Plumb

de G. Bacovia

Simbolismul este un curent literar-artistic, constituit în ultimele două decenii ale

secolului al XIX-lea, în Franţa, ca o reacţie împotriva parnasianismului şi a
sentimentalismului promovat de romantici. Este primul curent modern şi modifică radical
toate teoriile despre poezie.
Numele curentului este dat de poetul Jean Moreas în 1886, când publică articolul-
manifest „Simbolismul”. Trăsăturile definitorii ale simbolismului sunt: cultivarea
simbolurilor şi a corespondenţelor, folosirea sugestiei şi a sinesteziilor, accentuarea
muzicalităţii textului, utilizarea unor teme şi motive literare specifice (nevroză, nebunie,
moarte, izolare, cimitirul, târgul pustiu, amurgul, instrumentele muzicale, corabia).
În literatura română, simbolismul are parte de o recunoaştere definitivă în 1916,
odată cu apariţia primului volum bacovian, „Plumb”, în care apar mai multe ipostaze ale
eului liric simbolist.
Poezia „Plumb”, aşezată în deschiderea volumului omonim, este un text
emblematic pentru simbolismul românesc şi s-a impus atenţiei criticii literare prin modul
în care îmbină simplitatea formală cu intensitatea obsesiei.
Tema textului o constituie condiţia tragică a creatorului nevoit să trăiască într-o
lume ostilă, ale cărei valori nu le înţelege şi care îi dispreţuieşte aspiraţiile.
Titlul numeşte termenul-cheie al poeziei, simbolul central în jurul căruia este
construit textul. Plumbul este un simbol recurent în poezia bacoviană, trimiţând la
apăsare, sufocare, inerţie, cenuşiu.
Termenul plumb este reluat în interiorul poeziei de şase ori, ca determinant al
unor substantive, dând naştere unor sintagme preponderent denotative în prima strofă
(„sicrie de plumb”, „coroane de plumb”) şi preponderent conotative în strofa a doua
(„amorul meu de plumb”, „aripile de plumb”).
Structura textului este simplă, existând două secvenţe poetice corespunzătoare
celor două strofe. Prima secvenţă poetică inventariază caracteristicile planului exterior, în
timp ce a doua secvenţă poetică realizează trecerea către planul trăirilor interioare.
Prima strofă a poeziei descrie un cadru spaţial închis, apăsător, sufocant, în care
eul liric se simte claustrat: „Stam singur în cavou...”.
Cavoul este un simbol pentru universul exterior, care provoacă o stare de angoasă
din cauza greutăţii plumbului. Acest cadru este descris cu ajutorul epitetelor metaforice:
„sicriele de plumb”, „funerar vestmânt”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb” şi este
un spaţiu limitat prin excelenţă.
Tehnica repetiţiilor este un alt element care subliniază atmosfera poeziei, ajutând
la redarea muzicalităţii, dar şi a cromaticii. Repetarea epitetului „de plumb” subliniază
existenţa mohorâtă, lipsită de transcendenţă sau de posibilitatea înălţării, deoarece la
Bacovia moartea înseamnă totdeauna anihilare totală, atât a trupului, cât şi a sufletului,
iar „plumbul” este un simbol al apăsării şi al strivirii fiinţei.
Moartea este sugerată încă de la început, deoarece poezia începe, nu întâmplător,
cu verbul „dormeau”, asociat cu adverbul de mod „adânc”, somnul fiind considerat o
stare incertă între existenţă şi moarte, o rupere de lumea reală. Chiar şi elementele care ar
trebui să inspire bucurie şi viaţă, florile, sunt împietrite, sunt contaminate de materia
generală, „plumbul”: „flori de plumb”. Vântul este singurul element care sugerează
mişcarea, dar şi acesta produce efecte reci, ale morţii: „şi era vânt.../Şi scârţiau coroanele
de plumb.”
Verbele la imperfect desemnează trecutul nedeterminat şi sugerează permanenţa
unei stări de angoasă şi a unei aspiraţii spre un final dorit, aşteptat şi simţit ca o
eliberatoare încheiere a unui ciclu existenţial: „dormeau”, „stam”, „era”.
În strofa a doua, accentul se mută pe interioritate, dar aceasta nu este o posibilitate
de salvare, deoarece se află sub semnul tragicului. Optimismul este anulat total, iubirea,
afectivitatea sunt surprinse în momentul dispariţiei: „dormea întors amorul meu de
plumb.”
Încercarea de salvare este iluzorie, strigătul eului liric fiind unul zadarnic: „şi-am
început să-l strig”. Eul solitar aude, vede, înregistrează tot ce îl înconjoară ca pe un
eveniment important, dar comunicarea propriu-zisă este exclusă. Dorinţa de avadare şi de
înălţare produsă de sentimentul de iubire este şi ea contaminată de atmosfera generală,
„aripile de plumb” sugerând de fapt o cădere surdă şi grea, adică moartea.
Apropierea morţii este anticipată de sentimentul de singurătate: „Stam singur
lângă mort...”, vers care are corespondent în prima strofă: „Stam singur în cavou...” De
altfel, moartea este sugerată pe parcursul întregii poezii cu ajutorul cuvintelor care fac
parte din câmpul semantic al morţii: „sicriu”, „cavou”, „funerar”, „coroană”, „mort”.