Sunteți pe pagina 1din 4

”Evaluarea școlară”

Constantin Strungă

~ Recenzie ~

Constantin Strungă este conferențiar universitar


doctor în cadrul Departamentului pentru Pregătirea
Personalului Didactic al Universităţii de Vest,
Timişoara.
Cartea ”Evaluarea școlară” a apărut la Editura de
Vest în 1999 la Timișoara. În cele 238 pagini ale cărții,
autorul abordează problematica evaluării școlare, insistând pe necesitatea modernizării
procesului evaluativ din sistemul de învățământ românesc.
Cartea conține cinci capitole, structurate astfel: I. Conceptul de evaluare - aici autorul
identifică definițiile date de mai mulți autori, caracteristici, sensuri si funcții ale educației.
Capitolul doi se axează pe conceptul de ”valoare” și explică natura pshihoafectivă a
valorii, componentele sociale ale valorii, valoarea ca reprezentare socială și fenomen de masă,
câteva caracteristici definitorii ale valorilor educative, structura psihoafectivă sociomorală a
valorii educative, clasificarea valorilor educative și operaționalizarea valorilor educative.
În capitolul al treilea, care constituie cea mai mare parte a lucrării, sunt enumerate
metodele și tehnicile de evaluare, trecându-le în revistă pe cele tradiționale (observarea ca
metodă de evaluare, ascultarea, lucrarea scrisă, proba practică, examenul) și insistând pe testele
de cunoștință - definiție și caracterizare, calități tehnice, conținut și structură, tehnici
interogative, tipuri de întrebări.
În următorul capitol, al patrulea, sunt analizate nivelurile de evaluare și anume: evaluarea
globală a educației, evaluarea instituțiilor de învățământ, evaluarea profesorilor și evaluarea
elevilor.
În ultimul capitol, cinci, sunt conturate concluziile de ordin general și implicațiile
practice.
Am descoperit cartea de față când mă documentam pentru referatul la cursul de Tehnici
de muncă intelectuală. Consider că ea oferă informații prețioase legate de tema evaluării,
deoarece sintetizează cele mai importante aspecte legate de această problematică și de asemenea,
propune câteva măsuri concrete prin care se poate trece de la o evaluare tradiționalistă,
subiectivă, la una modernă.

1
Constantin Strungă afirmă că lucrarea aceasta se integrează în mișcarea mai largă de
modernizare a învățământului, dorind să o supună atenției profesorilor, studenților, elevilor și
tuturor celor interesați. El încearcă să analizeze sistematic problemele teoretice și practice ale
evaluării școlare și universitare. Totuși, autorul avertizează că lucrarea aceasta nu se dorește a fi
o culegere de rețete prin care s-ar putea înnoi peste noapte metodele și procedeele de evaluare,
intenția lui fiind aceea de a exprima opinii personale, uneori temerare, de a stimula dezbaterea
asupra rolului și funcțiilor acestui concept.
În introducerea cărții, autorul este de părere că în țara noastră există o anxietate, o jenă
față de orice tentativă mai serioasă de evaluare și consideră că inclusiv în literatura de
specialitate evaluarea ocupă o poziție marginală.
Problema semnalată de el este aceea că în învățământul românesc predomină evaluarea
tradițională, care este una subiectivă, generând mult stres și nemulțumiri. Mai mult, se acordă un
credit nelimitat conștiinței și moralității profesorilor și factorilor de conducere din minister.
Soluția pe care o propune el este modernizarea evaluării, depășind ”mocirla birocratică”.
Ceea ce am apreciat în capitolul în care este definită evaluarea, este faptul că autorul nu
se oprește la o singură perspectivă, ci rezumă mai multe definiții importante care apar și în
tratatele de specialitate. Astfel, evaluarea este privită de unii ca un ”demers de identificare a
valorilor”, un procedeu prin care sunt formulate judecăți de valoare, o formă de control a
efectelor, un mod de a verifica dacă obiectivele sistemului sunt realizate, o „modalitate de
valorificare, estimare a gradului în care actorul din cadrul sistemului, supus procesului de
instruire și educație, s-a apropiat de performanță”.
Strungă delimitează câteva sensuri ale evaluării, mai frecvent întâlnite în literatura de
specialitate:
Evaluarea = reglare a învățării și predării, adică obținerea de semnale, informații despre efectele
predării și ale receptării cunoștințelor.
Evaluarea = măsurare a efectelor învățării. Exactitatea măsurării este condiționată de calitatea
instrumentelor și de modul în care sunt aplicate.
Evaluarea = apreciere care înseamnă exprimarea de către profesor a unei judecăți de valoare
asupra răspunsului sau nivelului de pregătire a elevului.
Evaluarea = diagnoză. Termenul de diagnoză provine din practica și științele medicale unde prin
diagnostic se înțelege identificarea maladiei de care suferă pacientul, starea lui de sănătate.
Profesorul poate pune și el un diagnostic, mai mult sau mai puțin reușit asupra ”stării de
pregătire” a elevului la lecție sau chiar asupra potențialului de învățare în ansamblu.
Evaluarea = selecție care urmărește clasificarea elevilor în funcție de nivelul de pregătire obținut
în urma frecventării școlii sau a unor programe de însușire a cunoștințelor și formare a
deprinderilor. Selecția realizată în cadrul școlii este cunoscută și sub denumirea de evaluare
sumativă sau bilanț. Tezele sau examenele de absolvire exprimă direct acest sens de bilanț al
evaluării.

2
Evaluarea = examinare, asemănătoare evaluării selecție, dar având un sens mai restrâns. În
literatura de specialitate examenul este definit ca ”forma instituționalizată ca organizare și ca
sistem de tehnici prin care progresele înregistrate de elevi sunt verificate periodic.”
Evaluarea = notare. Notarea este operația finală prin care se sintetizează diagnoza, măsurarea și
aprecierea.
Evaluarea = operație tehnică. Evaluarea poate fi asociată cu noțiuni preluate din științele tehnice
și economice, precum cele de randament și eficiență. Randamentul (productivitatea muncii
școlare) este determinat de folosirea integrală a capacităților intelectuale și virtuților morale ale
tuturor elevilor.
În capitolul al doilea, dedicat valorii, perspectivei axiologice a evaluării, mi s-a părut
foarte interesantă partea în care vorbește despre efectul ”halo”, efect prin care sunt perturbate
valorile educative. Autorul explică cum există tendința să extindem impresiile pe care le avem
față de calitățile unei persoane, pornind de la eșecurile și calitățile lui. Atunci când cineva se
remarcă într-un domeniu oarecare, ceilalți sunt înclinați să-i atribuie și alte calități (exp. Unui
muzician i se cer păreri asupra unor probleme de ordin politic etc).
De asemenea, s-a constatat că profesorii au tendința, uneori inconștientă, de a pune note mai mari
copiilor care provin din familii cu un statut social superior, dețin funcții de conducere sau sunt
personalități recunoscute. Dacă un elev este olimpic la matematică, i se pun note mari și la limba
română.
Evaluarea rezultatelor școlare mai poate fi afectată și de efectul Oedip (sau Pygmalion). Oracolul
i-a prezis lui Oedip că-și va ucide tatăl, si previziunea s-a îndeplinit, oricâte măsuri de a evita
acest lucru și-a luat el. În același mod, prejudecățile pe care le pot avea profesorii față de un elev,
influențează decisiv soarta acestuia.
Un alt paragraf care mi-a atras atenția se află în ultimul capitol, unde autorul
concluzionează, făcând apel la lucrarea lui N.M. Downie Fundaments of measurement, că
evaluarea didactică nu este pertinentă și acceptabilă dacă nu se respectă următoarele principii:
a) Fiecare membru al societății ar trebui să primească tipul de educație care să-i permită să-și
dezvolte la maximum potențialul și aptitudinile;
b) Fiecare membru al societății ar trebui să ocupe locul care să-i permită să-și aducă cel mai bine
contribuția în societate, să fie informat de calitatea acestei contribuții, pentru a avea o satisfacție
personală;
c) Dezvoltarea maximă a oricărui individ cere să se aibă în vedere personalitatea sa și, în același
timp, necesită o evaluare rațională făcută de el însuși și de alte persoane.
d) Aprecierile necesare pentru a evalua capacitatea unui individ sunt complexe, dificil de
exprimat și supuse erorilor;
e) Riscurile de eroare pot fi micșorate, dar niciodată eliminate. Acesta este motivul pentru care o
evaluare nu poate fi considerată definitivă.

3
f) O evaluare făcută de un grup de indivizi va fi mai puțin supusă erorii decât o evaluare făcută
de o singură persoană
g) Fiecare formă de evaluare va constitui obiectivul unor discuții care vor reprezenta un
stimulent pentru schimbări și îmbunătățiri.
Un alt punct forte al acestei lucrări este faptul că, în final, oferă câteva sugestii și
propuneri adresate factorilor de conducere din învățământ, cu scopul de a îmbunătăți procesul de
evaluare: instituirea unor comisii de etică și deontologie a examenelor și verificărilor la nivel de
școală, universitate, inspectorate, minister, organizarea perioadică a unor anchete care să
identifice și să remedieze erorile și abuzurile care intervin în notare și evaluare, asigurarea unei
transparențe adecvate asupra modalităților în care se realizează evaluările ș.a.
Dacă ar fi să găsesc și un punct slab al acestei cărți, ar fi legat de faptul că a fost redactată
în anul 1999, acum 21 ani și deși nu putem spune că este perimată, depășită, cred că în multe
privințe sistemul de învățământ a evoluat, s-au produs modificări, reforme și metodele de
evaluare s-au mai modernizat.
În concluzie, recomand cartea aceasta tuturor celor care doresc să acorde o privire
amănunțită evaluării școlare, celor care doresc să aprofundeze această temă - profesori și
studenți deopotrivă- pentru că tratează destul de complex problematica procesului evaluativ,
făcând adesea apel și la nume cunoscute din literatura de specialitate. Deși a fost scrisă acum
două decenii, ideile exprimate nu sunt perimate, putând încă fi valorificate. Deși sistemul de
învățământ este în continuă schimbare și evoluție, metodele tradiționale de evaluare au
importanța și rolul lor în procesul educativ.

Student: Seria (Ionașcu) Violeta


An I, grupa 3, PIPP