Mai mult de jumătate din acești 30 de ani am lucrat, deseori de dimineața până seara, la 22.

Revista se
făcea (se face și acum) la etajul clădirii din Calea Victoriei 120 în care, timp de trei decenii, o întreagă
elită politică și culturală intra pentru dezbateri sau interviuri.

După ce-am plecat, mi s-a întâmplat să măsor, în diverse ocazii, impactul pe care 22 îl avusese asupra
altor existențe.

Într-o călătorie pe care am făcut-o, după o vreme, împreună cu prozatorul Dan Lungu, prin Normandia,
la întâlniri cu cititori francezi ai romanelor noastre, el mi-a spus că nu în cărți de literatură îmi întâlnise
pentru prima oară numele, ci în revista GDS-ului. La începutul anilor ‘90, proaspăt student la sociologie,
aștepta cu nerăbdare, în fiecare săptămână, să cumpere 22 de la chioșc. O publicație importantă pentru
cultura politică a generației lui, adolescenți entuziasmați de revoluție, dar lipsiți, la fel ca o mare parte a
lumii românești de atunci, de noțiuni elementare ale democrației, a adăugat.

„Nu înțelegeam, de pildă, de ce trebuie să existe mai multe partide?! Am avut unul rău, foarte bine că l-
am desființat! Să facem altul bun, și gata! De ce să cheltuim bani pentru mai multe?” mi-a spus, cu
umorul său bine-cunoscut, viitorul director al Muzeului Literaturii din Iași. Viitorul senator USR, care încă
nu-și visa cariera politică.

Am ținut minte vorbele lui pentru că nu fuseseră complezente. Era evaluarea exactă a ceea ce revista
dăruise lumii românești, intensă și confuză, polarizată sever, traumatizată de letargia comunismului și de
violența însângerată a schimbărilor. Istoria deceniului esențial pentru intrarea României în UE și NATO, a
buimăcelilor și încleștărilor, va fi mereu descoperită în colecția, acum digitalizată, a revistei. Ca și
momentele, nu totdeauna idilice, ale reîntregirii culturale: 22 a fost prima publicație care și-a deschis
paginile pentru personalitățile exilului, unele dintre ele prinse în războaie de gherilă, așa cum e la
români.