Sunteți pe pagina 1din 1

POSTMODERNISMUL SI MIRCEA CATARESCU

Mircea Catarescu face parte din generatia optzecista, considerata postmodernista. Poetul si criticul
vorbeste despre oralitate, familiaritate, ironie, umor,ludic, in constructia poemelor, la care mai adauga caracterul
narativ, de la anecdote la adevarate romane in versuri, intr-un stil de cultura populara, ce contravine, in primul
rand, miscarii de avangarda la care se face aluzie, cand se vorbeste de postmodernism. Nu este nici miliardul de
imagini, cum i se spunea lui Ilarie Voroca, nici stilul ales, voit parca gratios a lui Sasa Pans si uneori al lui Roll, nici
stridentele lui Tristan Tzara, nici gestul de a scandaliza opinia politica al lui Geo Bogza. Literatura anilor ’80
reinvie si nu reinvie avangardismul, pentru ca demersul poetic „ nu transfigureaza realitatea”, nu o „prelucreaza”,
si nu o „substituie”( Negrici), ci incearca asemenea avangardistilor sa o traiasca, cu rezistenta in fata politicului,
socialului, angoasei, tratandu-le cu detasare si ironie, cu obsesia(cum este in cazul poetului de fata) prezentarii
marelui oras, cu toate neajunsurile lui, in care civilizatia este indoielnica. Mai apare obsesia corpului uman, a
spiritului nemultumit, prezentate intr-o anatomie sincera, intr-o clasificare a zonelor geografice si o initiere in ale
istorismului, intr-un determinism simplist. Astfel de trimiteri apar in poezia „Iarna”, in care textul da senzatia
apasatoare de claustrare.
Poetul realizeaza un gest al creatiei, prin poemele care se revarsa in cascada, indiferent daca vorbeste
despre obiecte electrice care se pot gandi anevoios ca virtuti ale portretului feminin sau despre tristeti care se
alunga pe strada, in splaiul iluminat de un felinar, in evocarea Bucurestiului contemporan, cu toate suburbiile lui
indecente pentru o mare capitala.
Poemul se incarca cu voci muzicale si nume din lumea cimematografului care vor ramane probabil in
poezie prin nostalgiile lui Mircea Catarescu. Se amesteca intr-un tot livresc aerul si atmosfera unei epoci de
dimineata, pornita inca inainte de anul 2000, in care ne pregatim , cum spune poetul, „ sa ne facem daruri”.
Simtim in poezia postmodernista perioada interbelica, cu tot ce are ea mai caracteristic: jocul arghezian, fata
oglinzii lui Barbu, si mai ales stereotipia si viata lipsita de semnificatii a lui Bacovia. Ca un adevarat
dandy(avangardist), dimineata, in fata oglinzii, poetul isi rade barba, executand in limita miscarilor, amanunte
surprinse cu voie si fara voie, exacte inexacte, in indiferenta reproducerii scenelor de iubire la care se raporteaza
barbatul.
O virilitate ascunsa in dosul gestului aminteste de poezia „Barba” a lui G. Calinescu, elogiu al virilitatii.
Descoperim in universul poeziei lui Catarescu o lume exacta careia ii refuza receptarea si intelegerea sau ii da cu
tifla: „ tii minte, anabelle lee/ Cum noprile peste noi rasareau stelili”(Iarna cu tine). Astfel frumoasa evocata intr-
un context de iarna, intr-un parc dezolant, constituie parca o forma tranzitorie, care ne urca in dosul unei nopti
care se vor antisentimentale(„ desi ne doare inimilii”).
Poezia lui Catarescu prezinta fenomenul cultural al epocii; el se vrea fara sensibilitate, sau oricum
disimulat. Trimiterile livresti se conjuga discret cu anotimpurile, in special cu iarna. Ea ascunde o anumita puritate
a siritului si ne impinge la nemarginire, daca nu ar fi tradata de telefon, de liniile de tramvai, de mirosul de
esapament, de tot ce i se poate intampla fiintei care trece pe strada, intra in bloc sau in parc si inventariaza
intamplator, desi procese ale memoriei involuntare il determina sa aleaga din recuzita concretului corespunderile
cu evenimentele dinauntru. Asa se explica circumscrierea intr-un perimetru fix: Soseaua Stefan cel Mare,
Colentina, Pantelimon. De la un volum la altul percepem zgomotele infernale, grandioase, marunte, care se vor
simple informatii posibile si totusi atat de spectaculoase in miscare, in limbajul uneori deocheat, alteori subtil,
argotic. Poetul creeaza sintagme oximoronice(ele amintesc de Arghezi), masti si imagini grimaste. Suntem intr-o
lume care coboara sub bacovianism, torturata parca de nevazuti hingheri, cu delicventi si mese incarcate de
casetofoane; intr-un cuvant, intr-o lume”turcita”. Schimbarile la nivelul limbajului poetic, realizate de Nichita
Stanescu trebuiau depasite, de asemenea si formula de exprimare; era necesar ca ele sa dea sentimentul de
ariditate, de lipsa de fior poetic, de uscaciune stilistica, sau volubilitate. Creatorul este nepasator, tren si ironic. Ne
paralizeaza, cum ar spune poetul, o „muchie de sticla”, in jurul ei danseaza marea cu delfini, polul, banchizele,
portocalii, o lume zgronturoasa si albastra. Locul central in acest univers il ocupa femeia si iubirea.
Toleranta trebuie sa o gasim in masura in care suntem dispusi sa intuim dincolo de vers sinceritatea sau
disimularea poetului, muzica se vrea inalta sau atonala, pentru ca senzatia pe care ne-o dau poemele, chiar si
sonetele, este de muzica concreta desprinsa din locurile comune.