Sunteți pe pagina 1din 3

Razboiul impotriva taranimi-Anii Colectivizarii (1949 – 1962)

Colectivizarea a fost Apocalipsa lumii ţărăneşti din România. S-a distrus proprietatea, s-au
distrus elitele, s-a ucis libertatea, s-a ucis viitorul. În 13 ani, satul românesc a fost trecut prin
încercări inimaginabile: tortură, crime, deportări.

Sufletul ţăranului român, cel care crea cântece, dansuri, ştergare, poale, cămăşi înflorate, a
fost jupuit, a fost călcat în picioare. Lumea satului s-a schimbat dramatic. .

Totul se pare că a început de aici. “Directiva NKVD NK/003/47 (emisă în 1947 pentru toate
ţările lagărului comunist) stipulează la punctul 13: «Politica faţă de mica gospodărie
ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După
aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare
din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor,
concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la
rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu
alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască să fie acoperit prin import».”

Ţărănimea română, atât de greu încercată din punct de vedere istoric, a fost destinată de
Stalin, Pauker, Gheorghiu-Dej, Nicolski şi alţii. Ţărănimea trebuia să dispară, trebuia să fie
aneantizată. Dar procesul acestei dispariţii proiectate a fost unul care s-a dovedit imposibil
de realizat, imposibil de finalizat conform comandamentelor leniniste şi staliniste asumate.
Comunismul a învins la sate în măsura în care şi-a impus formele de producţie şi de
proprietate, în măsura în care a creat hibrizi umani fără identitate, care au asigurat
industrializarea masivă a unei Românii agrare, dar atât. Satul, ţărănimea, a rezistat asaltului
comunismului într-un chip plin de tenacitate. Desigur, nimic nu a mai fost ca înainte, satul
românesc s-a transformat iremediabil, dar şi comunismul a trebuit să accepte o limită peste
care nu a putut trece.(...) Istoria noastră recentă trebuie privită cu curaj şi cu luciditate,
numai astfel vom mai avea poate şansa unei victorii împotriva a tot ceea ce ne trage în jos,
în apele tulburi ale unei neputinţe generale, ale unei falsificări a tuturor normelor şi
valorilor.”

Iată câteva etape ale terorii


“Unele dintre cele mai importante momente şi măsuri în domeniul colectivizării, cu efecte
majore asupra lumii tradiţionale româneşti, au avut loc în martie 1949.Practic, toate
proprietăţile de peste 50 de hectare care mai existau au fost expropriate, pământul fiind
preluat de stat, iar foştilor mari moşieri şi familiilor acestora li s-a fixat domiciliu obligatoriu
pe o perioadă nelimitată. Actul normativ prevedea, în schimb, luarea de măsuri dure
împotriva celor care s-ar fi opus exproprierii, respectiv pedepse cuprinse între 5 şi 15 ani de
muncă silnică şi confiscarea averii. Conform statisticilor Securităţii, 2 000 de familii au fost
afectate de aceste deportări.( ...)”

Au fost emise tot felul de legi, decrete care identificau o infracţiune aproape în orice
activitate a ţăranului. De exemplu, Decretul nr. 183 din 30 aprilie 1949, care “califica drept
infracţiune dosirea, distrugerea ori denaturarea produselor sau mărfurilor, pedepsele variind
de la 5 la 15 ani de muncă silnică şi amendă între 50 000 şi 100 000 de lei.” Tentativa se
pedepsea ca infracţiunea consumată. “Complicii şi tăinuitorii se pedepsesc ca şi autorii.”
“Acest decret a reprezentat, de altfel, baza pentru o serie întreagă de condamnări care s-au
pronunţat în acei ani pentru nepredarea cotelor, iar lui i s-a adăugat ulterior Decretul nr.
312/1949, care prevedea confiscarea averii şi în baza căruia s-au efectuat o serie de
rechiziţii de produse, bunuri şi confiscări de pământuri, în cazul nepredării cotelor”,

Etapele colectivizării
În procesul de transformare socialistă a agriculturii din România se pot distinge trei etape
majore, cuprinse în următoarele perioade:
1949 – 1953;
1953 – 1956,
1957 – 1962.
Între 1949 şi 1953, s-a încercat impunerea structurilor colectiviste în special prin măsuri
violente sau persuasiune, dar din cauza reacţiei populaţiei, au existat şi momente în care
autorităţile au manifestat prudenţă. Rezistenţa populaţiei s-a dovedit mult peste nivelul
aşteptărilor şi în vederea intensificării colectivizării s-a apelat la Miliţie şi Securitate, care s-
au implicat în mod deosebit în sprijinirea activiştilor de partid. Potrivit documentelor de
arhivă, doar în vara anului 1950, aproximativ 30.000 de familii de ţărani au fost obligate să
se înscrie în colective şi, odată cu consolidarea acestora, foarte mulţi alţii au fost nevoiţi să
îşi părăsească proprietăţile, ele fiind absorbite de noile structuri. Dar (...) în perioada 1949 –
1953 rezultatele nu au fost spectaculoase. (...)”

În a doua etapă (1953 şi 1956) a existat o oarecare relaxare în privinţa implementărtii


colectivizării, dar era o altă faţetă a terorii. “(...)la şedinţa Biroului politic al Comitetului
Central al Partidului Muncitoresc Român din 19 noiembrie 1952, când s-a aprobat “în
unanimitate propunerea ca cei arestaţi pentru fapte fără caracter politic – pentru că n-au
însămânţat la timp, n-au plătit la timp impozitele, n-au achitat cotele de colectare la timp, nu
s-au priceput să mânuiască gestiunea la cooperative, au comis mici delicte silvice şi de
păşunat, precum şi micii meseriaşi arestaţi – să fie puşi în libertate.” Dar a venit Hotărârea
nr. 4172 din decembrie 1953, privitoare la cotele de carne, lapte şi lână,«(...) care îi
avantaja pe membrii întovărăşirilor sau ai gospodăriilor agricole colective, în timp ce ţăranii
aflaţi în afara acestora şi care deţineau peste două hectare de pământ trebuia să predea
obligatoriu o parte din cote în carne de porc, indiferent dacă aveau sau nu porcine.»(...)
Chiar dacă violenţele au scăzut ca intensitate, starea de spirit a populaţiei din mediul rural
era permanent monitorizată de Miliţie şi Securitate.”spune Cosmin Budeancă.

Ultima etapă, 1957 - 1962 “s-a caracterizat în special prin folosirea unor mijloace violente
pentru atingerea scopului final, înregimentarea definitivă a ţărănimii. (...) La 30 martie 1959,
se publica Decretul nr. 115, prin care se interzicea darea «în parte» sau în arendă a
terenurilor, iar terenurile care nu vor mai putea fi cultivate urmau să treacă în «folosinţa
gospodăriilor agricole colective sau a altor organizaţii agricole socialiste». Acest nou act
normativ instituia o presiune suplimentară asupra celor care nu se înscriseseră în
gospodăriile agricole colective, viaţa acestora în afara sistemului fiind din ce în ce mai
dificilă. După 13 ani în care lumea rurală a fost supusă la multiple violenţe şi diferite măsuri
legislative cu vădit caracter coercitiv, în 1962 comuniştii au reuşit să îşi atingă obiectivul.
(...)În sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale (27 – 28 aprilie), Gheorghe
Gheorghiu-Dej anunţa în mod oficial încheierea procesului de colectivizare a agriculturii.
Ţăranii deveniseră muritori de foame, dar cotele trebuia să le dea. Ajungeau să se sutragă
de la predarea acestora, metodele fiind diverse: “Ascunderea produselor agricole în gropi
săpate în diverse locuri din apropierea casei, mituirea celor care se ocupau de colectarea
cotelor, pentru a fi impuşi cu o cantitate mai mică de produse, udarea cerealelor pentru a
cântări mai mult sau amestecarea lor cu diverse impurităţi, recoltarea în timpul nopţii.
Toate aceste încălcări ale regulilor presupuneau asumarea unor riscuri majore, întrucât atât
reprezentanţii Partidului, cât şi Securitatea, principala forţă represivă a regimului comunist,
manifestau un interes deosebit asupra acestei probleme.(...) În mod concret, ţăranii puteau
fi pedepsiţi cu mulţi ani de închisoare pentru diverse acţiuni considerate drept acte de
sabotaj, cum ar fi: lansarea de zvonuri, nepredarea cotelor sau instigarea la nepredarea
cotelor, predarea de cereale infestate, declararea unei suprafeţe mai mici de pământ,
transportul de cereale pentru a fi treierate acasă, defectarea intenţionată a maşinilor
agricole.»

Printre cele mai importante măsuri cu caracter represiv îndreptate împotriva ţăranilor s-au
numărat deportările şi dislocările de populaţie. (...) Măsura deportării şi a dislocării s-a
folosit adesea, în special ca măsură represivă în urma revoltelor şi a mişcărilor de protest
ale ţăranilor. Spre exemplu, în vara anului 1949, au fost evacuate 236 de familii din
regiunile Arad, Bihor, Baia Mare şi Sibiu, iar în vara anului următor, alte 94 de familii din
judeţele din sudul ţării, ca urmare a revoltelor de aici.

Dar cel mai mare val de deportări a avut loc în iunie 1951, când peste 12.000 de familii,
respectiv peste 43.000 de persoane, din peste 250 de localităţi din zona frontierei de vest a
României, au fost deportate şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan. (...) Chiar dacă nu
se cunosc cifre exacte, numărul celor care au fost deportaţi în Bărăgan, în Dobrogea sau în
alte zone din ţară în perioada 1949 – 1962 este estimat la aproximativ 200.000 de
persoane.”

Iată colectivizarea-represivă în cifre: “Pentru o mai bună ilustrare a nivelului la care a


ajuns represiunea politică îndreptată împotriva ţăranilor în acei ani, menţionăm că între 1
septembrie 1948 şi 7 noiembrie 1949, Securitatea reţinuse 23.597 de persoane, 10.152 de
ţărani (4.518 de mijlocaşi, 2.979 de săraci, 2.655 de chiaburi), iar între 1951 şi 1952,
Ministerul Afacerilor Interne efectuase în rândurile ţăranilor un număr de 34.738 de arestări.
Dintre aceştia, 22.088 erau chiaburi, 7.226 aveau gospodărie mijlocie, iar 5.504, gospodărie
mică.

Din păcate, nu se cunoaşte cu exactitate numărul de ţărani care, datorită opoziţiei la


colectivizare, au fost arestaţi şi trimişi în închisoare, dar, spre exemplu, istoricul Dennis
Deletant aproximează la 80.000 numărul acestora, dintre care 30.000 ar fi fost judecaţi
public.
În această perioadă au existat şi numeroase răscoale ţărăneşti şi mişcări de revoltă, când
Securitatea şi Miliţia au intervenit, de cele mai multe ori violent, rezultatul fiind morţi, răniţi,
numeroşi arestaţi şi deportaţi. Cele mai cunoscute astfel de reacţii violente din partea
ţăranilor au fost cele din judeţele Bihor, Arad, Suceava (1949), Giurgiu (1950), Vrancea şi
Argeş (1960), Olt (1961), Dâmboviţa (1962).
(…) Între anii 1949 şi 1962, au fost şi multe cazuri de execuţii demonstrative, numeroşi
ţărani fiind ucişi de Securitate fără a fi fost condamnaţi, doar pentru că se declarau
împotriva regimului şi a colectivizării agriculturii. În majoritatea cazurilor, victimele erau
expuse în mod public, execuţiile având un evident rol de a intimida populaţia”, ne arată
acelaşi studiu al lui Cosmin Budeancă.
Colectivizarea a învins, oraşele au fost sufocate de oameni veniţi în cautarea unei vieţi
mai bune, satul românesc a murit puţin câte puţin. Din fericire, el încă respiră şi este datoria
noastră, a celor de astăzi, să îl salvăm. Aici am redat câteva fragmente din ceea ce au
descoperit cercetătorii. Înfiorătoarea poveste poate fi descoperită la muzeu.
Expoziţia, care se deschide la 21 decembrie 2012, la ora 17:00, la Sala Oaspeţi, poate fi
vizitată pnă la 5 mai 2013.

S-ar putea să vă placă și