S, M si P. Într-un astfel de caz, x se înscrie în porţiunea
rămasă nehaşurată din intersecţia lui M cu S, arătând astfel că intersecţia dintre M si S
este nevidă (vezi mai jos ex. 4, modul eao-4) .

C -interpretarea diagramei- Dacă si numai dacă, din reprezentarea grafică a premiselor, a

rezultat automat şi reprezentarea grafică Venn a concluziei, atunci modul silogistic poate fi
declarat valid. Dacă propoziţia cu rol de concluzie nu are reprezentare grafică Venn corectă, el
este nevalid.

Exemple de aplicare a metodei Venn.

1. Verificaţi validitatea modului silogistic eae-4 cu ajutorul diagramelor Venn:

Etape de lucru;
a. Modului silogistic îi construim corespunde schema de inferenţă de mai jos
PeM
MaS
SeP

b. Construim diagrama cu cele trei cercuri care se intersectează. Notăm fiecare cerc cu S, P, M.
c. Reprezentăm prima premisă, PeM, din care rezultă haşurarea intersecţiei dintre P şi M.
d. Reprezentăm a doua premisă, MaS, din care rezultă haşurarea zonei din M care nu este S.

Page 28 of 35
 Conform diagramei de mai sus, reiese că din reprezentarea premiselor acestui silogism nu a
rezultat şi reprezentarea grafică a concluziei sale: fiind o propoziţie de forma SeP, trebuia să fie
haşurată total porţiunea de intersecţie a cercurilor S si P.

Prin urmare, diagrama dovedeşte că silogismul dat nu este valid (îi corespunde o schemă de
inferenţă nevalidă, respectiv un mod nevalid din figura a patra).

2. Verificaţi validitatea modului aii-1.

Modului aii-1 îi corespunde schema de inferenţă din stânga sus, alături de care apare
diagrama rezultată prin aplicarea metodei Venn. Din această diagramă se observă că,
reprezentând exclusiv premisele modului dat, a rezultat reprezentarea corectă concluziei sale:
concluzia este o propoziţie de forma SiP căreia, după metoda Venn, îi corespunde un x plasat în
porţiunea de intersecţie dintre S si P. Se dovedeşte astfel că orice silogism care se reduce la
modul aii-1 este valid.

3. Verificaţi validitatea modului aai-3.

Iată un exemplu de mod silogistic în demonstrarea căruia trebuie să ţinem cont de regula nr.
3; dacă ambele premise sunt universale, iar concluzia este o particulară, după ce a fost realizată
reprezentarea grafică a ambelor premise în porţiunea de intersecţie a celor trei termeni rămasă
nehaşurată, se înscrie obligatoriu un x.

Explicaţia pentru necesitatea utilizării acestei reguli este simplă: în diagramele Venn
premisele universale sunt haşurate. Concluzia este particulară şi, ca orice particulară,
reprezentarea ei Venn trebuie să conţină un x. De aceea trebuie adăugat de noi acest x, pentru a
putea citi concluzia.

Page 29 of 35
 În diagrama de mai sus, SiP este corect reprezentată grafic, prin urmare modul aai-3 este
valid.

4. Demonstraţi validitatea modului eao-4.

După reprezentarea grafică a premiselor universale, zona de intersecţie a lui S, P, M, a fost

haşurată. Pentru a citi concluzia, o propoziţie particulară, mai avem posibilitatea să plasăm un x
la intersecţia dintre M şi S. Astfel putem observa că propoziţia SoP, concluzia, are o reprezentare
corectă, deci modul eao-4 este valid.

Precizări: Numai o bună cunoaştere a reprezentărilor Venn corespunzătoare celor patru tipuri de propoziţii,
poate face uşor de înţeles această metodă de verificare a corectitudinii silogismelor.
Cunoaşterea celor trei reguli de reprezentare este o altă condiţie pentru corectitudinea
demonstraţiei.

12. DEMONSTRAŢIA ŞI COMBATEREA .

Regulile demonstraţiei. Tipuri de demonstraţie.

Cerinţa principiului raţiunii suficiente ne impune să nu admitem o idee sau o propoziţie fără
a avea un temei satisfăcător, de aceea vom utiliza în argumentare fie demonstraţia, fie combaterea.

DEMONSTRAŢIA este procesul logic (raţionamentul sau lanţul de raţionamente) prin care o
propoziţie dată este conchisă4 numai din propoziţii adevărate.

COMBATEREA este procesul invers demonstraţiei prin care o propoziţie este respinsă ca falsă,
adică demonstrăm că aserţiunea5 ,,p este o propoziţie falsă’’ este o propoziţie adevărată
(combaterea este tot o demonstraţie)

4
A conchide, vb. a concluziona, a încheia o expunere. Este conchisă, cu sensul de a fi obţinută drept concluzie.
5
Aserţiunea este un enunț, afirmativ sau negativ, care este dat ca adevărat.

Page 30 of 35
 12.1 STRUCTURA DEMONSTRAŢIEI

Orice demonstraţie se compune din:

1. teza de demonstrat (demonstrandum) este o propoziţie concretă pe care o propunem şi al

cărei adevăr trebuie să îl dovedim. Este concluzia demonstraţiei.

2. fundamentul demonstraţiei (principia demonstrandi) este un ansamblu de propoziţii cu rol

de premisă, al căror adevăr a fost dovedit. Din premise urmează să conchidem teza (premisele sunt
numite şi argumente).

3. procesul de argumentare este raţionamentul sau ansamblul de raţionamente prin care

deducem teza din premise. În acest scop utilizăm procedee, reguli, formule, pentru a demonstra
adevărul tezei.

Dacă premisele P sunt adevărate şi demonstraţia este corectă, atunci concluzia Q este adevărată.
Rezultatul se marchează cu Q.E.D (prescurtarea expresiei latineşti quod erat demonstrandum, ceea ce era de
demonstrat).

!!! Diferenţa esenţială între demonstraţie şi raţionamentul deductiv este faptul că în

demonstraţie ştim că premisele sau argumentele sunt adevărate.

12.2 REGULILE DEMONSTRAŢIEI

A. În legătură cu teza de demonstrat trebuie respectate următoarele reguli:

1.Teza de demonstrat trebuie să fie clar şi precis formulată (fără ambiguităţi sau termeni vagi).

2.Teza de demonstrat să fie cel puţin o propoziţie probabilă, adică să nu fie deja dovedită că
este falsă, situaţie în care demonstraţia ar fi inutilă.

3.Teza de demonstrat trebuie să rămână aceeaşi pe tot parcursul demonstraţiei, adică să nu

fie schimbată cu formulări aparent identice.

B. În legătură cu fundamentul demonstraţiei trebuie respectate următoarele reguli:

1. Argumentele demonstraţiei trebuie să fie adevărate.

2. Demonstraţia argumentelor este independentă de demonstrarea tezei.

3. Demonstraţia trebuie să fie corectă.

Page 31 of 35
12.3 TIPURI DE DEMONSTRAŢIE

A. În funcţie de procedeul utilizat, distingem:

1. Demonstraţia intuitivă (neaxiomatizată sau axiomatizată) se bazează pe relaţiile dintre

termenii şi propoziţii, relaţii care par evidente la nivelul gândirii naturale.

2. Demonstraţia formalizată se bazează pe sistemul de simboluri şi regulile de operare cu

aceste simboluri.

B. În funcţie de sprijinul direct sau indirect pe experienţă, distingem:

1. Demonstraţii deductive în cadrul cărora nu intervin direct date ale experienţei imediate,
date obţinute pe cale senzorială.

2. Demonstraţii inductive care utilizează direct date, fapte din experienţa senzorială.

B1 Demonstraţia deductivă poate fi : directă şi indirectă:

a. Demonstraţia directă în care fundamentul demonstraţiei (argumentele) şi procedeul

demonstraţiei sunt îndreptate nemijlocit, direct, către teza de demonstrat. Cuprinde inferenţele
deductive.

b. Demonstraţia indirectă. Dacă demonstraţia, alături de teza de demonstrat, mai conţine o

propoziţie (A) spre care sunt îndreptate argumentele şi procesul demonstraţiei, atunci demonstraţia este
indirectă.

Demonstraţia indirectă poate fi: prin excludere, prin absurd şi apagogică (prin infirmarea
opusei), prin imposibil.

3.1 Schema de inferenţă a demonstratiei prin excludere este urmatoarea: unde cu,,w’’ notam disjunctia exclusiva si cu ,,~’’ respingerea,
negatia

A w B w..................w B
~A, ~ B……………
x

3.2 Schema de inferenta a demonstratiei prin absurd este urmatoarea:

Page 32 of 35
~A , acceptat B
~~A________
A

3.3 Schema de inferenta a demonstratiei prin imposibil este urmatoarea:

C1,C1 ? C2,C2? C3.....

~C
Vom citi: C1 ,dar daca C1? C2 ,daca C2 ?C3 s.a.m.d la infinit ,ceea ce este imposibil si deci, ~C1.

Alta forma de infirmare este reducerea la absurd. Exista urmatoarele tipuri de reducere la absurd:
1.reducere la contradictie (demonstratia prin reducere la absurd a validitatii modurilor silogistice);
2.reducerea la fals.

Supozitie: toti oamenii sunt sanatosi.

Formulam rationamentul:
Toti oamenii sunt sanatosi
Schizofrenicii sunt oameni
Schizofrenicii sunt sanatosi

Or concluzia contrazice un adevar bine cunoscut ca schizofrenicii au o boala pshica cronica caracterizata prin destramarea progresiva a
functiunilor psihice. Cum premisa minora este demonstrata ,ramane ca supozitia (premisa majora) este falsa (conform definitiei validitatii daca
concluzia este falsa,atunci cel putin o premisa este falsa). Infirmarea se produce aici prin simplul fapt ca din premise decurge o concluzie care
contrazice un adevar bine cunoscut, deci premisa este falsă.
Schema acestei respingeri este:
(A & B) ? C
~C,B .
~A

3.reducerea la autocontradictie are loc in cazul propozitiei:,,Toate propozitiile sunt false’’: Cum si acest enunt este o propozitie, decurge ca ea
insasi este falsa.Schema generala de inferenta este:
A,acc. B
A
Unde o propozitie demonstrata (acceptata) este notata cu acc. B.

13. ERORI ÎN ARGUMENTARE

Sofisme, paralogisme

A demonstra înseamnă a arăta că teza decurge în mod logic după anumite reguli din argumentele
aduse. Dacă măcar una din regulile raţionamentului se încalcă, atunci teza nu este o consecinţă necesară
şi nici veridică. Greşelile tipice – împătrirea termenilor, nedistribuirea termenului mediu, distribuirea în
concluzie a termenului nedistribuit în premize.

Încălcarea regulilor demonstraţiei duce în mod inevitabil la un şir de erori logice. Ele pot fi împărţite
în paralogisme şi sofisme.

Paralogismul este greşeala logică neintenţionată, comisă în procesul argumentării ca rezultat al

neatenţiei, al lipsei de cunoştinţe sau naivităţii.

Page 33 of 35
 Sofism este greşeala logică intenţionată, comisă conştient cu scopul de a înşela ascultătorii, de a-i
face să creadă că teza argumentată este adevărată, deşi în realitate este falsă.

Immanuel Kant (filosof german, 1724-1804) exprimă această distincţie astfel: „Raţionamentul care este
fals după formă, chiar dacă are aparenţa unui raţionament corect pentru sine, se numeşte înşelător
(fallacia). – Un astfel de raţionament este un paralogism, dacă prin el ne înşelăm pe noi înşine, sau un
sofism, dacă prin el încercăm în mod intenţionat să-i înşelăm pe alţii.“

Există numeroase clasificări ale tipurilor de erori logice.

erorile specifice argumentelor deductive.

Acestea pot fi încadrate în următoarele trei tipuri principale:

a) erorile formale (singurele erori logice în sens strict) fac ca, în pofida unor aparenţe înşelătoare,
concluzia raţionamentului să nu decurgă cu necesitate logică din premise;

b) erorile de interpretare sunt provocate de anumite neclarităţi şi confuzii în ceea ce priveşte sensul
termenilor care intră în alcătuirea unui raţionament.

c) erorile de relevanţă sunt acelea în care, deşi concluzia decurge corect din premisele oferite,
scopul raţionamentului (demonstrativ, explicativ etc.) nu este atins.

SOFISME SI PARALOGISME

Sofismul este eroarea comisa în mod intentionat, iar paralogismul este o eroare comisa in mod
neintentionat. Pe langa erorile formale (care se produc datorita nerespectarii regulilor
devaliditateale inferentelor deductive), exista si erori material (erori de continut, legate de sensul si
semnificatia termenilor si a propozitiilor din componenta lor). Sofismele material sunt grupate in 5
clase:

1. sofismele de limbaj (ale ambiguităţii) sunt determinate de folosirea greşită a termenilor:

-echivocatia se datoreaza folosirii intr-un mod ambiguu a unui termen

-amfibolia apare atunci cand o expresie sau o propozitie dintr-un argumenteste ambigua din
punct de vedere sintactic

-accentul se produce datorita sublinierii improprii a unui cuvant sau a uneiexpresii dintr-un
argument.

Page 34 of 35
 -diviziunea apare atunci cand un termen este folosit in mod colectiv in premisa , in timp ce in
concluzie e folosit in mod diviziv (distributiv)

-compozitia apare atunci cand un termen e folosit distributiv in premisa si in concluzie colectiv.

2. sofismele circularitatii (argumentele circulare) sunt determinate de presupunerea a ceea ce

urmeaza a fi argumentat:

-argumentul circular se produce atunci cand se argumenteaza ca o propozitie este adevarata pentru
ca este adevarata

-expresiile circulare presupun ca ceea ce este de demonstrat a fost déjàdemonstrat

-intrebarea complexa apare atunci cand este pusa o intrebare care presupune raspunsul la o alta
intrebare, dar care nu a fost pusa.

-afirmarea repetata se produce atunci cand cineva incearca sa impuna o idée prin repetarea ei

3. sofismele supozitiei neintemeiate

sunt argumentele care se bazeaza pesupozitii false:

-bifurcatia apare atunci cand se presupune ca sunt posibile doar douasolutii, cand de fapt sunt mai
multe posibile

-falsa dilemma se datoreaza unei bifurcatii, intemeindu-se pe supozitii false

-inconsistenta se produce in baza unor premise inconsistente, din acestea putand fi derivata orice
concluzie

4. sofismele de relevanta se produc atunci cand premisele, desi sunt adevarate, nu sunt relevante
pentru stabilirea concluziei.

Page 35 of 35