Sunteți pe pagina 1din 8

Arhim.

Serafim Alexiev: Singura osândire îngăduită – erezia


Satana cel mai cu osârdie ne influenţează să osândim pe alţii pentru neputinţele lor
fireşti, lucru pe care Dumnezeu îl opreşte; nu însă şi pentru credinţa rătăcită, care ar fi
de osândit. Prin aceasta, satana se străduieşte să aşeze o aureolă unei false virtuţi a
osândirii aproapelui, fratelui nostru, iar osândirea ereticilor fanatici o prezintă ca
mărginire şi obscurantism.

Sfânta Biserică, prin puterea dată ei de Domnul nostru Iisus Hristos şi de la Sfinţii
Apostoli, dă dreptul de a osândi numai pe o categorie de oameni – ereticii, cei ce
deformează credinţa ortodoxă. Conform convingerii de nezdruncinat a luminaţilor şi plini
de har Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei, ereticii sunt cei mai rafinaţi slujitori ai satanei. Pentru
că ei par a propovădui pe Dumnezeu, dar ne conduc către diavol; par a se prezenta cu
Biblia în mână, dar ne aruncă în iad; zic că ne cheamă la mântuire, dar ne duc la
pierzare.

Numai Domnul nostru Iisus Hristos, prin Sfânta Sa Biserică, a făurit minunatul drum
către mântuire al omului, prin harica lui unire cu Dumnezeu. Dogmele şi canoanele
aşezate de către Sfânta Biserică Ortodoxă sunt semne păzitoare pe acest unic drum
mântuitor, semne care ne feresc de abaterile către stânga, ca şi către dreapta.

Dogmele nu sunt scolastică înzorzonată şi stearpă. În ele se află chipul marii taine a
planului providenţei lui Dumnezeu de mântuire a neamului omenesc, săvârşit o dată
pentru totdeauna prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu – cea de-a doua Persoană a
Sfintei Treimi. Eresul este însă deformarea sfintelor dogme, hulă împotriva adevărului.
După cuvintele cunoscutului nevoitor de odinioară, Avva Agaton eresul este „înstrăinare
de Dumnezeu. Ereticul se rupe (se desparte) de Cel viu, adevăratul Dumnezeu, şi se
alipeşte diavolului şi îngerilor lui căzuţi. Iar cel ce se desparte de Hristos deja nu mai
este cu Dumnezeu, de la Care ar putea să ceară iertarea greşelilor sale, ci în toate
privinţele e pierdut.” Stricătorii adevăratei credinţe s-au abătut de la drumul mântuirii şi
au pierdut milioane de suflete de oameni. Pentru aceasta, nu altceva, ci dragostea către
adevărul dumnezeiesc şi iubirea către aproapele sunt pricina urii eresului şi a osândirii
lui în mod categoric.

Iată de ce Domnul nostru Iisus Hristos, ocrotind pe credincioşii lui ucenici de stricătorii
credinţei, i-a avertizat: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele
Meu, spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi (Mt. 24, 4-5). Nu mergeţi după ei
(Luca 21, 8). Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe
dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt. 7, 15). El, Bunul, dar şi întru tot Dreptul, a numit pe
învăţătorii cei mincinoşi lupi răpitori, pui de viperă (Mt. 12, 34) şi a sfătuit pe ucenicii săi
să se păzească de aluatul fariseilor şi saducheilor (Mt. 16, 6), adică de învăţătura
fariseilor şi saducheilor (Mt. 16, 12). Mântuitorul neîncetat a demascat pe toţi stricătorii
adevărului şi, în acest fel, a ocrotit de molima învăţăturilor lor pe mărturisitorii adevăratei
credinţe întru El.
În toate acestea, Mântuitorul nostru a arătat cât de importantă este unitatea de gândire
a credincioşilor, strânşi în staulul adevărului (Ioan 17, 9, 11, 20). Ca toţi să fie una! (Ioan
17, 21) – aşa S-a rugat Iisus Hristos în rugăciunea Sa Arhierească. Ca toţi să fie una, dar
una întru Adevăr, ci nu întru greşeală! El nu a îngăduit ca în acest adevăr dumnezeiesc
să se amestece minciuna, pentru că minciuna şi credinţa greşită – aceşti copii ai
diavolului – dezbină. Pe iudeii care nu credeau întru El, El i-a numit copii ai diavolului, şi
chiar pe diavol – tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Pentru aceasta, cu sabia de foc a
adevărului, Domnul a tăiat şi a azvârlit orice putreziciune cât mai departe de învăţătura
Sa sănătoasă şi mântuitoare. În această idee Hristos a spus cunoscutele cuvinte: „Vi se
pare că am venit să dau pace pe pământ, vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum
înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei.
Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului, şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei, şi
fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei (Luca 12,
51-53)”. Şi această despărţire se impune pentru a nu se amesteca Adevărul cu
minciuna, căci adevărul este mântuitor numai când este despărţit de rătăcire.

La rândul lor, Sfinţii Apostoli au urmat exemplul Mântuitorului Iisus Hristos. În ciuda
faptului că ei cunoşteau marea valoare a dragostei, au fost foarte aspri cu călcătorii
dreptăţii şi cu ereticii fanatici, numindu-i fiii diavolului (Fapte 13,10), câini şi lucrători răi
(Filip. 3, 2), oprind pe creştini să-i primească în casele lor şi chiar să le dea bineţe (2
Ioan 1, 10-11) şi îmbrăcându-i cu toată ascultarea: „Dacă vă propovăduieşte cineva
altceva decât aţi primit, să fie anatema” (Galateni 1, 9). Noi trebuie să ne aducem
aminte că sunt învăţături şi descoperiri la care Cuvântul lui Dumnezeu opreşte să se
creadă (Apoc. 2, 15). Sunt comunităţi religioase pe care, chiar Dumnezeu, dintru
început, le-a numit ca fiind adunări ale satanei (Apoc. 2, 9).

Toţi Sfinţii Părinţi, asemenea Sfinţilor Apostoli, cu îndrăzneală au osândit pe eretici ca


fiind duşmani ai adevărului şi stricători ai descoperirii dumnezeieşti. Ţinându-se de
învăţătura sănătoasă ortodoxă şi fiind luminaţi de către darul lui Dumnezeu, ei au vădit
eresurile, numindu-le adâncuri ale satanei (Apoc. 2, 24) şi ferindu-i mai înainte de ele pe
creştinii drept-slăvitori. Plăcuţii lui Dumnezeu au socotit ca mare păcat osândirea
aproapelui pentru greşelile lui fireşti, dar nu s-au dat înapoi şi au încurajat osândirea
eresurilor. Mulţi dintre ei au demascat aprig pe nedrepţii învăţători mincinoşi. Se
înţelege că ei se purtau cu blândeţe şi cu dragoste când se vedeau în fata unor oameni
eretici care s-au înşelat fără voia lor, dar erau fără cruţare către îndârjiţii stricători ai
credinţei.

Marele nevoitor şi făcător de minuni, preacuviosul Pafnutie Pustnicul, avea atâta râvnă
în a păzi curăţenia ortodoxiei în mănăstirea încredinţată lui, încât, de observa pe vreun
frate că vorbea chiar puţin în neconcordanţă cu dumnezeieştile dogme, îndată îl izgonea
din mănăstire. Iar plăcuţii lui Dumnezeu: Sfântul Policarp al Smirnei, Sfântul Irineu de
Lyon, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Axentie, Sfântul Ioan
cel Tăcut, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi mulţi alţii nu au răbdat părtăşia cu ereticii şi i-
au îndepărtat de la ei, după cum este povestit cu de-amănuntul în vieţile lor. Unii dintre
ei, precum: Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei, făcătorul de minuni, Sfântul Epifanie al
Ciprului, Sfântul Amfilohie, Sfântul Chirii al Alexandriei, Sfântul Metodie Patriarhul
Constantinopolului, Preacuviosul Teodosie cel Mare şi mulţi alţii, cu asprime au
demascat pe călcătorii adevărului şi i-au înfruntat cu mult curaj. Sfântul Nichifor
Mărturisitorul numea învăţătura eretică „muşcătură de şarpe”. Sfântul Policarp, când a
venit la el ereticul Marcion spunându-i: „Mă cunoşti cine sunt?”, i-a răspuns: „Te ştiu; tu
eşti primul născut al diavolului.”

În viata Sfântului Petru Mitropolit al Kievului se povesteşte că el se evidenţia prin marea


dragoste către vrăjmaşii săi. Odată, de pildă, el cu mărinimie de suflet l-a iertat întru
totul pe răul său vrăjmaş, episcopul Andrei de Tver, care a dorit să-l dea jos de pe
scaunul arhieresc, clevetindu-l şi născocind diferite calomnii împotriva lui. La judecata
organizată în scopul stabilirii vinei Prea Sfinţitului, a ieşit la iveală nu numai nevinovăţia
sa, dar şi răutatea şi viclenia episcopului Andrei. Sfântul Petru putea să ceară
pedepsirea clevetitorului, dar, în loc să se răzbune, el l-a iertat. Însă, când împotriva lui,
mai târziu, s-a ridicat un eretic, târând cu pierzătoarea sa învăţătură pe credincioşi,
Sfântul Petru nu a pregetat să se ridice împotriva vrăjmaşului dreptei credinţe şi să-l
blesteme şi, astfel, ereticul a pierit.

Foarte caracteristică şi de adâncă învăţătură în fineţea ei, în despărţirea osândirii


îngăduite şi neîngăduite, este următoarea povestire:

Un pustnic a văzut pe un oarecare frate păcătuind şi a început să plângă. „Vai mie! –


zicea el -, fratele meu greşeşte astăzi, iar mâine voi greşi eu!” După aceasta,
întorcându-se către ucenicul său, a adăugat: „În orice greşeală va cădea de faţă cu tine
vreun frate şi cât de grea ar fi ea, să nu-l osândeşti, ci trebuie să fii încredinţat că tu
greşeşti mai mult decât el, chiar dacă el ar fi mirean. Abatere de la această pravilă poţi
să faci doar când se întâmplă să auzi pe cineva hulind pe Dumnezeu ori vorbind vreo
erezie.”

Sfânta Biserică Ortodoxă a făcut, în Sfintele Sinoade a toată lumea, tocmai acest lucru –
a osândit eresurile cele hulitoare de Dumnezeu şi a păzit mai dinainte pe copiii săi de
influenţa lor pierzătoare. Această osândire a exprimat-o în pronunţarea anatemei
(despărţirea de biserică) împotriva acelora care nu s-au pocăit de eresul lor. Cu
aceasta, Biserica a săvârşit un măreţ şi plăcut act – a păzit până astăzi în curăţia ei
dreapta credinţă dată nouă de către Domnul nostru Iisus Hristos şi de către Sfinţii
Apostoli.

De aici este limpede că vorbele lui Hristos Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi! nu


înseamnă să admitem stricarea dreptei noastre credinţe de către eretici. Aceste cuvinte
ne îndeamnă să nu osândim pe aproapele nostru pentru păcatele şi slăbiciunile lui
fireşti.

VICLENIILE DIAVOLEŞTI

Toate acestea ar fi fost foarte limpezi pentru ucenicii lui Hristos dacă n-ar fi existat un
perfid şi viclean ce se ascunde sub pojghiţa evenimentelor, potrivnic adevărului
dumnezeiesc – diavolul. El a reuşit să întoarcă aproape toate lucrurile cu capul în jos în
lume, făcând confuzie în noţiunile oamenilor despre păcat şi virtute, iar cea mai mare
strădanie a lui este îndreptată în a ne învăţa în rânduiala lui stricată. Trebuie să
recunoaştem că succesele sale în privinţa aceasta sunt foarte însemnate. Lumea aşa de
mult s-a deprins cu unele păcate, încât aproape i se par că nu sunt virtuţi, şi aşa s-a
îndepărtat de unele adevăruri ale revelaţiei dumnezeieşti, încât le priveşte ca rătăciri.

Să privim, din acest punct de vedere, obiectul cercetării noastre – osândirea aproapelui.
Satana cel mai cu osârdie ne influenţează să osândim pe alţii pentru neputinţele lor
fireşti, lucru pe care Dumnezeu îl opreşte; nu însă şi pentru credinţa rătăcită, care ar fi
de osândit. Prin aceasta, satana se străduieşte să aşeze o aureolă unei false virtuţi a
osândirii aproapelui, fratelui nostru, iar osândirea ereticilor fanatici o prezintă ca
mărginire şi obscurantism.

Nu aţi întâlnit oameni care socoteau osândirea viciilor şi păcatelor lumeşti ca pe ceva de
laudă? Ei spun că, osândind pe alţii, arată râvnă pentru bine, se luptă împotriva viciului
şi demască păcatul. Astfel, când cu răutate critică pe alţii pentru slăbiciunile lor
omeneşti, lucru pe care îl fac, de obicei, când cei osândiţi nu sunt de faţă, ei se laudă în
faţa celor ce-i ascultă cu aparenta lor „iubire de adevăr” şi „râvnă pentru bine”. Călcând
porunca limpede şi categorică a lui Hristos: nu osândiţi, ca să nu fiţi osândiţi, ei gândesc
că împlinesc o anume datorie sfântă şi că aduc slujire lui Dumnezeu (Ioan 16, 2). În
realitate, ei au fost înşelaţi de către cel rău, săvârşesc întunecata lui voie şi înmulţesc,
prin osândire, păcatele în lume, păgubindu-se pe ei înşişi, smintind pe cei ce îi ascultă şi
învrăjbind pe cei osândiţi de ei. Si, cu acestea, se împlinesc planurile satanei de
răspândire a răului în lume.

Prin îndemnul de a nu se osândi eresurile şi învăţătura mincinoasă, se realizează însă


întunecatele ţeluri ale celui rău, de pierdere a cât mai multor suflete posibile în lume.
Stricătorii credinţei sunt prietenii lui şi îi slujesc în planurile lui pierzătoare. Prin crearea a
tot mai multe şi mai multe eresuri şi secte, ei despart pe creştini, semănând neghina
rătăcirii printre sămânţa cea bună a adevărului, despărţind credincioşii de Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească Biserică, lipsindu-i de harul mântuirii.

Satana a reuşit mult în această privinţă. Printre creştinii moderni, el sădeşte


convingerea că adevărata biserică, întemeiată de Iisus Hristos, nu mai există – gând, se
înţelege de la sine, şi neadevărat, şi pierzător, pentru că distruge credinţa în făgăduinţa
Mântuitorului, Care spune că biserica întemeiată de El nu va fi biruită nici de porţile
iadului (Matei 16, 18) şi va rămâne stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. 3, 15) până la
sfârşitul veacurilor.

Mai apoi, puterea întunericului ne inspiră că, nemaifiind deja biserica cea adevărată,
există numai ramuri din ea, gând la fel de neadevărat, pentru că nu pot să existe ramuri
fără trunchi. Si, mai departe, cel rău inspiră că de acum încolo, prin unirea diferitelor
confesiuni creştine, se va forma noua biserică a dragostei. Dar scopul ei secret este să
îngroape în această nouă biserică Adevărul şi, împreună cu el, şi dragostea, pentru că
nu poate dragostea să înflorească pe terenul neadevărului şi al rătăcirii.

Aceste rezultate triste ale necredinţei împotriva sfintei şi dreptei noastre credinţe sunt o
urmare a influentelor moderne, care susţin că nu trebuie să osândim eresurile. Încercaţi,
în mijlocul unei astfel de societăţi contemporane, să vă apăraţi ideea că Iisus Hristos a
întemeiat nu mai multe biserici, ci numai una, că nu toate confesiunile existente astăzi
prin certurile ivite între ele sunt credincioase revelaţiei adevărului dumnezeiesc, că
trebuie să fie o biserică adevărată, pentru că este adevărată şi neschimbată făgăduinţa
lui Hristos de întemeiere a bisericii nebiruite. Încercaţi să arătaţi că unitatea bisericii
ortodoxe răspunde condiţiei de biserica cea adevărată a lui Hristos, pentru că a păzit
nealterată credinţa transmisă nouă de Iisus Hristos şi de Sfinţii Apostoli, pentru că a
păstrat neîntrerupt continuitatea apostolică şi pentru că transmite în deplinătate, prin
Sfintele Taine, harul dumnezeiesc care este necesar mântuirii noastre. Încercaţi să
spuneţi că alte confesiuni s-au îndepărtat, mai mult sau mai puţin, de Biserica
întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos prin eliminarea unor adevăruri esenţiale ori prin
adăugarea de învăţături născocite de oameni. Încercaţi să apăraţi în acest fel, în zilele
noastre, Sfânta Ortodoxie, aşa cum au apărat-o Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade, şi vă
veţi confrunta ori cu o deplină neînţelegere din partea multora, ori cu o furtună de
riposte. Veţi auzi, de exemplu, următoarele cuvinte: „Oare Tolstoi, îndepărtat de
Biserica Ortodoxă, nu e un bun creştin? Oare Dănov [1], care ne învaţă să nu omorâm
animale, nu este un profesor înţelept? Oare printre adventişti, teozofi, penticostali şi alţi
sectanţi, nu sunt oameni minunaţi? Nu osândiţi eresurile! Nu avem dreptul să osândim”…

Iată, cam aşa raţionează lumea modernă! Dar aceiaşi care se tem să osândească pe
eretici se ocupă neîncetat în viata lor de zi cu zi cu bârfirea şi osândirea slăbiciunilor
fireşti ale celor care nu le sunt prieteni, denunţându-i şi ponegrindu-i când nu sunt de
faţă. Când susţin că noi nu avem dreptul să osândim pe eretici, ei spun că trebuie să ne
conducem după legea dragostei către toţi oamenii. Dar când osândim pe aproapele
nostru pentru neputinţele lui fireşti, oare nu ne mai conducem după principiul dragostei?
Sau, tocmai pe dos, anume atunci călcăm orice dragoste? Erezia, pe care Sfânta
Biserică o osândeşte ca pe ceva pierzător, ei, inspiraţi de diavol, o apără ca pe un lucru
neofensator. Şi acolo unde Mântuitorul, Biserica şi toţi Sfinţii Părinţi opresc osândirea, ei
mai pe îndelete osândesc.

Prin acest mijloc, în întunecatele scopuri ale satanei se realizează două câştiguri: prin
chemarea de a nu osândi eresurile, molima lor se întinde, spre pierzarea multora, iar
prin încurajarea criticării şi osândirii neputinţelor aproapelui, când el nu este de faţă, se
încolţesc bârfele, pârele, răutăţile, ura, bănuielile, jignirile, dezbinările, duşmăniile şi
multe alte asemenea rele, spre pieirea multora.

Creştinul înţelept trebuie să ştie unde poate să osândească şi unde nu trebuie să facă
aceasta.
Pentru cei care sustin ca a da pe fata pe inselati si eretici
se numeste calomnie si defaimare
Pentru a înțelege că nu este deloc greșit să îi criticăm folosind cuvinte aspre pe păstorii
și învățătorii vicleni și înșelători, care conduc poporul în cursa otrăvită a ereziei, vă
invităm să citiți câteva exemple relevante din îndemnurile Sfinților Părinți, care ne arată
că avem datoria de a nu tăcea, de a-i da pe față și de a-i osândi cu toate puterile
noastre pe toți cei care învață erezia, oricât de abil ar fi ea camuflată.

Sf. Iosif Voloţki: „Să fie demn pentru tine oricine, afară de cel care învaţă erezia. Dacă
va fi eretic, vom stărui să nu primim de la el nici învăţătura, nici împărtăşania, şi nu
numai că nu ne vom împărtăşi la el, ci îl vom osândi şi cu toate puterile îl vom da pe faţă,
ca să nu devenim părtaşi pieirii lui”. [1]

Sf. Policarp al Smirnei: „Apostolii şi ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau
să vorbească cu dânşii, căci se sârguiau să înşele adevărul cu cuvintele lor cele
meşteşugite şi mincinoase”. [2]

Cuviosul Ghenadie Scholarul: „Să nu facem nici măcar tovărășie cu cei care au
schimbat cugetul Dreptei Credințe.” [3]

Sf. Amfilohie al Iconiei: „Aşa şi Dumnezeu, Părintele, nu rabdă ocara Fiului Său, ci se
întoarce şi urăşte pe cei ce-L hulesc pe El, şi se mânie asupra celor ce se unesc cu
blestematul lor eres!”. [4]

Sf. Isidor Pelusiotul: „Precum marinarii ascund momeala sub chipul mâncării şi prind
peştii pe neaşteptate, asemenea şi războinicii eresurilor, ascunzându-şi gândurile rele
după cuvinte frumoase, precum cu o undiţă îi ademenesc pe cei simpli la pierzanie ”. [5]

Sf. Meletie Mărturisitorul: „Nu este cu dreptate şi cu cuviinţă bine-credincioşilor a tăcea


acolo unde se calcă poruncile lui Dumnezeu şi din aceasta îşi întăresc înşelăciunea
ceilalţi potrivnici. Pentru că a zis un mare părinte: Acolo unde este primejdie a se
despărţi cineva de la Dumnezeu, ce bine-credincios poate să stea deoparte şi să tacă,
sau cu totul să se liniştească? Pentru că tăcerea sa îl vădeşte cum că şi el se învoieşte
acestor rele.(…) Că mai bine este să stea cineva împotriva celor rău cugetători, decât să
urmeze lor şi să se despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei”. [6]

Iată și ce spunea Sfântul Atanasie cel Mare în Cuvântul Întâi împotriva arienilor:

„Fiindcă prin cugetarea lor nu au fost şi nu sunt nici acum cu noi. De aceea, precum a
zis Mântuitorul, «neadunând cu noi, risipesc» (Luca, 1 1,23) cu diavolul. Şi ei se apropie
de cei ce dorm, ca să semene în ei otrava pierzaniei şi să-i ducă la moarte împreună cu
ei. (…) Dar nici un creştin n-ar răbda să audă acestea şi nimeni n-ar socoti sănătos la
minte pe unul care îndrăzneşte să spună aceasta.”
Iar Arhimandritul Serafim Alexiev arată că osândirea celor care cugetă ceva eretic e o
datorie a tuturor ortodocșilor:

„Toţi Sfinţii Părinţi, asemenea Sfinţilor Apostoli, cu îndrăzneală au osândit pe eretici ca


fiind duşmani ai adevărului şi stricători ai descoperirii dumnezeieşti. Ţinându-se de
învăţătura sănătoasă ortodoxă şi fiind luminaţi de către darul lui Dumnezeu, ei au vădit
eresurile, numindu-le adâncuri ale satanei (Apoc. 2, 24) şi ferindu-i mai înainte de ele pe
creştinii drept-slăvitori. Plăcuţii lui Dumnezeu au socotit ca mare păcat osândirea
aproapelui pentru greşelile lui fireşti, dar nu s-au dat înapoi şi au încurajat osândirea
eresurilor. Mulţi dintre ei au demascat aprig pe nedrepţii învăţători mincinoşi. Se
înţelege că ei se purtau cu blândeţe şi cu dragoste când se vedeau în fata unor oameni
eretici care s-au înşelat fără voia lor, dar erau fără cruţare către îndârjiţii stricători ai
credinţei.

Marele nevoitor şi făcător de minuni, preacuviosul Pafnutie Pustnicul, avea atâta râvnă
în a păzi curăţenia ortodoxiei în mănăstirea încredinţată lui, încât, de observa pe vreun
frate că vorbea chiar puţin în neconcordanţă cu dumnezeieştile dogme, îndată îl izgonea
din mănăstire. Iar plăcuţii lui Dumnezeu: Sfântul Policarp al Smirnei, Sfântul Irineu de
Lyon, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Axentie, Sfântul Ioan
cel Tăcut, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi mulţi alţii nu au răbdat părtăşia cu ereticii şi i-
au îndepărtat de la ei, după cum este povestit cu de-amănuntul în vieţile lor. Unii dintre
ei, precum: Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei, făcătorul de minuni, Sfântul Epifanie al
Ciprului, Sfântul Amfilohie, Sfântul Chirii al Alexandriei, Sfântul Metodie Patriarhul
Constantinopolului, Preacuviosul Teodosie cel Mare şi mulţi alţii, cu asprime au
demascat pe călcătorii adevărului şi i-au înfruntat cu mult curaj. Sfântul Nichifor
Mărturisitorul numea învăţătura eretică „muşcătură de şarpe”. Sfântul Policarp, când a
venit la el ereticul Marcion spunându-i: „Mă cunoşti cine sunt?”, i-a răspuns: „Te ştiu; tu
eşti primul născut al diavolului.”

Iar a tăcea când se pune problema osândirii unui învățător mincinos ce îndeamnă în
mod viclean la erezie, înseamnă a contribui la pierzania foarte multor oameni:

„Prin îndemnul de a nu se osândi eresurile şi învăţătura mincinoasă, se realizează însă


întunecatele ţeluri ale celui rău, de pierdere a cât mai multor suflete posibile în lume.
Stricătorii credinţei sunt prietenii lui şi îi slujesc în planurile lui pierzătoare.”

Tot Arhimandritul Serafim Alexiev scoate în evidență faptul că lumea contemporană se


scaldă tot mai mult într-un relativism al iadului:

„Iată, cam aşa raţionează lumea modernă! Dar aceiaşi care se tem să osândească pe
eretici se ocupă neîncetat în viata lor de zi cu zi cu bârfirea şi osândirea slăbiciunilor
fireşti ale celor care nu le sunt prieteni, denunţându-i şi ponegrindu-i când nu sunt de
faţă. Când susţin că noi nu avem dreptul să osândim pe eretici, ei spun că trebuie să ne
conducem după legea dragostei către toţi oamenii. Dar când osândim pe aproapele
nostru pentru neputinţele lui fireşti, oare nu ne mai conducem după principiul dragostei?
Sau, tocmai pe dos, anume atunci călcăm orice dragoste? Erezia, pe care Sfânta
Biserică o osândeşte ca pe ceva pierzător, ei, inspiraţi de diavol, o apără ca pe un lucru
neofensator. Şi acolo unde Mântuitorul, Biserica şi toţi Sfinţii Părinţi opresc osândirea, ei
mai pe îndelete osândesc.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul :

„Dacă Hristos nu este mărturisit corect, atunci comuniunea cu El şi cu cei care Îl


mărturisesc în mod ortodox devine imposibilă, căci cel care nu Îl mărturiseşte pe Hristos
în mod corect, adică în conformitate cu Tradiţia, se plasează în afara Lui. Acela care nu
primeşte pe Apostoli, pe Prooroci şi pe Învăţători, ci nesocoteşte expresiile şi glasurile
lor, acela dispreţuieşte pe Hristos Însuşi.”

[1] Sf. Cuv. Iosif Voloţki – Luminătorul, Cuvântul VII

[2] Viaţa Sf. Policarp al Smirnei

[3] Epistola profetică şi întristătoare a Cuviosului Ghenadie Scholarul, scrisă în luna


noiembrie 1452

[4] Viaţa Sf. Amfilohie, Episcopul Iconiei

[5] Sf. Isidor Pelusiotul – Scrisori, Cartea I, Scrisoarea 102: Către citeţul Timotei

[6] Sf. Meletie Mărturisitorul – Carte în stihuri