În dulcele stil clasic

La începutul anilor ’60, pe fondul „dezgheţului” politic de după moartea lui Stalin, a
apărut în literatură o nouă generaţie de scriitori care s-au delimitat de realismul socialist, avându-
i ca model pe reprezentanţii modernismului interbelic. Tinerii scriitori au fost numiţi
neomodernişti şi, datorită faptului că au debutat în anii ’60, au primit eticheta de şaizecişti.

Redescoperirea confesiunii şi a lirismului subiectiv, interpretarea originală a unor teme

consacrate, privilegierea rolului metaforei, permanenta contrariere a aşteptărilor cititorului sunt
cateva dintre caracteristicile neomodernismului, curent ai carui reprezentanti sunt Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru etc.

Aşa cum observa criticul Nicolae Manolescu în eseul „Despre poezie”, există trei
momente importante în evoluţia limbajului poetic românesc, momente marcate de apariţia
creaţiilor lui M. Eminescu, T. Arghezi şi N. Stănescu. Astfel, creaţia eminesciană marchează
desprinderea poeziei româneşti de sub influenţa folclorului, creaţia argheziană marchează
sfârşitul eminescianismului şi trecerea către o poezie modernă, în timp ce creaţia lui N. Stănescu
întregeşte experienţa modernismului şi realizează trecerea către postmodernism.

Valoarea operei lui N. Stănescu este dată de faptul că reuşeşte să sintetizeze elemente
majore ale modernismului interbelic: spectaculozitatea limbajului arghezian, ermetismul barbian
şi plăcerea conceptualizării din creaţia lui Blaga.

Volumul „În dulcele stil clasic”, apărut în 1970, reia, într-o manieră ludică, tradiţia
culturală, reprezentând o întoarcere a lui Nichita Stănescu la stilul clasic de exprimare.

Poezia „În dulcele stil clasic” face parte din volumul omonim şi este o creație inedită,
care poate avea o dublă interpretare: poezie erotică sau artă poetică. Ambiguitatea de sens este o
trăsătură a neomodernismului, pe care Nichita Stănescu o valorifică în mai multe poezii. Ținând
cont de preocuparea constantă a autorului de a-și defini creația, interpretarea acestei poezii ca o
artă poetică este justificată. Poetul surprinde aici clipa de revelație a ideii, momentul de inspirație
care determină procesul creator al oricărui scriitor. Dar, indiferent de interpretare, în viziunea
poetului despre lume, iubirea și poezia sunt două posibilități de cunoaștere.

Fiind vorba de o artă poetică, tema acestei poezii este definirea actului poetic. Deși la o
primă lectură textul pare o poezie erotică, nu este descrisă o poveste de dragoste, ci momentul de
întâlnire dintre poet și inspirație. Eul liric apare în dublă ipostază, aceea de îndrăgostit și de
creator. Lirismul este de tip subiectiv și este redat în poezie prin mărci ale subiectivității:
pronumele și adjectivele pronominale de persoana I: „eu”, „îmi”, „meu”, verbele la indicativ,
persoana I: „stau”, „rămân”.

Titlul se referă la revenirea la tiparele cunoscute, la literatura anterioară, dar această

revenire se realizează cu ironie. Epitetul „dulce” ne trimite cu gândul la poezia romanticilor, mai
ales la Mihai Eminescu (în poezia „Floare albastră” apare epitetul „dulce minune”). Poetul
modern se află însă în fața unei provocări: el nu poate să scrie despre trecut, ci trebuie să învețe
să exprime noua lume într-un limbaj propriu.

Compoziția poeziei este una clasică (cinci catrene construite pe principiul monorimei, cu
ritm trohaic), care prezintă însă și un element de modernitate prin ultimul vers care are o valoare
conclusivă și caracter gnomic: „Pasul trece eu rămân”. Cele patru secvențe ale poeziei urmăresc
evoluția procesului de creație, de la momentul apariției „muzei” până la revenirea în starea de
contemplație și meditație.

În prima secvență (primele două strofe) simbolul principal este „pasul de domnișoară”.
Termenul „domnișoară” face trimitere la poezia romantică, iar echivalența domnișoară – poezie
poate trimite cu gândul la muzele literaturii clasice. Interesantă este imaginea „pasului”, a urmei,
nu a prezenței concrete a femeii - muză. Verbul „coboară” subliniază ideea unei sosiri gradate a
inspirației, imagine prezentă și în literatura clasică. Este surprinsă, de fapt, derularea procesului
de creație, deoarece verbul la prezent sugerează o acțiune permanentă, care încă se desfășoară.
Ideea relației dintre existență și creație, dintre concret și abstract, este prezentă și aici: „pasul de
domnișoară” „coboară” din elemente care aparțin cadrului natural: „bolovan”, „frunză verde,
pală”, „înserare-n seară”, „pasăre amară”. Aceste metafore sunt simboluri pentru sursele poeziei:
mineralul, moartea, efemeritatea vieții, misterul, suferința. Imaginea inedită din metafora „pasăre
amară” face trimitere la suferința poetului, așa cum se regăsește și în poezia romantică Odă (în
metru antic) de Mihai Eminescu: „Suferință tu, dureros de dulce...” .

Secvența următoare surprinde momentul propriu-zis al creației. Treptat se ajunge la grava

meditație pe teama creației, moment de grație, dar dureros de trecător: „O secundă, o secundă/ eu
l-am fost zărit în undă.”. Eul creator se manifestă atât contemplativ: „eu l-am fost zărit în undă”,
cât și afectiv: „Inima încet mi-afundă”. Se stabilește din nou legătura dintre cunoaștere și iubire.
De asemenea, păstrând legătura cu poezia eminesciană, Nichita Stănescu folosește cuvinte cate
fac trimitere la creația acestuia: forma arhaică a verbului: „a zări” („am fost zărit”), „unda” (în
imaginarul romantic apare lacul sau oglinda). Motivul oglinzii subliniază ideea că poetul poate
transfigura realitatea, transformând-o într-un produs estetic, proces subliniat de metafora „roșcată
fundă”.

Invocația din strofa a patra (a treia secvență) deplânge ineficiența simțurilor omenești,
blestemate să nu poată reține frumoasa urmă a artei, căci timpanul este doar „semizeu”, neputând
participa în totalitate la misterul trecerii prin lume a poeziei. Drama artistului constă în neputința
de a păstra inspirația, deși o invocă: „Mai rămâi cu mersul tău.”. Misterul poetic este asociat cu
puterea cântecului, a muzicii, dar simțurile (timpanul) nu au suficientă forță să rețină „pasul”,
urma artei. Fiind conștient de condiția sa limitată, poetul se identifică cu imaginea unui „bolnav”
care nu se poate desprinde de concretul existenței sale: „căci îmi este foarte rău.”.
 Ultima secvență descrie imaginea poetului care se află într-o stare expectativă: „Stau
întins și lung și zic/Domnișoară, mai nimic.”. Pierderea inspirației face ca universul înconjurător
să-și piardă din strălucire: „soarele pitic/aurit și mozaic”, poetului i se refuză accesul la
cunoașterea/iubirea absolută. Concluzia din finalul poeziei este relevantă în acest sens: „Pasul
trece eu rămân” exprimă tocmai imposibilitatea de a face permanentă „starea de grație”. Dar,
chiar dacă starea de inspirație a poetului nu este permanentă, aceasta lasă o urmă a trecerii sale.
Sintagma „eu rămân” din finalul poeziei se referă atât la poezia care a rămas în urma procesului
de creație, cât și la poetul care așteaptă o nouă sosire a inspirației.

Poezia „În dulcele stil clasic” de Nichita Stănescu este o artă poetică specifică
neomodernismului deoarece autorul își exprimă viziunea sa despre creație. Raportându-se la
literatura înaintașilor, Nichita Stănescu preia imaginea romantică a poetului inspirat și descrie
întâlnirea acestuia cu inspirația. Deși tema aparține literaturii anterioare, imaginile artistice sunt
specifice neomodernismului și se bazează pe asocieri inedite, care realizează legătura dintre
concret și abstract. De asemenea, poezia se remarcă prin ambiguitatea limbajului, care face
posibilă dubla interpretare a acesteia, ca poezie erotică și ca artă poetică.