18. Teste imunologice.

Clasificarea reacţiilor atg-atc.

1. Reacţii de precipitare:

in mediu lichid (r. de floculare) – VDRL

in mediu gelificat (agar): imunodifuzia radială simplă (Mancini); imunodifuzia radială dublă
(Ouchterlony); t. Eleck (Corynebacterium diphteriae); imunoelectroforeza; contraimunoelectroforeza
2. Reacţii de aglutinare:

directă (activa): r. Beth-Vincent si Simonin (det grupelor sanguine); r. Widal (S. typhi si paratyphi)

indirectă (pasiva): latex-aglutinarea; hemaglutinarea pasiva (HAP); inhibarea hemaglutinării (HAI);
coaglutinarea; testul Coombs (direct si indirect).
3. Reacţii de neutralizare:

In vitro: reacţia ASLO

In vivo: ef letal (toxinotipia - pe animale de experienţă); ef dermonecrotic (pe animale/om - IDR
Schick)
4. Reacţia de fixare a complementului (RFC)
5. Reacţii cu markeri:

Imunofluorescenţa (directa si indirecta)

ELISA (metoda imunoenzimatica)

RIA (radioimunodozarea)
Reactii de precipitare
Reacţia de floculare VDRL
Reacția calitativa se execută la temperatură camerei (23-29oC) în tuburi sau godeuri de plastic. Se pun în
contact 1 picatura din serul de cercetat (inactivat 30 minute la 56°C) + 1 picătură de atg. După 5 minute de agitare,
se citeşte reacţia, utilizând o lupă.
Reacţia negativă = turbiditate slaba a lichidului; dupa o uşoară agitare granulațiile foarte fine se dispun sub
forma unui nor caracteristic. Reacţia pozitiva = apariția de flocoane mici în soluţia clară. În funcţie de mărimea
flocoanelor şi gradul de clarificare al soluţiei, reacţia se noteaza cu ++, +++, ++++.
Reacţia este foarte sensibilă si se negativează tardiv, dar poate fi şi fals-pozitivă în: boli de colagen, cancer
avansat, leucemii, malarie, HTA, sarcină, infecţii virale, infecţii bacteriene (rickettsii, chlamydii).
Reacţia cantitativă - in tuburi de hemoliză se realizează diluţii binare din serul de cercetat (nediluat, diluat 1/2,
1/4, 1/8, 1/16, 1/32...), fiecare tratat cu antigen cardiolipinic.
Titrul = ultima diluţie cu reacţie pozitivă. Testul cantitativ constituie o bună metodă de depistare şi urmărire a
evoluţiei bolii şi a tratamentului, precum şi eventualele recontăminări.
Imunodifuzia radială simplă (Mancini)
Tehnica Mancini este folosită pt determinarea cantitativa a proteinelor plasmatice (fracțiunea C3 a
complementului, IgG, IgA, IgM şi IgD, proteina C reactivă) – imunograma.
Tehnica se efectuează pe placi cugel de agar ce contin o cantitate constanta de atc monospecifici incluși. Serurile de
testat se pipetează in godeuri de unde atg difuzează radial (5 µl ser bolnav in diluție corespunzatoare). După o
incubare de 24h la 37°C, daca exista corespondenta imuna atg-atc, în jurul godeului se formează un inel de
precipitare al cărui diametru e direct proporţional cu conc atg. Pt o concentrație constanta si uniforma de atc si o
grosime constanta a gelului, diametrul inelului de precipitare este proporțional cu concentrația atg din serul de
cercetat. Daca apare mai mult de un inel înseamnă ca au apărut mai multe reacții atg-atc. Valorile Ig umane se
exprima in UI/ml, daca se folosesc imunoplaciplaci ale Institutului Cantacuzino.
Imunodifuzia radială dublă (Ouchterlony)
Tehnica Ouchterlony este o metoda calitativa ce se foloseşte pt identificarea atg din amestec (prot C reactiva,
prot Bence-Jones, β-2-microglobulina, α-fetoproteina, atg carcinoembrionar, PDF din serul pacienților cu CID).
In gel de agar, atg este plasat intr-un godeu, iar, atc monospecific in alt godeu. După o incubare de 24h la
37°C, acestia difuzează unul către celalalt dand nastere unor arce de precipitare vizibile la locul de întâlnire.
Rezultatele sunt exprimate semicantitativ: +, ++, +++.
Pot fi observate mai multe aspecte ale precipitării:
I. Reacția de identitate completa (fuziunea completa a liniilor) – daca 2 atg sunt identice, liniile lor de
precipitare cu atc deviază si fuzionează complet in zona centrala, deci vor avea continuitate.
II. Reacția de non-identitate (absenta deviației liniilor) – 2 atg diferite ce se combina cu atc, determina arce de
precipitare ce se intersectează.
III. Reacția de identitate parțiala (fuziunea parțiala a liniilor) – daca cele 2 atg au un epitop comun si un
epitop specific doar uneia dintre atg, se va forma un arc de cerc continuu si va apărea atașat un braț secundar
epitopului diferit.
IV. Reacția de inhibiție – un atg multivalent (a, b) are epitopi comuni cu un atg simplu (b); linia de precipitare
este comuna, cu un pinten datorat determinanților suplimentari a unuia dintre antigene.
Testul Eleck
Este un test de imunodifuzie larg răspândit in practica de laborator pt avantajele sale: rapiditate, simplitate si
precizie. Este folosit pentru evidenţierea toxinogenezei bacilului difteric.

1
Intr-o placă Petri cu mediu de cultură se aplică în lungul unui diametru o bandă de hârtie de filtru îmbibată în ser
antitoxină difterică. Perpendicular pe direcţia benzii de hârtie se însămânţează, în striu, tulpina de cercetat şi câte o
tulpină toxinogenă şi netoxinogenă de bacil difteric (martorul pozitiv şi negativ). Plăcile se incubează la 37°C. După
24 şi 48 ore se urmăreşte apariţia în unghiul dintre striul de cultură şi banda cu atc antitoxină difterică a unei linii de
precipitare care se continuă cu linia de precipitare toxină-antitoxină a martorului pozitiv.
Imunoelectroforeza
IEF este o met calitataiva, fiind de fapt, o imunodifuzie simplă în gel combinataă cu o electroforeză ce
permite vizualizarea, in arcuri de precipitare, a unui nr mare de proteine din ser (>30 de fracțiuni).
Sunt practicate 2 variante ale imunoelectroforezei: încrucişată; în rachetă.
IEF încrucişată - o mixtura complexa de atg este plasata in godeuri in gel de agar si prin electroforeza, atg
sunt separate pe seama încărcăturii lor electrice. Apoi se efectueaza un șanț in gel si se adaugă atc (ser
polivalent/monovalent) care difuzează radial in gel => apar arce de precipitare la nivelul zonei de echivalenta.
Fiecare proteina apare intr-un arc caracteristic ca poziție si morfologie si comparând serul pacientului cu serul
normal, se poate identifica deficienta uneia sau mai multor componente serice in proba de cercetat. Se folosesc
imunoseruri de origine animala specifice pt proteine din serul uman. Aceeași tehnica permite analizarea proteinelor
urinare sau ale LCR. Are cea mai mare utilitate diagnostica in identificarea gamapatiilor monoclonale (MM).
IEF in racheta = electroforeza in gel de agar ce conține atc. Atg se introduce in godeul de agar si prin
electroforeza, migrează către anod prin gelul conținător de atc => apar zone de precipitare sub forma de racheta ce
poate fi vizualizata prin colorare. Aceasta metoda permite cuantificarea unui atg prin comparația cu o proba std.
Contraimunoelectroforeza (electrosinereza, electroendesmoza)
Este o varianta a metodei Ouchterlony in câmp electric, fiind folosită pt identificarea rapidă a atg bacteriene
în umori. Reacţia are loc în gel de agar la un pH = 8,2 - 8,6 în prezenţa unei soluţii tampon, în câmp electric. Atg
este plasat in godeuri de agar, care sunt supuse electroforezei => o linie de precipitare. Acest test poate fi utilizat
numai daca atc si atg au încărcătură electrica opusa. Atg si atc sunt amfoteri: se comporta ca anioni si cationi, in
funcție de pH-ul fazei de dispersie. La un pH alcalin, atc vor fi antrenaţi spre catod, iar atg vor fi antrenate spre
anod. Practic, godeul cu atc este dispus spre anod, iar cel cu atg spre catod. In câmp electric, cei 2 reactivi se
deplasează rapid şi în sens contrar, iar unde se întâlnesc în proporţii echivalente formează o linie de precipitare.
Citirea reacţiei se poate face după 30-60 minute. Este un test calitativ deși se poate aprecia si cantitatea prin
aprecierea grosimii benzii de precipitare. Avantajul sau major este rapiditatea testului. In comparație cu metoda
Ouchterlony, contraimunoelectroforeza este mai rapida, are sensibilitate mai mare dar specificitate mai mica,
consuma mai mult reactiv.
Reacţii de aglutinare.
Aglutinarea = fenomenul de agregare a unor particule prin intermediul reactiei atg-atc. Atg face parte in
mod natural din suprafața unor agenți infecțioși, a eritrocitelor sau este fixat artificial pe hematii sau pe particule de
polistiren-latex. Atc specifici adăugați la suspensia alcătuita din astfel de particule se combina cu atg de suprafața pe
care le leagă constituind împreuna agregate vizibile (aglutinate).
Reacția de aglutinare are sensibilitate mai mare decât cea de neutralizare iar atg in exces nu o inhiba.
Reacția de aglutinare este de 2 tipuri:

directa – când particulele sunt acoperite in mod natural cu atg de testat;

indirecta – când hematiile/latexul constituie suportul pt fixarea artificiala a atg de testat.
A. Aglutinarea directa
a) Reactia Beth-Vincent si Simonin - determinarea grupelor sanguine.
b) Reactia Widal - serodiagnosticul febrelor tifoide şi paratifoide (Salmonella typhi si paratyphi); pune în
evidenţă atc anti-atg de tip H, O, Vi. Intr-o serie de tuburi se introduc diluții binare ale serului de testat, peste care se
adaugă cate un volum constant din suspensia de atg std.
Se incubeaza: 2 h la 52oC + 10 min la temp camerei pt atg H; 20 h la 52oC + 10 min la temp camerei pt atg O.
Titrul atc aglutinanti = ultimul tub in care se mai notează prezenta grunjilor.
Aglutinarea este floconara pt atg H si granulara pt atg O. In tuburile martor 7 si 8 nu trebuie sa fie prezenți grunji.
Se apreciază ca numai o creștere progresiva a titrului acestor atc pledează pt o febra tifoida, in timp ce o
determinare unica, chiar daca evidențiază un titru ridicat, nu oferă nici o siguranța pt diagnostic, din cauza prezentei
unor astfel de atc la persoanele vaccinate sau la cele care au avut in antecedente o infecție oculta. Val diagnostica
prezintă îndeosebi aglutininele O in timp ce aglutininele H care persista după vaccinare au semnificație diagnostica
redusa. R. Widal este indicata in investigarea sugarilor, a copiilor de vârsta mica si a persoanelor sigur nevaccinate.
Trat cu Cloramfenicol interfera in parte cu formarea aglutininelor si influențează rezultatele reacției Widal.
Nr. tub 1 2 3 4 5 6 7 8
Sol NaCl 0,9% - 0,2 0,3 - 0,2 0,3 0,4 0,9
Ser bolnav 1/10 0,4 0,2 0,1 - - - - 0,1
Ser de cercetat 1/100 - - - 0,4 0,2 0,1 - -
Atg O si H 0,6 0,6 0,6 0,6 0,6 0,6 0,6 -

Diluție finala 1/25 1/50 1/100 1/250 1/500 1/1000 Martor de atg Martor de ser

2
 B. Aglutinarea indirecta (pasiva)
Latex-aglutinarea - det FR, proteinei C reactive, atc ASLO, atg HBs.
a) FR = proteina patologica reactiva, o IgG/IgM anti-IgM ce apare in serul bolnavilor cu artrita
reumatoida. FR se determina prin 2 metode:

r. Waaler-Rose (r. de hemaglutinare indirecta)

latex-aglutinarea pe lama/in tub.
b) ASLO (atc anti-streptolizina O) se determina prin 2 met:
• r. ASLO (r. de neutralizre);
• latex-aglutinarea pe lama/in tub.
Streptolizinele = hemolizine (exotoxine) produse de Streptococi => liza hematiilor si leucocitelor. Streptolizina O
este produsa de Streptococi β-hemolitici de grup A (S. pyogenes) dar si de grup C sau G; este numita O pt ca e
inactivata de O2; este intens imunogena. Streptolizina O se leagă de colesterolul membranar al hematiilor,
polimerizează si formează canale transmembranare => liza osmotica.
Streptolizina S este stabila in O2, si este mai slab imunogena.
Latex-aglutinarea este reacţia în care atg std este fixat „in vitro”, pe particule de latex. Atc din serul de
cercetat determina aglutinarea atg std => formarea grunjilor de aglutinare.
R. pozitiva => apariția grunjilor, omogenatul devine clar. In raport cu mărimea grunjilor reacția pozitiva se
notează cu +, ++, +++, ++++. R. negativa => aspect lăptos al omogenatului.
RPR carbon
Este o reactie folosita in diagnosticul serologic al sifilisului. Este o reacţie de aglutinare care utilizează
particule de carbon învelite cu atg cardiolipinic std. Este un test rapid, de aglutinare pe lamă.
Reacţia pozitivă se traduce prin apariţia de grunji de culoare gri şi limpezirea suspensiei.
Hemaglutinarea indirecta (pasiva - HAP) – metoda de serodiagnostic a unor viroze.
HAP are aplicaţii in:
• serodiagnosticul rujeolei, malariei, tifosului exantematic;
• testarea eficacităţii vaccinării antivariolice (titrarea atc anti-virus vaccinia);
• depistarea autoatc anti-tiroglobulină, anti-histone.
HAP este o met deosebit de sensibilă, prin care se pot evidenţia cantităţi min de atc de diferite tipuri. Aceşti atc care
nu pot produce reacţii vizibile cu atg, deoarece şi acestea se găsesc în cantităţi reduse în ser, pot fi relevaţi prin HAP.
In HAP, hematiile sunt utilizate ca suport al atg std, hematia neavând rol imunologic. Hematiile sunt
acoperite cu atg std cu ajutorul unor agenţi de legare (ac tanic) => hematii tanate. Reacţia trebuie să se desfăşoare
într-un mediu fără complement deorecece poate avea loc o activare a complementului de către reacţia atg-atc care
poate conduce apoi la hemoliză si la un rezultat fals-pozitiv => serul va fi inactivat prin mentinere 30 min la 56oC.
Se analizeaza 2 seruri, unul recoltat la debutul afecțiunii si altul in convalescenta
Reactanți: ser de cercetat in diluții succesive (inactivat 30 min la 56oC); atg std; eritrocite de oaie.
Tehnica HAP: se fac diluții binare din serurile de
testat; atg std; suspensia de eritrocite tanate (0,5%
in ser fiziologic); se incubează 24h la 37oC; se fac
martorii: de eritrocite, de atg, de ser sigur negativ
(aglutinare abs) si de ser sigur pozitiv (aglutinare
prezenta).
R. pozitiva = in serul de cercetat exista atc specifici
=> are loc reactia atg std-atc => hematiile sunt
unite prin atc => depozit cu margini crenelate.
R. negativa = in serul de cercetat nu exista atc
specifici => nu are loc reactia atg std-atc =>
hematiile se depun pe fundul godeului => buton cu
marginile drepte.
Titrul hemaglutinant = ultimul godeu cu reacție poz
(depozit cu margini crenelate) = 1 UH.

Reacţia de inhibare a hemaglutinării (HAI) – reactie atg-atc ce testează pierderea capacitații de

manifestare a unor efecte virus-specifice in prezenta unui ser imun specific.
Reacția HAI are utilitate practica in:

diagnosticul serologic al unor viroze (gripa, rujeola, oreion, arboviroze);

identificarea serologica (infecții cu virusuri hemaglutinante gripale, paragripale)
HAI este utilizata frecvent pt serodiagnosticul unor virusuri hemaglutinante (myxovirusuri,
paramyxovirusuri). Serul de testat va fi supus, anterior efectuării reacției, unui tratament pt îndepărtarea inhibitorilor
naturali ai hemaglutinării, cu preparatul standard RDE (obținut din Cl. perfingens). După amestecarea unor cantități
cunoscute de atg std cu diluții binare ale serului pacientului, se adaugă suspensia de eritrocite (de cocos pt virusurile
gripale, de maimuță pt virusul rujeolos). Pt urmărirea titrului in dinamica se vor recolta 2 seruri la distanta de 2-3
săpt (serul de debut si serul de convalescenta).

3
 Nr. godeu 1 2 3 4 5 6 7 8
Ser pacient 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2
Atg gripal 4 UHA 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2 0,2
Agitare – contact 15-20 min
Suspensie hematii 0,5% 0,4 0,4 0,4 0,4 0,4 0,4 0,4 0,4
Agitare – 60 min la 22oC - citire
Dilutie 1/8 1/16 1/32 1/64 1/128 1/256 1/512 1/1024
Reactivi:
- serul de testat – tratat cu RDE si inactivat 30
min la 56oC.
- atg standard;
- suspensia de eritrocite – (de cocos pt v.
gripale, de maimuță pt v. rujeolos).
Tehnica:
• se fac diluții binare din serul de testat;
• se adaugă atg std titrat (4 UH)  1 U
hemaglutinanta = titrul reactiei HAP;
• se incubează 30 min la temp camerei;
• se adaugă suspensia de eritrocite;
• se incubează 60 min la temp camerei.
• martori: de virus std, de ser sigur negativ, de
ser sigur pozitiv, de ser de testat, de
eritrocite
R. poz = in serul de cercetat exista atc
hemaglutinoinhibanti => nu are loc
hemaglutinarea => buton cu margini drepte. R. neg = in serul de cercetat nu exista atc hemaglutinoinhibanti => are
loc hemaglutinarea => depozit cu margini crenelate. Titrul hemaglutinoinhibant = ultimul godeu cu reactie negativa
(buton cu margini drepte)

Coaglutinarea – este o reactie atg-atc ce foloseste drept suport pt atc specifici de grup streptococic,
Stafilococi Cowan ce contin proteina A la nivelul peretelui bacterian. Coaglutinarea e folosita pt identificarea
serologica a Streptococilor sau Gonococilor. Testul se efectuează pe lama prin punerea in contact a:
- atc = Stafilococ Cowan cu proteina A + atc specifici anti-streptococ/anti-gonococ;
- atg = Streptococ/Gonococ.
Principiul metodei: cuplarea Stafilococului Cowan cu proteina A, cu atc antistreptococici specifici de grup.
Fragmentul Fc al atc se fixeaza de proteina stafilococica, iar fragmentul Fab ramas liber reactioneaza cu
polizaharidul specific de grup, dand o reactie vizibila macroscopic, sub forma unor grunji, cu clarificarea fazei
lichide. Majoritatea atc prezintă pe segmentul Fc receptori pt proteina A, deci nu în regiunile Fab.

Testul Coombs (testul antiglobulinic) pune in evidenta atc anti-eritrocitari incompleti.

Atc „neaglutinanți” (incompleți, iregulari) deși se fixează pe atg omoloagenu reușesc sa aproprie eritrocitele
pt a forma aglutinate eritrocitare. In general, atc de clasa IgG sunt incompleți. Situsurile antigenice nu proemină, ci
se află în nişte cripte. Dacă atc are braţele scurte, nu poate lega 2 atg. Pt a produce aglutinarea eritrocitelor =>
trebuie utilizate diverse artificii: folosirea atc anti-Ig umana sintetizaţi de specii heteroloage (de iepure) sau tratarea
enz a eritrocitelor cu tripsină şi pepsină, ce erodează marginile şi permit evidențierea situsurilor antigenice sau
adăugarea de soluție macromoleculara.
Testul Coombs se lucrează in 2 variante:
a. Testul Coombs direct (TCD)
Testul Coombs direct – evidențiază atc antieritrocitari incompleți fixați, in vivo, pe suprafața hematiilor. Acestea
sunt aglutinate de ser anti-Ig umana, formand o retea.
Materiale necesare:
- sânge de cercetat - recoltat pe citrat de Na 3,8%, eritrocitele se separa prin centrifugare apoi se spală
de 3 ori cu ser fiziologic pt îndepărtarea prot plasmatice, după care se retine sedimentul;
- sânge normal grup O (martor) - recoltat pe citrat de Na 3,8%;
- ser anti-Ig umane (ser imun de cal);
Tehnica: Pe o lama, se amesteca: 1 pic de ser anti-Ig umana + 1 pic din sedim eritrocitar de cercetat. Alături
se face martorul: 1 pic ser polivalent anti-Ig umana + 1 pic sediment din sângele normal de grup O. După 5 minute
se citește rezultatul. Martorul trebuie sa fie negativ, sa nu apară aglutinarea. Testul Coombs se face si cu ser anti-C3
(ser monospecific anti-complement uman).
Aplicațiile TCD: AHAI (anemia hemolitica autoimuna idiopatica), transfuzie de sânge incompatibil, boala
hemolitica a nou-născutului, sensibilizarea eritrocitelor cu medicamente, hepatita infecțioasa, pneumonia virala sau
cu Mycoplasma, mononucleoza infecțioasa, meningita, anemia megaloblastica, TBC, DZ, LES.

4
 b. Testul Coombs indirect (TCID)
Testul Coombs indirect – evidențiază atc antieritrocitari incompleți liberi din ser. Aceștia sunt fixați intai, in vitro,
de eritrocite umane normale de grup 0. Acestea sunt apoi aglutinate de ser antiglobulinic. TCID se practică când
cantitatea de atc e prea mică pt a mai permite TCD. TCID se realizeaza in 2 timpi:
• sensibilizarea eritrocitelor: serul pacientului se incubează cu eritrocite test de grup cunoscut; autoatc se
fixează selectiv pe atg eritrocitelor test (reacție invizibila cu ochiul liber).
• faza de revelație: se adaugă atc anti-Ig umana ce face legătura intre atc incompleți fixați pe hematii.
determinând aglutinarea acestora.
Aplicațiile TCID: AHAI, reacțiilor posttransfuzionale, b. hemolitica a nou-născutului, cercetarea atc in sistemul Rh.
Materiale: sânge de cercetat – recoltat fara anticoagulant, pt obținerea serului care trebuie apoi inactivat 30
min la 56OC; sânge grup O (RhOD+ si RhOD-) – recoltat pe citrat de Na, se spală de 3 ori cu ser fiz prin centrifugare.
Tehnica:
* tubul 1: 8 picături ser pacient + 2 picături suspensie 2% eritrocite de grup RhOD+
* tubul 2: 8 picături ser pacient + 2 picături suspensie 2% eritrocite de grup RhOD-
o
* se incubează 1 h la 37 C, se spală de 3 ori cu ser fiziologic
* pe o lama se amesteca:
- 1 picătura ser din tubul 1 + 1 picătura ser anti-Ig umana;
- 1 picătura ser din tubul 2 + 1 picătura ser anti-Ig umana.
R. pozitiva = depozit cu margini crenelate (daca reacția a fost executata in godeuri)
= grunji (daca reacția s-a efectuat pe lama).
R. negativa = buton cu margini drepte (daca reacția a fost executata in godeuri)
= aspect lăptos al omogenatului (daca reacția s-a efectuat pe lama).
Apariția aglutinării eritrocitelor grup RhOD+ si absenta aglutinării eritrocitelor grup RhOD-, in primele 5
minute, indica prezenta de atc incompleți, anti-atg D din serul de cercetat.
Absenta aglutinarii ambelor tipuri de eritrocite indica absenta atc incompleti anti-atg D din serul de cercetat.

Reactii de neutralizare
Reactia ASLO
Reacţia ASLO reprezintă metoda de rutină în serodiagnosticul infecţiilor streptococice produse de
serogrupurile A, C, G. Este o reacţie de neutralizare in vitro care se bazează pe proprietatea atc ASLO de a anihila
efectul litic al antigenului (streptolizina O) asupra hematiilor de iepure.
Reacţia are loc în tuburi, în care se pun în contact diluţii din serul de cercetat cu 1U combinantă de
streptolizină O (SLO). După o scurtă perioadă de incubare necesară cuplării specifice dintre atg-atc se adaugă
suspensia de hematii ca mijloc revelator. În cazul existenţei atc în serul de cercetat, se produce neutralizarea SLO
care nu-şi poate exercita acţiunea litică asupra hematiilor, ceea ce se traduce vizual prin lipsa hemolizei în tuburi
(hematiile se depun în buton pe fundul eprubetelor). În eprubetele în care atc sunt insuficienţi pt a neutraliza SLO,
efectul litic al acesteia se observă prin prezenţa hemolizei.
Interpretarea rezultatelor.
Titrul normal ASLO = 166-200 U/ml.
Valorile titrului ASLO variază în funcţie de vârstă, arie geografică, sezon. Astfel, sub vârsta de 14 luni o
infectie streptococică nu determină creşterea ASLO, iar sub 2 ani creşterile rămân nesemnificative. În infecţiile
cutanate cu Streptococ, titrul ASLO este normal.
Titrul ASLO > 200 U/ml dă informaţii despre:
• o infecţie streptococică în antecedentele recente ale pacientului, când se înregistrează creşterea în
dinamică a titrului. După o angină streptococică titrul ASLO creşte în 2-3 săpt, atinge nivelul max la 5
săpt şi scade apoi lent, până la 6-12 luni (în cazul în care boala se vindecă);
• instalarea sau agravarea unei complicaţii poststreptococice (cu excepţia coreei, când ASLO = N);
• eficienţa tratamentului - antibioticoterapia instituită precoce face că titrul ASLO să crească mai puţin, iar
corticoterapia determină revenirea mai rapidă la valori normale. În infecţiile Streptococice netratate
titrurile ating valori maximale (până la 2500 U/ml);
• starea de purtător sănătos.
Valori fals-pozitive: hiperlipemii, hiperIg (MM).
Valori fals-negative - apar la 15-20% din totalul infecţiilor Streptococice.

Reacţia de fixare a complementului (RFC)

RFC este o metoda de titrare a atc, mai sensibila decât reacțiile de precipitare si de aglutinare obișnuite dar
mai puțin sensibila decât metoda hemaglutinării pasive (HAP). Este o reacţie atg-atc folosită numai în diagnosticul
serologic (indiferent de atc). RFC este utilă atunci când imunocomplexele sunt foarte mici şi nu se văd cu ochiul
liber. Se foloseşte în diagnosticul unor rickettsioze şi în diagnosticul sifilisului. Ca indicator se foloseşte
complementul şi sistemul hemolitic. Complementul este o componenta normala a serului care nu se combina cu atg
izolat, are o afinitate slaba pt atc si se leagă numai de complexul atg-atc. Prin activarea sa, in urma fixării, poate
produce hemoliza (dacă sistemul atg-atc este hemolitic).

5
 RFC folosește 2 sisteme atg-atc ce competiționează pt o concentrație std de complement (alexina):
1. atc din serul de cercetat + atg std.
2. hematii oaie – atc anti-hematii oaie = sistemul hemolitic (amboceptor) - sistem cu rol indicator, ce
face vizibil rezultatul reacției din primul sistem.
Reactivi necesari:
- serul de testat (inactivat prin încălzire 30 min la 56OC pt distrugerea complementului pac).
- atg std – diferă in funcție de atc suspectat in proba de testat.
- complement (alexina) – serul proaspăt de cobai sau liofilizat.
- sistemul hemolitic = hematii de oaie + atc anti-hematii oaie (amboceptor).
RFC poate fi:
• calitativa „la cald”: r. Bordet-Wassermann (RBW - diag sifilisului);
• cantitativa „la rece”: r. Kolmer; r. Ida-Bengston (aprecierea titrului atc in af bacteriene sau virale)
RFC calitativa „la cald” = Bordet-Wasserman:
Reacţia se efectuează la 37oC si evidenţiază prezenţa sau absenţa atc anti-cardiolipinici în serul de cercetat faţă de
atg std cardiolipinic. La începutul reacţiei se face obligatoriu titrarea alexinei faţă de sistemul hemolitic pentru a
stabili concentraţia necesară reacţiei propriu-zise. Concentraţia de alexină folosită în RBW este de 2 U. Se poate
folosi aceeaşi metodă şi în cazul LCR:
- serul de cercetat se inactiveaza prin încălzire 30 min la 56°C si este adsorbit cu hematii de oaie
spălate pt a elimina din reacție eventualii atc anti-hematie
- se adaugă atg standard (atg cardiolipinic)
- se adaugă complement
- se incubează 30 min la 37°C
- se adaugă apoi sistemul-hemolitic = hematii de oaie + atc anti-hematii oaie (amboceptor).
Test pozitiv: daca in serul pacientului exista atc specifici fata de atg std atunci aceștia se vor atașa de atg specific si
vor fixa complementul => la adăugarea sistemului indicator nu exista complement liber care sa lizeze hematiile
“sensibilizate” => nu apare hemoliza
Test negativ: daca in serul pacientului nu exista atc specifici fata de atg std => la adăugarea sistemului indicator,
complementul liber se fixează pe hematii => activarea complementului => apare hemoliza
RFC cantitativa “la rece” = r. Kolmer
Se executa în tuburi sau godeuri, la o temperatura de 4-8oC. Este o reacție care poate controla eficacitatea
tratamentului şi eventual vindecarea bolii. RFC dă mai puţine rezultate biologice fals-pozitive, dar poate da
rezultate fals-negative la bolnavii cu sifilis terţiar. Deşi se mai foloseşte în practica medicală, nu mai figurează în
Nomenclatorul Internaţional al actelor biologice din octombrie 1980.
Se realizeaza dilutii binare din serul de testat, se adauga atg std, se pipeteaza 2U complement. Amestecurile
se incubeaza 18h la 4oC. Se adaugă sistemul hemolitic si se incubează 30 min la 37°C.
Titrul fixator = diluţia maximă a serului care a împiedicat producerea hemolizei.
Reacţia se efectuează în 2 seruri prelevate de la bolnav, primul la debutul afecţiunii şi după 3-4 săptămâni
(în convalescenţă), în vederea stabilirii dinamicii atc serici. Rezultatul reacţiei este semnificativ dacă între serul I şi
serul II există o creştere a titrului de atc cu cel puţin 4 trepte binare ale diluţiei.
Paralel cu seriile test, în reacţie se vor introduce următorii martori: martor de ser de cercetat, martor de
antigen, martor pt controlul alexinei, martor pt controlul hematiilor din sistemul hemolitic, martor de ser sigur
pozitiv - ser sigur pozitiv + toți ceilalţi reactanţi => hemoliză absentă, martor de ser sigur negativ.

Reactii cu markeri
Imunofluorescenţa.
Conjugatele imunoflourescente formate din atc specifici+fluorocrom recunosc atg dintr-un mediu de reacție,
permițând vizualizarea lor microscopica. Dacă acești fluorocromi sunt excitați cu raze cu lungime de undă mică
(razele UV sau X), emit raze cu lungime de undă mare, în spectrul vizibil. Acesta e fenomenul de fluorescentă.
Culoarea obținuta diferă in funcție e fluorocromul utilizat: rhodamina - emite portocaliu; fluoresceina - emite verzui.
Reacţia de imunofluorescenţă poate fi:
- directă – cand priml atc fol in reactie este cel marcat fluorescent cu rhodamina/fluoresceina;
- indirectă – cand se fol un al II lea atc anti-Ig umană marcat fluorescnt cu rhodamina/fluoresceina.
a) Tehnica directă se foloseşte la identificarea E. Coli patogen. Factorul de patogenitate este capsula. Peste
bacili adăugăm atc anti-bacili Coli patogen fluorocromaţi pe segmentul Fc. Se lasă un timp în contact. Se spală pt
îndepărtarea atc în exces. Se observă la microscop în câmp întunecat, luminat de lampa cu Hg pt UV. Fluorocromii
absorb razele X şi UV şi emit lumină vizibilă, bacilii apărând strălucitori.
b) Tehnica indirectă este folosită frecvent în diagnosticarea sifilisului si in determinarea autoatc.
• Atc anti-T. pallidum - peste sângele de cercetat se adaugă atc anti-T. pallidum, apoi se adaugă atc anti-Ig
umană marcati. Se spală excesul de atc. Dacă reacţia este negativă, fie nu există treponeme, fie nu s-au
fixat atc de atg în timpul 1 al reacţiei.
• Autoatc – serul de bolnav se pune in contact cu un substrat celular (ficat, stomac, rinichi de șobolan) pe
care se fixează autoatc. Preparatul e incubat cu ser anti-Ig umana marcat fluorescent. Se formează
complexele atg-atc. Pe aceste preparate se urmăresc:

6
 - atc antinucleari (pe secțiuni de ficat) – colorează fluorescent nucleii hepatocitelor;
- atc anti-mușchi neted (pe secțiuni de stomac) – colorează fibrele glandelor intergastrice;
- atc anti-celule parietale (pe secțiuni de stomac) – colorează citoplasma celulelor parietale;
- atc anti-mitocondriali (pe secțiuni de rinichi) – colorează cel epit ale tubilor selectivi din cortex.
Atc antinucleari (AAN) – LES, PR si sclerodermia. Absenta AAN exclude un diag de LES activ.
Atc anti-mușchi neted –titruri apar in serul pacienților cu hepatita cronica agresiva.
Atc anti-celule parietale – anemie pernicioasa (80%).
Atc anti-mitocondriali – ciroza biliara primitiva.
Deși este o tehnica sensibila, IF depinde foarte mult de experiența celui care citește si interpretează rezultatul. In
prezent exista multe teste de uz pt evidențierea prin IF a atc, inclusiv așa-numita tehnica FIAX – met similara ca
principiu cu IF, cu diferența ca citirea se face fluorometric si nu microscopic. In acest sistem, atg este imobilizat pe
un disc de nitroceluloza atașat pe benzi de plastic si nu pe lame de microscop. Benzile sunt imersate in proba de ser,
si atc specifici, daca sunt prezenți, se leagă de atg de pe banda. Benzile sunt apoi transferate intr-o soluție care
conține atc anti-Ig marcata cu fluoresceina care la rândul lor se leagă de atc IgG complexați cu atg. Atc legați sunt
cuantificați fluorometric.
ELISA
Tehnicile imunoenzimatice se bazează pe aceleași principii ca si tehnicile fluorescente cu deosebirea ca atc
se conjuga cu o enzima si nu cu un compus fluorescent.
ELISA = metoda imunoenzimatica de determinare a atc, atg si haptenelor cu ajutorul enzimelor, folosind
reacția clasica atg-atc. Reacțiile imunoenzimatice se pot realiza in:
- fază heterogenă (ELISA) – se folosește pt det atc si atg;
- fază omogenă (EMIT) – se folosește pt det haptenelor; ea se bazează pe competiția pt atc, intre haptena
marcata enzimatic si haptena de determinat; activitatea enzimatica este i.p cu concentrația haptenei din
proba de testat.
Faza solida - suportul fix la nivelul căruia are loc adsorbția primului reactant. Faza solida este cel mai
adesea o placa de microtitrare cu godeuri (6, 24, 96, 384, 1536 de godeuri).
Atc/atg de captura – primul reactant.
Adsorbția - fixarea atg/atc de captura, pe suprafața interna a godeului.
Spălarea - umplerea godeurilor cu soluție tampon si golirea sa după fiecare etapa de adăugare a unui reactiv
pentru îndepărtarea moleculelor nelegate.
Atc/atg de cercetat – al doilea reactant al reactiei.
Conjugatul enzimatic – al treilea reactant = enzima atașata ireversibil la un atc. Formarea complexelor atg-
atc determina reacția enzimei conjugate => schimbarea culoarii (semnalul). Deşi au fost utilizate mai multe enzime,
fosfatază alcalină şi peroxidază din hrean rămân cele mai populare.
Substratul cromofor – asupra sa actioneaza enzima ce det schimbări de culoare.
Citirea - presupune măsurare intensității culorii produse în urma reacţiei, la spectofotometru.
Principiul metodei, indiferent de tipul de ELISA ales, este în esenţă acelaşi şi se bazează pe reacţia atg-atc.
El consta dintr-o înlănțuire de reacții in care primul reactant (atc/atg de captură) este fixat pe un suport solid, după
care al doilea reactant (atg/atc din proba de testat) este legat de primul reactant printr-o reacție specifica atg-atc. Al
treilea reactant este reprezentat de o enzimă care este cuplată fie direct cu primul reactant fie cu un alt atc anti-Ig si
care degradează un substrat cromogen incolor producând un compus colorat ce poate fi detectat spectrofotometric la
o lungime de undă corespunzătoare. Testul ELISA are 2 mari avantaje: este tot atât de sensibil ca şi RIA, dar mai
accesibil laboratoarelor clinice pentru serodiagnostic şi pentru detectarea rapidă a atg în umori.
Tehnica ELISA:
1) Adsorbtia atc/atg de captură pe placă. În general se folosesc plăci de microtitrare cu 96 de
godeuri fabricate din material plastic. Majoritatea proteinelor pot fi adsorbite pe suprafeţe din plastic. Protocolul de
fixare, implică incubarea unei diluţii a atc/atg de captură într-un tampon carbonat la pH= 9-10, la 37°C sau la temp
camerei, în godeul plăcii de microtitrare. Placa de microtitrare astfel pregătită poate fi păstrată 6 luni la 4°C.
2) Adaugarea atc/atg de determinat în placă. În această etapă molecula de determinat se ataşează de
atc/atg de captură. Incubarea se realizează de obicei la temperatura camerei timp de 2 ore. Cu toate că nr de legări
specifice în timp de 2 ore este de obicei suficient pentru a obţine un semnal puternic în reacţia cromogenă, saturarea
situsurilor de legare (starea de echilibru) este atinsă în aproximativ 5-10 ore, aşa că o incubare mai lungă poate duce
la rezultate mai bune.
3) Spălarea (îndepărtarea reactanţilor liberi din placă). Moleculele nefixate trebuiesc eliminate din
godeuri pt a nu inhiba legarea reactanţilor ce urmează a fi adăugaţi. O etapă de spălare presupune încărcarea
godeurilor cu o anumită cantitate de tampon fosfat salin şi îndepărtarea tamponului de spălare după o perioadă scurtă
de timp. De obicei, sunt necesare mai multe spălări între etapele determinării. La sfârşitul fiecărei etape de spălare,
este bine să se elimine orice urmă de tampon de spălare din godeuri prin întoarcerea şi scuturarea energica a placii pe
un prosop de hârtie. Foarte importante rămân spălările de după fixarea atc/atg de captura pe placă şi după incubarea
cu conjugatul. Nr de spălări într-o etapă poate fi cuprins între 2-5 dar atât timp cât spălările nu sunt făcute într-o
manieră „brutală" un nr mai mare de spălări nu poate decât să crească calitatea tehnicii.
4) Incubarea conjugatului în placă. In funcţie de tipul de ELISA aplicat, adăugarea conjugatului în
reacție presupune legarea acestuia de atc de determinat sau de atg specific. Ca şi în etapa de incubare a atc sau atg de

7
determinat prelungirea timpului de reacţie poate oferi un semnal mai puternic. După incubare, plăcile sunt spălate şi
pot fi păstrate la 4°C câteva luni până la adăugarea substratului cromogen.
5) Adăugarea substratului cromogen. Substratul cromogen este adăugat în godeuri şi placa este
incubată la întuneric o anumită perioadă de timp, în funcţie de caracteristicile enzimei şi ale substratului. Apoi
reacţia este oprită prin adăugarea unei soluţii de stopare. Timpul de incubare al substratului cromogen în proba cu
conjugatul fixat se determină empiric prin observarea modificării culorii amestecului de reactivi până la o intensitate
comparabilă cu cea teoretică a produsului final.
6) Interpretarea rezultatelor. Intensitatea culorii se apreciază mai întâi vizual, pentru determinarea
virării de culoare după adăugarea substratului şi stabilirea timpului de menţinere a lui până la stoparea reacţiei.
Densitatea optică a fiecărei probei se apreciază la spectrofotometru, la o lungime de undă corespunzătoare.
Aprecierea rezultatelor se face prin două metode:
- metoda calitativa - de apreciere a pozitivităţii probelor, prin calcularea valorilor prag (cut-off) a
trusei faţă de care se raportează absorbanta fiecărei probe. Probele cu valoarea absorbantei sub cut-off sunt
considerate negative iar cele peste această valoare sunt considerate pozitive. Această val e det astfel:
Cut-Off = X + 2 DS
X = media valorilor negative,
DS = deviaţia standard a mediei valorilor negative.
- metoda cantitativa - presupune folosirea unor probe standard, de concentraţii cunoscute, cu
ajutorul cărora se trasează o curba standard.

RIA
Reacțiile RIA sunt folosite pt măsurarea titrului unui atg/atc, folosind reactanți marcați radioactiv –
radioizotopi cu emisie β (H3,C14) sau γ (I125). Proteinele marcate cu radioizotopi pot fi folosite in concentrații extrem
de mici si de aici rezulta marea sensibilitate a metodei RIA. Acolo unde o proteina poate fi iodinată fără sa aibă loc o
denaturare semnificativa, se folosește ca marker I125. Acolo unde procesul de iodinare e vătămător pt molecula
nativa, se prefera o marcare cu C14.
Principiu: pt un atc dat există o competiţie specifică între un atg marcat radioactiv (in cantitate cunoscuta) şi
atg nemarcat (de determinat, în cantitate necunoscută). In timpul acestei competiții de legare cu atc specific, atg
radioactiv este diluat de cantitatea necunoscuta de atg care trebuie determinata.
Tehnica: peste o cantitate fixa de atc se adaugă o cantitate variabila de atg de determinat (se incubează) si
apoi se adaugă o cantitate fixa de atg marcat radioizotopic, aflat in exces fata de cant de atc (se incubează).
După incubare, vor apare 2 compartimente principale:
- fracțiunea legata - compartimentul complexelor formate de atc si cele 2 substanțe marcata si nemarcata;
- fracțiunea libera - compartimentul antigenelor marcate si nemarcate libere.
Cantitatea de complexe atc-atg marcat se stabilește prin măsurarea radioactivității prezente la nivelul unui
filtru ce nu lasă sa treacă decât elementele izolate ale reacției. Reacția se citește la un scintilator pt radiații γ. Conc
atg nemarcat se află comparând radioactivitatea complexului atc-atg marcat cu o curbă std, si este o funcție inversa a
concentrației de atg nemarcat.
RIA este cea mai sensibilă metoda de cuantificare a atg complete şi haptenelor. In practică, RIA este utilizată
pentru dozarea: hormonilor (insulina, angiotensina), enzimelor, medicamentelor, antigene (atg HBs, atg
carcinoembrionar, α-fetoproteina), anticorpi (IgE, atc antidifterici, antitetanici, antipertussis, antiholerici,
antitifoidici, antidisenterici).
Testul RIST (Radio-Immune-Sorbent-Test) - permite dozarea concentraţiei globale de IgE în ser.
Principiu: serul de testat se incubează cu IgE marcate şi cu atc anti-IgE; în prealabil se ataşează pasiv IgE,
prin fragmentele lor Fc, pe suporturi solide (particule de sephadex). IgE din serul bolnavului şi IgE marcate se
ataşează competitiv pe situsurile combinative ale fragmentelor Fab ale moleculelor de atc anti-IgE fixate pe
suporturile solide.
Cu cât există o cantitate mai mare de molecule de IgE în serul de testat cu atât mai puţine molecule de IgE
marcate vor fi ataşate. După centrifugare se îndepărtează supernatantul care conţine IgE rămase nelegate. Se
măsoară radioactivitatea sedimentului care va exprima indirect cantitatea de IgE din serul bolnavului.
Radioactivitatea sedimentului este i.p cu titrul IgE din serul de testat.
Testul RIST este util în diag stărilor de hipersensibilitate imediată mediate de IgE (reacţii anafilactice).
Testul RAST (Radio-Allergo-Sorbent-Test) - permite dozarea IgE cu o anumită specificitate.
RAST (Radio Allergo Sorbent Test) - reprezintă tehnica ce dozează radioimunologic IgE, specifice unui alergen dat.
Principiu: alergenul este fixat pe un suport solid (particule de agaroză) peste care se aplică serul pacientului.
Dacă serul conţine IgE specifici alergenului respectiv, aceştia se vor combina cu alergenul şi vor fi evidenţiaţi după
adăugarea unui conjugat reprezentat de atc anti-IgE, marcaţi cu radioizotopi. Se măsoară activitatea enzimatică care
este proporţională cu cantitatea de IgE specifice. RAST poate deveni o tehnică imunoenzimatică de tip ELISA
(E.I.A - Enzyme-Immuno-Assay) care evită folosirea markerilor radioactivi, pentru care se recomandă o manipulare
deosebit de atentă. Avantajele RIA: sensibilitate ridicata – permite detectarea unor cant foarte mici de substanța de
ordinul ng sau pg/ml; specificitate mare; determinare directa, fără prelucrare prealabila a materialului biologic;
necesita cantități mici de material biologic; tehnica simpla, rapida, reproductibila. Dezavantajele RIA: necesita
aparatura speciala, amenajări corespunzătoare si personal specializat; costul truselor este ridicat.

8
 19. Acţiunea agenţilor fizici, chimici şi biologici asupra bacteriilor.
Agenti bacteriostatici – inhiba multiplicarea bacteriilor fară să le omoare, multiplicarea reapărând după îndepărtarea
lor. Agenţi bactericizi – produc moartea cel bacteriene. Ag fizici şi chimici sunt folosiţi în sterilizare şi dezinfecţie.
Sterilizarea = procesul de distrugere tuturor formele de viaţă microbiană (vegetative sau sporulate).
Dezinfecţia = procesul de distrugere a formelor vegetative (nu si a sporilor).
Asepsia = ansamblul metodelor de prevenire a contaminarii mediului ambiant/substrat a carui conditie
microbiologica trebuie respectata.
Agenţii fizici
Metode fizice de sterilizare
1) Caldura uscata: 3) Presiunea osmotica
- Flambarea 4) Presiunea mecanica
- Sterilizarea cu aer supraincalzit 5) Radiatiile
(pupinel = cuptor Pasteur) 6) Ultrasunetele
2) Caldura umeda: 7) Electricitatea
- Fierberea 8) Filtrarea
- Pateurizarea
- Tyndalizarea
- Autoclavarea
TEMPERATURA
Fiecare specie bacteriană are nevoie de o anumită temperatură "optimă" pentru dezvoltare.
Căldura acţionează diferenţiat asupra formelor vegetative si asupra sporilor bacterieni. In general,
majoritatea formelor vegetative ale bacteriilor patogene sunt omorâte începând de la 50-70°C în sus, conţinutul în
apă având un rol important în acţiunea căldurii. În ceea ce priveşte efectul sterilizant, există o corelaţie între
temperatura şi timp.
Căldura umedă este mai eficientă decât căldura uscată, distrugând bacteriile la o temperatură mai scăzută si
în timp mai scurt. Căldura umedă realizează o "înmuiere" a peretelui cel şi a sporilor, care favorizează coagularea
proteinelor structurale, inactivarea enz implicate în metab celular bact si fragmentarea lanţurilor de acizi nucleici.
Căldura uscată omoară microorganismele prin oxidarea distructivă a componentelor celulare. Căldura uscată
necesită temperaturi mai mari comparativ cu cea umedă.
Frigul. Temperaturile moderat scăzute, cum este cea de +4°C din frigider nu distrug bacteriile, dar opresc
multiplicarea lor, prelungindu-le viabilitatea (excepţie fac meningococul şi gonococul). Congelarea are efecte
negative asupra bacteriilor, prin cristalizarea apei ce det ruperea structurilor celulare, hiperconcentrare salină, cu
denaturarea stării coloidale a proteinelor. Prin îngheţare nu mor toate bacteriile, dar îngheţul şi dezgheţul repetat
scade foarte mult numărul de bacterii viabile.
Se poate realiza conservarea microorganismelor prin congelare. Temperatura optimă este de: -78°C,
realizată cu CO2 si de -180° realizata cu azot lichid.
DESICAREA (uscăciunea)
Sensibilitatea bact la uscăciune e diferită, în fcţ de specie şi de tulpină; bacteriile în formă sporulată sunt rezistente la
uscăciune, dar bK rezistă, in forma vegetativa, în picături de spută uscate si la întuneric, un timp îndelungat.
Liofilizarea (criodesicarea) este o metodă de uscare (extragere a întregii ape libere, treptat, în vid, şi la
temperaturi scăzute) care permite conservarea microorganismelor timp indelungat (ani) prin încetarea
metabolismului bacterian. Ele se păstrează în fiole închise cu gaz inert. Prin liofilizare se conservă vaccinurile şi
tulpinile microbiene de referinţă folosite în practica diagnosticului microbiologic.
PRESIUNEA OSMOTICĂ
Membrana citoplasmatică reprezintă o bariera osmotică a celulelor bacteriene.
În mediul hiperton (cu concentraţie crescută de ioni şi macromolecule organice) se produce procesul de
plasmoliză (apa iese din celulă în mediu, citoplasma se retractă, peretele celular rămâne rigid).
În mediul hipoton (cu concentraţie scăzută de ioni şi macromolecule organice) se produce fenomenul de
plasmoptiză (pătrunderea apei în celula bacteriană, care devine turgescentă => liza celulară).
PRESIUNEA MECANICĂ
Majoritatea bact rezistă la presiuni foarte mari: 3000 atm - formele vegetative si 20.000 atm - formele sporulate.
RADIAŢIILE
 Radiaţiile ionizante sunt fol pt sterilizarea mat medicale de unică folosinţă (seringi, plăci Petri):
 radiaţiile x - produse de aparate Röntgen;
 radiaţiile γ - produse de izotopi radioactivi: Cr56, C60, I125, I131;
 radiaţiile catodice - obţinute în acceleratoarele de electroni.
Au ca mecanisme de acţiune:
- denaturarea proteinelor şi acizilor nucleici celulari;
- inactivarea enzimelor respiratorii din sistemul transportorilor de electroni (ef de ionizare).

9
  Radiaţiile neionizante = razele UV exercită efect bactericid la λ=260 nm prin inducerea formării în celula
bacteriană a dimerilor pirimidinici, care alterează funcţionalitatea acizilor nucleici. Bacteriile îşi pot recupera
activitatea prin următoarele mecanisme:
• fotoreactivarea: după expunerea la UV, intervin enzime ce acţionează pe dimerii pirimidinici toxici.
• restaurarea la întuneric ("dark-repair") se realiz în absenţa luminii, prin intervenţia succesivă a 3 enz:
endonucleaza - desprinde dimerul pirimidinic de pe ADN-ul afectat; exonucleaza - depolimerizează
lanţul de ADN în zona unde a fost inserat dimerul; ADN-polimeraza - catalizează refacerea porţiunii de
lanţ ADN, folosind drept matriţă lanţul de ADN complementar nealterat.
Prin fotoreactivare şi restaurare la întuneric, se selectează indivizi bacterieni rezistenţi la efectul radiaţiilor UV.
Aceste radiaţii UV se obţin folosind lămpile cu vapori de Hg şi se folosesc ca agenţi sterilizanţi în diferite încăperi,
saloane, săli de operaţie, laboratoare unde se lucrează steril (virusologie, bacteriologie).
ULTRASUNETELE
Sunt vibraţii obţinute cu ajutorul cristalelor piezoelectrice, care, la frecvenţa >20.000 cicli/sec, au efect
bactericid. Ultrasonarea se foloseşte pt obţinerea unor componente bacteriene/virale (enzime, perete celular, acizi
nucleici bacterieni), în scopul cercetării acestora.
ELECTRICITATEA
Curentul electric, dacă este trecut printr-un mediu lichid, realizează procesul de electroliză, acţionând asupra
bacteriilor prin eliberare de ioni, produşi chimici, formarea de ozon.
FILTRAREA
Este o metodă de sterilizare a anumitor lichide ce conţin substanţe alterabile prin căldură. Ele sunt trecute
prin filtre sterilizante care reţin microorganismele, obţinându-se lichide sterilizate.

Agenţii chimici
Dezinfectantele = substanţe puternic bactericide la concentraţii relativ scăzute, care se folosesc la
decontaminarea obiectelor şi încăperilor. Majoritatea acţionează pe peretele celular, mb citoplasmatică, citoplasmă,
prin dizolvarea lipidelor din învelişurile celulare, sau prin denaturarea proteinelor si enzimelor.
Antisepticele = substanţe cu acţiune bacteriostatică, uneori bactericidă, ce pot fi aplicate pe tegumente sau
mucoase (vaginală, uretrală, otică).
!!! O substanţă poate fi antiseptic sau dezinfctant în funcţie de concentraţie.
Determinarea potenţialului bactericid al dezinfectantelor:
S-a convenit ca fenolul să fie socotit dezinfectantul standard. Microorganismele recomandate pt testarea
puterii bactericide a dezinfectantelor sunt: S. aureus, Ps. aeruginosa, S. typhi. Se efectuează o serie de diluţii din
dezinfectantul de cercetat şi o serie de dilutii din fenol, fiecare diluţie fiind pusă în contact cu o concentraţie
constantă de germeni dintr-o tulpină bacteriană std. Ambele serii de diluţii sunt apoi incubate, după care fiecare
amestec este însămânţat pe medii de cultură adecvate şi incubaţie la 37°C timp de 24 ore. Se notează cu "0" probele
unde nu s-a dezvoltat nici o colonie de germeni şi respectiv cu "+" probele unde au apărut colonii.
CMB a dezinfectantului de cercetat
INDICELE FENOLIC (IF) =
CMB a fenolului
Valoarea semnificativă: IF >3
Dacă IF >10 se consideră ca dezinfectantul este foarte puternic.
Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească un dezinfectant:
1) să aibă o puternică acţiune antimicrobiană în concentraţii relativ reduse;
2) să prezinte un grad înalt de solubilitate în apă;
3) să aibă stabilitate în timp, sub formă activă (remanentă);
4) să nu fie toxic pentru organismul uman, chiar în aplicaţii externe;
5) să nu se combine cu materii organice de pe tegumente care să-l inactiveze;
6) să-şi exercite efectele bactericide cu intensitate apropiată atât la temp camerei cât şi la temp corpului;
7) să aibă capacitate mare de penetrare;
8) să nu degaje un miros neplăcut, pe cât posibil;
9) să aibă un cost relativ scăzut.
ALCOOLII – coaguleaza proteinele.
Acţionează numai asupra formelor vegetative, în concentraţie de 50-70%. Au acţiune bactericidă datorită grupării
alchil (R-CH2-OH). Alcoolul metilic are acţiune bactericidă mai mare decât alcoolul etilic, dar prezintă toxicitate
mai înaltă pt organismul uman. Adăugând iod (1-2%) în alcool se măreşte activitatea bactericidă şi sporicidă. Alcolii
se folosesc în practica medicală pt aseptizare.
FENOLII - coaguleaza proteinele, scad pH mediului, tulbura echilibrul coloidal proteic. Conţin gruparea
OH şi nucleu aromatic care le conferă putere bactericidă mai mare decât al alcoolilor. Au o largă utilizare în
dezinfecţia suprafeţelor, meselor, podelelor şi veselei în focarele de boli infecţioase.
IONII DE Hg, Ag, Cu şi Zn - coaguleaza proteinele, oxideaza gr SH libere formand legaturi S-S.

Compuşii cu Hg: clorura mercurică, sublimatul corosiv, merthiolatul, mercurocromul
Clorura mercurică se foloseşte pt dezinfecţia suprafeţelor inerte, (mese, podele, veselă, încăperi).

10
 Merthiolatul este agent conservant al unor seruri şi vaccinuri împotriva suprainfecţiei bacteriene şi în
concentraţie de 1/1000 este folosit ca si dezinfectant.

Compuşii cu Ag - nitratul de argint este un dezinfectant puternic folosit pt profilaxie oftalmiei gonococice la
nou-născuti, fiind aplicat sub formă de instilaţii conjunctivale. Se mai folosesc sub formă de colire şi
unguente (Colargol, Protargol, Argirol).

Compuşii cu Cu - se folosesc în agricultură având proprietăţi bactericide şi fungicide.

Oxidul de Zn - se foloseşte ca antiseptic, astringent şi caustic în dermatologie.
AGENŢII OXIDANŢI - oxideaza grupările SH libere formand legaturi S-S (in cisteina, metionina).
• H2O2 - dezinfectant în plăgile chirurgicale/infectate bacterian;
• KMnO4 - antiseptizarea mucoaselor;
• Halogenii şi compuşii halogenaţi;
• Clorul şi produşii clorurati (hipocloriţii şi cloramina). Cl sub formă gazoasă, e fol pt potabilizarea apei.
Hipocloriţii de Ca şi Na - dezinfecţia tacâmurilor, mâinilor, găleţilor de gunoi, WC, lenjeriei de spital şi
câmpurilor operatorii. Cloramina (stabilitate mare în timp) - dezinfecţia mâinilor, suprafetelor inerte.
• Iodul e solubil în alcool/apă (iodid de Na sau K). Antisepticele cu I pot produce r. alergice.
Alcoolul iodat sau tinctura de iod în sol alcoolică 50% se fol pt toaleta plăgilor.
Betadina = complex hidrosolubil: I + polivinil-pirolidona. E folosita pt antiseptizarea plăgilor superf.
COLORANŢII au acţiuni bacteriostatice sau bactericide.
• Coloranţii de trifenil-metan (violetul de genţiană) sunt bacteriostatice şi slab bactericide acţionând mai ales
asupra bacteriilor G+. Violetul de genţiană e folosit ca antiseptic local;
• Coloranţii tiazinici (albastrul de metilen) - se pot folosi si ca antiseptice externe dar şi pe cale internă
administrat în caşete per oral, ca antiseptic în ITU;
• Coloranţii acridinici (Rivanolul) - se folosesc la antiseptizarea plăgilor.
DEZINFECTANŢII GAZOŞI
Oxidul de etilen - este un gaz foarte solubil în apă. Se foloseşte pentru sterilizarea materialelor care nu
suportă temperaturi ridicate: obiecte din plastic, cărţi şi obiecte din piele folosite de pacienţi cu boli contagioase.
AGENŢII TENSIOACTIVI

Săpunurile - au acţiune moderat bactericidă datorită acizilor graşi saturaţi/nesaturaţi. Ele se folosesc mai ales
pt îndepărtarea mecanică a microorganismelor de pe piele, prin spălare.

Detergenţii - compromit fcţ de transfer activ la niv barierei osmotice, selective a mb citopl bacteriene. Dpdv
al solubilitatii sunt: liposolubili (puternic bactericizi) si hidrosolubili.
Dpdv chimic sunt:
- detergenti anionici (Perlan, Dero, Alba) pentru spălarea lengeriei, veselei.
- detergenti cationici (Bromocet, Zefirol, Tego), cu acţ antibacteriană, antifungică, antivirală.
ANTAGONIŞTII METABOLICI sunt agenţi chimici care seamănă dpdv structural cu anumite
componente normale care intervin în metabolismul bacterian şi pe care le înlocuiesc doar topografic, nu şi
funcţional. Împiedica deci ataşarea enzimei pe substrat. Antagoniştii metabolici se clasifica în:
- antagonişti ai proceselor energetice - CO, cianurile - se combină cu atomul de Fe din enzimele
porfirinice blocând rolul acestora în respiraţia celulei bacteriene.
- antagonişti ai biosintezelor proteice - para-fluoro-fenil-alanina - înlocuiesc fenil-alanina din lanţul
proteic normal determinând apariţia unor proteine modificate, nefuncţionale.
ACIZII ŞI BAZELE au efect bactericid prin denaturarea proteinelor bacteriene.
Acizii Bazele
• acidul azotic
KOH
• acidul clorhidric
NaOH
• acidul persulfuric
NH4OH
• acidul permanganic
Ca(OH)3
• acidul boric
• acidul acetic glacial

FORMALDEHIDA ŞI GLUTARALDEHIDA
• Formaldehida - înlocuieste atomii de H din grupările NH2 si OH (nucleoproteine) şi din grupările COOH şi
SH (proteine), atât în formele vegetative bacteriene cât şi sporulate.
Este un gaz, dar frecvent se foloseşte ca:
- soluţie (formalină) la detoxifierea toxinelor care devin anatoxine, folosite ca vaccinuri;
- în stare gazoasă/lichidă pt dezinfecţia încăperilor, mobilierului, îmbrăcămintei. Nu produce
deteriorarea acestora, dar are acţ iritantă asupra conjunctivelor şi CRS.
• Glutaraldehida - are acţ bactericidă şi virulicidă. Se foloseşte pentru sterilizarea unor instrumente medicale -
cistoscoape, echipamente folosite în anestezie, termometre, materiale plastice.

11
 Agenţii biologici
BACTERIOFAGII = virusuri bacteriene ce pot determina liză celulară (relatie de tip litic) sau pot doar să
modifice bacteria purtătoare (relatie de tip simbiotic = ciclul lizogen = lizogenie).
!!!Cel mai bine studiaţi sunt bacteriofagii T ai bacteriei E. coli.
Bacteriofagii ADN:
• cap hexagonal: ADNdc + capsida;
• gât (guler)
• coada formata dintr-un cilindru axial rigid, cu un miez lacunar, învelit de o teacă contractilă (manson proteic)
ce se termină cu o placă bazală de formă hexagonală, pe care se prind 6 fibre ale cozii. Placa bazală are rol în
procesul de fixare a bacteriofagului de celula bacteriană, la acest nivel existând o enzimă ce actioneaza asupra
peretelui bacterian. Coada bacteriofagului se poate găsi în 2 stadii funcţionale: relaxat şi contractat. In stadiul relaxat,
teaca contractilă acoperă aproape în întregime miezul lacunar, iar fibrele cozii nu sunt vizibile. In stadiul contractat,
teaca contractilă se scurtează, miezul lacunar se vede pe o mare întindere, iar fibrele cozii sunt evidente. Pot exista
bacteriofagi fară coadă sau cu coadă necontractilă, bacteriofagi filamentoşi, sau sferici.
Bacteriofagii ARN
Morfologic, prezintă un cap ce conţine ARNmc înconjurat de o capsidă alcătuită din capsomere. Proteinele
capsidale sunt de înveliş (proteina A fagică) şi de maturare (ARN-polimeraza-ARN-dependentă). Fagii ARN
intervin în fenomenele de conjugare cromozomială şi în lizogenizarea unor bacterii intestinale.
Tipuri de relaţii bacteriofag-bacterie
Ataşarea bacteriofagului de suprafaţa celulei bacteriene depinde de existenţa unor receptori specifici. Astfel,
bacteriile pot fi lizosensibile sau lizorezistente. In cadrul relaţiilor dintre un bacteriofag şi o bacterie lizosensibilă se
disting 2 fenomene: relaţia de tip litic si relaţia de tip simbiotic. Fagii care pot urma numai ciclul litic de multiplicare
se numesc virulenţi. Propagarea acestor fagi se face sub forma virionilor fagici.
Bacteriofagii temperati sunt fagi ce pot exista în 3 stadii structural diferite:
- virion fagic (formă de existenţă extracelulară)
- fag vegetativ (prezent intracelular în multiplicare)
- profag (genom fagic din bacteria lizogenă).

a) Relaţia de tip litic - este realizată de fagii vegetativi care după pătrunderea în celula bacteriană,
determina moartea celulei şi eliberarea particulelor de bacteriofag neoformate. Această relaţie implică:
Adsorbţia bacteriofagului pe suprafaţa celulei bacteriene se realizează prin ataşarea cozii. Adsorbţia se face la
niv unor receptori specifici fagici situaţi în stratul lipopolizaharidic (E. coli) sau în stratul de lipoproteine.
Penetrarea celulei bacteriene - "injectarea" acidului nucleic de la nivelul capului bacteriofagului, în interiorul
celulei bacteriene, prin canalul cilindrului axial, bacteriofagul trecând de la stadiul relaxat la cel contractat al cozii.
Proteinele de înveliş ale capsidei rămân în exteriorul celulei. Excepţie fac bacteriofagii filamentoşi care pătrund în
întregime în celula bacteriană.
Replicarea intracelulară a bacteriofagului difera în funcţie de tipul de acid nucleic al bacetriofagului.
Replicarea bacteriofagilor ADN - după o perioadă de "eclipsă" de câteva minute de la pătrunderea ADN-ului
fagic, acesta începe să comande, sinteza unor proteine precoce (enzime necesare degradării crz bacterian şi enzime
necesare sintezei de ADN fagic). Concomitent sunt blocate sintezele celulare codificate de ADN bacterian. Copiile
de ADN-fagic, nou-formate, determină, folosind ribozomii celulei bacteriene, formarea unor proteine fagice
"tardive" (prot structurale, ce se asamblează în jurul molec de ADN fagic, formându-se capsida şi celelalte
componente proteice ale particulei fagice nou formate).
Replicarea bacteriofagilor ARN - după pătrunderea ARN-ului fagic în celulă, acesta acţionează ca ARNm, la
nivelul ribozomilor sintetizându-se o ARN-sintetaza care determină formarea de copii de ARN fagic. Acestea
codifică sinteza proteinelor capsidale şi a celor de neoformaţie. O fază intermediară în replicarea bacteriofagilor
ARN este formarea unui ARNdc, rezultat din lanţul de ARN al particulei fagice pătrunse în celulă legat
complementar de un lanţ rezultat din acţiunea ARN-sintetazei de tip fagic.
Maturarea particulelor fagice neoformate - apariţia noilor particule fagice prin asamblarea moleculelor de acid
nucleic fagic nou şi a prot fagice "tardive" nou sintetizate după modelul codificat de acidul nucleic fagic.
Eliberarea particulelor fagice neoformate se produce prin "explozia" peretelui celular şi a mb citoplasmatice
bacteriene cu liza celulară concomitentă. Particulele fagice nou formate eliberate în mediul extracelular sunt capabile
să reia ciclul de tip litic în prezenţa altor bacterii lizosensibile. Excepţie fac bacteriofagii filamentoşi, ce trec prin mb
citoplasmatică şi peretele celular, fară să producă liza bacteriana.

b) Relaţia de tip simbiotic (ciclul lizogen) = "lizogenie" = intrarea unui bacteriofag într-o celulă
bacteriană, fară să se producă liza acesteia. Bacteriofagii care realizează relaţia de tip simbiotic cu bacteria
purtătoare = bacteriofagi temperaţi. Etapele relaţiei de tip simbiotic sunt:

absorbţia

penetrarea acidului nucleic fagic

circularizarea ADN fagic

cuplarea ADN fagic circular cu ADN bacterian

2
 Bacteriile care conţin în interior fagi temperaţi se numesc bacterii lizogene. Ele eliberează în citoplasmă o
substanţă denumită "represor" care nu mai permite infecţia cu un alt bacteriofag homolog. Represorul împiedică
desprinderea din inelul comun de ADN fagic - ADN bacterian.
Inducţia litica = procesul prin care un fag temperat (profag) aflat într-o celulă bacteriană lizogenă îşi
desprinde acidul nucleic din ADN-ul cromozomial bacterian şi iniţiază sinteze fagice caracteristice infecţiei de tip
litic, eliberând particule fagice "virulente" în mediu capabile să reia ciclul de tip litic în alte celule lizosensibile.
Acest fenomen apare datorită inactivării sau distrugerii substanţei "represor". Agenţii capabili să producă fenomenul
de inducţie se numesc agenţi inductori (T = 44°C, iradierea cu raze UV, agitaţia mecanică).
Conversia lizogena = fenomen de schimbare a unor proprietăţi bacteriene prin prezenţa profagului.
Se poate ca prin fenomenul de lizogenie indus de un bacteriofag asupra unor tulpini netoxigene de Corynobacteriun
diphteriae, Streptococ β-hemolitic, E. coli, acestea sa devina toxigene (patogene).

Fenomene genetice ale bacteriofagilor

1) Transducţia fagica = modificarea unor proprietăţi ale celulei gazdă (rezistenţa la chimioterapice).
2) Recombinarea fagică = adsorbţia concomitentă pe o celulă bacteriană a 2 fagi cu proprietăţi asem poate
duce la apariţia unor indivizi fagici recombinanţi ce posedă caracterele ambilor bacteriofagi.
3) Mutaţia fagică = in cursul multiplicării fagului în celula bacteriană se pot produce mutaţii la nivelul
ADN, care conferă particulei fagice nou formate proprietăţi noi.
4) Fenomenele de modificare şi restricţie = în celula bacteriană exista 2 enzime complementare: enzima
"modificatoare" care acţionează asupra ADN fagic făcându-l să funcţioneze ca "matrice" si enzima "restrictivă" care
degradează orice formă de ADN din celulă care nu a fost modificat de enzima modificatoare. Astfel, după
pătrunderea bacteriofagului în celula bacetriană, o parte din ADN-ul său este nemodificat şi va fi supus degradării,
iar cel modificat iniţiază ciclul litic, cu apariţia noilor particule fagice

Metode de cercetare a bacteriofagului

b. Metode directe - ME evidenţiaza detalii morfologice ale particulei fagice şi ale stadiilor de evoluţie din
cadrul relaţiei bacteriofag-bacterie.
c. Metode indirecte - tehnica lizotipării evidenţiază prezenţa relaţiei bacteriofag-bacterie de tip litic. Astfel,
punerea în contact a unor bacteriofagi std care au o înaltă specificitate de gazdă cu o cultură bacteriană de identificat
lizosensibilă pe un mediu gelozat, se soldează cu liza celulelor bacteriene (pe suprafaţa culturii apar locuri goale
denumite plaje). Tipul de bacterie sensibilă la un anumit bacteriofag std se numeşte lizotip. Lizotiparea este
importantă dpdv epidemiologic permiţând urmărirea circulaţiei unui anumit lizotip.

BACTERIOCINELE sunt substanţe de natură proteică produse de anumite specii bacteriene, care au
efect bactericid asupra unor tulpini bacteriene din acceaşi specie sau din specii înrudite. Acţiunea bactericidă
depinde de existenţa pe suprafaţa bacteriei a unor receptori specifici celulari. Există deci bacterii: bacteriocino-
sensibile (cu receptori) si bacteriocino-rezistente (fară receptori).
Acţiunea litică este puternică şi se bazează pe:

depolimerizarea ADN bacterian;

inhibiţia sintezei proteinelor bacteriene;

creşterea permeabilităţii membranei citoplasmatice.
Ex de bacteriocine: colicinele, a căror sinteză este determinată de prezenţa factorului "col" la E. coli.
Colicinele menţin echilibrul florei de la nivelul microbiocenozei intestinale reprezentand un factor de antagonism
bacterian faţă de Shigella.
Metoda de testare a bacteriocinelor este bacteriocinotipia şi evidenţiază tulpinile bacteriene circulante în
populaţia umană pe baza spectrului litic al bacteriocinelor elaborate. Bacteriocinotipia are o mare importanţă
epidemiologică, evidenţiind tulpinile bacteriene implicate în infecţiile nosocomiale (E. coli, Ps. aeruginosa).

3
20. Genetica bacteriana – organizarea materialului genetic, variabilitatea genetica.
Cromozomul bacterian
Totalitatea caract unei bacterii (fenotipul) sunt det genetic, informaţiile fiind codificate de ADN (genotipul). In nucleul
bacterian se găseşte crz haploid (unic) şi inelar ce conţine ADNds, format din nucelotide care la randul lor, sunt alc din:
dezoxiriboză + acid ortofosforic + baza azotata: purinica (adenina = A şi guanina = G); pirimidinica (T, C).
Scheletul de bază al spiralei este format din dezoxiriboză şi acidul ortofosforic de care se leagă bazele azotate.
Raportul de baze complementare A-T/G-C este constant în cadrul unei specii, servind drept criteriu taxonomic de bază în
clasificarea modernă a bacteriilor. Cantitatea de ADN/crz este ct pt o anumită specie şi tulpină bact.
Replicarea crz bacterian se face printr-un mecanism semiconservativ. Astfel, cele 2 lanţuri ale spiralei de ADN se
separă, ca un fermoar, fiecare lanţ acţionând ca o matrice pe care se sintetizează un lanţ complementar de ADN. Ordinea
înşiruirii bazelor purinice şi pirimidinice de-a lungul lanţului nou, este dictată de prezenţa bazelor complementare de pe
lanţul matrice (A-T, T-A, G-C, C-G,). Crz bacterian se replica în totalitatea lungimii sale, începând cu o regiune denumită
"replicator" care e activat de un „promotor”. Procesul de replicare începe prin ataşarea crz de mezozom la nivelul regiunii
replicatorului. Unul din lanţurile ADN este întrerupt, iar capătul 5’ al lanţului întrerupt se ataşează pe un nou situs de pe
mb citoplasmatica. Apoi se produc 2 sinteze, în sens opus pe cele 2 lanţuri de ADN, cel rămas ataşat de mezozom şi cel
rămas ataşat de mb citopalsmatică. De-a lungul crz bacterian se găsesc dispuse diferite gene, formate din mai multi codoni
(grupuri de câte 3 baze azotate). Fiecare codon codifică sinteza unui anumit aa. Pe lângă genele care codifică polipeptide,
există gene ce codifică ARNr şi ARNt.
Transcripţia consta in sinteza unui ARNm de catre o ARN-polimeraza-ADN-dependentă. Unui codon de pe ADN
îi corespunde pe ARNm, un "anticodon".
Translatia. ARNm trece în citoplasmă la nivelul ribozomilor unde sunt sintetizate proteinele. Ribozomul alunecă
de-a lungul moleculei de ARNm, citeşte mesajul, atrage din citoplasmă ARNt corespunzător aminoacidului codificat, apoi
sub acţiunea ligazelor, aminoacizii sunt asamblaţi în proteine. Sinteza de proteine în celula bacteriană este supusă unui
control genetic de represie şi iniţiere (modelul Jacob-Monod).
replicare transcripţie translaţie
ADN ADN ARNm proteine
Formaţiuni genetice extracromozomiale
Plasmidele = formaţiuni genetice autonome, extracromozomiale, alcătuite din ADNdc, circular situat liber în
citoplasmă care se replică independent de cromozom. Dacă în aceeaşi celulă bacteriană pot coexista 2 plasmide, ele se
numesc competente. Între aceste 2 plasmide competente se pot produce recombinări. De asemenea se pot produce
recombinări între o plasmidă şi crz bacteriei purtătoare, caz în care plasmida se replică odată cu crz bact. Palsmidele pot
fi: neconjugate - nu pot părăsi celula bacteriană de origine, ci transmit inform genetica numai printr-un alt plasmid
conjugat sau printr-un bacteriofag (palsmida care codifică secreţia de β-lactamază la S. aureu); conjugate - se pot transfera
singure la alte bacterii (plasmidul R); episomi - se pot integra în crz bacterian prin recombinare, pierzându-şi autonomia
de replicare => bacterii Hfr – (factorul F = plasmida de fertilitate).
Cu importanţă medicală sunt: Plasmidele de virulenţă - codifica factori de virulenţă bact: enterotoxine, hemolizine;
Plasmida R (factorul R, plasmida de rezistenta la atb) – codifica secretia de β-lactamază; Plasmida F (factorul F, plasmida
de fertilitate) - se găseşte la celulele F+ (celule masculine, donatoare) şi se transmite, prin conjugare, la cele F- (celule
feminime, receptoare) care devin celule F+. Bacteriile Hfr au factorul F integrat în cromozom şi sunt masculine; Factorul
col - codifica sinteza bacteriocinelor = substante produse de unele specii bacteriene care inhiba crestrea altor specii
(colicine - la E. coli, piocine - la Pseudomonas).
VARIABILITATEA GENETICA LA BACTERII. In urma diviziunilor succesive, toţi descendenţii unei
bacterii sunt identici între ei şi cu celula din care provin. Stabilitatea este dictată genetic prin genele crz. Variabilitatea
genetică la bacterii se poate explica prin 2 procese fundamentale: variaţia genotipică - se traduce prin modificări definitive
ale caracterelor bacteriilor care se transmit şi descendenţilor (datorită modificării ADN celular); variaţia fenotipică - se
traduce prin modificări pasagere în cursul vieţii bacteriene ale unor proprietăţi care nu se transmit descendenţilor.
Variabilitatea genetică la bact se bazează pe următoarele mecanisme de producere: mutaţia; transfecţia; transferul:
transformarea (fara contact); transducţia (bacteriofag); transpoziţia (aceeasi celula); conjugarea (contact direct)
1) MUTAŢIA = o greşeală apărută în cursul sintezei noului lanţ ADN în timpul replicării crz bacterian:
 spontane - apar cu o frecvenţă redusă, fără nici o legătură cu intervenţia unui factor extern;
 induse - cauzate de ag mutageni - raze X, UV, derivaţi acridinici, ag alchilanţi, ag halogenaţi.
Mutaţiile genetice apar ca urmare a următoarelor evenimente la nivel molecular: substituţia unei perechi de baze azotate
cu alta; modificarea structurii unei baze azotate; crearea de legături covalente între bazele pirimidinice vecine  dimeri
pirimidinici; ruperea unei legături dezoxiriboză-fosfat din lanţul ADN, urmată de deleţie de inversie; inserţia uneia sau
mai multor perechi de baze la o anumită poziţie a secvenţei originare.
Rată de mutaţie = frecvenţa pe unitatea de timp cu care se produc mutaţiile este diferită. Mutaţiile duc la apariţia
unor indivizi cu caractere noi în ceea ce priveşte: rezistenţa la chimioterapice, structură antigenică, pierderea unor
receptori specifici pt bacteriofagi. Prin intervenţia unui factor de mediu denumit „presor selectiv” (un antibiotic) apar
mutante bacteriene mai bine adaptate la acest factor care după o perioadă, vor da nastere unei noi populaţii bacteriene
adaptata, antibiotico-rezistentă. Selecţia mutantelor poate fi relativă sau absolută. Selecţia relativă se produce într-o
populaţie bacteriană iniţial sensibilă la acţiunea unui presor selectiv. In urma multiplicării bacteriene, indivizii bacterieni
selectaţi reprezintă totuşi o minoritate. Selecţia absolută constă în apariţia mutantelor cu o rată crescută de multiplicare şi
care doar în câteva generaţii determină apariţia unei populaţii bacteriene cu rezistenţă la presorul selectiv.

4
 2) TRANSFECŢIA = cuplarea de ADN aparţinând celulelor indepărtate dpdv filogenetic:
• ataşarea genomului unui virus animal de genomul unei cel bact duce la modificarea unor modele de sinteză prot
sau de acizi nucleici în celulă, precum şi apariţia unor noi proprietăţi de pat (E. coli enteropatogenă).
• cuplarea între genomul unei cel eucariote cu un ADN bact sau provenit de la un bacteriofag. O asemenea
eventualitate duce uneori la apariţia de proprietăţi noi ale celulei (heteroploidizarea = virarea spre malignitate).
3) TRANSFERUL = trecerea de ADN de la o celulă bact donatoare la alta receptoare. Participa enz:
- modificatoare - induc fragmentului de ADN transferat proprietăţi de cuplare cu genomul receptor;
- restrictive - inactiveaza o parte din moleculele de ADN transferat, scoţându-le de sub acţiunea enzimelor
modificatoare (fragmentele nemodificate sunt lizate).
a. Transformarea = transferul de material genetic de la o bacterie donatoare la una receptoare sub formă de ADN
solubil fară un contact direct între cele 2 celule şi fară un intermediar.
Transformarea genetică este posibilă numai dacă bacteria se găseşte în stare de competenţă, care să-i permită
inserţia de ADN. Starea de competenta = prezenta pe suprafaţa lor a unei proteine ce actioneaza ca factor de competenţă
si permite legarea ADN solubil. Cuplarea ADN-ului exogen cu genomul cel receptoare se produce în toate fazele ciclului
de multiplicare celulară la N. gonorrhoeae şi numai în unele faze H. influenzae, E. coli.
b. Transductia = transferul de mat genetic de la o celulă la alta prin intermediul unui bacteriofag.
Bacteriofagii virulenti (litici) pot transfera orice genă bact (transducţie generalizată), pe cand, bacteriofagii
temperati (profagii) transfera numai gene vecine cu situsul lor de ataşare în crz donator (transducţie localizata).
Transducţia generalizată se realizează prin intermediul fagilor virulenţi (litici), astfel încât oricare din genele crz
bacterian, indiferent de poziţia lor în genom, pot fi încorporate în particula fagică care devine fag transductor. El poate
transmite aceste gene la alte bacterii-receptoare. Fagii de transducţie generalizată apar spre sfârşitul ciclului litic
bacterian, când crz bacterian este degradat în fragmente. Majoritatea genomurilor fagice sunt împachetate în capside
fagice goale dar, din eroare, pot fi incluse si fragmente din genomul bacterian intr-o capsidă fagică. Aceştia vor deveni
fagi transductori. Fagii de transducţie generalizată sunt întotdeauna defectivi: ei nu se replică şi nu lizează celula-gazdă,
deoarece sunt lipsiţi de gene virale esenţiale. După infecţia unei celule bacteriene cu un fag de transducţie generalizată,
ADN transdus se recombina cu ADN receptor. Prin recombinare genetică, celula receptoare capătă caractere noi in ceea
ce priveste patogenitatea, rezistenţa la chimioterapice.
In cadrul transducţiei generalizate s-a observat transducţia abortivă (incompleta) în care ADN transductor pătruns
în celula bact receptoare nu reuşeşte să se integreze în crz acesteia. El este funcţional, îşi exprimă genele pe care le
poartă, celula receptoare fiind diploidă pt segmentul corespunzător al crz. Pt ca nu este replicat, în momentul când
celulele bacteriene se divid, el e transmis numai la una din celulele-fiice şi ca urmare, e progresiv diluat (Salmonella
devine imobila după transducţie abortivă).
Transducţia localizată (restrictivă sau specializată) este mediată de fagii temperaţi (profagi), care au proprietatea
de a transfera eficient numai un nr restrâns de gene bacteriene, situate în imediata apropiere a situsului de legare a
profagului, în crz bacterian. Ea este cel mai bine cunoscută la fagul lambda (λ) care infectează celula gazdă E. coli K12.
Genomul fagului λ este alcătuit dintr-o moleculă de ADN lineară care, pt a se putea integra in genomul celulei gazda, se
circularizeaza, prin reunirea şi legarea extremităţilor adezive. Informaţia genetică virală va fi transmisă odată cu cea bact
la toţi descendenţii celulei, la fiecare diviziune. Bact care au integrate în crz lor un profag sunt în stare de lizogenie. In
anumite condiţii de represie genetică bacteriană, genomul fagic poate părăsi crz bacterian şi poate detaşa din acesta un
fragment de ADN care va rămâne legat de genomul fagic. Bacteriofagul nu se poate replica, fiind defectiv, dar poate să
infecteze o altă celulă, să se integreze în crz acesteia si sa ii confere proprietati noi: rezistenţă la atb, caractere de pat.
c. Transpozitia = integrarea într-un genom al unui element genetic provenit din aceeaşi celulă.
Prin transpoziţie se pot produce deleţii, inversii ale determinanţilor genetici de pe un plasmid, formarea plasmidelor
cu multirezistenţă. Elementele genetice transpozabile sunt: secvenţele de inserţie (IS) = secvenţe de 1000 baze azotate ce
fac parte din crz/plasmide. Se pot insera repetat în genom, inducând modif în expresia genelor adiacente inserării (gene
săltăreţe); transpozonii (Tn) = formati din 2 secvenţe de inserţie care delimitează determinanţii de rezistenţă sau
determinanţii unor caractere referitoare la fenotipul bacteriei (rezistenţa la ATB).
d. Conjugarea bacteriana = transferul de material genetic, de la o celulă bacteriană donatoare (F+) la o celula
bacteriana receptoare (F-) prin contactul direct dintre cele 2 celule.
Conjugarea cu transmitere de plasmide. Conjugarea începe cu sinteza sex-pilului care va adera de receptori
specifici prezenţi pe peretele celular al bacteriei receptoare. După formarea legăturii dintre celula donor şi cea receptor
are loc transferul plasmidei care se va replica. O catenă parentală de ADN va rămâne în celula donor, iar a doua va trece
în celula receptoare, pe tiparul lor sintetizându-se catene complementare.
Conjugarea cu transmitere de material genetic cromozomial. Ataşarea dintre cele 2 celule se realizează prin
formarea unor punţi între fimbriile de pe suprafaţa celulelor. Integrarea materialului crz se face prin procesul de
încrucişare a cromatidelor (crossing-over). Celulele bacteriene care au factorul F+ integrat în cromozom se numesc Hfr.
Prin intermediul factorului F se poate transfera o copie întreagă a crz celulei donatoare la cea receptoare. Şansa de a
transfera o genă de la o celulă Hfr donatoare la o celulă receptoare F- este cu atât mai mare cu cât locul genei din crz
celulei donatoare este mai aproape de capătul ADN care pătrunde în celula receptoare. Procesul de conjugare crz poate fi
oprit în mod spontan sau voit (cu metode fizice sau chimice), transmiţându-se limitat către celula receptoare un lanţ de
gene din crz celulei donatoare.

5
21. Antibiotice – mecanisme de actiune pe celula bacteriana, rezistenta bacteriilor la atb.
Def: Chimioterapicele = substante capabile, in doze mici, sa exercite, asupra bacteriilor, efect bactericid
(letal) sau bacteriostatic (de impiedicare a multiplicarii microorganismelor).
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un chimioterapic pentru a fi ideal:
 să aibă un spectru de acţiune cât mai larg,
 să posede toxicitate selectivă pt celula bacteriană,
 să fie lipsit de toxicitate pentru macroorganism,
 să nu creeze rapid rezistenţă,
 să nu deprime flora bacteriană saprofită,
 administrat per oral, să nu fie distrus de pH-ul acid al sucului gastric,
 administrat parenteral, să nu fie distrus de unele proteine plasmatice,
 să aibă difuzibilitate optimă în sânge şi ţesuturi,
 să aibă o bună solubilitate în lichidele biologice,
 să aibă timp lung de înjumătăţire.

MECANISMELE DE ACŢIUNE A CHIMIOTERAPICELOR

Chimioterapicele pot avea acţiune antibacteriană prin următoarele mecanisme:
 Antagonism metabolic competitiv.
 Inhibiţia sintezei peretelui bacterian.
 Alterarea funcţiilor membranei citoplasmatice bacteriene.
 Inhibiţia sintezelor proteice bacteriene.
 Inhibiţia sintezelor de acizi nucleici bacterieni.
1. Antagonism metabolic competitiv
Sulfamidele seamănă dpdv structural cu acidul paraaminobenzoic (PABA). In cadrul metabolismului
bacterian, PABA este necesar sintezei de acid folic utilizat pt obţinerea bazelor purinice care intră în alcătuirea ADN
bacterian. Unele bacterii folosesc sulfamidele, blocându-se sinteza de ADN din cauza formării unor analogi
nefuncţionali. Bacteriile care nu sintetizează acid folic, ci îl iau din mediul ambiant, sunt rezistente la acţiunea
sulfamidelor => celulele umane nu sunt afectate.
Sulfamidele sunt atb bacteriostatice, având ca spectru de acţiune bacilii G- (excepţie Ps. aeruginosa). Dintre
sulfamide, frecvent utilizate sunt: Sulfafurazol, Sulfamethoxazol, Biseptol (Sumetrolin, Cotrimoxazol). Biseptolul =
sulfamethoxazol + trimetoprim, cu o eficienţă deosebită asupra cocilor şi bacililor G+ şi G- conform cu infecţiile
respiratorii, urinare şi sistemice.
Ac para-amino-salicilic (PAS)
2. Inhibiţia peretelui bacterian
β-lactaminele inhibă sinteza peretelui bacterian prin legarea lor de enzimele care intervin în cadrul sintezei
mureinei din compozitia peretelui bacterian. Ca urmare se acumulează subunităţi de mureină ce vor activa un sistem
enzimatic autolitic => liza bacteriană. Unele bacterii secretă β-lactamaze ce inactivează atb înainte de legarea sa de
peretele bacterian. Sinteza β-lactamazelor este codificată genetic, genele fiind prezente atât în crz cât şi în plasmide.
Dintre aceste bacterii fac parte tulpini de Stafilococ, gonococ, H. influenzae. Alt mec prin care bacteriile devin
rezistente la β-lactamine sunt scăderea permeabilităţii învelişurilor bacteriene datorită modificării proteinelor de care
se leagă β-lactaminele de peretele celular (stafilococii implicaţi în infecţiile nosocomiale). Depistarea lor se face prin
testarea sensibilităţii la meticilină, deoarece rezistenţa la meticilină (MRSA = Methicilin rezistent Staphylococcus
aureus) semnifică rezistenţa la toate β-lactaminele.
Vancomicina – are efect bactericid; este produsa de specii de Streptomyces; interferă cu elongaţia
peptidoglicanului, fiind activă, în faza de multiplicare a bacteriilor. Se administrează în infecţii produse de bacterii
G+ rezistente la β-lactamine şi la pacienţii alergici la penicilină.
Cicloserina - este produsa de specii de Streptomyces; inhiba sinteza peretelui bacterian prin interferare cu
productia de alanina si incorporarea acesteia in puntile interpeptidice ale peptidoglicanilor.
Bacitracina – este produsa de B. subtilis chiar inaintea momentului sporularii si este relativ toxica pt
organismul uman, dar slaba sa absorbtie cutanata, o face utila in trat plagilor infectate. Este activă pe bacteriile G+
prin mec multiple: împiedică sinteza peretelui celular, alterează mb celulară, perturbă transcripţia ARN.
3. Alterarea funcţiilor membranei citoplasmatice
Atb se leaga de moleculele de ergosterol existente in membrana celulara a fungilor, producand rupturi ce duc
la ieşirea din celulă a prot, nucleotidelor purinice şi pirimidinice, a apei şi în final la moarte celulară.
Polimixinele sunt active numai pe bacilii G- inclusiv pe Pseudomonas (exceptie Proteus). Actioneaza ca
detergenti cationici, intrerupand membrana citoplasmatica. Sunt prea toxice pt uzul intern, iar pt uzul extern sunt
folosite doar Polimixina B si E (Colistin). Se administrează local (infecţii otice externe, oculare, cutanate).
Amphotericina B acţionează mai ales asupra fungilor, fiind folosita in tratamentul micozelor sistemice.
Tratamentul impune prudenta datorita nefrotoxicitatii mari, deoarece aceasta se poate lega si de moleculele de
colesterol din membrana celulelor umane.
Nistatina este folosita ca antifungic local in principal in tratamentul candidozelor mucocutanate.
Imidazolul

6
 4. Inhibiţia sintezelor proteice bacteriene
Aminoglicozidele au acţiune bactericidă acţionând la nivelul ribozomilor. Impiedică iniţierea sintezei
lanţurilor polipeptidice şi determina citirea gresita a informaţiei de pe ARNm prin legarea lor ireversibilă la
ribozomi, sintetizându-se o proteină nefuncţională. Aminoglicozidele sunt nefrotoxice şi ototoxice, motiv pt care
pacienţii sunt urmăriţi continuu dacă prezintă astfel de suferinţe.
Spectrul de acţ se manifestă mai ales pe bacilii G-, dar şi pe unele bacterii G+. Sunt active asupra bK.
Bacteriile pot deveni rezistente la aminoglicozide prin secreţia unor enzime (acetilaze, fosforilaze, nucleotidil-
transferaze) care alterează structura acestor chimioterapice. Sinteza enzimelor este codificată genetic prin plasmide
care se pot transfera. Se mai pot observa: scăderea permeabilităţii peretelui celular, alterarea funcţiei de transport
prin membrana citoplasmatică, modificări la nivelul funcţiei ribozomale
Tetraciclinele (tetraciclină, doxiciclina, oxitetraciclina, clortetraciclina, vibramicina) - au acţiune
bacteriostatică. Se leaga de subunitatea 30s a ribozomilor bacterieni => blocheaza legarea ARNt de complexul
ribozom-ARNm => inhiba sinteza proteica. Au un spectru larg de acţiune, inclusiv asupra micoplasmelor şi a
bacteriilor cu habitat intracelular (chlamydii, rickettsii). Administrarea lor poate produce dismicrobism intestinal,
formând candidozele digestive sau dezvoltarea bacteriilor patogene cu apariţia unor sindroame diareice grave. Pot
perturba metabolismul osos, motiv pentru care nu se administrează la gravide şi copii.
Cloramfenicolul – este singurul atb natural care contine nitrobenzen => este toxic. Se combina cu
subunitatea 50s a ribozomilor bacterieni => blocheaza formarea legaturilor peptidice între aa. Are acţiune
imunodepresoare şi este foarte toxic fiind contraindicat la gravide, sugari şi copii. Poate produce aplazie medulară.
Spectrul de acţiune este foarte larg: bacterii G+, G-, aerobe şi anaerobe, chlamydii, rickettsii.
Macrolidele (eritromicina, claritromicina) - acţionează prin legarea de ribozomi, blocând translocarea
lanţului peptidic în timpul sintezei sale. Au acţiune bacteriostatică sau bactericidă în funcţie de doză. Eritromicina
este activă pe cocii G+, aerobi şi anaerobi, spirochete, Poate înlocui penicilina la pac alergici.
Lincosamidele (lincomicina şi clindamicina) - acţionează bacteriostatic prin legarea de ribozomi şi
împiedicarea formării legăturii peptidice. Clindamicina difuzează foarte bine în ţesutul osos fiind indicate în tratam
osteomielitelor staf. Este mai activă asupra bact G+ anaerobe (Clostridii) şi G- anaerobe (Bacteroides).
Acidul fusidic - blochează sinteza prot la niv ribozomal. Acţ pe cocii G+ rezistenţi la β-lactamine.
5. Mecanism de inhibiţie a sintezei acizilor nucleici bacterieni
Actinomicina D - inhibă sinteza ADN-ului celular bact, formând un complex cu unul din lanţurile de ADN
nuclear. Astfel e împiedicată acţ ADN-polimerazei-ADN-dependente pt catalizarea sintezei de ARN complementar.
Mitomicina - depolimerizează AND-ul nuclear, inhibă sinteza ADN-ului celular bacterian.
Pirimidinele halogenate (IUDR, IDU) blochează competitiv, sinteza ADN încorporându-se in locul
timidinei, rezultând un ADN nefuncţional.
Quinolonele - sunt agenti antimicrobieni cu spectru larg. Blochează ADN-topoizomeraza II care răspunde
de suprahelicarea ADN.
Rifampicina - se leagă de ARN-polimerizaza-ADN-dependentă blocând sinteza ARN, dar nu si in celulele
umane. Are acţiune bacteriostatică şi bactericidă. Se admin oral, fiind folosita in trat TBC, leprei.

REZISTENŢA BACTERIILOR FAŢĂ DE CHIMIOTERAPICE

Rezistenta poate fi:
 naturală (de specie):
 dobândită – in cadrul speciilor sensibile apar indivizi rezistenti. Rezistenta poate fi dobândită:
• prin mecanisme non-genetice (fenotipică, adaptativă) - indusa de atb/factori externi atat timp cat
dureaza act acestuia; nu se transmite genetic. Rezistenţa fenotipică se realizează numai la acei indivizi din populaţia
de bacterii, capabili să supravieţuiească în mediul cu chimioterapic, datorită înzestrării cu gene adecvate, care nu se
exprimă decât în condiţiile prezenţei atb.
• prin mecanisme genetice (genotipică, definitivă) - aparuta prin modificari ireversibile ale ADN
cromozomial si extracromozomial. Se transmite descendentilor care devin rezistenti.
 Mutaţii. Deoarece un chimioterapic acţionează într-o populaţie de bacterii, în cursul
multiplicării lor, apar la un moment dat, mutante bacteriene rezistente la chimioterapice.
Aceste mutante se selectează în prezenţa chimioterapicului, determinând, prin multiplicare,
apariţia unei populaţii noi, rezistente. In acest caz chimioterapicul joacă rol de "presor
selectiv". Apariţia rezistenţei la chimioterapice se poate realiza:
 "într-o singură treaptă" (Streptomicina).
 "în două trepte" (Penicilina - gonococ, Cloramfenicol, Tetraciclină): la prima
multiplicare - apar mutante cu rezistenţă uniformă, dar cu rată joasă; la a doua
multiplicare - apar mutante cu rezistenţă uniformă şi cu rată înaltă.
 Transferul rezistentei dobandite de la o celulă donatoare la alta receptoare - se realizează prin
material genetic cromozomial/extracromozomial (plasmide R). Se realizează prin transferarea
unor gene capabile să confere rezistenţă faţă de un anume atb. Acest fenomen se poate realiza
prin 4 mec: transformarea (fara contact direct); transducţia (prin bacteriofagi); transpozitia (in
cadrul aceleasi celule); conjugarea (prin contact direct).

7
Mecanismele metabolice ale rezistenţei naturale la chimioterapice:
• absenta enzimelor necesare pt ca anumite atb sa poata trece prin membrana celulara
• prezenta enzimelor ce distrug atb.
Mecanismele metabolice ale rezistenţei dobandite la chimioterapice:
- sinteza masiva a metabolitului faţă de care, atb acţionează prin antagonism metabolic (rezistenta la PAS se
dezvolta prin cresterea foarte mare a secretiei de PABA).
- sinteza unor enz care sa denatureze atb (Stafilococul si bacteriile G- sintetizeaza β-lactamaza)
- scăderea permeabilităţii mb citoplasmatice bact şi a peretelui celular pt atb (factorul R)
- devierea caii metabolice asupra careia actioneaza atb => atb este scos din circuit.
- modificarea structurii proteinelor ribozomale de care se ataşează antibioticul (Streptomicină).
Tipuri de rezistenta.
Sensibilitatea/rezistenta bacteriilor la atb sunt atribute de specie si mai ales de tulpina. In cadrul unei specii
exista tulpini rezistente si tulpini sensibile la atb. Populatiile bacteriene sunt heterogene, adica nu toti indivizii din
cadrul tulpinii sensibile sunt sensibili si nu toti indivizii din cadrul tulpinii rezistente sunt rezistenti. Sensibilitatea
unei tulpini este raportat la majoritatea indivizilor. Rezistenta bacteriana poate fi:
- primara – rezistenta se castiga direct fata de un atb;
- secundara – rezistenta incrucisata este castigata fata de un alt atb decat cel administrat (rezistenta la
cefalosporine se poate castiga in urma unui tratament cu penicilina – acelasi mec de rezistenta).
Există chimioterapice înrudite dpdv chimic, ceea ce conduce la apariţia unei rezistenţe încrucişate.
Unele microorganisme nu numai că devin rezistente la un anumit chimioterapic, dar ulterior,
generaţiile consecutive de bacterii nu mai pot supravieţui decât în mediul cu chimioterapic -
meningococii streptomicino-dependenţi. Există însă şi specii bacteriene unde nu s-a constat apariţia
de tulpini rezistente la chimioterapice, (Streptococul β-hemolitic grup A este sensibil la penicilină).

monovalenta – fata de un singur atb.

polivalenta – fata de mai multe atb.
o monostadiala – se instaleaza imediat, de la prima generatie (streptomicina)
o pluristadiala – se instaleaza in mai multe generatii.
Rezistenţa la chimioterapice a fost semnalată la o serie de microorganisme, dintre care se pot menţiona:

Gonococul - iniţial era sensibil la Sulfamide, dar după ~ 6 ani a devenit rezistent, terapia fiind înlocuită cu
Penicilină. Acum se întâlnesc frecvente tulpini rezistente la Penicilină datorită producerii de β-lactamază,
ceea ce a impus folosirea Spectinomicinei în cadrul terapiei inf gonococice.

Stafilococul - rezistent în procent de 65-80% la Penicilină.

Enterobacteriile (E. coli, Proteus) - rezistente la Tetraciclină şi Cloramfenicol în procent de 100%.

Pseudomonas - prin multirezistenţă creează probleme serioase, cauzând infecţiile nosocomiale.
Evitarea aparitiei rezistentei la atb presupune: respectarea antibiogramei; doze suficiente de atb; schimbarea
periodică a setului de atb folosite pe o anumita secţie; antibioterapie asociata.
Ca urmare a utilizării pe scară largă a chimioterapicelor, s-au constatat următoarele aspecte:
• Sensibilizarea populaţiei umane - cu apariţia reacţiilor de hipersensibilitate de tip imediat şi întârziat.
• Presor de selectie = un trat atb incorect aplicat => are loc multiplicarea rapida a pop bact rezistente.
• Dismicrobismul – admin de atb orale, distruge flora bacteriana normala, cu apariţia prin selecţie de mutante
la nivelul florei bacteriene condiţionat-patogene şi apariţia enterocolitelor postantibiotice.
• Avitaminoze B si K – flora saprofita din intestin sintetizeaza vitamine din complexul B si K.
• Socul endotoxic – determinat de distrugerea într-un interval scurt de timp, a unui nr mare de bacterii G- şi
eliberarea masivă de endotoxine.
• Toxicitatea relativă a unor chimioterapice:
o Gentamicina, Streptomicină, Kanamicină - afectarea nervului acustic;
o Cloramfenicol - anemia secundară, imunosupresie, efecte teratogene şi alte modificări genetice;
o Eritromicină, Polimixina E (Colistin) – imunosupresie;
o Polimixine, Aminoglicozide, Amphotericină B - afectarea functiei renale;
o Sulfonamidele, Rifampicina - afectarea functiei hepatice.
Criterii de evaluare a sensibilitatii la antibiotice.
Sensibilitatea si rezistenta nu sunt notiuni cu caracter absolut. Un germen este considerat rezistent, atunci
cand concentratia de atb pe care o suporta este mai ridicata decat aceea care poate fi atinsa in vivo. Concentratia in
vivo este determinata de doza de atb administrata, care nu poate depasi anumite valori, peste care se considera ca atb
este nociv pt organism.
Indicatorii prin care se exprima activitatea unui atb in vitro prin intermediul antibiogramei sunt:
• CMI (conc minima inhibitorie) = cant cea mai mica de atb ce poate inhiba tulpina testata.
• CMB (conc minima bactericida) = cant cea mai mica de atb cu ef bacterid asupra tulpinii testate.
CMI se poate determina prin:
- antibiograma cantitativa (metoda dilutiilor) - CMI = ultimul tub ramas limpede;
- antibiograma calitativa (difuzimetrica) - se masoara diametrul zonei de inhibitie si se interpreteaza
valoarea obtinuta cu ajutorul „curbei de concentratie”.

8
22. Antigenele – definitie, proprietati.
Def: Antigenul = molecula străină organismului sau nerecunoscuta ca self si pe care, acesta o indeparteaza
prin efectorii apararii imune. Atg are capacitatea de a declanşa un răspuns imun specific. In conditii fiziologice are
loc discriminarea self-ului de non-self; sist imun este capabil sa recunoasca celulele modificate prin procesul de
malignizare sau imbatranire, si sa le elimine fara a declansa un RI fata de celulele normale. In conditii patologice se
instaleaza o dereglare a capacitatii de discriminare manifestata prin recunoasterea celulelor sau moleculelor normale
ale propriului org ca non-self, proces finalizat prin instalarea unei stari de autoagresiune cu efecte defavorabile.
Proprietăţile unui antigen:
 ANTIGENICITATEA = capacitatea de a interactiona cu molecule cu rol de receptori ai sist imun.
1. Condiţii ce ţin de antigen – pt ca o substanţa să fie antigenică aceasta trebuie:

să fie non-self. Recunoaşterea selfului se face în perioada de embriogeneză. Cristalinul şi spermatozoizii sunt
structuri nerecunoscute ca proprii, ele fiind excluse din circulaţia sangvină într-un anumit moment al
embriogenezei. In unele afecţiuni, anumite ţesuturi sau organe pot deveni, prin degradare, autoantigene ce
declanşează un răspuns autoimun.

să aibă o greutate moleculară >10.000 Da. Substanţele străine cu masa moleculară mică nu sunt antigenice, dar
pot deveni antigenice prin legare de macromolecule. Aceste substanţe se numesc haptene (glucidele, penicilina).

să aibă o conformaţie spaţiala stabila - gelatina, deşi are masa moleculară mare, nu este antigenică, neavând o
conformaţie spaţială stabilă.

să aibă o structura chimică cât mai complexă. Cu cât atg are o structură chimică mai complexă (secundară,
terţiară, cuaternară), cu atât puterea sa imunogenă este mai mare.

să aibă o concentraţie optimă. Concentraţiile mici de atg nu induc RI, iar concentraţiile foarte mari îl blochează.
Există o concentraţie optimă de atg pt care stimularea e maximală.

să aibă un timp de contact suficient cu sistemul imun al organismului. Cu cât contactul este mai lung, cu atât RI
e mai puternic. Adjuvanţii cresc puterea imunogenă, deoarece produc resorbţia lentă a atg de la locul inoculării.

să aibă un nr de contacte suficient cu sistemul imun. Există o anumită limită peste care se produce inhibiţia
paradoxală a sistemului imun.

să aibă un interval corespunzator intre contacte.
2. Condiţii ce ţin de macroorganism: prezenta/absenta receptorilor pt unele antigene; reactivitatea
organismului; sex; vârstă; starea de nutriţie; starea fiziologică.
Clase de antigene: Proteinele sunt cele mai puternice antigene; au putere imunogenă foarte mare. Glucidele pot
deveni atg numai legate de proteine; in schimb acestea conferă înaltă specificitate. Lipidele nu sunt atg, ele devin atg
prin legare de proteine (complexele fosfolipoproteice). Acizii nucleici sunt slab antigenici.
 SPECIFICITATEA = capacitatea de a produce un RI specific, (sinteza de atc specifici doar atg care a
indus RI). Pe suprafaţa moleculei de antigen se găsesc grupări chimice, inclavate în cripte, răspunzătoare de
specificitate. Aceste grupări se numesc determinanţi antigenici (epitopi). Pe suprafaţa atc sau a LyT imunizate
există receptori de recunoaştere a atg, perfect complementari dpdv chimic cu epitopii. Aceşti receptori se numesc şi
situsuri antigenice (paratopi). Pe suprafaţa unui atg pot exista 10-1000 epitopi. Nr de epitopi distincti reprezinta
valenta atg. Macromolecula de antigen poate induce mai multe feluri de RI; deci, o macromoleculă de atg este
multivalentă şi multispecifică.
Specificitatea depinde de structura chimică a epitopului: de secvenţa aa de pe lanţul polipeptidic, dar şi de
replierea acestor lanţuri ce duc la mascarea-demascarea unor locusuri; de prez, nr şi poz grupărilor chimice libere
active: -COO, -NH2, -OSO3H; de dispoziţia spaţială (formele „cis" nu sunt complementare cu formele „trans")
Principalele tipuri de atg: Bacteriene: atg somatice (flagelare, capsulare, ale peretelui bact, citopl); atg
solubile (enz, toxine).Virale: atg capsidale. Parazitare: atg somatice; atg solubile (enzime, toxine).
Pe suprafaţa oricărei celule din lumea vie, există un mozaic de atg proprii (atg de histocompatibilitate):
 Idioantigene - atg specifice unui singur individ. Sunt glicoproteine prezente pe suprafaţa membranelor
tuturor celulelor. Fiecare individ are idioantigene diferite chiar în cadrul aceleiaşi specii. Sunt răspunzătoare de
respingerea grefelor. Idioantigenele corespund MHC. Se pare că gemenii monozigoţi au aceleaşi idioantigene.
 Alloantigene - atg de grup. In cadrul unei specii există antigene ce se găsesc numai la anumite grupuri de
indivizi (grupele sanguine fac parte din acesta categorie - sistemul ABO şi Rh).
 Izoantigene - atg de specie. In cazul oamenilor, aceste atg sunt comune la absolut toţi indivizii.
Antigenele bacteriene pot fi folosite ca vaccinuri sau în diagnosticul serologic. Vaccinurile sunt atg bacteriene
cărora li s-a redus capacitatea patogenă şi au rămas cu cea antigenică. Există 2 tipuri de vaccinuri: Corpusculare -
corpi microbieni întregi/fragmente, în structura cărora intră atg somatice. Vaccinurile corpusculare sunt la rândul lor
de 2 tipuri: cu bacterii omorâte; cu bacterii vii, dar atenuate (vaccinul BCG). Difuzibile - sunt anatoxine (toxoizi);
patogenitatea lor a fost distrusă prin tratamentul termic şi cu formol, dar rămân intacte situsurile antigenice.
Antigenele pot fi folosite în diagnosticul serologic. Acest tip de diagnostic, indirect, este util în cazurile în care nu
este posibilă evidenţierea germenilor, deci nu se poate face o identificare serologica.
Superantigenele = sunt exotoxine bacteriene si proteine virale, capabile sa genereze un RI exagerat. Au fost
descrise o serie de toxine cu proprietati de superantigene la Streptococii si Stafilococii patogeni. Au mai fost citate
in categoria superantigenelor si enterotoxinele evidentiate la Cl. perfingens, Yersinia enterocolitica.
Superantigenele prezinta unele caracteristici care le deosebesc de antigenele clasice: stimuleaza LyT in starea
lor integrala fara a fi in prealabil prelucrate la nivel de peptide, dar daca totusi are loc prelucrarea lor, peptidele
rezultate actioneaza ca atg normale; desi nu sunt procesate, superatg sunt prezentate Ly, doar in asociere cu
molecule MHC-II; superantigenele se leaga doar in portiunea variabila a lantului β a TCR (Vβ), activand direct LyT
(atg clasice se leaga la nivelul heteromerului α/β al TCR); deoarece fixarea superantigenelor la niv portiunii Vβ a
TCR nu implica existenta unor situsuri hipervariabile de recunoastere (ca in cazul atg obisnuite) va fi activata toata
populatia de LyT ce exprima aceeasi familie de Vβ-TCR, independent de specificitatea atg. Patogeneza simptomelor
produse de superantigene se explica prin faptul ca ele stimuland masiv LyT, are loc eliberarea unor mari cantitati de
limfokine (IL-2 si TNF). Limfokinele eliberate cauzeaza sdr de soc toxic.
9
23. Factorii de aparare nespecifica.
Apararea organismului:
 apararea nespecifică (constituţională, naturală): barierele anatomice; reactia febrila; factorii genetici;
factorii umorali; factorii celulari.apararea specifică (imunitatea) = constituie un răspuns specific al
organismului faţă de pătrunderea in organism a unor substanţe străine. Este de 2 tipuri:
- RIU = atc secretati de LyB (eficace impotriva bact si virusurilor extracelulare si toxinelor)
- RIC = LyT (eficace impotriva bacteriilor si virusurilor intracelulari si celulelor tumorale)
• Imunitatea naturala:
- activă – cea care apare în timpul unei boli;
- pasivă – cea obtinuta transplacentar, asigură imunitatea n-n în primele 3-6 luni de viaţă.
• Imunitatea artificiala:
- activă – vaccinarea;
- pasivă – Ig-profilaxia.
BARIERELE ANATOMICE
Pielea şi mucoasele reprezintă adevărate bariere mecanice, chimice şi biologice împotriva pătrunderii
microorganismelor dincolo de poarta de intrare.
a) Bariera mecanică - este reprezentată de:
• integritatea pielii şi mucoaselor - plăgile arse se inf cu Ps, bacterie rezidentă a ţes cutanat N;
• descuamarea stratului cornos, ce îndepărtează concomitent şi flora bact de pe piele;
• ganglionii limfatici regionali - opresc inf ce au pătruns în organism depăşind poarta de intrare;
• mişcările cililor vibratili ai epiteliului CRS;
• mucusul de la nivelul CRS impiedica fixarea bacteriilor pe celule epiteliale;
• secreţiile naturale de la nivelul mucoaselor realizeaza o "spălare fiziologică" a bacteriilor;
• corionul mucoasei, fiind bogat vascularizat, aduce factori umorali şi celulari de apărare.
• mişcările peristaltice de la nivelul intestinului.
b) Bariera chimica - este realizata prin:
• ac graşi liberi (gl sebacee) + ac lactic (metab local) => pH acid = 5-6, cu efect bactericid;
• cerumenul de la nivelul urechii are acţiune antimicrobiana;
• glicoproteinele salivare au acţ adeziva cu aglomerarea bact si indepartarea lor prin deglutitie;
• lizozimul salivar, secreţia lacrimala, secreţia nazo-faringiana, lezeaza peretele celular si mb
citoplasmatica, mai ales la bacteriile G+;
• HCl din sucul gastric (pH = 2) are un puternic efect bactericid;
• enzimele pancreatice - acţ bactericida, datorita hidrolizei prot din peretele celular si mb citopl;
• secreţia biliara are acţiune bactericida si neutralizanta a toxinelor bacteriene.
c) Bariera biologica - flora saprofită constituie un mijloc de apărare prin antagonism cu speciile patogene, având
loc o competiţie pt hrană, oxigen care se manifesta in acelaşi ecosistem:
• tegumente (Staphylococcus epidermidis, Propionibacterium acnes, Ps. aeruginosa)
• cavitatea bucala (Stafilococi saprofiti, Streptococi viridans, Neisserii, bacili pseudodifterici),
• tubul digestiv (E.Coli, Proteus, Klebsiela, bacili anaerobi sporulaţi nepatogeni),
• vaginul (bacilul Döderlein - un bacil G+).
REACŢIA FEBRILA
Temperatura corporala e controlata prin activitatea centrilor termoreglatori din hipotalamus anterior de către
diferiţi factori din cadrul procesului infecţios: lipopolizaharidul enterobacterian; IL-1 macrofagica; pirogene
endogene (macrofage); virusuri; hormoni; Ly. Reacţia febrila asigura mobilizarea mijloacelor de lupta ale
organismului si circulaţia sanguina. Accentueaza distructia bacteriilor prin activarea fagocitozei.
FACTORII GENETICI
Fiecare specie este genetic rezistentă la anumite atb. Aceasta se explică prin condiţiile nefavorabile pe care
un macroorganism le oferă unui atb şi prin lipsa receptorilor celulari specifici pt acesta. In cadrul aceleiaşi specii,
rezistenţa antiinfecţioasă prezintă variaţii de rasă şi variaţii individuale. Infecţiile reprezenta de-a lungul timpului un
factor important al selecţiei naturale.
FACTORII UMORALI
Polipeptidele bazice - efect bactericid prin alterarea funcţiei osmotice a mb citoplasmatice.
Opsistina si acteina – cu actiune asupra bacteriilor G-.
Betalizina - proteina cu acţiune asupra bacteriilor G+.
Splenocitina - este un factor activ mai ales asupra bacteriilor G-.
Stresul infecţios bacterian - consta in secreţia de glucocorticoizi prin activarea axului hipotalamo-
hipofizo-cortico-suprarenalian. Aceştia deprima mijloacele de aparare ale organismului.
Properdina.
Opsoninele = substanţe care aderă de suprafaţa unui microorganism favorizând fagocitoza: nespecifice
(fibronectina, C3b) şi specifice (atc antibacterieni).
Citokinele - sunt peptide, cu proprietăţi imunomodulatoare secretate macrofage şi Ly. Citokinele au rol
important în declanşarea inflamaţiei. IL-l determină creşterea permeabilităţii vasculare; activarea macrofagelor şi a

10
PMN. TNF-α favorizează agregarea şi activarea neutrofilelor, eliberarea enzimelor proteolitice. IL-6 declanşează la
nivelul ficatului sinteza unor proteine de fază acută. Citokine:
• monokine: IFN-α, TNF-α, IL-1, factorul de stimulare al coloniilor (CSF);
• limfokine: IFN-γ, TNF-β, IL6, factorul de stimulare al macrofagelor şi leucocitelor
Interferonii (IFN) - sunt glicoproteine cu rol important în imunitatea antiviraiă. Există 3 tipuri:
 IFN-α  secretat de macrofage şi PMN în urma infecţiei virale sau după stim cu endotoxine ale bact G-
 lFN-β  secretat de fibroblaşti în urma infecţiei virale. Aceşti IFN împiedică pătrunderea altui virus în cel
infectată viral, dar secretat extracelular oferă protecţie antivirală altor celule.
 IFN-γ  secretat de LyT după stim acestora cu un atg faţă de care acestea au fost sensibilizate anterior.
Proteinele de fază acută = componente ale complementului, prot coagulării, prot de transport, CRP.
Sistemul complement (alexina) reprezintă cel mai important factor umoral al apararii nespecifice impotriva
bacteriilor. Este un complex de 25 proteine plasmatice, la sinteza carora participa macrofagele, ficatul, splina, si
celulele epiteliului intestinal. Activitatea este controlata de factori initiatori si activatori. Sistemul complement
conţine fracţiuni si subfractiuni care se activeaza in cascada sub acţiunea unui trigger. Dpdv fizico-chimic, este un
complex de globuline serice termosensibile (se inactivează în 30 min la 56°C), sensibile la razele UV, sensibile la
agenţi chimici; se conservă sub formă liofilizată şi se găseşte în concentraţii mai mari în plasma proaspătă.
Componentele majore sunt notate cu C1-C9. Activarea sistemului complement se realizează pe 2 căi cu punct de
plecare diferit, dar rezultând aceiaşi produşi finali.
 calea clasică - a cărei activare presupune prezenţa atc specifici, deci un contact anterior cu atg. Activarea
este declanşată de complexe atg-atc realizate de fixarea C1q pe un receptor al IgG sau IgM.
 calea alternativă - mai veche dpdv filogenetic; se activează în absenţa atc specifici; presupune ocolirea
anumitor secvenţe de activare, trecându-se direct la activarea fracţiunii C3 prin intervenţia a 3 factori:
properdina (fact P); C3 - proactivator ( factorul B); C3 - proactivator convertază (fact D).
Acţiunile complementului:
• opsonizarea - complementul se leaga de atg si determină denaturarea pereţilor bacterieni.
• imunoaderenţa - facilitează aderarea complexelor atg-atc, de structuri mari (pereţii vaselor).
• chemotaxia leucocitelor - prin fracţiunile C3, C5, C7, detrmina leucocitoza, favorizând fagocitoza.
• citoliza – complementul se leaga pe celulele non-self determinand liza lor.
• inflamatia.
• hipersensibilitatea de tip II (citotoxica);
• hipersensibilitatea de tip III (prin CIC);
• imobilizarea Treponemelor intrate în circulaţie, protejându-le faţă de reacţiile imune.
Deficienţele ereditare ale unor componente scad capacitatea de apărare antiinfecţioasă a organismului.
- deficitul de C1, C2 se asociază cu o susceptibilitate crescută pt infecţii cu Pseudomonas.
- deficitul de C3 este urmată de disfuncţia activării complementului pe ambele căi, cu scăderea
intensităţii fagocitozei şi evoluţia nefavorabilă a infecţiilor.
- deficitul de C5 C9 cresc susceptibilitatea individului faţă de infecţiile cu Neisserii.

FACTORI CELULARI
Fagocitoza = procesul de înglobare şi digestie a unor particule străine de către anumite celule ale organismului
specializate pentru această funcţie. Celulele cu proprietăţi fagocitare sunt:
- microfagele: neutrofilele;
- macrofagele: macrofagele (splină, ggl limfatici), celulele Kuppffer (ficat), monocite (sângele
periferic), celule ale sistemului reticulo-histiocitar, histiocitele (ţes conjunctiv).
Fagocitoza este o modalitate de apărare antibacteriană. Prima linie este de stăvilire a infecţiei bacteriene este
realizată de neutrofile care opresc într-o mare masura invazia bacteriană. Prin conţinutul lor in enzime contribuie la
digestia materialului fagocitat. Frecvent, leucocitele sunt distruse în urma fagocitozei (în infecţiile cu Ps). Deoarece
ele sosesc primele la locul injuriei, reprezintă celulele "kamikaze" ale apărării antiinfecţioase. In faza următoare, în
focarul infecţios intervin macrofagele care vor curăţa terenul, fagocitând resturile de microfage şi germeni
transformate în particule inerte. Macrofagele pot îngloba unii germeni (micobacterii, listerii, brucelle) care pot
supravieţui si se pot multiplica in interiorul lor, astfel că macrofagele devin factor de diseminare al unor bacterii,
contribuind la cronicizarea infecţiei. Macrofagele prelucrează atg bacteriene oferindu-le Ly.
Fagocitoza decurge după următoarele etape:
- Chemotaxia = atracţia dintre fagocit şi partic non-self. Fagocitele părăsesc capilarele prin diapedeză.
- Adsorbţia particulelor pe suprafaţa fagocitului.
- Internalizarea particulelor non-self în fagocit, realizată prin înconjurarea particulei cu ajutorul pseudopodelor
şi transferarea acesteia în citoplasmă sub forma unei vacuole intracitoplasmatice (fagozom). Vacuola va
fuziona cu lizozomii primari formând fagolizozomii în care enzimele lizozomale vor declanşa digestia.
- Digestia intracelulară a particulelor. Se realizează sub acţ enz lizozomale prin 2 mecanisme:
 mecanism dependent de O2 => producerea de produşi puternic bactericizi: ioni superoxid (O2),
oxigen atomic (O), radicali hidroxili (OH), peroxid de hidrogen (H2O2) şi hipoclorit;
 mecanism independent de O2 este realizat pe baza eliberării unor enzime: enzime hidrolitice,
defensine, lizozimul, lactoferina.

11
 Inflamaţia = ansamblu de procese clinice şi fiziopatologice de apărare nespecifică, declanşat de diferiţi
agenţi infecţioşi, având ca rezultat un aflux leucocitar în spaţiile interstiţiale.
Semnele locale clasice ale inflamaţiei sunt:
 "rubor" = înroşire locala, datorită vasodilataţiei: histamina, serotonina;
 "tumor" = edemul local, consecinţa apariţiei exudatului inflamator;
 "calor" = creşterea temperaturii locale, datorită vasodilataţiei;
 "dolor" = durere locală, datorita exudatului inflamator care produce compresiune locală;
 "functio laesa" = afectarea funcţiei ţesutului prin distrugerea integrităţii acestuia.
Procesul inflamator cronic (granuloame) apare atunci când inflamaţia acută este incompletă, agentul patogen
acţionând continuu, în cazul unor disfuncţii ale sistemului imun.
Mecanismele procesului inflamator sunt:

vasodilataţia capilară şi arteriolară locală;

creşterea permeabilităţii capilarelor locale;

diapedeză leucocitară;

intensificarea procesului de fagocitoză.
Factorii care asigură producerea inflamaţiei: histamina; serotonina; enzime proteolitice, enzime lizozomale;
subfracţiuni de complement; IL-1.
Dintre factorii "modulatori" ai inflamaţiei se pot menţiona: prostaglandinele (PGE2, PGD2), prostaciclina,
leucotrienele (B1, B2, B3, B4), hidroxi-acid-12 HETE.
Avantajele procesului inflamator:
• localizează şi izolează teritoriul infectat;
• neutralizeaza şi inactiveaza produşii toxici;
• limitează creşterea microorganismelor;
• pregăteşte teritoriul afectat pt intervenţia mecanismelor de reparaţie tisulară.
Dezavantajele procesului inflamator:

disfuncţii tisulare;

rupturi vasculare urmate de hemoragie;

formarea unei cantităţi excesive de ţesut cicatriceal;

genereaza propagarea inflamaţiei în ţesuturile înconjurătoare.

12
24. Raspunsul imun umoral.
Răspunsul Imun Umoral
Apararea organismului:
 apararea nespecifică (constituţională, naturală):
- barierele anatomice;
- reactia febrila;
- factorii genetici;
- factorii umorali;
- factorii celulari.
 apararea specifică (imunitatea) = constituie un răspuns specific al organismului faţă de pătrunderea in
organism a unor substanţe străine. Este de 2 tipuri:
- RIU = atc secretati de către LyB (eficace impotriva bact si virusurilor extracel si toxinelor).
- RIC = LyT (eficace impotriva bacteriilor si virusurilor intracelulari si cel tumorale).
RIU se realizeaza prin intermediul atc care reprezinta prima linie de atac impotriva bacteriilor cu habitat
extracelular:
1. RIU primar – apare la primul contact al organismului cu atg. Este generat exclusiv de LyB de repaus, care
sintetizeaza Ig cu afinitate scazuta. Intalnirea atg cu LyB are loc in organele limfoide secundare (daca atg patrunde
direct in sange => intalnirea are loc in splina; daca atg patrunde prin tractul respirator => intalnirea are loc in
amigdale si in tesutul limfoid atasat bronhiilor si mucoaselor; daca atg patrunde in tractul intestinal => intalnirea are
loc in placile Peyer si foliculii solitari; daca atg patrunde prin tegument => intalnirea are loc in tesutul limfoid atasat
tegumentelor). RIU primar se desfasoara in mai multe faze:
- faza de latenta – ziua 1-7 – perioada scursa de la contactul primar pana la aparitia primilor atc,
timp in care are loc recunoasterea si prelucrarea atg de catre celule prezentatoare de atg si
diferentierea clonala a LyB de repaus in plasmocite si proliferarea lor.
- faza de crestere logaritmica – titrul atc creste, atingand maximul in ziua 15; initial are loc producerea
de IgM si mai tarziu de IgG.
- faza de platou – faza de producere maxima a atc.
- faza de declin – faza de diminuare a titrului de atc, variaza in fct de atg.

2. RIU secundar – apare la repetarea contactului cu acelasi atg. Este asigurat de LyB de memorie generate cu
ocazia primului contact. Ig produse in cadrul RIU secundar prezinta afinitate crescuta pt atg cu care se reintalnesc
(afinitate de maturare). RIU seundar se desfasoara in mai multe faze:
- faza de latenta – 1-3 zile – mai scurta, declansarea se face mai rapid.
- faza de crestere logaritmica – titrul atc creste mai rapid.
- faza de platou – dureaza mai mult.
- faza de declin – este mai lenta.
Macrofagele sunt primele elemente celulare care intervin în elaborarea RIU. Macrofagele sunt fagocite
mononucleare care ingerează microorganisme pr care le fagociteaza prin mecanismele litice lizozomale.
Macrofagele sanguine se numesc monocite, iar cele tisulare histiocite. Microfagele au putere fagocitara mare
(fagocitoza totala), însă macrofagele digeră doar parţial antigenul (fagocitoza partiala), păstrând determinanţii
antigenici intacţi (prelucrarea atg) pe care apoi ii prezintă Ly => macrofagele sunt celule prezentatoare de atg
(CPA). In afară de prezentarea atg către Ly, macrofagele eliberează citokine, care vor amplifica răspunsul Ly. În
această etapă este necesară intervenţia Ly Th, care mediază predarea atg de la macrofag către LyB.
LyTh reprezintă o subpopulaţie a LyT, care au pe suprafaţa markeri CD4; ele vor elibera citokine care induc
sinteza de atc de către LyB.
LyTc (citolitice, supresoare) reprezintă o subpopulaţie de LyT care au pe suprafaţa markeri CD8; ele
sintetizează citokine ce supresează răspunsul LyB.
Raportul LyTh/LyTc - pe baza acestui raport poate fi evaluat statusul imun al unui pacient. In mod normal
acest raport este >1 (0,9 – 1,3) reflectând dominanţa mecanismelor ce stimulează RI. In cazurile de imunosupresie
(SIDA) acest raport devine subunitar, sugerând o predominanţă patologică a LyTc.
LyB mic, competent, este o celulă în aşteptare, incapabilă de diviziune. LyB, după ce preia informaţia
antigenică se blastizeaza, adica se transformă în limfoblast sau LyB de memorie cu capacitate de proliferare din care
vor deriva plasmocitele. Plasmocitele vor sintetiza Ig care prezintă situsuri de legare a atg (paratopi) perfect
complementare situsurilor atg (epitopi). Secreţia Ig are loc în 2 feluri prin:
- citoliză (umplerea rezervoarelor celulare, urmata de liza mb celulare şi elib atc)
- plasmatoză (detaşarea din plasmocit a unor porţiuni din citoplasmă ce conţin atc).

In cazul administrării iv a atg, RIU este rapid, însă si încetează rapid, prin metabolizarea atg. Administrarea atg
i.m/subcutanat, duce la un răspuns imun tardiv, dar care se menţine un timp mult mai îndelungat. Aceasta datorită
atg care trec în circulaţie mai greu şi în cantităţi mici, însă un timp mai lung. S-a constatat că dacă sunt asociate
doua/mai multe atg, RIU poate fi mai rapid şi de intensitate mai mare. Suprasolicitarea celulelor limfocitare poate
duce însă la paralizia sistemului imun.

13
 Anticorpii

Atc = proteine serice care se găsesc în fracţiunea electroforetică a γ-globulinelor, elaboraţi de plasmocite în
urma unui stimul antigenic. Ig au cea mai mare masă moleculară dintre proteinele serice. Atc se găsesc în
concentraţie mai mare în ser, dar în general sunt prezenţi în toate umorile: salivă, lacrimi, laptele matern. Indiferent
de tip sau masă moleculară, nu pot traversa bariera hemato-encefalică sau filtrul renal, deci nu se vor găsi în LCR
sau în urină, unde, dacă apar, semnalează o leziune. Marea majoritate a atc sunt circulanti, dar exista si atc tisulari,
produşi la niv mucoaselor, determinând imunitatea locală de organ/ţesut.
Molecula Ig este alcătuită din 2 lanţuri grele (H - heavy) şi 2 lanţuri uşoare (L - light) unite între ele prin
legături S-S. Fiecare dintre lanţuri prezintă o regiune variabilă şi una constantă. Porţiunile N terminale (atât ale
lanţurilor grele cât şi ale lanţurilor uşoare) sunt variabile, în timp ce restul moleculei reprezintă regiunea constantă.
Regiunile hipervariabile sunt 3 secvenţe din cadrul regiunilor variabile, ce prezintă cea mai mare diversitate în
rândul atc si care au rol în recunoaşterea atg. Domeniile variabile reprezintă situsul de legare a atg. Domeniile
constante reprezintă situsul fixare a complementului sau de legare la suprafaţa celulelor ce prezintă receptori Fc
(macrofage, mastocite, bazofile, Ly). Fiecare lanţ al Ig este alcătuit din domenii cu structură spaţială globulară
caracteristică. Aceste domenii conţin legături disulfidice S-S intracatenare care determină apariţia de bucle ale
lanţului polipeptidic.
La nivelul legării fragmentului Fab cu Fc există o zonă mobilă care permite deplasarea braţelor moleculei de
Ig de la un unghi de 0° la 180° (zona balama). Dacă atc nu sunt fixaţi la atg, între braţele atc există un unghi de 180°.
După fixare unghiul poate varia pâna la 0°. Pt ca în apropierea zonei balama se află situsul de legare a
complementului, după legarea atc la atg se evidenţiază acest situs. Deci complementul se fixează la atc numai după
formarea complexelor atg-atc. In repaus situsul de legare a complementului este mascat.
Lanţurile uşoare (L) sunt de 2 feluri: k (kappa) şi λ (lambda). Ambele sunt comune tuturor Ig. O anumită Ig
poate conţine în molecula sa 2 lanţuri identice de tip k sau λ, dar niciodată ambele tipuri.
Lanţurile grele (H) - compoziţia lor stă la baza subdiviziunii Ig în 5 clase.

IgM - conţine Hµ; are 2 subclase ale IgM (IgM1, IgM2).

IgE - conţine Hε.

IgG - conţine Hγ; are 4 subclase ale IgG (IgG1, lgG2, IgG3, lgG4).

IgA - conţine Hα; are 2 subclase ale IgA (IgA1, IgA2).

IgD - conţine Hδ.

IgM - este un pentamer pentavalent (are 5 situsuri de legare a atg); restul situsurilor pâna la 10 sunt mascate.
La constituirea moleculei IgM participă şi un lanţ polipeptidic J. Pot traversa bariera vasculară alterată, apărând în
focare inflamatorii. Nu se transmit transplacentar, dar apar în concentraţii reduse în colostru şi secreţii (pot prelua
parţial funcţia IgA). Permit punerea diagnosticului bolilor făcute de făt intrauterin (in embriogeneză fatul poate
produce atc). În dinamica RIU, IgM intervin după IgE, dar înaintea IgG.
IgE - este un monomer bivalent. Se mai numesc si reagine. O parte din IgE sunt circulante, o parte sunt
fixate la suprafaţa mastocitelor, având rol în stările de hipersensibilitate de tip anafilactic. Sunt primii atc care apar
(ziua 7-10), impreuna cu IgM. Nu activează complementul.
IgG - este un monomer bivalent. Traversează activ bariera placentară care prezinta receptori numai pt Fc-
IgG. În cursul RIU primar IgG apar după IgM şi IgE, pe care îi înlocuiesc. În cursul RIU secundar se vor sintetiza în
principal IgG.
IgA – este un monomer/dimer. Dimerii de IgA se constituie din 2 unităţi monomer legate prin punţi S-S la
extremitatea C terminală cu participarea lanţului polipeptidic J (joint = legare). IgA sunt secretate de plasmocitele
din corionul epiteliilor secretorii. Formele dimerice serice sunt captate la polul bazal al celulelor epiteliale de un
receptor pentru FcIgA, împreună cu care traversează celulele în vezicule de pinocitoză şi sunt exocitate la polul
luminal ca IgA secretor. IgAs apar pe mucoasa digestivă, respiratorie, urogenitală, pe conjunctivă, în bilă, salivă,
lacrimi, lapte. IgA nu activează complementul. Functia antimicrobiana a IgAs se manifesta prin impiedicarea
aderentei bacteriilor de mucoase.
IgD - este un monomer bivalent. Funcţia biologică nu e încă bine precizată; majoritatea IgD se găsesc pe
suprafaţa LyB, în structura receptorilor.

14
25. Raspunsul imun celular
RIC reprezinta principalul mecanism de aparare prin recunoaşterea şi eliminarea: cel self care au fost infectate cu
microorganisme cu habitat intracelular obligatoriu (chlamydii, rickertsii, virusuri, Toxoplasma) sau facultativ (bK, b.
leprei); cel self transformate neoplazic; cel non-self care pot ajunge în organism prin transplant (rejetul grefelor).
Microorganismele cu habitat intracelular sunt protejate de actiunea atc. Dupa invadarea gazdei, aceste
microorganisme vor fi inglobate in macrofage, celule care reprezinta un mediu bun de crestere dar si un mijloc de
diseminare a germenilor fagocitati care reusesc sa evite distrugerea intracelulara. In timpul replicarii intracelulare,
unele din atg microbiene vor fi preluate si prezentate pe suprafata celulei infectate in asociere cu moleculele MHC
II. Aceste atg vor fi recunoscute specific de LyTh => secretia de IFN care va activa macrofagul ceea ce va duce la
liza bacteriei situate intracelular.
RIC are drept celule efectoare LyTc. Exprimarea markerului de suprafata CD3 este specifica LyT. LyT capătă
abilitatea de a recunoaşte epitopii specifici asociaţi cu moleculele MHC printr-o serie de etape de maturare care au
loc în timus.Timusul mamiferelor involuează cu vârsta, stressul şi sarcina. Pt ca LyT să fie capabile să distingă atg
străine de prot proprii, maturarea timocitelor este supusă unei duble selecţii timice:
• pozitivă - LyTh CD4+ recunoaşte MHC II, LyTc CD8+ recunoaste MHC I, de pe APC.
• negativă - numai timocitelor care nu recunosc atg self, li se permite să-şi continue dezvoltarea.
Celulele proaspăt intrate în circulaţie din organele limfoide primare, care nu au avut contacte prealabile cu
un atg şi ca urmare nu au fost stimulate în RI sunt considerate celule naive. Ajunse în ţesuturile limfoide perferice
LyT naive vor coopera cu APC şi vor iniţia raspunsul imun.
Sistemul limfoid reprezinta tesutul diferentiat care asigura reactiile imune; el este alcatuit din totalitatea
organelor si structurilor limfoide care se impart in:
 organe limfoide primare (centrale) – cu rol in ontogeneza, diferentierea si maturarea Ly:
timusul + ficatul embrionar + MOH.
 organe limfoide secundare (periferice) – sediul Ly diferentiate:
ggl limfatici + splina + tes limfoid asociat tubului digestiv (inelul amigdalian Waldayer + placile Peyer).
LyT umane pot fi recunoscute prin testul rozetării, formează rozete E cu eritrocitele de oaie.
Populaţiile de Ly T:
• LyTc - au capacitatea ca după 10-14 zile de la contactul primar să elibereze substanţe citotoxice (perforina
şi granzima), si la un nou contact cu atg, distrug APC. LyTC au marker CD8, si recunosc molecule asociate
cu MHC I.
• LyTs - au rol reglator prin TGF-β, intervenind în ponderarea RI, prin prevenirea activării LyB şi LyT la
contactul cu atg, inhibând diferenţierea şi proliferarea Ly activate. LyTs au marker CD8.
• LyTh - amplifică RIC. Ele intervin ca stimulatoare ale activităţii LyB, dar şi a LyT. LyTh au marker CD4,
si recunosc atg asociate cu MHC II.
• LyT cu memorie cresc populaţiile din clona ce recepţionează atg. Chiar daca infectia a fost anihilata raman
unele Ly activate care sunt capabile de a fi stimulate la reintalnirea cu acelasi atg.
Ly citolitice non-B non-T:
- Celulele K (killer) - sunt capabile să lizeze celule învelite în Ig. Celulele K nu au proprietatea de fagocitoză,
nu au Ig de suprafaţă ca LyB. Originea lor este necunoscută. Se găsesc în nr mare în MOH şi în splină, înainte ca
aceste organe să fie populate de alte tipuri de Ly. Splenectomia nu afectează numărul lor. La om, celulele K îşi
adaugă funcţia citolitică la cea a LyTc.
- Celulele NK (natural killer) - cel NK au aceeaşi acţiune cu celulele K, dar sunt atc-independente şi nu au
specificitate. Au rol important în omorârea cel neoplazice. Mai sunt denumite Ly cu granule mari (LGL) datorita
prezentei in citoplasma a unor granule mari capabile sa lizeze celulele tinta. Liza NK este nerestrictiva privind
moleculele MHC, astfel cel organismului ce exprima MHC sunt protejate de citotoxicitatea mediata de celulele NK.
Citotoxicitatea mediata celular dependenta de atc (ADCC) poate fi realizata prin celule K/NK.
Celulele NK activate sunt implicate in: apararea anti-bacteriana, anti-fungica, anti-virala; liza celulelor tumorale;
respingerea grefelor straine.
LyTc, celulele K si NK sunt limfocite efectoare pe cand LyTs si LyTh sunt limfocite reglatoare.
RIC specific se desfăşoară în 2 etape:
- activarea, proliferarea şi diferenţierea LyT naive în LyTc;
- distrugerea celulelor ţintă de către LyTc activate.
Activarea LyT - necesită prezenţa următoarelor celule: celule tinta - celule care prezintă pe membrană atg,
impreuna cu MHC I; celule prezentatoare de antigen (APC) - care au fagocitat resturi ale unor celule ţintă distruse şi
prezintă pe membrană peptide antigenice împreună cu MHC II; LyTc antigen specifice; LtTh1 antigen specifice.
Un anumit atg este recunoscut doar de TCR exprimate de clona LyT corespunzătoare. Aceasta înseamnă că
fiecare atg este recunoscut de o clonă specifică de LyT. Spre deosebire de celulele NK, LyTc sunt diversificate
clonal adica are receptori TCR de suprafaţă diferiti.
LyT sunt produse în MOH şi se maturează în timus. Timusul eliberează LyT mature, dar care nu au venit
încă în contact cu antigenul (LyT naive). LyT naive au o durată de viaţă de câţiva ani. Sunt celule inactive, cu
cromatină condensată, citoplasmă redusă şi activitate metabolică scăzută.
LyTc au pe suprafaţa membranei coreceptorul CD8 care recunoaste si se leagă de un domeniu constant din
structura moleculelor de MHC I. MHC I se află pe membrana tuturor celulelor nucleate din organism. Existenţa

15
acestui coreceptor determină fenomenul de restricţie MHC I, adică LyTc CD8 pot să recunoască numai atg
prezentate împreună cu moleculele MHC I.
LyTc primesc semnale activatorii rezultate în urma recunoaşterii complexelor atg-MHC I (aflate pe
membrana celulei ţintă) de către complexul TCR-CD8. Unele APC au fagocitat atg provenite din distrugerea
celulelor ţintă. Ele prezintă aceste atg impreuna cu moleculele MHC II, spre LyTh1, care stimulează LyTc. În urma
acestor interacţiuni celulare rezultă numeroase LyTc capabile să recunoască şi să distrugă celulele ţintă.
Distrugerea celulelor ţintă de către LyTc activate
LyTc efectoare au granule citoplasmatice care conţin mai multe enzime:
- perforina - formează pori în membrana celulei ţintă;
- granzimele - sunt serinproteaze, determină apoptoza celulei ţintă;
- granulizina - induce apoptoza celulei ţintă.
Există 2 mecanisme principale prin care LyTc elimină celulele ţintă: liza osmotică şi apoptoza.
Perforina polimerizează şi formează pori în membrana celulei => liza osmotică a celulei respective prin
influxul rapid de apă şi Na.
Granzimele şi granulizina pătrund în citoplasma celulei ţintă prin intermediul porilor. Granzimele declanşează
o cascadă proteolitică ce duce în final la fragmentarea ADN-ului nuclear => apoptoza => corpi apoptotici care sunt
fagocitați.
În afară de mecanismele prezentate, LyTc eliberează citokine cu roluri importante în apărarea imună:
• IFNγ - inhibă în mod direct replicarea virală şi creşte expresia moleculelor MHC I pe
suprafaţa celulelor infectate. Activează şi recrutează macrofage la locul infecţiei, unde
acestea acţionează ca APC sau ca celule fagocitare.
• TNFα și TNFβ - au acţiuni similare IFNγ si pot determina distrugerea anumitor tipuri de
celule ţintă prin cuplarea cu un receptor specific.

16
26. Dinamica RI. Imunomodulatori.
Dinamica răspunsului imun umoral
RIU primar - după primul contact cu atg, atc încep să apară la 7 zile în concentraţii mici. Titrul atc creşte,
atingând un max la 14 zile de la stimulul antigenic. Acest titru maxim se menţine ~ 1 săpt, după care scade, ajungând
la valori mici cam la 1 lună de la primul contact.
Acest RIU primar este caracteristic atg de natură proteică. Atg polizaharidice şi lipopolizaharidice
stimulează elaborarea RIU, însă acesta se instalează mult mai lent şi se menţine un timp îndelungat. Explicaţia
constă în metabolizarea lentă a lipopolizaharidelor de către macrofage, care prezintă atg.
RIU secundar – apare la repetarea contactului cu acelaşi atg, titrul atc creşte rapid (prin acţiunea LyB cu
memorie) şi atinge un maxim după 1 săpt de la stimulare. Titrul maxim atins este mult superior celui atins în cazul
RIU primar. Titrul atc se menţine crescut un timp mai îndelungat şi coboară lent. Explicaţia fenomenului: după
primul contact apar aceste LyB cu memorie care, la al doilea contact cu atg nu mai au nevoie de intervenţia
macrofagelor, ele reacţionând direct.
RIU terţiar – apare in cazul repetării stim antigenic. Acesta este mult mai violent, perioada de latenţă
dispare şi organismul se hiperimunizează.
Ordinea aparitiei atc: IgM si IgE – sunt primii atc care apar la 7 zile de la contactul cu atg. IgM se combină cu atg
prin reacţia atg-atc în care atg este neutralizat. IgM au o viaţă scurtă şi dispar după cateva zile. Are loc fenomenul de
„switch genetic”, sinteza de IgM fiind înlocuită cu cea de IgG (explicaţia: pt un anumit atg există mai multe clone
limfocitare, care produc clase diferite de atc; in urma stimulului antigenic toate clonele care au receptori pt acelaşi
atg încep să prolifereze clonal şi se transformă în plasmocite şi LyB de memorie). IgG – IgG se leagă stabil de atg,
având o viaţă lungă. IgG reprezintă ponderea cea mai mare în RIU. Datorită IgG, RIU durează câteva săptămâni.
IgA – se secreta la nivelul mucoaselor, avand rol in apararea locala ca IgAs; IgD – are rol in diagnosticul
retrospectiv la unei boli infecţii.
Dinamica raspunsului imun celular
La primul contact informaţia atg este preluată de macrofage sau direct de LyTh. Informaţia este transmisă LyT mic,
în aşteptare, care deţine pe suprafaţa sa receptori complementari informaţiei antigenice. Clona ce preia informaţia
începe să se blastizeze şi să prolifereze, rezultând celule sensibilizate sau efectoare ce au capacitatea de a reacţiona.
Memoria imunologică este o noţiune ce poate fi aplicată mai ales pentru LyT, mai puţin pentru LyB. La un al doilea
contact cu atg, subpopulaţiile de LyT încep să reacţioneze. LyT, eliberează perforina şi granzina (efectori ai
citotoxicităţii). Când RIC este moderat apar fenomene de protecţie. Când este foarte mare apar granuloame şi zone
de necroză datorită enzimelor litice (efectorii citotoxicităţii). Apărarea celulară poate degenera în hipersensibilitate
de tip celular (HS tip IV).
Dinamica, intensitatea şi calitatea RIU sunt dependente de 3 categorii de factori:
• factori ce ţin atg: natura atg, doza de atg, mom contactului, nr de contacte, intervalul dintre contacte.
• factori ce ţin pacient: determinanţi genetici, caracteristici fiziologice.
• factori de mediu: alimentaţie, temperatură, factori climatici, factori sociali, stres.
Imunomodulatori
Imunomodularea = reglarea adaptativa sau provocata a RI.
I. Imunomodularea adaptativa – se realizeaza prin:
a) punti mecanice intercelulare;
b) relatia-idiotip-antiidiotip;
c) cascada citokinica – care cuprinde:
 Interleukine (limfokine): IL-1 = sintetizată de monocite, macrofage, celule eipteliale, celule endoteliale,
fibroblasti. Are efect mitogen atât asupra LyT, fibrelor musculare netede din pereţii vaselor, rol in producerea febrei.
IL-2 = sintetizata de LyTh, rol important în proliferarea şi maturarea LyT; măreşte activitatea citolitică a cel K şi
NK, ce pot distruge celulele tumorale. IL-3 = sintetizată de LyT, stimulează creşterea şi diferenţierea hematopoietică
pe toate liniile celulare; IL-3 este factor de creştere al mastocitelor. IL-4 = sintetizată de LyTh activate şi acţionează
asupra LyB şi LyT, inducând proliferarea acestora; creşte secreţia de IgE de către LyB. Este importantă în generarea
răspunsului inflamator antiparazitar. IL-5 = sintetizata de LyTh, induce diferenţierea LyB şi a eozinofilelor. IL-6 =
sintetizată de monocite, macrofage şi unele celule maligne. Induce creşterea LyB; stim producţia de proteine de fază
acută la nivelul hepatocitelor. IL-7 = sintetizată de celulele stromei MOH. Stim creşterea precursorilor Ly. IL-8 =
sintetizata de macrofage, rol in chemotaxia neutrofilelor si LyT.
 Factorii necrozanti ai tumorilor: TNF-α = elib de macrofage si LyT => citotoxicitate tumorala; TNF-β =
elib de Ly Th => citotoxicitate tumorala.
 Interferoni: IFN-α = elib de leucocite, stimuleaza cel NK, induce sinteza molec MHC I; IFN-β = elib de
eritroblasti, stimuleaza celulele NK; IFN-γ =elib de LyT, stimuleaza celulele NK si macrofagele.
II. Imunomodularea provocata:
a) Specifica:
 activa (prin vaccinare):
• vaccinuri difuzibile (anatoxine).
• vaccinuri corpusculare: corpi bacterieni [omorati (Polidin, Bronho-Vaxon), atenuati
(BCG)]; componente bacteriene [polizaharid capsular (Klebsiella), LPS
(enterobacterii), proteina A (Staf), factor cord (bK)].
 pasiva (Ig-profilaxia).
b) Nespecifica – se realizeaza prin administrarea de imunostimulatori: minerali (sulfat de Al, sulfat de K);
uleiosi (parafina); biologici (IFN α,β,γ); sintetici (levamisol).
Imunodepresia este fenomenul prin care RIU si RIC, sunt diminuate sau chiar inhibate. Factorii imunodepresori pot
fi de natură fizică, chimică, sau biologică. Importanţa clinică a imunodepresorilor constă în faptul că aceştia pot fi
administraţi în scop terapeutic în situaţiile în care RI este defavorabil organismului: Factori fizici: - lezează ADN-ul
Ly care se divid, reducând numărul acestora, având drept consecinţă diminuarea RI: radiaţii X, radiaţii UV; Factori
chimici: substanţe alchilante (efect antimitotic pt Ly), antimetaboliţi (înlocuiesc bazele azotate prin analogie
structurală in Ly), corticosteroizi (produc liza Ly); Factori biologici (seruri antilimfocitare) - sunt folosiţi rar şi duc
la dispariţia RIU si RIC.
17
27. Deviatiile raspunsului imun (toleranţa imunologică, autoimunitatea, hipersensibilitatea).
1. Toleranţa imunologică
Toleranţa imunologică reprezintă suprimarea RI la introducerea unor atg în organismul uman prin
intervenţia LyTs. Toleranţa imunologică poate fi:
• naturală = toleranţa faţă de propriile componente ale organismului; se realizează în
embriogeneză, când clonele ce ar putea recunoaşte componentele self, sunt distruse.
• dobândită = toleranţa apărută după naştere prin:
- paralizia sistemului imun (prin asocieri de atg numeroase, sau prin doze prea mici sau
prea mari de atg). Toleranţa la doze mici de atg se explică prin activarea LyTs, care, sub
o anumită doză de atg, sunt stimulate înaintea LyTh. Toleranţa la doze mari de atg se
explică prin mascarea simultană a tuturor receptorilor antigenici de pe LyB, care devin
astfel nereceptive la cooperarea cu LyTh sau cu macrofagul.
- administrarea de imunosupresori (în cazul transplantului de organ)
2. Autoimunitatea
In mod normal atg proprii organismului induc toleranţa imunitară. In bolile autoimune toleranţa este abolita.
Autoimunitatea se caracterizează prin apariţia de atc îndreptaţi împotriva structurilor proprii (LES, poliartrita
reumatoidă, miastenia gravis). Autoimunitatea poate apare când:
- atg-self sunt alterate – (infecţiile virale).
- atg pot reacţiona încrucişat cu atg-self normale (RAA)
- atg se ataşează de celulele proprii, care vor fi lizate impreuna cu atg (anemii hemolitice medicam).
- atg-self considerate non-self (ele nu au fost expuse sistemului imunitar în embriogeneză), prin
traumatisme, sunt expuse sistemului imunitar => apar atc îndreptaţi împotriva acestor atg-self (oftalmia
simpatică = inflamaţia ochiului sănătos, după un traumatism perforant al celuilalt ochi).
- insuficienţa supresiei imune - insuficienţa LyTs apare în anumite situaţii în care moleculele MHC II,
sunt exprimate la suprafaţa celulelor care în mod normal nu exprimă aceste atg (LyTs reunosc
moleculele MHC I).
3. Hipersensibilitatea
Hipersensibilitatea (alergia) reprezintă o situaţie paradoxală a RI, când acesta este exagerat sau
necorespunzător, devenind dăunător organismului. Reacţiile de hipersensibilizare apar în mod caracteristic la un
individ după un al II-lea contact cu un anumit atg (alergen). Pt apariţia unei reacţii de hipersensibilizare este
obligatoriu un prim contact cu alergenul care induce sensibilizarea la alergen. Al doilea contact este cel declanşator,
reacţia alergică devenind manifestă. In multe situaţii este necesar un nr mare de contacte cu atg; la un moment dat
acest atg devine alergen şi induce sensibilizarea, iar următorul contact cu atg respectiv va fi contactul declanşator.
Reacţiile de hipersensibilizare I, II şi III sunt mediate umoral (de atc), iar tipul IV este mediat celular:
Tipul I - hipersensibilitatea imediată - se manifestă prin reacţii tisulare foarte rapide, în primele minute de la
contactul secundar dintre atg şi atc corespunzător. La primul contact, alergenul induce formarea de IgE, care se leagă la
receptorii de pe mb citoplasmatică a bazofilelor şi mastocitelor. Următorul contact cu acelaşi atg duce la fixarea acestuia
pe celulele prevăzute cu IgE => degranularea consecutiva a bazofilelor şi mastocitelor în decurs de numai câteva minute si
eliberarea mediatorilor hipersensibilităţii de tip I:
• Serotonina si Histamina – sunt eliberate de mastocite, plachete şi bazofile. Det vasodilataţie capilară, cu
creşterea permeabilităţii, şi contracţia musculaturii netede (bronhospasm). Antihistaminicele pot bloca rec
histaminergici, fiind eficace în rinitele alergice.
• Substanţa lent-reactivă a anafilaxiei (SRS-A) = amestec de leucotriene: C4 + D4 + E4. SRS-A nu există în
stare preformată, ci se formează în timpul reacţiei anafilactice. Leucotrienele deriva din acidul arahidonic, pe
calea lipooxigenazei; SRS-A det creşterea permeabilităţii capilare şi contracţia musculaturii netede
(bronhospasm). SRS-A actioneaza ca principal mediator in astm si nu e influentat de antihistaminice.
• Prostaglandinele şi Tromboxanii - sunt substanţe înrudite chimic cu leucotrienele; derivă tot din acidul
arahidonic, însă pe calea ciclooxigenazei. PG produc vasodilataţie capilara cu creşterea permeabilităţii si
contracţia musculaturii netede (bronhospasm). Tx induc agregarea plachetară.
• Factorul chemotactic eozinofil al anafilaxiei (ECF-A) = eliberat de mastocite, atrage eozinofilele.
Hipersensibilitatea imediată se numeşte anafilaxie dacă reacţia poate apare la oricare membru al speciei si atopie dacă
reacţia apare doar la anumiţi membri ai speciei cu predispoziţie particulară.
Anafilaxia. Manifestările anafilaxiei sistemice pot fi fatale când o cantitate mare de atg se combină cu IgE de pe
membrana mastocitelor, determinând descărcarea bruscă a unei mari cantităţi de mediatori. Aceşti mediatori sunt activi
doar câteva minute de la descărcare; sunt inactivaţi pe cale enzimatică şi sunt resintetizaţi cu o rată scăzută. Tractul
respirator este principalul organ de şoc la om, se poate produce bronhospasm si edem laringian. Tratamentul are ca scop
menţinerea ventilaţiei şi funcţiei cardiace prin contracararea acţiunilor mediatorilor anafilactici. Pot fi administrate:
antihistaminice, corticosteroizi, adrenalină, cromoglicat disodic (împiedică degranularea mastocitelor). Profilaxia se
bazează pe identificarea alergenului prin teste cutanate, şi evitarea contactului cu acesta.
Desensibilizarea acută presupune administrarea de mici cantităţi din atg alergen la intervale de 15 min. Nr de
imunocomplexe formate şi cantitatea de mediatori eliberaţi sunt insuficienţi pt a declanşa o reacţie majoră. Acest
procedeu permite administrarea de medicamente, la persoanele alergice la acestea. După câteva zile sau săptămâni de la

18
desensibilizarea acută starea de hipersensibilizare revine. Desensibilizarea cronică presupune admin pe termen îndelungat,
cu o periodicitate săptămânală, a atg la care pacientul este alergic. Acest procedeu va stimula sinteza de IgG, care vor
reacţiona cu atg în ser şi îl vor bloca, împiedicând accesul atg la IgE de pe mb mastocitelor, prevenind în felul acesta r. de
hipersensibilizare.
Atopia. Bolile prin hipersensibilizare atopică prezintă o importantă predispoziţie familială şi sunt asociate cu
niveluri crescute de IgE. Predispoziţia la atopie este genetică, dar simptomele apar consecutiv expunerii la alergeni
specifici. Manifestările clinice comune sunt febră mare, astm, eczeme şi urticarie. Mulţi dintre pacienţii ce prezintă atopie
vor răspunde imediat la testele cutanate care folosesc alergenul implicat. Testul RAST poate identifica IgE specifice în
serul persoanelor ce prezintă hipersensibilitate atopică. Hipersensibilitatea atopică este transferabilă prin ser, dar nu şi prin
celulele sanguine. In prezent, datorită consumului mare de medicamente, acestea au devenit cea mai comună cauză de
reacţii de hipersensibilizare. Sinteza de atc nu este, în general, indusă de medicamentele ca atare, ci de produşii lor de
metabolizare, ce acţionează ca haptene şi se leagă de proteinele umane. Atc rezultaţi pot reacţiona cu medicamentul intact,
cu haptenele sau proteina umană cu rol de „carrier". La un nou contact cu medicamentul, pacientul poate prezenta erupţii,
febră, precum şi anafilaxie locală sau sistemică.
Reacţia anafilactoidă (astm) prezinta manifestările clinice asemănătoare cu ale reacţiei anafilactice. Dovada că
această reacţie nu are loc prin hipersensibilizare este că apare la substanţe cu structuri chimice foarte diferite, fiind deci
exclusă posibilitatea reacţiilor încrucişate. Acest tip particular de reacţie a fost descoperit în urma încercărilor nereuşite de
a trata crizele de astm bronşic cu AINS, acestea agravând sau chiar provocand crizele astmatice prin acţiunea lor
inhibitoare asupra ciclooxigenazei; cum cantitatea de acid arahidonic rămâne nemodificată, iar ciclooxigenaza este
inhibata, se produce o alunecare a metabolismului acidului arahidonic către calea lipooxigenazei => sintetizarea în exces a
leucotrienelor (SRS-A), care sunt si principalii mediatori ai bronhoconstricţiei astmatice => agravarea crizei.
Corticosteroizii nu induc astfel de reacţii, ci, le împiedică, blocand formarea acidului arahidonic.
Tipul II - hipersensibilitatea citotoxică.
Atc fixaţi pe atg de suprafaţă ale celulelor ţintă, activează complementul şi alţi efectori, spre deteriorarea
celulelor purtătoare de atg. Atc din clasele IgG/IgM, acţionează ca o punte intre atg si complement, fiind ataşaţi de
atg prin fragmentul Fab, si de complement prin fragmentul Fc; rezultatul este o liză celulară mediată de complement.
Hipersensibilitatea citotoxică - apare în:

transfuzii incompatibile in sistemul ABO sau Rh => anemii hemolitice post-transfuzionale.

penicilina, fenacetina, chinidina se pot ataşa de proteinele de suprafaţă ale hematiilor => formarea
de auto-atc care se fixeaza pe hematii => hemoliza => anemia hemolitică imună post-
medicamentoasă (testul Coombs direct = pozitiv).

chinina se poate ataşa ca haptena, de plachetele sanguine => auto-atc => trombocitopenie.

hidralazina  denaturări tisulare => atc anti-ADN celular => manif asem cu ale LED.

Mycoplasma pneumoniae - IgM anti-proteine bacteriene reacţioneaza încrucişat cu atg eritrocitare
=> anemia hemolitică autoimună cu atc la rece.

Streptococul - ASLO reacţionează încrucişat cu proteinele fibrei miocardice => valvulopatii.
Tipul III - hipersensibilitatea cu complexe imune atg-atc
Când atc se combină cu atg său specific, se formează complexe imune; în mod normal, aceste CIC sunt
îndepărtate prompt de către sistemul reticulo-endotelial (SRE), însă uneori pot fi depozitate în ţesuturi, provocând
tulburări funcţionale. Ori de câte ori CIC sunt depozitate, este activat complementul şi sunt atrase PMN =>
inflamaţie => degradări tisulare. In bolile autoimune atg proprii acţionează ca atg non-self, nefiind recunoscute de
sistemul imunitar şi determină legarea atc de atg din organe => în articulaţii (artrite), rinichi (nefropatii), vase
sangvine (vasculite). Cele mai frecvente reacţii de hipersensibilizare de tip III sunt:
 Reacţia Arthus - dacă se administrează unui animal în mod repetat un anumit atg până când se observă o
creştere a nivelului IgG seric şi dacă apoi acelaşi atg este injectat subcutanat/intradermic, se dezvoltă un edem masiv
şi hemoragie, atingând un vârf la 36 ore de la inoculare. Atc, atg şi complementul sunt depozitate în pereţii vaselor,
fapt urmat de infiltraţia PMN şi aglutinare intravasculară a plachetelor. Se poate ajunge la ocluzie vasculară şi
necroză. Mult mai mulţi atc sunt în mod specific necesari pt a declanşa reacţia Arthus, spre deosebire de reacţia
anafilactică.
 Boala serului - apare în mod caracteristic după injectarea în scop terapeutic de ser străin sau a anumitor
medicamente. Proteinele serului sau medicamentele pot juca rol de atg şi, pe măsură ce sunt eliminate din circulaţie,
induc sinteza de atc. Prezenţa simultană a atg şi atc conduce la apariţia de complexe imune, care pot rămâne în
circulaţie sau pot fi depuse în locuri variate. Manifestările tipice ale bolii serului sunt febra, urticaria, artralgia,
limfadenopatia şi splenomegalia, efecte ce apar de la câteva zile  2 săptămâni de la injectarea serului străin.
Aceste manifestări vor scădea în intensitate pe măsură ce atg vor fi eliminate, dispărând total când eliminarea atg
este completă. In prezent, boala serului are o frecvenţă mult mai redusă în cazul injectării de ser străin, decât în cazul
medicamentelor (peniciline).
 Glomerulonefrita acută poststreptococică - este asociată cu prezenţa complexelor imune. Boala
debutează la câteva săptămâni după o infecţie cutanata cu Streptococ β-hemolitic de grup A. Nivelul
complementului seric este scăzut, ceea ce sugerează o reacţie atg-atc. Depozite de Ig şi C3 se depun de-a lungul mb
bazale a glomerulilor. Se presupune că aceste complexe imune sunt filtrate la nivel glomerular; cum complexele atg-
atc au fixat complementul, sunt atrase PMN şi este iniţiat un proces inflamator local, glomerular.

19
  Poliartrita reumatoidă - boală inflamatorie cronică a articulaţiilor ce apare mai ales la femei tinere. Serul
şi lichidul sinovial al pacienţilor conţine FR (IgM/IgG anti-IgG) care se leagă de IgG umana normala. Complexele
FR-IgG, sunt depozitate în mb sinoviala şi în vasele sangvine, activând C3 => sunt atrase PMN => inflamaţie.
Pacienţii au în ser un titru înalt de FR, dar un titru scăzut de complement.
Tipul IV - hipersensibilitatea mediată celular (întîrziată)
Hipersensibilitatea mediată celular este datorată acţiunii LyT, si nu atc => HS tip IV se poate transmite prin
LyT, dar nu şi prin ser. Răspunsul e întârziat, apărând la ore/zile de la contactul cu atg, şi adeseori durează mai
multe zile. Răspunsul constă în infiltraţie cu celule mononucleare (Ly şi monocite) şi induraţie tisulară.
Hipersensibilitatea întârziată e în legătură strânsă cu RIC.
Manifestările HS tip IV apar după o sensibilizare iniţială cu: substanţe chimice simple, substanţe vegetale,
medicamente topice (sulfonamide, neomicina), cosmetice, săpunuri. In toate aceste situaţii, mici molecule pătrund în
piele şi apoi, acţionând ca haptene, se ataşează de proteinele organismului, putând acţiona ca atg complete. Când
pielea vine din nou în contact cu alergenul, persoanele sensibilizate vor dezvolta eritem, prurit, eczeme şi necroza
pielii, într-un interval de 12-48 ore. Se presupune că celulele care prezintă atg în reacţia de hipersensibilitate tip IV
sunt celulele Langerhans din epiderm. Prin „testul plasturelui" se poate uneori identifica alergenul. Pacientul se va
feri pe viitor de atg la care testul este pozitiv, prevenind în felul acesta recurenţa reacţiei de HS tip IV.
HS tip IV la atg ale microorganismelor apare în bolile infecţioase şi poate fi folosita în scop diag. Clasic e
testul de hipersensibilitate la tuberculină, dar pot fi fol şi alte atg bact, virale, fungice, parazitare. Când o cantitate
redusă de tuberculină este injectată în epidermul unui pacient care a avut un contact anterior cu bK, apare o reacţie
locală: se dezvoltă induraţie şi hiperemie locala, atingând un vârf la 48-72 ore. Un test cutanat pozitiv indică faptul
că pacientul a fost infectat cu agentul respectiv, dar nu implică o boală actuală. Un test cutanat negativ, care devine
ulterior pozitiv, sugerează o infecţie recentă, sau chiar manifestă. Persoanele infectate nu dezvoltă întotdeauna un
test cutanat pozitiv, datorită: infecţiilor necontrolabile; disfuncţii ce suprimă reactivitatea cutanată (uremie,
limfoame, SIDA); administrarea de medicamente imunosupresoare (corticosteroizi, chimioterapice).

20
28. Coci Gram poz (Stafilococ, Streptococ, Pneumococ) – caractere gen, de patogenitate, diag de lab.
Stafilococul
Familia: Micrococcaceae Genul: Staphylococcus Specii: S. aureus (pigment auriu), S. epidermidis (pigment alb);
S. saprophyticus (pigment citrin).
I. RECOLTAREA: puroi, sange, urina, LCR, lichid pleural, exudat nazal, exudat faringian, secretii,
materii fecale, alimente.
II. DIAGNOSTIC BACTERIOLOGIC:
A. Ex direct – se efectueaza pt produsele normal sterile:
- preparate intre lama si lamela (pt aprecierea mobilitatii) => imobili.
- frotiuri fixate si colorate G, cu albastru de metilen, sau MGG (pt aprecierea morfologiei
bacteriene si a relatiei fagocite-germeni) => coci sferici G+ dispusi in gramezi/cirochini,
necapsulati, nesporulati, imobili, aerobi, facultativ anaerobi + flora de asociatie + granulocite
+ celule epiteliale intregi/detritusuri.
B. Izolarea – se face pe: geloza-simpla, bulion glucozat, geloza-sange), medii hiperclorurate
(Chapman) – selecteaza Stafilococii dintr-un produs normal contaminat.
Produsele patologice se insamanteaza pe geloza simpla dar si pe geloza sange, iar dupa incubare 24 ore la 37oC, se
fac treceri pe mediul Chapman care evid fermentarea manitei = caracter de patogenitate al Stafilococului.
C. Identificarea:
1. Caractere de cultura:
• pe mediile solide (geloza-sange) – colonii S, opace, lucioase, cremoase, convexe, cu margini
regulate, pigmentate, cu diam = 2-4µ, cu o zona de hemoliza in jurul coloniei.
• pe mediile lichide (bulion) – tulbura uniform bulionul, cu depozit moderat la fundul tubului.
2. Caractere morfologice – (frotiuri efectuate din tulpina izolata, colorate G sau cu albastru de metilen).
Coci sferici G+ dispusi in gramezi/cirochini, neincapsulati, nesporulati, imobili, aerobi, facultativ anaerobi.
3. Caractere biochimice:
 Fermenteaza glucoza, zaharoza, lactoza, maltoza, cu producere de acid (spre deosebire de micrococi);
 Cresc pe medii hiperclorurate (Chapman) si fermenteaza manita (doar Staf patogeni); fermentarea
manitei se pune in evidenta prin virarea culorii mediului de la rosu  galben.
 Testul catalazei – spre deosebire de Streptococi, Stafilococii poseda o catalaza capabila sa transforme
H2O2, in O2 si H2O. Testul se efectueaza pe o lama de microscop, descarcand colonia de cercetat intr-o picatura de
peroxid de hidrogen. Degajarea unor bule de gaz pune in evidenta prezenta catalazei. Se prefera recoltarea coloniei
de pe Chapman, pt a evita rezultatele fals-poz (Streptococ crescut pe geloza-sange).
 Testul oxidazei – Stafilococii sunt oxidazo-negativi (spre deosebire de micrococi) – descarcarea unei
colonii bacteriene pe suprafata unei benzi/disc de oxidaza, duce la aparitia unei culori violet in primele 30 sec =>
reactie pozitiva => micrococi. Aparitia unei culori violet dupa > 30 sec = reactie fals-poz.
 Testul sensibilitatii la novobiocina – Stafilococii coagulazo-negativi, initial considerati germeni saprofiti,
sunt azi recunoscuti ca agentii patogeni ai unor infectii nosocomiale. Testul sensibilitatii la novobiocina se realizeaza
studiind cresterea bacteriana in jurul unui disc de novobiocina. Tulpinile sunt considerate rezistente daca diametrul
zonei de inhibitie < 12 mm.
4. Caractere de patogenitate – se pun in evidenta prin teste in vitro sau prin teste in vivo:
• Testul pigmentogenezei – Stafilococii aurei sunt 80% patogeni, Stafilococii albi sunt 20% patogeni si
Stafilococii citrini sunt nepatogeni.
• Testul hemolizei – Stafilococii hemolitici sunt patogeni. Exista 2 tipuri de hemolizine:
- hemolizina α – determina hemoliza β, completa, clara, neta, prin liza totala a hematiilor din mediu, in
urma unei incubari de 24h la 37oC (hemoliza de tip cald). Hemolizina α are actiune vasoconstructiva si
dermonecrotica, dar prin tratare cu formol se obtine anatoxina stafilococica care nu mai are efecte toxice dar prezinta
capacitate imunogena.
- hemolizina β – determina hemoliza α, incompleta, nebuloasa, dupa incubare 24h la 37oC, dar dupa
depunerea mediului la frigider, hemoliza se accentueaza (hemoliza de tip cald-rece).
• Testul fermentarii manitei – pe mediul Chapman (NaCl, manita, rosu fenol ca indicator) – virarea culorii
mediului de la rosu  galben => Staf patogen.
• Testul coagulazei – pune in evidenta Stafilococii patogeni. Colonia de cercetat se emulsioneaza intr-o pic
de plasma umana; coagulaza det adunarea Stafilococilor in gramezi, vizibile mai ales la periferia picaturii.
• Testul fibrinolizinei. Fibrinolizina (stafilokinaza) este o enzima proteolitica cu actiune opusa coagulazei,
ce lizeaza fibrina, favorizand invazia Stafilococilor in tesuturi. Si coagulaza si fibrinolizina pot coexista la aceeasi
tulpina, dar actioneaza in etape diferite. Testul fibrinolizinei se efectueaza pe geloza cu plasma oxalatata pe care se
insamanteaza coloniile de Stafilococ in arii mici. Dupa incubare 24h la 37oC se observa o zona clara in jurul
coloniilor, datorita prezentei fibrinolizinei.
o Testul dermonecrotic – inocularea intradermica la iepure; evidentiaza toxina epidermolitica cu tropism pt
tes cutanat si care determina sdr Lyell infectios (descuamarea buloasa a pielii).
o Testul letal – inocularea intravenoasa la iepure duce la moartea acestuia.
o Testul Dolman – evidentiaza enterotoxina produsa de anumite tulpini de Stafilococ, capabile sa produca
toxiinfectii alimentare. Cultura tratata termic (fierbere 30 min la 100oC) se inoculeaza intraperitoneal, la un pisoi de
3-6 saptamani. In cazul reactiei pozitive => tulburari digestive, febra, tulburari nervoase.
5. Sensibilitatea la bacteriofagi (lizotipia) – este metoda cea mai utilizata in epidemiile cu S. aureus.
III. ANTIBIOGRAMA este obligatorie pt ca tulpinile de S aureu dobandesc rapid rezistenta la atb, ca
urmare a tratamentului necorespunzator ca doza si ca timp. S. aureu dobandeste frecvent rezistenta la Ampicilina, iar
rezistenta la penicilina G si V apare prin producerea de penicilinaza.
21
 Streptococul
Familia: Streptococcaceae Genul: Streptococcus Specii: S. pyogenes, S. viridans
RECOLTAREA: exudat faringian, exudat nazal, sputa, LCR, puroi, lichid pleural, secretie otica, secretie
vaginala, secretie de col uterin, sange, urina, material necroptic. Recoltarea produselor patologice trebuie sa se faca
inainte de inceperea oricarui tratament cu atb, inainte de toaleta de dimineata si inainte de masa. Insamantarea
produselor trebuie sa se faca in cel mult 2 ore de la prelevare.
I. DIAGNOSTICUL BACTERIOLOGIC:
A. Ex direct: preparate intre lama si lamela; frotiuri fixate si colorate G sau cu albastru de metilen (pt
aprecierea morfologiei bacteriene si a relatiei fagocite-germeni) => coci sferici G+ dispusi in lanturi, necapsulati
(unele tulpini mai tinere si mai virulente pot prezenta capsula, vizibila doar in coloratia cu tus de China), nesporulati,
imobili, aerobi, facultativ anaerobi + flora de asociatie + granulocite + celule epiteliale intregi/detritusuri celulare.
Frotiul ajuta la diferentierea anginei streptococice de angina difterica sau fuzospirilara.
B. Izolarea – Streptococii sunt germeni pretentiosi dpdv metabolic => cresc pe: geloza-sange, bulion-
ser, bulion-lichid de ascita); medii selective (PIKE = azida de sodiu + cristal violet) – selecteaza Streptococii dintr-
un produs polimicrobian. Tampoanele de exudat introduse in medii lichide de imbogatire, se incubeaza cateva ore la
37oC dupa care, produsele patologice se insamanteaza pe geloza-sange, si se incubeaza 24 ore la 37oC, in atmosfera
de CO2, se fac treceri pe mediul Chapman care evidentiaza fermentarea manitei = caracter de patogenitate al Staf.
C. Identificarea:
1. Caractere de cultura:
• pe mediile solide (geloza-sange):
- col “smooth” – rotunde, mici, punctiforme, translucide;
- col mucoide – rotunde, mucoase-filante, lucioase, convexe (S. incapsulati, virulenti, cu prot M);
- col “glossy” – rotunde, mici, lucioase, bine delimitate, cu suprafata conica (S. necapsulati);
- col “matt” – turtite, apoase, cu suprafata neregulata, mamelonata, tendinta la confluare (harta geografica);
- col “rough” – turtite, uscate, cu margini dintate si cu suprafata rugoasa, care de detaseaza in totalitate de pe
suprafata mediului, lasand pe locul respectiv, o amprenta.
• pe mediile lichide (bulion) – crestere granulara, sub forma de grunji care se depun la fundul si pe peretii
eprubetei, lasand supernatantul liber.
2. Caractere morfologice – (frotiuri efectuate din tulpina izolata, colorate G sau cu albastru de metilen).
Coci sferici G+ dispusi in lanturi, necapsulati, nesporulati, imobili, aerobi, facultativ anaerobi.
3. Caractere biochimice:

Testul sensibilitatii la bacitracina – diferentiaza Strep β-hemolitici grup A (care sunt sensibili la
bacitracina) de cei β-hemolitici non-grup A. Se preleva cu ansa cateva colonii β-hemolitice si se etaleaza pe o placa
cu geloza-sange. Se plaseaza apoi, in centrul ariei insamantate un disc cu bacitracina. Se incubeaza 24h la 37oC.
Rezultat pozitiv = diam zonei de inhibitie ≥ 11mm.

Testul bila-esculina – identificarea enterococilor (Strep grup D). Enterococii cresc pe medii cu 40% bila
si hidrolizeaza esculina dand nastere unui produs de culoare neagra. Se insamanteaza cateva colonii pe panta
mediului agar-esculina sau pe jumatatea unei placi cu agar-bila-esculina. Se incubeaza peste noapte si inca 24h in
cazul unui rezultat negativ. Test pozitiv = cresterea si inegrirea mediului din placa sau a cel putin ½ din panta.

Testul tolerantei la sare – identificarea enterococilor care cresc in bulion cu 6,5% NaCl, in timp ce
tulpinile de Streptococ nu se dezvolta. Pe un bulion cu 6,5% NaCl se insamanteaza cateva colonii, se incubeaza 3
zile la 37oC, cu urmarire zilnica pentru turbiditate si virajul indicatorului. Test pozitiv = turbiditate cu/fara virajul
indicatorului de la purpuriu  galben.

Testul hemolizei:
Hemoliza α – incompleta, verzuie, cu diam mare = metabolizare incompleta a Hb  metHb (S. viridans –
saprofiti, conditionat patogeni).
Hemoliza α’ – hemoliza in trunchi de con, partiala in jurul coloniei, apoi clara la marginile ariei hemolitice =
metabolizare completa a Hb + hematii nehemolizate (S. saprofiti, conditionat patogeni).
Hemoliza β – completa, cu diam mai mare decat diam coloniei, coloniile au margini clare = metabolizare
completa a Hb (S. pyogenes – patogeni);
Hemoliza γ – absenta zonei de hemoliza (S. faecalis – conditionat patogeni).
4. Caractere antigenice:
• Identificarea grupului streptococic Lancefield – se face pe baza polizaharidului C (ac teichoic) si imparte
Streptococii in Streptococi grupabili (grup A  W, cu exceptia literelor I si J) si streptococi negrupabili (lipsiti de
polizaharidul C): grup A = S. pyogenes; grup D = S. faecalis (enterococul).
Antigenul specific de grup (atg C) poate fi identificat prin reactii atg-atc:
- r. de precipitare in inel (metoda Lancefield) – intr-o eprubeta se pune in contact serul de cercetat cu
atc std de grup A, C, G, iar la locul de intalnire de formeaza un inel de precipitare.
- coaglutinare a – pe o lama se pun in contact serul de cercetat cu atc std de diferite grupuri.
- latex-aglutinarea – atc std de grup sunt fixati pe particule de latex;
- imunofluorescenta.
• Identificarea tipului streptococic:
- r. de aglutinare pe lama – pt atg T; pe baza atg T, S. pyogenes este impartit in 28 serovaruri.
- r. de precipitare – pt atg M; pe baza atg M, S. pyogenes este impartit in 80 serovaruri.
22
 III. DIAGNOSTICUL IMUNOLOGIC - investigarea RIU (diagnostic serologic):
 Reactia ASLO = este o reactie de neutralizare a streptolizinei O (SLO) de catre atc specifici prezenti
in serul bolnavului (ASLO). Elementele reactiei:
• atc anti-streptolizina O din serul de cercetat (?)
• atg std (streptolizina O = SLO)
• suspensie de hematii de iepure.
In cazul corespondentei imune intre serul de cercetat si SLO => hematiile de iepure raman nehemolizate si se depun
la fundul eprubetei. Titrul ASLO = ultimul tub in care nu s-a produs hemoliza. Atc ASLO nu sunt protectori. Valori
N = 250 U. Valori mai mari semnifica: infectie streptococica acuta; complicatie post-streptococica; ineficienta
tratamentului.
 Det atc anti-MAP – prin r. de latex-aglutinare, se fac dilutii binare ale serului de cercetat si se pun in
contact cu atg std latex-MAP. Valori N = 40 U. Valori > 40 U = titru pozitiv. Atc anti-MAP sunt singurii atc capabili
sa protejeze organismul de o noua infectie streptococica, dar numai fata de acelasi tip M.
 Det atc anti-carbohidrat (anti-CHO) – prin HAP; au aceeasi semnificatie ca si atc anti-MAP.
 IDR Dick – testeaza susceptibilitatea la scarlatina (prezenta/absenta atc anti toxina eritrogena). Se
injecteaza intradermic 0,1 ml toxina eritrogena pe fata anterioara a antebratului. La 24-48 h se citeste rez:
• reactie poz = eritem > 10 mm – lipsa atc protectori anti-toxina eritrogena => susceptibilitatea de
a face scarlatina.
• reactie neg = absenta eritemului – semnifica prezenta atc protectori anti-toxina eritrogena =>
protectie fata de scarlatina.
 Fenomenul de stingere Schultz-Charlton – diferentiaza eruptia scarlatinoasa de alte eruptii, pe baza
neutralizarii in vivo a toxinei eritrogene de catre serul de convalescent injectat intradermic in zona eruptiva a
bolnavului suspect de scarlatina. Disparitia eruptiei de la locul administrarii serului semnifica eruptie
scarlatiniforma; mentinerea eruptiei semnifica o alta etiologie a eruptiei decat cea scarlatiniforma.

IV. ANTIBIOGRAMA – nu se efectueaza deoarece Streptococul β-hemolitic de grup A si-a pastrat

sensibilitatea la Penicilina. Se efectueaza doar in cazul alergiei la penicilina.

23
 Pneumococul
Familia: Lactobacteriaceae Genul: Streptococcus Specii: S. pneumoniae
Pneumococul (Streptococcus pneumoniae) face parte din flora comensala a CRS. In cazul scaderii imunitatii
organismului, mai ales la copii si batrani, pneumococul poate produce pneumonie, bronhopneumonie, meningita,
otita, sinuzita, pleurita, pericardita, infectii oculare, infectii cutanate => germen conditionat patogen. Nu se gaseste
in natura, ci doar la la purtatorii sanatosi si la persoanele bolnave. Purtatorii sanatosi reprezinta 60% din populatie.
I. RECOLTAREA: sputa (mucopurulenta, caramizie, cu striuri sanguinolente), exudat faringian, exudat
nazal, lichid pleural, suc pulmonar extras prin punctie alba, sange, LCR, fragmente tisulare prelevate prin punctie-
biopsie. Sputa recoltata in recipiente sterile, se spala de 2-3 ori cu ser fiziologic si se omogenizeaza prin agitare pe
perle de sticla sterile.
II. DIAGNOSTIC BACTERIOLOGIC:
A. Ex direct:
- preparate intre lama si lamela (pt aprecierea mobilitatii) => imobili.
- frotiuri fixate si colorate G sau cu albastru de metilen (pt aprecierea morfologiei bacteriene si a relatiei
fagocite-germeni) => coci lanceolati (in flacara), “in diplo”, G+, incapsulati (o capsula pt ambii pneumococi),
nesporulati, imobili + flora de asociatie + macrofage alveolare abundente + celule epiteliale intregi/detritusuri.
- frotiuri colorate cu tus de China - capsula sub forma de halou ce inconjoara ambii pneumococi “ in diplo”.
B. Izolarea – nu se dezvolta pe medii simple ci numai pe medii complexe (geloza-sange, geloza-ser,
geloza-ascita, bulion cu infuzie proaspata de carne de bou, bulion glucozat cu thioglicolat). Incubarea se face la
37oC, in atmosfera de CO2 5%.
C. Identificarea:
1. Caractere de cultura – sunt foarte asemanatoare Streptococului viridans:
• pe mediile solide (geloza-sange) – colonii S, mici, punctiforme, rotunde, transparente, cu margini
regulate, stralucitoare, cu o zona de hemoliza α in jurul coloniei (incompleta, verzuie), cu diametrul mai mare decat
diametrul coloniei. Initial coloniile au forma de cupola, apoi, pe parcurs apare tendinta la aplatizare centrala (forma
de farfurie). Culturile vechi de pneumococ isi pot pierde capsula si pot determina colonii de tip R.
• pe mediile lichide (bulion) – tulbura uniform bulionul. Dupa 3-4 ore are loc fenomenul de autoliza
(sinuciderea corpilor bacterieni).
2. Caractere morfologice – (frotiuri efectuate din tulpina izolata, colorate G sau cu albastru de metilen).
Coci lanceolati (in flacara), “in diplo”, G+, incapsulati (o capsula pt ambii pneumococi), nesporulati, imobili. Se pot
dispune in lanturi scurte; aparitia lanturilor este corelata cu vechimea culturii sau cu absenta ionilor de Mg din
mediul de cultura.
3. Caractere biochimice – exista 3 teste care diferentiaza pneumococii de S. viridans:
 Fermentarea inulinei – cultura din bulion glucozat cu thioglicolat se insamanteaza pe mediu Hiss
(inulina 1% + rosu fenol). Prezenta pneumococilor => virarea mediului de la rosu  galben.
 Biloliza (fenomenul Neufeld) - liza pneumococilor in prezenta bilei/sarurilor biliare/acizilor biliari.
Eprubeta I = martor: cultura din bulion glucozat cu thioglicolat + ser fiziologic => ramane tulbure;
Eprubeta II = proba: cultura din bulion glucozat cu thioglicolat + bila de bou => se clarifica, datorita lizei
pneumococilor sub actiunea propriilor enzime lipolitice activate de catre bila.
 Sensibilitatea la optochin – cultura obtinuta in bulion glucozat cu thioglicolat se insamanteaza pe
geloza-sange, in striuri foarte dese, “in panza”. In centrul zonei de insamantare se aplica un microcomprimat cu
optochin. Dupa termostatare, daca in jurul optochinului apare o zona de inhibitie a cresterii >20 mm => pneumococ.
O zona de inhibitie mai mica sau absenta denota un Strep. viridans.
4. Caractere antigenice – pt identificarea serotipului se pot practica:
 Reactia de umflare a capsulei – identifica polizaharidul capsular pneumococic (substanta solubila
specifica – SSS) care imparte pneumococii in 83 tipuri, cel mai agresiv fiind tipul 3, cu cea mai mare capsula.
Aceasta reactie isi gaseste justificarea din urmatoarele considerente: numai tulpinile incapsulate sunt patogene pt om
(capsula are rol antifagocitar); persoanele imunizate cu atg capsular devin imune la inf ulterioare cu pneumococi
incapsulati; marimea capsulei e direct proportionala cu virulenta tulpinii.
Lama I = martorul: 1 pic cultura pneumococ + ser fiz + albastru de metilen
Lama II = proba: 1 pic cultura pneumococ + ser specific + albastru de metilen. In cazul corespondentei imune,
capsula pneumococilor devine refringenta si de 2-3 ori mai mare decat la martor.
 Aglutinarea pe lama – o cultura de 24 h in bulion glucozat cu thioglicolat, se centrifugheaza, iar
sedimentul obtinut se suspensioneaza intr-un ml de bulion. Pe o lama de sticla se pipeteaza 4 picaturi din cultura de
pneumococ, iar in fiecare din acestea se adauga cate 1 pic de: ser polivalent (A+B+C), ser monovalent A, ser
monovalent B, ser monovalent C. Grunjii de aglutinare vor aparea la serul polivalent si la unul din serurile
monovalente.
 Coaglutinarea, ELISA, RIA
5. Caractere de patogenitate: Inoculare intraperitoneala/subcutanata la soarecele alb care moare prin
septicemie, in 24-48 h.
III. ANTIBIOGRAMA – se efectueaza pe geloza Muller-Hinton si este obligatorie deoarece
pneumococul prezinta rezistenta la penicilina.

24
29. Coci Gram negative (meningococ, gonococ) – caractere generale, de patogenitate, diag de lab.
Genul Neisseria cuprinde specii patogene pt om (N. meningitidis, N. gonorrhoeae) dar si specii nepatogene
care fac parte din flora normala a mucoaselor. Speciile patogene sunt foarte pretentioase si putin rezistente in mediul
extern, necesitand medii de cultura speciale. Speciile de Neisserii saprofite se deosebesc de cele patogene prin faptul
ca se dezvolta usor pe medii simple la temperatura camerei.

Meningococul
Familia: Neisseriaceae Genul: Neisseria Specia: Neisseria meningitidis

Meningococii sunt patogeni strict pt om, au localizarea pe mucoasa CRS; in conditii de aparare precara,
meningococii (ca si pneumococii) pot depasii barierele de aparare locala, cu descarcare sanguina (meningococemia)
si cu localizare secundara in meninge (meningita cerebrospinala epidemica = meningita meningococica), sau in alte
organe (piele, articulatii, plaman, gl suprarenaliene = sdr Waterhouse-Friedrichsen = insuficienta suprarenaliana
acuta, af grava cu mortalitate 100%). Meningita meningococica debuteaza brusc, cu faringo-amigdalita, febra,
varsaturi, cefalee, redoarea cefei. Apoi apare rigiditatea coloanei vertebrale, fotofobie, varsaturi incoercibile.
I. RECOLTAREA: LCR, sange, exudat nazal, exudat faringian. Transportul se face imediat avand in
vedere tendinta la autoliza a meningococului.
II. DIAGNOSTIC BACTERIOLOGIC:
A. Ex direct – LCR:

macroscopic: LCR intens tulbure, purulent;

microscopic: coci G-, reniformi, “in diplo”, cu concavitatile fata in fata, incapsulati (cate 2
intr-o capsula), nesporulati, imobili, intra- si extracelulari + nr extrem de mare de PMN.

B. Izolarea – se face pe:

• medii imbogatite (geloza-sange, geloza-ascita, geloza-ser, geloza-chocolat)
• medii selective (HYL – cu adaos de atb: colimicina, lincomicina).
Culturile pe medii solide se examineaza la 24h si la 48h. Hemoculturile se examineaza zilnic timp de 5-7 zile prin
subculturi pe medii adecvate. Se incubeaza in atmosfera de CO2 5-10%.

C. Identificarea:
6. Caractere de cultura:
• pe mediile solide (geloza-sange) – colonii S, mici, transparente, gri.
• pe mediile lichide (bulion) – tulbura uniform bulionul.
7. Caractere morfologice – (frotiuri efectuate din tulpina izolata, colorate G sau cu albastru de metilen). Coci
G- reniformi, dispusi “in diplo”, incapsulati (cate 2 intr-o capsula), nesporulati, imobili, intra- si extracelulari.
8. Caractere biochimice:
 Fermentarea zaharurilor – se incubeaza in atm de CO2; virarea mediului de la rosu galben = r. poz:
fermenteaza – glucoza, maltoza; nu fermenteaza – zaharoza, lactoza, levuloza.
 Testul oxidazei – meningococul este oxidazo-pozitiv; pe hartie de filtru impregnata cu indicator,
determina aparitia unei culori albastre in primele 10 sec.
9. Caractere antigenice
Reactia de aglutinare pe lama, cu seruri polivalente si apoi cu seruri monovalente pune in evidenta grupul
(A, B, C, D, X, Y, Z, W). Reactia pozitiva = aparitia grunjilor de aglutinare.
10. Caractere de patogenitate:

virulenta: capsula are rol antifagocitar - atg capsulat determina specificitatea de grup.

toxinogeneza: endotoxina meningococica injectata la animal reproduce partial tabloul unei meningite.

IV. ANTIBIOGRAMA – met difuzimetrica pe mediul HYL.

Daca e necesara o terapie de urgenta, se administreaza masiv penicilina pt a favoriza trecerea acesteia prin
bariera hematoencefalica. Tulpinile de meningococ secretoare de penicilinaza sunt rare, de aceea, rezistenta la
penicilina a meningococilor reprezinta un marker epidemiologic cu capacitate discriminatorie buna. Terapia cu
Rifampicina, Eritromicina, Penicilina, Sulfamide, sau Cefalosporine este in general suficienta.

25
 Gonococul
Familia: Neisseriaceae Genul: Neisseria Specia: Neisseria gonorrhoeae

Gonococul, bacterie patogena pt om, este agentul etiologic al gonoreei (boala cu transmitere sexuala). Poate
interesa orice fel de mucoasa a organismului (oftalmia gonococica a nou-nascutului). Gonococul patrunde in
organism pe cale genitala, prin contact sexual => inf localizata la nivelul mucoasei genito-urinare => inflamatie cu
secretie purulenta. La barbat, infectia se poate extinde la prostata si epididim, iar la femeie poate ascensiona catre
uter, trompe si ovare (anexita gonococica). Infectia poate disemnia sanguin la nivelul sinovialei => artrita
gonococica.
Oftalmia gonococica a nou-nascutului este o kerato-conjunctivita purulenta ce poate evolua pana la
panoftalmie (abces al intregului lob ocular), in urma contaminarii fatului in timpul travaliului, prin traversarea cailor
genitale contaminate => la nastere, se face profilaxia cu AgNO3 1%.
I. RECOLTAREA:
Produsele patologice sunt reprezentate de secretiile exudative mucoaselor inflamate. Secretiile au aspect
purulent, sunt opace, cremoase, cu o tenta galbuie, si se desprind usor de pe mucoase. Probele se transporta pe
mediul Stuart.

secretia uretrala  la barbati, se recolteaza prin exprimarea usoara a uretrei se obtine o picatura de secretie
uretrala care se recolteaza cu ansa/tamponul);

secretia vaginala  la femei, se recolteaza de la niv colului uterin, avand grija sa nu contaminam proba cu
flora vaginala).
II. DIAGNOSTIC BACTERIOLOGIC:
A. Ex direct – frotiuri efectuate direct din produdul pat si colorate G sau albastru de metilen:
Coci G-, reniformi, “in diplo”, cu concavitatile fata in fata, incapsulati (cate 2 intr-o capsula), nesporulati, imobili,
intra- si extracelulari + PMN in nr foarte mare + celule epiteliale intregi/detritusuri celulare.
B. Izolarea – se face pe:
• medii imbogatite (geloza-sange, geloza-ascita, geloza-ser, geloza-chocolat)
• medii selective (HYL – cu adaos de atb: colimicina, lincomicina).
Se incubeaza in atmosfera de CO2 5-10%.
C. Identificarea:
1. Caractere de cultura: - examinarea culturii pe geloza-sange dupa 24-48h, evid 2 tipuri de colonii:
 colonii “S” – mici, transparente, gri (in picatura de roua)  virulente;
 colonii “R” – mari, plate, uscate, granulate  nevirulente.
2. Caractere morfologice – (frotiuri efectuate din tulpina izolata, colorate G sau cu albastru de metilen).
Coci G- reniformi, dispusi “in diplo”, incapsulati (cate 2 intr-o capsula), nesporulati, imobili, intra- si extracelulari.
3. Caractere biochimice:
 Fermentarea zaharurilor – se incubeaza in atm de CO2; virarea mediului de la rosu galben = r. poz:
fermenteaza – glucoza; nu fermenteaza – maltoza, zaharoza, lactoza, levuloza.
Fermentarea doar a glucozei eticheteaza germenul ca gonococ, pt ca meningococul fermenteaza glucoza
+ maltoza, iar neisseriile saprofite nu fermenteaza glucoza.
 Testul oxidazei – meningococul este oxidazo-pozitiv; pe hartie de filtru impregnata cu indicator,
determina aparitia unei culori albastre in primele 10 sec.
4. Caractere antigenice
- atg nucleoproteic (P) – comun genului Neisseria;
- atg glucidic (K) – corespunde formelor S virulente; se pune in evidenta prin imunofluorescenta.
5. Caractere de patogenitate:

virulenta:
- capsula - rol antifagocitar.
- fimbriile (pilii) – prezente la tipul 1 si 2, se ataseaza de mucoasa cailor genitale si au rol
antifagocitar. Tipul 3 si 4 nu prezinta fimbrii, deci sunt avirulente.

toxinogeneza: endotoxina gonococica determina inflamtii locale la nivelul vaselor sanguine.
III. ANTIBIOGRAMA – met difuzimetrica pe mediul HYL.
Trebuie testata obligatoriu sensibilitatea la: Penicilina, Tetraciclina, Kanamicina.

26
30. Enteribacteriaceae strict patogene (Salmonella, Shigella) – caract generale, de patogenitate, diag de lab.
Salmonella
Familia: Enterobacteriaceae Genul: Salmonella Specia: Salmonella enterica
Sursele de Salmonella sunt omul si animalele. Eliminate de aceste gazde ele se raspandesc in mediul extern
unde pot supravietui luni/ani in sol, dejecte, apa poluata, alimente (oua de rata, frisca, smantana). Sunt sensibile la
dezinfectante uzuale si la caldura. Principalele boli produse de Salmonelle au fost grupate astfel:
 Febra tifoida si febrele paratifoide. Febra tifoida se datoreste difuzarii hematogene a bacilului tific care apoi
se localizeaza in intestin si in vezica biliara. Dupa vindecare, unele persoane raman purtatori, fara semne
clinice. Salmonelele sunt elim prin bila, mat fecale, urina. Febrele paratifoide au o evol clinica mai usoara.
 Inf strict intestinale: toxiinfectii alim: febra, varsaturi, colici, diaree; enterite – cu evol mai grava la copii.
 Septicemii – complicatii ale formelor enterice pe fondul unor organisme imunodeficitare => diseminari cu
aparitia de abcese, osteomielite, meningite, pneumonii, endocardite.
I. RECOLTAREA: sange, materii fecale, bila (mai ales la purtatori), MOH, vomismente, urina. In febra
tifoida, in primele 10 zile de boala, se recolteaza sange pt hemocultura (sansa de izolare creste cu cat recoltarea se
face mai devreme) si materii fecale pt coprocultura (sansa de izolare scade cu cat recoltarea se face mai devreme).
Materiile fecale se recolteaza din scaunul emis spontan la bolnavi, sau cu sonda Nelaton la convalescenti si purtatori
sanatosi. Se ef 3 coproculturi, in 3 zile succesiv, dupa admin unui purgativ salin.
II. DIAGNOSTIC BACTERIOLOGIC:
A. Ex direct – nu da informatii semnificative (este important pt produsele normal sterile):
- preparat intre lama si lamela => mobili.
- frotiuri fixate si colorate G, cu albastru de metilen, sau MGG => bacili G- subtiri, mobili, cu
cili peritrichi, nesporulati, necapsulati + nr mare de PMN.
B. Izolarea – se face pe: geloza-simpla, bulion glucozat); bulion selenit acid de sodiu, bulion
tetrationat Muller-Kauffmann); medii selective (Istrate-Meitert, SS, MacConkey, Leifson (ADCL), Wilson-Blair);
medii diferentiale (Drigalski, AABTL).
C. Identificarea:
1. Caractere de cultura:
• pe bulion – tulbura uniform bulionul.
• pe Istrate-Meitert – colonii S, -
L-, transparente, verzi-albastrui, cu centrul negru prin elab de H2S.
• pe Leifson – colonii mici, L , cu margini transparente, uneori cu centrul negru prin elaborarea de H2S.
• pe Wilson-Blair – colonii negre cu luciu metalic si halou verzui, sau, col mici, pulverulente, verde-inchis.
2. Caractere morfologice – (frotiuri efectuate din tulpina izolata, colorate G sau cu albastru de metilen).
Bacili G- subtiri, mobili,- cu cili peritrichi, nesporulati, necapsulati.
3. Carac bioch: S /Gg+L-Z-H2S+/M+I-U-; r. la rosu-metil+; lizin-decarboxilaza+; fenil-alanil-dezaminaza-.
4. Caractere de patogenitate – Salmonella este o bacterie patogena, deci toate tulpinile prezinta patogenitate,
aceasta etapa a dg nu isi are rostul.
5. Caractere antigenice – permit clasificarea Salmonellelor in grupuri si tipuri:
• Atg somatic O – determina specificitatea de grup (60 grupe); endotoxina termostabila, alcoolo-
rezistenta, sensibila la formol, responsabila de ef toxice ale Salmonellelor. Se pune in evid prin reactia de aglutinare
pe lama cu ser std specific. E puternic imunogen => sinteza de atc = aglutininelor O cuantificabile prin r. Widal.
• Atg flagelar H – diferentiaza mai multe tipuri; element component al cililor de la suprafata celulei
bacteriene, termolabil, alcoolo-sensibil, rezistent la formol. Prezinta fenomenul “variatiei de faza”, in sensul ca o
tulpina de Salmonella proaspat izolata are atg H in faza specifica, pe cand tulpinile intretinute prin subcultivari au
atg H in faza nespecifica (reactioneaza nespecific cu serurile aglutinante anti-Salmonella. Unele specii de Salmonella
poseda atg H intr-o singura faza (monofazice), altele sunt difazice. Identificarea acestor atg se face cu seruri imune
std anti-atg flagelare H prin reactia de aglutinare pe lama. Atg H induce formarea aglutininelor H care sunt
cuantificabile prin r. Widal. Titrul lor permite stabiliarea diag etiologic de infectie sau eficienta vaccinarii anti-Sal.
• Atg de suprafata Vi (invelis) - Vi = virulenta; confera bacteriei rezistenta la fagocitoza, este termolabil,
mascheaza atg O, astfel incat tulpinile devin O-inaglutinabile. Este imunogen => atc aglutinanti protectori. Se fac
aglutinari cu serul std anti-Vi, si in cazul unui rezultat pozitiv, se fierbe tulpina 30 min la 100oC care distruge atg Vi.
Apoi se reia aglutinarea cu seruri polivalente.
Se efectueaza reactii de aglutinare pe lama folosind colonii S si respectand urmatoarele etape in ordine:
- se stabileste genul – aglutinarea pe lama cu serurile polivalente anti-Salmonella;
- se stabileste grupul – aglutinarea pe lama cu serurile O specifice de grup (AO, BO, CO, DO, EO);
- se stabileste tipul – aglutinarea pe lama cu serurile specifice de tip (seruri antiflagelare).
!!! Orice aglutinare pe lama pozitiva, se insoteste de aglutinari in tuburi.
6. Sensibilitatea la bacteriofagi (lizotipia) – este indicata in toxiinfectiile alimentare.
D. ANTIBIOGRAMA sunt sensibile la Peniciline, Cefalosporine, Cotrimoxazol. Insa Salmonella
capata rapid rezistenta, de aceea se impune efectuarea atb. Sunt rezistente la Cloramfenicol si Tetraciclina.
V. DIAGNOSTICUL IMUNOLOGIC (diag serologic)
a) Reactia Widal = evidentierea atc (aglutinine) anti-O si anti-H din serul de testat cu ajutorul atg std O si H.
Din serul de testat se fac dilutii in ser fiziologic (1/10 si 1/100)ZXZX care se pun in contact cu atg std O si H de la
S.typhi, S. paratyphi A si B (in total 6 atg std). Prezenta atc specifici in serul de cercetat est insotita de formarea
complexelor atg-atc ce agrega cu formarea grunjilor de aglutinare de tip O (grunji mici, densi, stabili la agitatie) si de
tip H (grunji mari, floconosi, ca fulgii de zapada, disociabili la agitare). Aprecierea titrului de atc nu se poate face
decat in dinamica, pe seruri recoltate la inceputul bolii si dupa 10-14 zile. Titrul = cea mai mare dilutie de ser in care
se observa prezenta grunjilor de aglutinare. La pers nevaccinate, titrul anti-O = 1/250. Cresterea titrului la a 2-a
testare, confirma suspiciunea de febra tifoida. Pers vaccinate dezvolta si ele atc: titru anti-O = 1/200 – 1/500; titru
anti-H = 1/500 – 1/1000. La pers vaccinate, in primele 3 luni de la vaccinare, diag este numai bacteriologic, r. Widal
nu se poate face pt ca exista atc anti-O si anti-H indusi prin vaccin. La 3 luni de la vaccinare se poate face numai
titrul atc anti-O (devine 0 la 3 luni de la vaccinare) pe cand, titrul anti-H se mentine crescut 1 an postvaccinare.
Seroreactia de aglutinare Vi – foloseste serul de cercetat diluat 1/3 si atg std Vi de Salmonella.
Aglutininele vi apar ultimele in evolutia bolii dar se mentin mult timp, de asemenea sunt prezenti si la purtatorii de
bacili tifici. R. poz = titru >1/40.
!!! Diagnosticul purtatorilor de bacili tifici are 2 etape:se pune in evidenta prezenta aglutininelor Vi prin seroreactia
Vi (indica starea de purtator); se izoleaza Salmonella din materiile fecale, urina si bila (indica starea de excretor).
27
 Shigella

Familia: Enterobacteriaceae Genul: Escherichia-Shigella Specia: Shigella dysenteriae (grup A); Shigella
flexneri (grup B); Shigella boydi (grup C); Shigella sonnei (grup D).

Shigella determina dizenteria bacilara, boala infecto-contagioasa cu caracter endemic ce determina leziuni
de tip ulcerativ la nivelul intestinului gros. Se manifesta prin colici abdominale, tenesme, scaune diareice in nr mare,
muco-sanguinolente, cu deshidratarea bolnavului. Uneori boala poate lua aspectul unei diarei banale, iar tratamentul
neadecvat sau neaplicarea acestuia duce la cronicizare. Infectia se transmite pe cale digestiva.
In ultima vreme, majoritatea imbolnavirilor sunt date de Sh. flexneri si Sh. sonnei, celelalte 2 tipuri sunt
acum limitate la unele tari din America Centrala si de Sud

I. RECOLTAREA:
In dizenteria acuta se recolteaza materii fecale cu mucus si sange din scaunul emis spontan, in coprocultoare
cu mediu Carry-Blair.
In dizenteria cronica, la purtatorii convalescenti/sanatosi materiile fecale se recolteaza cu sonda Nelaton, de
la nivelul colonului sigmoid.
In cazurile atipice, se efectueaza rectosigmoidoscopie si se recolteaza cu un tampon, exudatul purulent de la
nivelul unei ulceratii a mucoasei colonului.

II. DIAGNOSTIC BACTERIOLOGIC:

A. Ex direct – nu da informatii semnificative (este important pt produsele normal sterile):
- preparate intre lama si lamela => imobili.
- frotiuri fixate si colorate G, cu albastru de metilen, sau MGG => bacili G-, L- , imobili,
nesporulati, necapsulati + nr mare de PMN.
B. Izolarea – se face pe:
• medii simple (geloza-simpla, bulion glucozat);
• medii selective (Istrate-Meitert, Leifson (ADCL), SS);
• medii diferentiale (Drigalski, AABTL).
C. Identificarea:
1. Caractere de cultura:
• pe bulion – tulbura uniform bulionul.
• pe geloza-simpla – colonii S, rotunde,mici, translucide, cu suprafata neteda si margini regulate.
• pe AABTL – colonii de culoarea mediului.
• pe Istrate-Meitert – colonii “S”, L-, mici, fine, transparente, bombate, verzui.
2. Caractere morfologice – (frotiuri efectuate din tulpina izolata, colorate G sau cu albastru de metilen).
Bacili G-, L-, imobili, nesporulati, necapsulati. Imobilitatea se evidentiaza prin preparate intre lama si lamela sau pe
mediul politrop MIU.
3. Caractere biochimice: S-/G+L-Z-H2S-/M-I+U-
 reactia la rosu-metil +
 lizin-decarboxilaza +
 fenil-alanil-dezaminazei -
4. Caractere de patogenitate.
Testul Sereny – inocularea catorva colonii suspecte de pe geloza simpla inclinata, cu ansa, sub pleoapa
ochiului unui cobai/iepure. Dupa 12 h apare o congestie conjunctivala cu secretie mucopurulenta abundenta, urmata
de kerato-conjunctivita.
5. Caractere antigenice (identificarea serologica):
- Atg somatic O – endotoxina termostabila, determina specificitatea de grup (4 grupe: A, B, C, D).
Identificarea serologica a Shigellelor se face prin reactii de aglutinare pe lama folosind seruri antidizenterice std
polivalente si monovalente si tulpina de identificat care provine dintr-o cultura obtinuta pe geloza inclinata.
Aglutinarea se incepe cu serul polivalent anti-Sh. flexneri (grup B) de tip I-IV.
- Atg de invelis K.
6. Sensibilitatea la bacteriofagi (lizotipia) – importanta epidemiologica.

III. ANTIBIOGRAMA – este obligatorie datorita multirezistentei la atb, cu determinare plasmidica.

28
31. Enterobacteriaceae conditionat patogene (E. coli, Klebsiella, Proteus, Enterobacter, Yersinia) – caractere
generale, de patogenitate, diagnostic de laborator.

E. coli
Familia: Enterobacteriaceae Genul: Escherichia-Shigella Specia: Escherichia coli
E. coli este bacteria care predomina in flora saprofita intestinala, fiind un germen conditionat patogen.
Intervine in sinteza unor vitamine necesare organismului, sintetizeaza colicine (metaboliti cu actiune antagonica pt
alte tipuri de E.coli si pt unele tulpini de Shigella). E. coli sunt eliminati prin materiile fecale, in mediul extern.
E. coli poate determina: infectii urinare (cistite, pielite, pielonefrite); infectii intestinale (enterite, colite,
enterocolite); septicemii - la persoanele cu imunodeficiente, sugar, copil mic; suprainfectia plagilor; infectii
purulente (apendicite, peritonite, colecistite); diaree maligna a nou-nascutului.
I. RECOLTAREA: materii fecale din scaunul emis spontan sau recoltate cu sonda Nelaton, urina, bila, sange,
puroi, exudate, alimente, vomismente, sputa, exudat nazal, exudat faringian, LCR.
II. DIAGNOSTIC BACTERIOLOGIC:
D. Ex direct – este important pt produsele normal sterile:
Bacili G-, cu capete rotunjite, mobili, nesporulati, necapsulati + PMN + celule epiteliale/detritusuri celulare.
E. Izolarea – se face pe: geloza-simpla, bulion, geloza-sange, medii selective (Istrate-Meitert, Levine,
MacConkey), medii diferentiale (Drigalski, AABTL).
F. Identificarea:
1. Caractere de cultura:
• pe bulion – tulbura uniform bulionul, cu depozit slab si inel aderent de peretii tubului.
• pe geloza-simpla:
- colonii S, mari, rotunde, umede, convexe, lucioase, cu margini netede, cu miros fecaloid,
usor emulsionabile in ser fizilogic.
- colonii R, uscate, cu margini crenelate, care se emulsioneaza greu in ser fiziologic.
- colonii M, mucoide (uneori).
• pe geloza-sange – hemoliza incompleta, cu arie mica, fara legatura cu patogenitatea.
• pe AABTL – colonii L+  virarea culorii indicatorului in galben.
• pe Levine – colonii negre, lucioase, cu aspect metalic.
• pe MacConkey – colonii L+, roz-rosii.
2. Caractere morfologice – (frotiuri efectuate din tulpina izolata, colorate G sau cu albastru de metilen).
Bacili G-, cu capete rotunjite, mobili, nesporulati, necapsulati.
3. Caractere biochimice: S-/Gg+L+Z+H2S-/M+I+U-; reactia la rosu-metil +; reactia Voges-Proskauer-;
lizin-decarboxilaza +; fenil-alanil-dezaminaza -
4. Caractere de patogenitate.
 Virulenta: atg flagelar H – termolabil, specific de tip; atg de suprafata K – la speciile capsulate; factori de
adeziune si colonizare CFA I si CFA II; colicinele.
 Toxinogeneza: exotoxina (enterotoxina termostabila si termolabila); endotoxina (atg somatic O) –
termostabil, specific de grup).
5. Caractere antigenice (identificarea serologica) – se practica pt EPEC ce det diareea maligna a n-n:
Aglutinarea pe lama se realizeaza in 2 etape:
- aglutinarea cu serul polivalent anti-E. coli;
- aglutinarea cu 10 seruri monovalente anti-E. coli, in ordinea frecventei.
Identificarea tulpinilor EPEC se poate face rapid si prin reactia de imunofluorescenta indirecta. Frotiul din
cultura de cercetat este tratat cu ser std specific anti-coli cuplat cu izotiocianat de fluoresceina. Rezultat pozitiv =
inel fluorescent luminos in jurul corpului bacilului.
IV. ANTIBIOGRAMA – este obligatorie datorita multirezistentei la atb.
Fenotipurile (patotipurile) E. coli:
• FENOTIPURI DIAREIGENE:
- E. coli enterotoxigen (ETEC) – ag patogen al sdr diareic holeriform si al diareei calatorilor.
Produce enterotoxinele ST si LT => secretie activa de lichid in lumenul intestinal, fara
alterari morfologice ale enterocitului.
- E. coli enterohemoragic (EHEC) – colita hemoragica + IRA.
- E. coli enteroinvaziv (EIEC) – sdr diareic dizenteriform – febra, crampe abd, greata, diaree
apoasa cu sange si mucus.
- E. coli enteroagregativ (EAggEC) – se leaga de enterocite si invadeaza tesuturile.
- E. coli enteropatogen (EPEC) – diareea maligna la copii <1 an; stergerea microvililor cu
scaderea capacitatii de absorbtie.
- E. coli difuz aderent (DAEC) – adera difuz si invadeaza enterocitele.

• FENOTIPUL UROPATOGEN – determina 80% din ITU.

29
 Klebsiella
Familia: Enterobacteriaceae Genul: Klebsiella Specia: Klebsiella pneumoniae, oxitoca, ozenae, rhinoscleromatis.
Klebsiella este un germen saprofit, conditionat patogen ce rezista bine in mediul extern (sol, apa); se mai gaseste in
flora comensala a intestinul omului si animalelor, a CRS, in mediul spitalicesc.
Klebsiella poate determina: angine, otite, sinuzite, bronsite, bornsiectazii, abcese pulmonare, infectii urinare,
infectii biliare, intestinale, apendicite, peritonite, meningite, septicemii, contaminarea plagilor, infectii nosocomiale
mai ales la nou-nascuti si sugari.
Klebsiella rhinoscleromatis = ag etiologic al rinoscleromului, Klebsiella ozenae = ag etiologic al ozenei.
RECOLTAREA: urina, bila, sange, puroi, lichid pleural, LCR.
DIAGNOSTIC BACTERIOLOGIC:
A. Ex direct – este important pt produsele normal sterile:
Bacili G-, izolati/in diplo, imobili, nesporulati, incapsulati (capsula este de 2-3 ori mai mare decat corpul bact) +
PMN + celule epiteliale/detritusuri celulare.
B. Izolarea – se face pe:
• medii simple (geloza-simpla, bulion);
• medii imbogatite (geloza-sange)
• medii selective (Istrate-Meitert)
• medii diferentiale (Drigalski, AABTL).
C. Identificarea:
1. Caractere de cultura:
• pe bulion – tulbura uniform bulionul, care devine vascos, formand o pelicula la suprafata, datorita
capsulei.
• pe geloza-sange: colonii S sau M, mucoide, bombate, lucioase, umede, cu margini regulate, asp
caracteristic in picatura de miere (curg de pe suprafata mediului).
• pe Drigalski: colonii L+, galbene, mucoase, prezinta fenomenul de cameleonaj (revin la culoarea verde a
mediului, dupa incubare prelungita).
2. Caractere morfologice – (frotiuri efectuate din tulpina izolata, colorate G sau cu albastru de metilen).
Bacili G-, izolati/in diplo, imobili, nesporulati, incapsulati (capsula este de 2-3x mai mare decat corpul bact).
3. Caractere biochimice: S-/Gg+L+Z+H2S-/M-I-U+; reactia la rosu-metil -; reactia Voges-Proskauer +; lizin-
decarboxilaza +/-; fenil-alanil-dezaminaza –; esculina +
4. Caractere de patogenitate
Inocularea subcutanata la soarecele alb, duce la o septicemie letala in 24-48h.
 Virulenta – atg capsular K (capsula are rol antifagocitar).
 Toxinogeneza – atg somatic O (endotoxina).
5. Caractere antigenice – r. de umflare a capsulei - pe baza atg capsular K specific de tip, s-au stabilit >80 de
serotipuri
I. ANTIBIOGRAMA – este obligatorie.

Enterobacter
Familia: Enterobacteriaceae Genul: Enterobacter Specia: Enterobacter cloacae, aerogenes
Enterobacter este un germen conditionat patogen ce cauzeaza infectii oportuniste la gazde imunocompromise. Cele
mai frecvente sedii ale infectiei sunt, tractul respirator si urinar.
I. RECOLTAREA: urina, sange, sputa, materii fecale, LCR, exudatul purulent al plagilor.
II. DIAGNOSTIC BACTERIOLOGIC:
A. Ex direct – este important pt produsele normal sterile:
Cocobacili G-, ciliati, mobili, nesporulati, necapsulati, aerobi + PMN + celule epiteliale/detritusuri.
B. Izolarea – bacterii nepretentioase, cresc pe: geloza-simpla, bulion);geloza-sange.
C. Identificarea:
1. Caractere de cultura:
• pe bulion – tulbura uniform bulionul, formand o pelicula la suprafata, degaja un miros putrid.
• pe geloza-simpla: colonii S mari; colonii R conopidiforme; colonii M mucoase, L+.
2. Caractere morfologice – (frotiuri efectuate din tulpina izolata, colorate G sau cu albastru de metilen).
Cocobacili G-, ciliati, mobili, nesporulati, necapsulati, aerobi.
3. Caractere biochimice: S-/Gg+L+Z+H2S-/M+I-U-
4. Caractere de patogenitate:
 Virulenta – pilii de tip 2 si adezine.
 Toxinogeneza – enterotoxina.
5. Caractere antigenice (identificarea serologica):
- atg somatice O – cu specificitate de grup;
- atg flagelare H – cu specificitate de tip.
6. Sensibilitatea la bacteriofagi (lizotipia) – importanta epidemiologica.
III. ANTIBIOGRAMA – este obligatorie.

30
 Proteus
Familia: Enterobacteriaceae Genul: Proteus Specia: Proteus vulgaris
Proteus este larg raspandit in natura, facand parte din flora de descompunere a substantelor organice. Speciile de
Proteus sunt saprofite, conditionat patogene, intalnindu-se sub forma de flora tranzitorie in intestinul uman si animal.
La om apare in: gangrena pulmonara, peritonite, apendicite, abcese profunde in tesuturi, ITU, infectiile secundare ale
plagilor si arsurilor, infectiile intraspitalicesti. La copii poate det: otite, mastoidite, enterite, meningite, infectii
urinare, septicemii cu evolutie foarte grava.
I. RECOLTAREA: materii fecale, urina, bila, sange, puroi, LCR.
II. DIAGNOSTIC BACTERIOLOGIC:
A. Ex direct – este important pt produsele normal sterile:
Bacili G-, polimorfi (forme scurte, lungi, filamentoase), mobili, nesporulati, necapsulati + PMN + cel epit.
B. Izolarea: geloza-simpla, bulion, geloza-sange, Istrate-Meitert, SS, Drigalski, AABTL.
C. Identificarea:
1. Caractere de cultura:
• pe bulion – tulbura uniform bulionul, formand o pelicula la suprafata, degaja un miros putrid.
• pe geloza-simpla: “fenomen de invazie” (cresterea in valuri concentrice) datorat motilitatii accentuate;
“fenomen de demarcatie” cand se insamanteaza 2 tulpini de Proteus, pe aceeasi placa, apare o zona de
oprire a cresterii pe suprafata mediului; “fenomen de catarare” – pe geloza simpla in coloana.
• pe geloza-sange – fenomenul de invazie si de demarcatie.
• pe Istrate-Meitert – colonii L-, rotunde, cu centrul negru prin producerea de H2S (“ochi de pisica”), nu se
manifesta fenomenul de invazie, deoarece cresterea e inhibata de sarurile biliare.
• pe SS – colonii rotunde cu centrul opac, de culoare bruna si periferia decolorata.
• pe MacConkey – colonii L-, necolorate
2. Caractere morfologice – (frotiuri efectuate din tulpina izolata, colorate G sau cu albastru de metilen).
Bacili G-, polimorfi (forme scurte, lungi, filamentoase), mobili, nesporulati, necapsulati.
3. Caractere biochimice: S-/Gg+L-Z-H2S+/M+I+/-U+, reactia la rosu-metil -, reactia Voges-Proskauer +, lizin-
decarboxilaza -, fenil-alanil-dezaminaza +
4. Caractere antigenice (identificarea serologica):
Pe baza reactiei de aglutinare pe lama s-au identificat 55 grupe serologice. Exista o asemanare antigenica intre
anumite serotipuri de Proteus si atg unor Ricketsii, de aceea atg Proteususlui se folosesc in reactia de aglutinare
Weil-Felix utila in serodiagnosticul unor rickettsize.
II. ANTIBIOGRAMA – este obligatorie.

31
 Yersinia
Familia: Enterobacteriaceae Genul: Yersinia Specia: Yersinia pestis (patogena), Yersinia pseudotuberculosis
(saprofita, conditionat patogena), Yersinis enterocolitica (saprofita, conditionat patogena)
Y. pestis = ag etiologic al pestei (ciumei), care se poate manifesta la om ca: pesta bubonica, pesta pulmonara,
pesta septicemica. Poarta de intrare este la nivelul pielii, boala se transmite de la sobolan la om prin intepaturi de
purici, sau pe cale respiratorie prin picaturi Pflügge.
Y. pseudotuberculosis este o specie saprofita, conditionat patogena care poate produce: adenita mezenterica,
bronhopneumopatii, ictere, septicemii, eritem nodos, gastroenterita ce simuleaza febra tifoida.
Y. enterocolitica, specie saprofita, conditionat patogena, este un agent ocazional al febrei intestinale umane:
enterite, enterocolite, apendicite, adenite mezenterice, eritem nodos, septicemii.
I. RECOLTAREA: Y. pestis: lichidul veziculei/pustulei, puroi, sputa, sange; Y. pseudotuberculosis: lichid
din leziuni de pleurita, puroi din bronhopneumonii purulente, din apendicite, LCR, punctie din ggl mezenterici,
materii fecale. Y. enterocolitica: sange, urina, punctie ggl mezenterici, puroi din apendicite, materii fecale, fragmente
splina/ficat, ggl extrabdominali abcedati.
II. DIAGNOSTIC BACTERIOLOGIC:
A. Ex direct:
Y. pestis - bacili G-, mici, polimorfi, izolati/dispusi in lanturi scurte, imobili, nesporulati, coloratie bipolara datorita
afinitatii tinctoriale mai mari a extremitatilor;
Y. pseudotuberculosis – bacili G-, polimorfi, ciliati si mobili in cazul cultivarii la 20-24oC (cilii dispar la tempsup);
Y. enterocolitica – cocobacili G-, cu capete rotunjite, izolati/gramezi/lanturi scurte, necapsulati, nesporulati.
B. Izolarea – bacterii nepretentioase, cresc si pe medii simple dar prefera mediile cu sange. Medii
selective (MacConkey, SS) – pt materiile fecale, citirea se face la 36-48 h.
C. Identificarea:
1. Caractere de cultura:
• in bulion: Y. pestis - cultura omogena/gelatinoasa formand la suprafata un val usor, Y. pseudotuberculosis –
tulbura uniform bulionul, Y. enterocolitica – tulbura uniform bulionul
• pe geloza-simpla: Y. pestis – colonii mici, rotunde, , stralucitoare, glaben-cenusii in centru, glaben-albastrui
la periferie, cu margini usor neregulate. Y. pseudotuberculosis – colonii rotunde, mici, coloniile vechi izolate isis
maresc dimensiunile, avand un centru opac si o zona periferica mai putin opaca. Y. enterocolitica – colonii mici,
netede, translucide/usor opace.
2. Caractere morfologice – (frotiuri efectuate din tulpina izolata, colorate G sau cu albastru de metilen).
Y. pestis - bacili G-, mici, polimorfi, izolati/dispusi in lanturi scurte, imobili, nesporulati, coloratie bipolara datorita
afinitatii tinctoriale mai mari a extremitatilor;
Y. pseudotuberculosis – bacili G-, polimorfi, ciliati si mobili in cazul cultivarii la 20-24oC (cilii dispar la temp sup);
Y. enterocolitica – cocobacili G-, cu capete rotunjite, izolat/in gramezi/lanturi scurte, necapsulati, nesporulati.
3. Caractere biochimice:
a) Y. pestis: S-/G+M+L-Z-H2S-/M-I-U-; r. la rosu-metil +; reduce nitratii la nitriti
b) Y. pseudotuberculosis: S-/G+M+L-Z-H2S-/M+I-U+, r. la rosu-metil +, fermenteaza salicilina
c) Y. enterocolitica: S-/G+M+L-Z+H2S-/M+I-U+, r. la rosu-metil +, fenil-alanil-dezaminaza -
4. Caractere de patogenitate:
Y. pestis se inoculeaza la cobai, pe cale subcutanata, prin frictionarea pielii care se roseste si ulterior apar
vezicule purulente pline cu germeni. Animalul moare in 2-6 zile cu edem gelatinos si hemoragic la locul de
inoculare. Se evidentiaza tumefierea ggl regionali, splina marita, organe abd congestionate. Pe frotiurile din ggl,
ficat, splina, sange, se gasesc numerosi bacili pestosi.
Y. pseudotuberculosis se inoculeaza intraperitoneal la cobai, si determina o peritonita mortala in 2-3 zile.
Cultura inoculata la niv conjunctivei a cobaiului produce o keratoconjunctivita vindecabila in 15 zile.
5. Caractere antigenice (identificarea serologica):
Y. pestis - s-au descris 10 fractiuni atg; identif serologica se realizeaza prin reactii de aglutinare cu ser antipestos.
6. Sensibilitatea la bacteriofagi (lizotipia) – importanta epidemiologica.
III. DIAGNOSTICUL SEROLOGIC
Y. pestis – RI asigura protectie, doar procentului foarte mic de supravietuitori, deorece decesul survine in general,
inaintea aparitie RI protector. Se practica doar diag bacteriologic datorita urgentei.
Y. pseudotuberculosis – diag serologic se poate face prin r de aglutinare. Un titru ≥1/200 e considerat semnificativ.
Y. enterocolitica – diag serologic se face prin r. de aglutinare. Titrul minim al atc = 1/40 si are valoare in prezicerea
diagnosticului numai cand creste la al doilea examen practicat dupa 10 zile. Titrul maxim este intalnit in a doua
saptamana de boala, aglutininele scad la titruri nesemnificative intre 1-12 luni dupa boala.
IV. ANTIBIOGRAMA – este obligatorie.

32
32. Parvobacterii – Haemophilus, Brucella, Bordetella – caractere gen, de patogenitate, diag de lab.
Familia: Parvobacteriaceae Genul: Haemophillus; Brucella; Bordetella.
Specia: H. influenzae; Br. melitensis, abortus, suis; B. pertusis, parapertusis, bronchiseptica.
Haemophillus influenzae – flora normala a CRS, putand avea o actiune patogena primara in meningite, sinuzite,
otite, mastoidite, sdr obstructiv laringian si artrite purulente, la pac imunodeprimati.
Brucella produce antropozoonoze, omul contaminandu-se cu produse de la animalul bolnav. Bruceloza este o boala
profesionala a crescatorilor de vite, a medicilor veterinari, si se caract prin marea varietate a simptomelor, a
complicatiilor de natura inflam si prin durata sa nedeterminata (5 luni - 3 ani).
Genul Bordetella este specific omului, traieste in CRS umane. Bordetella pertusis este agentul tusei convulsive, iar
Bordetella parapertusis si bronchiseptica determina forma mai usoare de tuse convulsiva.
III. RECOLTAREA:
Heamophillus - sputa, exudat faringian, exudat nazal, spalatura bronsica, LCR, secretie conjunctivala, otica, uretrala,
vaginala, sange, lichid pleural, pericardic, puroi, lichid sinovial, raclaje cutanate/mucoase, materii fecale, fragmente
de tesuturi/organe.Tampoanele de recoltare trebuie sa fie imbibate in bulion inainte ca proba sa fie recoltata si
transportate rapid la laborator. Probele trebuie insamnatare in max 2h de la recoltare. Se transporta pe mediu Stuart.
Brucella - sange, MOH, produs de punctie ganglionara, urina, lichid articular, bila, mat fecale.
Bordetella - exudat faringian, sputa (metoda placilor tusite), sange. Se transporta pe mediu Stuart.
IV. DIAGNOSTIC BACTERIOLOGIC:
A. Ex direct – frotiurile efectuate direct din produsul patologic:
Haemophilus = cocobacili G-, incapsulati, nesporulati, imobili, aerobi/facultativ anaerobi + flora + PMN.
Brucella = cocobacili G-, incapsulati, nesporulati, imobili + flora de asociatie + PMN.
Bordetella = cocobacili G-, incapsulati, nesporulati, imobili, aerobi, dispusi in perechi/lanturi scurte, cu tendinta la
colorare bipolara + flora de asociatie + PMN.
B. Izolarea – se face pe:
Haemophillus - geloza-sange, geloza-chocholat imbogatite cu fact de crestere X si/sau V. Fact X (hemina) si fact V
(nucleotide fosforilate). Fact V este produs de S. aureus => fen de satelitism in cazul insamantarii pe aceeasi placa.
Brucella – mediul Castaneda.
Bordetella - mediul Bordet-Gengou.
C. Identificarea:
1. Caractere de cultura:

Haemophillus - pe medii imbogatite cu factori X si/sau V, creste lent, in 48-72h, apar colonii mici
gri/semiopace, netede si plan convexe, cu margini regulate. Tulpinile capsulate tind sa conflueze, in contrast cu
tulpinile necapsulate care raman separate. Pt siguranta diagnosticului se fac insamantari, din produsul patologic, in
jurul striurilor cu S. aureus, pt ca acesta furnizeaza factorul V.

Brucella  pe medii imbogatite prin tehnica Castaneda, creste foarte lent, dupa 3-15-45 zile; pe mediul
glucozat apar colonii S, initial mici, pulverulente care cresc pana la 3-4 mm, si devin rotunde, bombate, cu margini
netede, cu suprafata regulata, nepigmentata.

Bordetellla  pe m. Boret-Gengou: Bordetella pertusis – col S, mici, α-hemolitice, cu luciu metalic
(“picaturi de mercur”); Bordetella parapertusis – idem, dar cu crestere mai rapida si cu o zona de pigmentare bruna;
Bordetella bronchiseptica – colonii mari, cenusii.
2. Caractere morfologice – (frotiuri efectuate din tulpina izolata, colorate G sau cu albastru de metilen).
Haemophilus - cocobacili G-, incapsulati, nesporulati, imobili, aerobi/facultativ anaerobi. Brucella - cocobacili G-,
incapsulati, nesporulati, imobili. Bordetella - cocobacili G-, incapsulati, nesporulati, imobili, aerobi, dispusi in
perechi/lanturi scurte, cu tendinta la colorare bipolara.
3. Caractere biochimice:+ + + - + +
 Haemophillus: G L Z /M I U , activitatea decarboxilazelor, activitatea β-galactozidazei
 Brucella:
- influenta CO2 asupra dezvoltarii: Br. melitensis se dezvolta in atmosfera aeroba; Br. abortus
necesita atmosfera de CO2 5-10%; Br. suis se dezvolta in atmosfera aeroba.
- modul de producere al H2S: Br. melitensis produce H2S doar in primele 24h; Br. abortus produce
H2S doar in primele 48h; Br. suis produce H2S timp de 96h.
- act bacteriostatica a colorantilor: Br. melitensis creste pe m. cu fucsina sau tionina; Br. abortus
creste numai pe mediul cu fucsina; Br. suis creste numai pe mediul cu tionina.
 Bordetella
- alcalinizarea laptelui turnesolat: Bordetella pertusis – 12-14 zile; Bordetella parapertusis – 1-4 zile; Bordetelle
bronchiseptica – 1-4 zile.
- producerea de ureaza
- utilizarea citratului: Bordetella pertusis – neg; Bordetella parapertusis – poz; Bordetelle bronchiseptica – poz.
- transformarea nitratilor in nitriti: Bordetella pertusis – negativa; Bordetella parapertusis – negativa; Bordetella
bronchiseptica – pozitiva.
4. Caractere de patogenitate:
Haemophillus: capacitatea de multiplicare la poarta de intrare; toxinogeneza – endotoxina.
Brucella - se inoculeaza cultura intraperitoneal/subcutanat, la un cobai care se urmareste 45 zile. Se urmareste:
izolarea si identif Brucelelor din ggl limf, splina, ficat, MOH; diag serologic; IDR la brucelina; ex histopatologic.
Bordetella - testul intradermic la cobai.
5. Caractere antigenice:
- Haemophillus - identificarea serologica pt tulpinile capsulate de H. influenzae care pot fi diferentiate in 6
tipuri bazate pe 6 atg capsulare (a, b, c, d, e, f), foloseste: reactia de umflare a capsulei, dubla imunodifuzie in gel,
imunofluorescenta, contraimunoelectroforeza, latex-aglutinarea, aglutinarea pe lama, coaglutinarea.
- Brucella - cele 3 tipuri de Brucella apartin aceluiasi serotip. Identificarea serologica se face prin reactia
de aglutinare pe lama, punand in contact o picatura dintr-o suspensie de cultura suspecta cu o picatura de ser std anti-
brucella. R. poz = aparitia grunjilor de aglutinare vizibili.
- Bordetella - r. de aglutinare pe lama, imunofluorescenta directa.
V. ANTIBIOGRAMA: Haemophillus – sensibili la Cloramfenicol, Ampicilina, Eritromicina. Brucella –
sensibili la Cloramfenicol, Streptomicina, Tetraciclina. Bordetella – sensibili la Cloramfenicol, Streptomicina,
Tetraciclina.
33
33. Bacili G+(Corynebacterium, Bacillus) - caractere generale, de patogenitate, diagnostic de laborator.
Bacilul difteric
Familia: Corynebacteriaceae Genul: Corynebacterium Specia: Corynebacterium diphteriae
Bacilul difteric se localizeaza de obicei in nazofaringe si in CRS. El poate determina difteria, o boala
infecto-contagioasa acuta. Forme clinice de difterie: faringiana, laringiana, nazala, conjunctivala, genitala. Bacilii se
multiplica la nivelul portii de intrarea cu elaborarea de exotoxina, cu efecte locale si la distanta.
VI. RECOLTAREA: exudat faringian, exudat nazal, exudat arsuri/plagi chir, secretii vaginale.
- difteria faringiana: 3 tampoane faringiene + 1 tampon nazal. Tampoanele faringiene se folosesc astfel: 1 pt
ex direct, 1 pe mediul OCST, 1 pe mediul Tinsdale; iar tamponul nazal pe mediul OCST.
- difteria cu alta localizare: 3 tampoane din leziunea specifica + 1 tampon faringian + 1 tampon nazal.
- depistarea purtatorilor: 1 tampon faringian + 1 tampon nazal.
VII. DIAGNOSTIC BACTERIOLOGIC:
A. Ex direct – frotiurile efectuate direct din produsul patologic de sub falsele membrane:

in coloratia G  bacili G+ la limita, cu pleomorfism accentuat (drepti, usor incurbati, maciucati la unul sau
ambele capete unde se gasesc corpusculii metacromatici Babes-Ernst) cu dispozitie in litere chinezesti sau in
palisada, nesporulati, necapsulati, imobili, aerobi/facultativ anaerobi + flora de asociatie saraca + PMN + celule
epiteliale intregi/detritusuri celulare. Prezenta corpusculilor metacromatici Babes-Ernst face diferenta intre
Corynebacterium diphteriae si difteroizi.

in coloratia del Vechio  la nivelul extremitatilor bacililor se evidentiaza corpusculii metacromatici Babes-
Ernst vezui pe fondul galben deschis al bacilului. Se foloseste albastru de metilen Löffler (solutie alcoolica de
albastru de metilen 10%).
B. Izolarea: OCST (mediu de imbogatire lichid), m. Tinsdale, m. Löffler, geloza-sange, m. Gundel-Tietz
Al doilea tampon se scufunda in mediul de imbogatire OCST si apoi, dupa 24h, se descarca pe mediul Tinsdale.
Coloniile suspecte se repica pe mediul Löffler, de unde se va face apoi identificarea.
C. Identificarea:
6. Caractere de cultura:
 pe m. Tinsdale – colonii negre cu halou cafeniu;
 pe m. Löffler – colonii albe, cremoase, granulare (“in spermantet”);
 pe geloza-sange – colonii gri perlate, granulare
 pe m. Gundel-Tietz – se diferentiaza 3 tipuri de bacili:
- C. mitis – col S mici, cu suprafata neteda, cu margini regulate;
- C. intermedius – col cu diam mediu, margini regulate, suprafata mamelonata;
- C. gravis – col R cu marg nereg, supraf mamelonata, cu striatii radiale, “floare de margareta”.
7. Caractere morfologice – (frotiuri efectuate din tulpina izolata, colorate G sau cu albastru de metilen).
Bacili G+ la limita, cu pleomorfism accentuat (drepti, usor incurbati, maciucati la unul sau ambele capete unde se
gasesc corpusculii metacromatici Babes-Ernst) cu dispozitie in litere chinezesti sau in palisada, nesporulati,
necapsulati, imobili, aerobi/facultativ anaerobi.
8. Caractere biochimice: G+L+Z- – se face pe mediul Hiss; ureaza negativ – se efectueaza pe mediul
Cristensen; cistinaza poz – pe mediul Pissu.
9. Caractere de patogenitate
Intreaga patogenitate este conferita de toxina difterica eliberata extracelular de bacilii difterici toxigeni. Este o
exotoxina secretata si nu o endotoxina eliberata prin liza celulara. Tulpinile toxigene sunt cele purtatoare de
bacteriofag temperat β. Toxina difterica e cardiotoxica si neurotoxica si este formata din 2 fractiuni:
- fractiunea A – difuzeaza la distanta de focar determinand insuficienta testurilor pe care are tropism;
- fractiunea B – este eliberata numai in focar, unde se ataseaza ireversibil la nivelul membranelor.
Mecanismul de actiune al toxinei difterice consta in blocarea sintezei proteice in celula gazda. Tratarea
exotoxinei cu formol si caldura, o detoxifica transformand-o in anatoxina (toxoid), dotata cu proprietati antigenice,
dar fara toxicitate (vaccinare antidifterica).
Lipsiti de capacitatea de invazie, bacilii difterici raman cantonati la poarta de intrare si secreta toxina care
difuzeaza in tot organismul => leziuni congestive hemoragice si necrotice => apare un exudat fibrinos (falsa
membrana) care acopera amigdalele cu un depozit cenusiu, aderent care se detaseaza cu greutate lasand tesuturile
sangerande. Exista tendinta de intindere spre rinofaringe si laringe cu evolutie spre asfixie (crupul difteric). Moartea
survine prin IC sau insuficienta suprarenaliana.
In vitro, stabilirea potentialului toxigen al tulpinii de Bacil difteric se efectueaza prin testul Elek. Testul Elek
consta in insamantarea unei culturi de 24-48h de pe mediul Löffler, in striuri perpendiculare pe santul care contine
atc anti-toxina difterica intr-un mediu gelozat. R. poz - aparitia unei linii de precipitare in unghiul format de linia de
cultura si santul ce contine atc anti-toxina difterica.
In vivo – inocularea s.c la cobai a culturii de 24-48h in bulion. R. poz = cobaii mor in 24-48h, cu semne
specifice de intoxicatie difterica.
10. Caractere antigenice: atg somatic O – specific de grup, termostabil; atg de suprafata L – specific de tip,
termolabil; exotoxina difterica – putere imunogena mare, termolabila.
11. Sensibilitatea la bacteriofagi (lizotipia).
D. DIAGNOSTICUL IMUNOLOGIC
IDR Schick investigheaza nivelul de imunitate postvaccinala a populatiei. Se inoculeaza toxina difterica,
intradermic, pe fata anterioara a antebratului drept. Citirea se face la 72h. Daca apare eritem >10mm + edem “in
cocarda” => persoana nu are atc neutralizanti anti-toxina difterica.
E. ANTIBIOGRAMA. Se administreaza Eritromicina, Cloramfenicol sau Penicilina care scurteaza etapa de
stare a bolii si previne starea de purtator.
34
 Bacilul antraxului
Familia: Bacillaceae
Genul: Bacillus
Specia: Bacillus anthracis

Bacillus anthracis determina antraxul (carbunele), o boala infectioasa care se transmite prin contactul cu
animalele bolnave, prin consumul de produse animale contaminate, sau prin contactul cu pamantul in care se gasesc
spori. Forme: antraxul cutanat (pustula maligna, edemul malign), pulmonar, gastro-intestinal.

I. RECOLTAREA:
 serozitate din vezicula/pustula, lichide de edem (antrax cutanat),
 sputa (antrax pulmonar),
 materii-fecale (antrax gastro-intestinal).

II. DIAGNOSTIC BACTERIOLOGIC:

A. Ex direct:
Bacili G+, sub forma de bastonase cu capetele taiate drept, asezati in lanturi (vagoane de tren, trestie de
bambus), sporulati (sporul mai mic sau egal cu grosimea corpului bacterian), incapsulati (capsula mare ce inconjoara
continuu toti bacilii dintr-un lant, imobili + flora de asociatie + PMN + celule epiteliale intregi/detritusuri celulare.
La coloratia cu verde malahit prezinta incluzii cristaline, parasporale, cuboide, cu aspect de diamant.
La coloratia cu albastru de metilen se coloreaza metacromatic in roz.

B. Izolarea – se face pe medii uzuale: bulion, geloza simpla, geloza-sange.

C. Identificarea:
1. Caractere de cultura:
 in bulion – flocoane care se depoziteaza pe peretii eprubetei, mediul ramanand limpede;
 pe geloza-sange – colonii R, mari, albe, opace, cu suprafata rugoasa, margini neregulate, cu asp unei
impletituri de filamente (cap de meduza, coama de leu), hemolitice.

2. Caractere morfologice – (frotiuri efectuate din tulpina izolata, colorate G sau cu albastru de metilen).
Bacili G+, sub forma de bastonase cu capetele taiate drept, asezati in lanturi (vagoane de tren, trestie de
bambus), sporulati (sporul mai mic sau egal cu grosimea corpului bacterian), incapsulati (capsula mare ce inconjoara
continuu toti bacilii dintr-un lant, imobili.
La coloratia cu verde malahit prezinta incluzii cristaline, parasporale, cuboide, cu aspect de diamant.
La coloratia cu albastru de metilen se coloreaza metacromatic in roz.

3. Caractere biochimice:
- fermenteaza glucoza, maltoza si zaharoza fara producere de gaz
- catalaza-pozitiv
- lecitinaza-pozitiv – lichhefiaza mediile care contin gelatina, in 10 zile.

4. Caractere de patogenitate:
Virulenta: capsula (rol antifagocitar), lecitinaza, hemolizina.
Toxinogeneza: exotoxina (prot termolabila, cu act letala, poate ataca SNC).
Se inoculeaza subcutanat, la soarece, pe fata interna a coapsei, o cultura in bulion. In 1-3 zile animalele mor prin
septicemie carbunoasa cu edem gelatinos la locul inocularii. La autopsie, sangele e necoagulat, splina si ficatul apar
marite de volum, de culoare neagra. Bacilul carbunos apare pe amprentele de organe.

5. Caractere antigenice:
Bacilul antraxului se identifica serologic cu ajutorul reactiei Ascoli (reactie de precipitare in inel). Atg este
reprezentat de atg capsular si de atg somatic. Serul anticarbunos se prepara pe cal. Inelul de precipitare apare in 3-10
min de la difuziunea lenta a celor 2 reactanti.
D. ANTIBIOGRAMA – este sensibil la Penicilina.

III. DIAGNOSTICUL IMUNOLOGIC

IDR la antraxina testeaza hipersensibilitatea intarziata. R. poz = aparitia unei zone puternic congestive la
locul inocularii, care se manifesta dupa cateva ore si atinge intensitatea maxima dupa 24h.

35
34. Germeni anaerobi (Clostridium, germeni anaerobi nesporulati) – caractere generale, de patogenitate,
diagnostic de laborator.
Germenii anaerobi = microorganisme al căror metabolism este incompatibil cu prezenţa O2 atm.
Pt acesti germeni, condiţia primordială pt efectuarea unui diagnostic corect este realizarea condiţiilor de
anaerobioza, în timpul transportului şi izolării. Pt transport se pot folosi seringi sterile din care se evacuează aerul şi
apoi acul se înfige într-un dop de cauciuc. Pt produsele recoltate cu tamponul se utilizează medii de transport:
- mediul Carry-Blair (semisolid),
- bulion VF cu acid thioglicolic (mediul 1 regenerat).
Veillon împarte germenii anaerobi în 2 categorii fundamentale:
 Bacterii anaerobe endogene (germeni nesporulati si netoxigeni = flora endogenă):
- Coci G+: Peptococcus, Peptostreptococcus
- Coci G-: Veillonella, Acidaminococcus
- Bacili G+: Actynomyces, Bifidobacterium, Eubacterium, Propionibacterium, Lactobacillus
- Bacili G-: Bacteroides, Fusobacterium, Prevotella
- Spirili: Borelia
 Bacterii anaerobe exogene (sporulaţi şi toxigeni = floră telurică):
- Clostridium tetani  Tetanos
- Clostridium botulinum  Botulism
- Clostridium perfringens
- Clostridium septicum  Gangrena gazoasa
- Clostridium oedematiens
- Clostridium histolyticum
Bacterii anaerobe nesporulate
Bacteriile anaerobe nesporulate sunt microorganisme endogene care includ un nr mare de familii, genuri si
specii diferite. Infectiile cu germeni anaerobi nesporulati apar de obicei in conditii de teren favorabil
(imunodeficiente, boli cronice, boli degenerative, afectiuni maligne). Factori predispozanti pt infectia anaeroba:
compromiterea fluxului sanguin, distrugerea barierelor epiteliale, compromiterea mecanismelor de aparare, terapia
antimicrobiana, contaminarea bacteriana.
Peptococii si peptostreptococii au ca habitat principal cavitatea orala si determina in colaborare cu flora
aeroba: gingivite, stomatite, abcese dentare, septicemii.
Actymomyces sunt bacili G+ anaerobi/microaerofili prezenti in flora saprofita a cavitatii bucale, fiind
implicati in procese distructive dentare si parodontale. Procesul se extinde depasind toate barierele anatomice si
invadand tesuturi si organe (osteoarticular, rinichi, mediastin, pleura).
Bacteroides formeaza cea mai mare parte a florei normale intestinale, da poate determina gingivite, gangrene
pulpare, abcese dentare, paradontopatii, infectii pulmonare, infectii intrabd post-operatorii. Impreuna cu
Fusobacterium determina stare septica post-abortum, abces tubo-ovarian, endometrita, abces pelvin/vaginal, abces al
glandelor Bartholin, osteomielita, abces cerebral. Fusobacterium si Borrelia produc angina necrotica (Plaut-Vincent).
RECOLTAREA: secretii vaginale, raclaj uterin, secretii bronsice, puroi, sputa, probe de biopsie. Transport
in conditii de anaerobioza.
DIAGNOSTIC BACTERIOLOGIC:
A. Ex direct – frotiurile colorate G au doar valoare orientativa pt ca germenii anaerobi nesporulati au
morfologie asemanatoare germenilor aerobi. Cocii anaerobi – morfologie asem germenilor anaerobi, se dispun in
diplo, gramezi sau lanturi scurte. Actynomyces – bacili G+ anaerobi, filamente fine dispuse radial cu ramificatii
scurte, de asp literelor T si Y; cu numeroase ingrosari centrale sau periferice, nesporulati, necapsulati + flora de
asociatie. Bacteroides – bacili G- anaerobi, mobili/imobili, capsulati/necapsulati, nesporulati. Fusobacterium – bacili
G- anaerobi, fusiformi, cu capetele alungite.
B. Izolarea – se realizeaza in paralel in conditii de aerobioza si anaerobioza: medii lichide – bulion VF
cu acid thioglicolic; medii solide: geloza-sange cu adaos de atb, bila, verde briliant menadiona; medii imbogatite
(sange, ser, glucoza, infuzie de creier, cord) – pt Actynomyces.
C. Identificarea:
1. Caractere de cultura:
• coci G+  colonii convexe, opace, gri, cu margini nedefinite;
• coci G-  colonii convexe, translucide, stralucitoare, cu margini bine definite;
• Actynomyces  colonii S, filamntoase cu asp de paianjen;
• Bacteroides  col convexe, maronii, semitransparente, mucoase, stralucitoare, β-hemolitice;
• Fusobacterium  colonii bombate, lucioase, cu margini neregulate, cenusii, β-hemolitice.
2. Caractere morfologice:
Cocii – morfologie asemanatoare germenilor anaerobi, se dispun in diplo, gramezi sau lanturi scurte.
Actynomyces – bacili G+, filamente fine dispuse radial cu ramificatii scurte, de asp literelor T si Y; cu
numeroase ingrosari centrale sau periferice, nesporulati, necapsulati + flora de asociatie.
Bacteroides – bacili G- anaerobi, mobili/imobili, capsulati/necapsulati, nesporulati.
Fusobacterium – bacili G- fusiformi, cu capetele alungite.
3. Caractere biochimice se determina doar in institutele de specialitate datorita exigentelor metabolice:
- Actynomyces – fermenteaza fara gaz numeroase zaharuri, activit proteolitica slaba, reduce nitratii la nitriti.
- Bacteroides melaninogenicus – mediu cu hemina si menadiona;
- Bacteroides fragilis – mediu cu bila si Kanamicina;
- Fusobacterium – mediu cu bila, sange, verde briliant;
I. ANTIBIOGRAMA – se efectueaza in conditii de anaerobioza.
36
 Clostridium
Clostridiile sunt larg raspandite in sol si prezente in colonul omului si animalelor.
Cl. tetani se gaseste in pamant, in special in cel cultivat (datorita ingrasamintelor animale), precum si in flora
intestinala. Cl. botulinum se gaseste in conservele alimentare incorect prelucrate. Cl. perfringens e germenul anaerob
patogen cel mai raspandit, 90% din persoanele sanatoase o gazduiesc in microflora colonului si vaginului.
Potentialul lor patogen se manifesta doar atunci cand exista conditii care le permit accesul spre mediul intern si le
favorizeaza cresterea: solutii de continuitate ale pielii, pH tisular scazut prin necroze, corpi straini, hematoame,
tulburari de irigatie sanguina, imunodepresie, infectie mixta cu bacterii aerobe.
Cl. tetani = agentul etiologic al tetanosului, o toxiinfectie cu poarta de intrare la nivelul unei plagi
tegumentare/mucoase (plagi anfractuose, fracturi deschise, extractii dentare, injectii in conditii aseptice). La nivelul
portii de intrare, germineaza, se transforma in forma vegetativa producatoare de exotoxina care difuzeaza pe cale
circulatorie, catre tesuturile pt care prezinta tropism. Cl. tetani nu prezinta invazivitate, germenul ramane izolat la
poarta de intrare, boala fiind de fapt consecinta exotoxinei.
Cl. botulinum = agentul etiologic al botulismului, o toxiinfectie alimentara data, de toxina botulinica.
Germenul se dezvolta in conservele insuficient sterilizate, unde sunt creeate conditii de anaerobioza. Sporii
germineaza in conserva cu aparitia formelor vegetative care secreta o toxina deosebit de puternica. In organism
toxina botulinica nu este inactivata de sucul gastric acid si nici de enzimele proteolitice pancreatice sau intestinale.
Toxina se absoarbe la nivelul mucoasei intestinale si actioneaza asupra SNC prin blocarea eliberarii acetilcolinei la
nivelul terminatiilor amielinice ale neuronilor motori colinergici.
Cl. perfringens = principalul agent etiologic al gangrenei gazoase, boala ce apare datorita contaminarii unor
plagi cu spori de clostridii histotoxice. Flora aeroba de suprainfectie, favorizeaza prin consumul, local de O2,
germinarea formelor sporulate si inmultirea formelor vegetative. Germinarea sporilor este favorizata si de prezenta
tesuturilor devitalizate, in cazul ranilor mari cu zdrobire sau cu traiecte anfractuoase.
I. RECOLTAREA:
Cl. tetani – recoltarea se executa din zone cat mai diferite pt a mari sansele de izolare.
Cl. botulinum – materii fecale, lichide de varsatura, alimente, sange.
Cl. perfringens – sange, secretii din plaga, lichide de punctie.
Conditia primordiala pt efectuarea unui dg corect este realizarea conditiilor de anaerobioza in timpul transportului si
izolarii. Pt produsele lichide, transportul se face in seringi sterile din care se evacueaza aerul, iar acul se infige intr-
un dop de cauciuc, sau pe mediul Carry-Blair pt produsele recoltate cu tamponul.
DIAGNOSTIC BACTERIOLOGIC:
A. Ex direct:
Cl. tetani – bacili G+, anaerobi, lungi, cu capete drepte, mobili (cu cili peritrichi), necapsulati, sporulati
(spor terminal, rotund, cu diam > decat grosimea bacilului – racheta de tenis, bat de chibrit).
Cl. botulinum - bacili G+, anaerobi, lungi si grosi, cu capete rotunjite, mobili (cu cili peritrichi), necapsulati,
sporulati (spor central/subterminal, oval, cu diam mai mare decat al bacilului).
Cl. perfringens - bacili G+, anaerobi, grosi, cu capete rotunjite, imobili, incapsulati, sporulati (spor
subterminal, oval, cu diam mai mare decat al bacilului).
B. Izolarea – germeni nepretentiosi; cresc la un pH = 7,4-8 si o temp = 20-38oC:
• bulion VF cu acid thioglicolic;
• geloza-simpla;
• geloza-sange;
• lapte turnesolat;
• mediul Nagler (lactoza + galbenus de ou) – se testeaza producerea de lecitinaza, lipaza, proteaza;
• medii selective – cu Neomicina, Kanamicina.
Pe aceste medii, clostridiile cultiva dupa 12h de incubare la 37oC.
Pt izolarea clostridiilor din produsele contaminate, insamantarea trebuie sa se faca pe mediile agarizate mentionate
mai sus, dar suplimentate cu Neomicina ca agent selectiv
C. Identificarea:
1. Caractere de cultura:
• bulion VF:
- Cl. tetani - tulbura uniform bulionul, produce val, degaja bule de gaz cu miros de corn ars.
- Cl. botulinum - tulbura uniform bulionul, degaja bule de gaz cu miros ranced.
- Cl. perfringens - tulbura uniform bulionul, cu producere intensa de gaz cu miros butiric.
• geloza simpla:
- Cl. tetani - colonii delicate, subtiri, cu margini transparente, in cateva zile se intinde ca un val uniform pe
toata suprafata mediului, daca acesta nu are o concentratie crescuta de geloza.
- Cl. botulinum - col translucide, cu suprafata granulara, cu margini neregulate, in extensie continua.
- Cl. perfringens – colonii rotunde, bine delimitate, cu centrul opac.
• geloza in coloana:
- Cl. tetani – colonii initial sferice, care, apoi se inconjoara de o zona pufoasa, cu bule de gaz;
- Cl. botulinum – colonii translucide cu margini mai opace, ciuruite de bulele fine de gaz;
- Cl. perfringens – colonii biconvexe, bine delimitate, degajare mare de gaz ce fragmenteaza mediul.

37
 • geloza-sange:
- Cl. tetani - colonii tip S, hemolitice.
- Cl. botulinum - colonii tip S, hemolitice.
- Cl. perfringens - colonii tip S, intens hemolitice de tip cald-rece.
• lapte turnesolat:
- Cl. tetani – cazeificare omogena a mediului;
- Cl. perfringens - coaguleaza cazeina, cheagul este sfasiat de producerea de gaz, turnesolul inroseste
mediul (asp de nor de furtuna).
• m. Nagler (lactoza + galbenus de ou):
- Cl. perfringens - colonii asemenatoare unui precipitat, inconjurate de o zona opaca (lecitinaza
descompune lecitina din mediu => zona de opacifiere a mediului in jurul coloniilor).
!!! Cl. perfringens este singurul care determina aspectul de nor de furtuna pe laptele turnesolat si singurul care
produce lecitinaza pe m. Nagler.
2. Caractere morfologice – (frotiuri efectuate din tulpina izolata, colorate G sau cu albastru de metilen).
Cl. tetani – bacili G+, anaerobi, lungi, cu capete drepte, mobili (cu cili peritriche), necapsulati, sporulati (spor
terminal, rotund, cu diam > decat grosimea bacilului – racheta de tenis, bat de chibrit).
Cl. botulinum - bacili G+, anaerobi, lungi si grosi, cu capete rotunjite, mobili (cu cili peritriche), necapsulati,
sporulati (spor central/subterminal, oval, cu diam mai mare decat al bacilului).
Cl. perfringens - bacili G+, anaerobi, grosi, cu capete rotunjite, imobili, incapsulati, sporulati (spor
subterminal, oval, cu diam mai mare decat al bacilului).
3. Caractere biochimice - slab reprezentate:

Sensibilitatea la Vancomicina – toate Clostridiile;

Rezistenta la Colistin – toate Clostridiile;

Producerea lecitinazei si lipazei – Cl. perfringens este lecitinaza-pozitiv. Pe o placa cu mediul
Nagler (din care jumtate contine atc anti-α-toxina si jumatate nu contine), se repica Cl. perfringens sun forma unui
striu longitudinal care traverseaza ambele zone; se incubeaza anaerob, 48h la 37oC. In cazul producerii lecitinazei, pe
jumatatea fara anti-α-toxina apare o zona de opacifiere a mediului datorita precipitatului rezultat prin
descompunerea lecitinei din mediu. Pt producerea de lipaza, cultura se urmareste o saptamana: film perlat, iridiscent
pe crestrea bacteriana si pe mediul imediat adiacent (coloniile sunt inconjurate de un inel stralucitor).

Cresterea in laptele turnesolat – Cl. tetani determina o cazeificare omogena a mediului. Cl
perfringens determina coagularea cazeinei, inrosirea mediului, cheagul fiind lipit de perete si sfasiat de gaze; apare
un zer care se limpezeste complet.

Cl. perfringens este un puternic sulfito-reducator – determinand innegrirea mediilor ce contin sulfit
de Na si un compus feric.
4. Caractere antigenice si de patogenitate:
 Cl. tetani – toxina tetanica este o neurotoxina fara efect dermonecrotic (nu produce leziuni ale pielii). Toate
tipurile serologice de Cl. tetani elaboreaza o toxina unica, adica antitoxina tetanica neutralizeaza orice toxina
tetanica. Imunoprofilaxia se face cu ATPA (antitoxina tetanica purificata si absorbita). Toxina tetanica este formata
din 2 componente diferite: tetanospasmina = se leaga la nivelul SN, impiedicand eliberarea acetilcolinei; tetanolizina
= determina hemoliza.
Cl. tetani – se inoculeaza la cobai, toxina tetanica care se fixeaza exclusiv si ireversibil pe SN. In 8 ore, toxina
tetanica determina paraliza spastica care incepe cu membrul in care s-a injectat; membrul este fixat in extensie
fortata, corpul se incurbeaza de aceeasi parte, urmeaza generalizarea contracturilor (tetanosul ascendent). La om
tetanosul incepe cu contractura muschilor masticatori (trismus), indiferent de locul de patrundere a toxinei tetanice,
si continua cu forma generalizata (tetanosul descendent).
 Cl. botulinum – prezinta 7 tipuri de toxina: A, B, C, D, E, F, G, care provoaca toate botulism. Toxinele sunt
strict specifice de tip, fiind neutralizate doar de antitoxinele corespunzatoare.
Toxinotipia = evidentierea si determinarea tipului toxinei botulinice. Se iau 4 loturi de cobai si se admin:
- lotul 1 – intraperitoneal, produsul patologic ca atare;
- lotul 2 – intraperitoneal, produsul patologic dupa ce a fost tinut 15 min la 100oC;
- lotul 3 – intraperitoneal, produsul patologic dupa ce a fost pus in contact cu ser anti-botulinic anti-A;
- lotul 4 – intraperitoneal, produsul patologic dupa ce a fost pus in contact cu ser anti-botulinic anti-B.
Daca supravietuiesc animalele din loturile 2 si 4 inseamna ca intoxicatia s-a facut cu toxina botulinica tip B (la noi in
tara) deoarece toxina a fost inactivata de caldura si de serul specific anti-B.
 Cl. perfringens – factorul de patogenitate il reprezinta α-toxina care este o lecitinaza cu efect hemolitic,
dermonecrotic, letal, prin actiunea sa asupra lecitinei din SNC.
Cl. perfringens – reactia de seroneutralizare Nagler – o jumatate de placa cu m. Nagler se acopera cu ser anti-
perfringens; germenul de cercetat, se insamanteaza in striuri, perpendicular pe linia de demarcatie dintre cele 2
jumatati. R. poz: germenul se dezvolta pe jumatatea fara ser si nu apare in jumatatea cu ser.
5. Sensibilitatea la bacteriofagi (lizotipia) – importanta epidemiologica.
II. ANTIBIOGRAMA
Germenii anaerobi sunt rezistenti la Aminoglicozide, si sensibili la: Penicilina, Eritromicina, Tetraciclina,
Metronidazol, Clindamicina, Cefoxitina. Asocierea Penicilina-Metronidazol este foarte eficienta.

38