APROIANU EDUARD

CLASA a-III-a B

Plante si animale pe cale de dispariție din România

Floarea de colț
Întâlnită în România pe stâncile
aproapre inaccesibile omului din Munții
Vrancei,Munții Bucegi, Munții
Făgărașului, Munții Maramureșului,
Munții Rodnei, Obcinele Bucovinei,
Masivul Ceahlău, Retezat Godeanu,
floarea de colț este o plantă deosebit de
rară. Din acest motiv ea a fost declarată monument al naturii și este
ocrotită prin lege încă din 1931. Floarea de colț este protejată în
rezervații naturale cum ar fi cele din Piatra Craiului, Munții Bucegi,
Cucaș, județul Alba etc.
Leontopodiun alpinum (după denumirea sa științifică), este o plantă
perenă, de o frumusețe aparte și totodată cea mai rară din înteaga floră
montană.
Tulpina este dreaptă și poate ajunge până la 20-30 cm înalțime.
Aceasta este îmbrăcată în partea de jos cu frunze catifelate, de
dimensiuni diferite așezate de jur împrejurul tulpinei, în formă de cerc.
Numeroasele și micuțele flori, compuse din petale de un alb imacualat
sunt dispuse în așa fel încat lasă impresia unei singure flori de forma
unei steluțe. Întâlnită de cele mai mute ori pe culmile stâncoase și tot
mai rar pe platourile montane, floarea de colț are rădăcina fixata în
puținul pământ rămas între scobiturile săpate în stâncile calcaroase.
Întreaga plantă este acoperită de peri catifelați de culoare argintie, ce
protejează frunzele și florile de vânt.
La noi în țară, floarea de colț poate fi văzută înflorită în lunile iulie
și august.
Se pare că floarea de colț provine din ținuturile Asiei, acolo crescând
la fel de deasă ca și iarba. În diferite locuri din lume unde mai poate fi
întâlnită,floarea de colț poate atinge înalțimi de până la 80 cm.
Numită în popor și floarea reginei, floarea doamnei sau albumița, floarea
de colț are în tradiția românească o semnificație aparte, ea fiind un
simbol al dragostei. Se spune că, pentru a-și dovedi dragostea și curajul,
tinerii colindau zonele stâncoase ale munților pentru a culege flori de
colț și ale oferi iubitelor.
În limbajul florilor ea înseamnă puritate și curățenie.
 Râsul

Este la ora actuală cea mai mare felină din fauna

sălbatică a României. Denumit şi pantera Carpaţilor,
râsul este răspândit natural din golul alpin până în
Delta Dunării, având o mare adaptabilitate şi
amplitudine ecologică.
La ora actuală însă, exemplarele din afara Carpaţilor şi
Subcarpaţilor sunt foarte rare, ca urmare a vânătorii
necontrolate practicate în secolele XX – XXI. Râsul
este un animal puternic şi rezistent, de o agilitate şi
agerime uluitoare. Are până la 1,5 m lungime, cu o
coadă de 15-25 cm. Elementele caracteristice sunt
favoriţii pe maxilarele superioare, vârful cozii negru,
iar în vârful urechilor (care au 4-5 cm) are smocuri de peri negri. Blana
este tipică felinelor mari, fiind compusă din spic şi puf şi având o
culoare gălbuie-roşcată pe laturi şi spate, cu pete negre, şi alb-gălbuie în
partea ventrală. Greutăţile maxime raportate sunt diferite, variind între
50 şi 58 kg . Poate trăi circa 20 de ani.
Membrele sunt lungi şi groase. Are gheare retractile, foarte ascuţite,
lungi de aproximativ 4 cm.
Un lucru puţin cunoscut este faptul că râsul poate fi domesticit. În
asemenea cazuri el manifestă o fidelitate de câine faţă de cel ce l-a
crescut, chiar dacă i se lasă multă libertate. Altă caracteristică ciudată a
râsului este ura sa faţă de pisica sălbatică pe care o vânează cu
înverşunare, până la exterminare. Ca urmare, arealele celor două animale
nu se pot suprapune decât parţial şi temporar. Felină puternică şi
singuratică, râsul are nevoie de un areal foarte mare (2400 – 2500 de
hectare), de circa 10 ori mai mult decât un urs brun.
Acest lucru se datorează şi faptului că, spre deosebire de urs, care este
omnivor, râsul are o alimentaţie aproape exclusiv carnivoră.
Prada lor tipică constă în diverse animale forestiere și cele care trăiesc în
câmpuri, cum ar fi șoareci, iepuri, cerbi, saigale, coluni și diverse specii
ale păsărilor. Uneori consumă și animalele domesticite, cum ar
fi găini, rațe, gâște, curcani, oi ș.a.m.d., atacând chiar câini când se simte
primejduit. La nevoie este necrofag, deși în mod obișnuit îngroapă prada
pe care nu a putut-o mânca.
Toate speciile râșilor se împerechează în timpul primăverii timpurii, în
martie și aprilie. Fiindcă sunt animale solitare, împerecherea nu are loc
la fiecare an. Ciclul estral la femelele durează 10-15 zile, iar sarcina —
65-90 de zile, depinzând de specia, după care se nasc 2-4 pui, orbi
pentru două săptămâni. Alăptarea durează relativ mult, până la șase luni.
Puii se despart de mama când au doi ani de vârstă, cu scopul de a se
pregăti pentru prima împerechere. Este foarte dificil de observat
obiceiuri de împerechere ale lincșilor din diverse cauze, mai ales
raritatea animalelor, efectul vânătorilor intensive, ori marelor areale
unde ele trăiesc.
Morunul
Este un pește marin bentonic, anadrom,
din familia acipenseridelor (Acipenseridae),
care trăiește în Marea Neagră, Marea
Adriatică și Marea Caspică și migrează în
fluviile tributare pentru reproducere. Este
cel mai mare dintre sturionii noștri, putând
trece de 5 m lungime iar ca greutate ajunge
la 2.000 kg (s-au citat și moruni de 9 m
lungime). Coloritul corpului cenușie-închisă
pe spate și alb pe abdomen. Are corpul masiv, alungit și gros, capul
relativ mic și botul scurt, aproximativ conic, cu gura inferioară
semilunară. Buza de sus întreagă, cea de jos întreruptă la mijloc pe un
spațiu mare. Cele 4 mustăți de pe partea ventrală a botului sunt turtite
lateral. Este lipsit de solzi, iar corpul este acoperit cu cinci rânduri de
plăci (scuturi) osoase mici longitudinale. Trăiește până la 100 de ani.
Depune icrele la adâncimi de 8-20 m în fluvii, pe fund argilos și pietriș,
în curentul apei în aprilie-iunie. Este un pește carnivor, se hrănește cu
crustacee, larve de insecte, larve de pești și pești mici: scrumbie, hamsii,
guvizi etc. Are valoare economică foarte mare și este pescuit pentru
carnea gustoasă și icrele negre. Morunul este clasificată ca o specie pe
cale de dispariție .Morunul este cel mai mare dintre sturionii noștri și cel
mai mare pește din apele dulci ale Europei și României, putând atinge o
lungime de 5-7 m și chiar mai mult (s-au citat și moruni de 9 m lungime)
și o greutate de 1500-2000 kg. Morunii din Marea Neagră au o lungimea
obișnuită de 1-3 m și o greutate obișnuită de 100-150 kg, dar au fost
pescuite și exemplare mult mai mari de 500-900 kg. Cel mai mare
exemplar raportat din Dunăre, pescuit în 1890 la Sfântul Gheorghe,
cântărea 888 kg, dintre care 600 kg carne, 127 kg icre, 143 kg cântărea
capul, iar 18 kg intestinele și vezica înotătoare. La 75 de ani, morunul
măsoară 4,200 m și cântărește peste 1.000 kg. Un morun, pescuit în
Marea de Azov și cântărind 640 kg, avea 58 de ani.
Are corpul alungit fusiform, masiv și gros. Capul relativ mic. Botul
(rostrul) la exemplarele tinere este triunghiular, ascuțit la vârf. La
exemplarele bătrâne, botul este moale, scurt, turtit de sus în jos, curbat
ușor în sus, cu vârful ascuțit, aproximativ conic. Gura mare și foarte
largă, în formă de semilună transversală, ocupă aproape întreaga
suprafață inferioară a capului, deschiderea ei ajunge până la marginile
capului, dar spre deosebire de kaluga, nu trece pe partea laterală a
capului. Spre deosebire de alte specii de sturioni gura deschisă este
îndreptată spre față. Buza superioară este întreagă, continuă, pe când cea
inferioară are o întrerupere largă la mijloc. Pe partea ventrală a botului
se află 4 mustăți lungi, ovale sau turtite lateral, cu capetele franjurate. Pe
parte posterioară a lor au anexe foliacee (asemănătoare cu o frunză).
Mustățile depășesc buza superioară și ajung până la gură. Coada este
heterocercă. Pedunculul caudal nu este turtit lateral. Ambele membrane
branhiale se concresc între ele, în regiunea jugulară, făcând o cută (pliu)
liberă deasupra sistemului branhial și sunt neatașate de istm.
Corpul este acoperit cu cinci rânduri de scuturi osoase longitudinale: un
rând dorsal, două laterale, două ventrale. Numărul lor este următor: 11-
14 scuturi dorsale, 41-52 scuturi laterale, 9-12 scuturi
ventrale. Înotătoarea dorsală lipsită de spini are 62-73 raze
moi. Înotătoarea anală are 28-41 raze moi și este lipsită de spini. Spini
branhiali 24. La exemplarele tinere pielea corpului este acoperită cu
scuturi osoase, proeminente. La exemplarele bătrâne scuturile sunt
îngropate în piele și devin din ce în ce mai șterse, astfel că suprafața
corpului apare aproape goală.
Spatele este cenușiu, abdomenul alb. Exemplarele prinse în mare au o
culoare mult mai închise, uneori chiar negre; iar cele din Dunăre,
dimpotrivă, sunt cenușii deschis. Se întâlnește și o varietate complet albă
(albinos).
În mare, morunii trăiesc solitar și se hrănesc în principal în zona pelagica
la adâncimi de 50-100 m și pot coborî pe funduri adânci până la o
profunzime de 180 m.În acestă zonă, apa are o salinitate pronunțată
(18—24%). Ca dovadă că morunul trăiește pe aceste funduri din Marea
Neagră, este faptul că în stomacul morunilor pescuiți în mare s-au găsit
numeroase exemplare de Modiolula phaseolina, o moluscă ce populează
aceste adâncimi. În talianele de la Caliacra se pescuiau mai mulți moruni
ca la cele de la Agigea sau Constanța, deoarece adâncimile mari sunt
mai aproape de țărm la Caliacra decât la Constanța. Iernează pe funduri
foarte adânci (130-180 m) ale mării, în gropi cu fund tare și negru situate
de obicei după un cot unde curentul lovește în maluri. Aici morunii stau
aproape în letargie, hrănindu-se foarte puțin. În timpul iernatului se
adună în grupe.
În timpul migrației spre locurile de depunere a icrelor morunul înoată pe
fundul apei în cele mai profunde parți ale albiei râurilor. După
depunerea icrelor se reîntoarce în mare, înotând foarte iute mai mult la
suprafața apei. Unii rămân pentru a ierna chiar în Dunăre în gropi adânci
alături de nisetru.
Puii de morun se îndreaptă către mare în lunile iunie-septembrie, înotând
încet pe fundul apei, oprindu-se din când în când să se hrănească.
Hrana variază în funcție de sezon. Morunul este un peste prădător, foarte
hrăpăreț și cel mai carnivor dintre toți sturionii.
Ca longevitate, morunul deține primul loc între sturioni.
Exemplarele adulte au 30-60 de ani, dar indivizii
bătrâni pot, însă, trece și peste 100 de ani.