Sunteți pe pagina 1din 12

Facultatea de Teologie Ortodoxă

,,Justinian Patriarhul” din București

Lucrare de seminar
„Despre Libertate din punct de vedere social, moral și teologic”
Tema 28

Vișenescu Adrian-Constantin

An1 master Pastorație și viață Liturgică

București 2019

1
Despre Libertate din punct de vedere social, moral și teologic

1. Introducere

De-a lungul secolelor oamenii s-au preocupat de problema libertății și au explicat-o în


diverse chipuri, dar înainte de toate ei au constatat că o au sau că nu o au. În afara tradiției
iudeo-creștine sistemele etice nu și-au pus foarte profund problema libertății individuale și
a libertății interioare. Au insistat mai degrabă pe problema libertății ca stare de fapt, între
individ și societate. Așa găsim la Platon și Aristotel dar Socrate schimbă lucrurile și pune
problema la nivel individual, dar în interiorul tradiției iudeo-creștine, problema libertății
îmbracă haina autentică, nereferindu-se numai la aspectul social, la raportul individului cu
societatea, ci referindu-se înainte de toate la raportul omului cu el însuși și cu Dumnezeu.

Ieșit din mâinile lui Dumnezeu, omul este drept, într-o stare lipsită de răutate, o stare
de nevinovăție. Omul nu cunoaște răul, ci cunoaște doar dreptatea, blândețea și bunătatea
sădite de Dumnezeu în el. A fost creat bun însă nu desăvârșit, acesta trebuind să
dobândească el prin inaintarea pe cale liberă deschisă de Dumnezeu. Întreaga structură a
omului îl slujea pe drumul pe care îl avea de parcurs. Rațiunea era sănătoasă, luminată
lipsită de rătăciri, judecata era dreaptă. Voința era supusă rațiunii, mai bine zis era ca o
prelungire firească a rațiunii, iar afectivitatea omului le unea pe amândouă, făcând din om
o unitate deschisă comuniunii cu Dumnezeu.

Având chipul lui Dumnezeu sădit în el, omul era deschis comuniunii cu Dumnezeu,
fiind liber și stăpân atât peste natura sa sa cât si peste cea a întregului univers. Libertatea
omului trebuie înțeleasă ca stare diferită atât de robirea care a urmat păcatului, cât și
libertatea sfântului care a depășit real întreaga natură. Nu era nici păcătos, avea
nevinovăția celui ce nici n-a gustat păcatul dar nu câștigase încă nevinovăția celui ce a
respins ispita. Firea lui nu era slăbită de patimă, dar nici întărită prin virtuți, adică prin
supurea constantă a trupului de către suflet și a întregii lumi de către om. Încă trupul nu
era căzut în automatismul păcatului, dar nu era urcat nici prin deprindere, până la a fi liber
și imun față de lume. Încă lumea nu devenise stăpână a trupului și a sufletului său, însă
nici omul nu supusese lumea și trupul său puterii sufletului. În starea primondială omul
vedea toate lucrurile ca daruri oferite de Dumnezeu, întreg cosmosul fiind ca un mediu
transparent lucrării și vorbirii lui Dumnezeu. În această stare nu există vreo diferență
calitativă între descoperirea naturală a lui Dumnezeu și vreo altă descoperire

2
supranaturală. Aceasta din urmă intervine doar atunci când, tocită și opacizată de
împătimirea omului, natura n-a mai oglindit firesc strălucirea Creatorului. Înainte de
cădere, Dumnezeu umbla prin grădina transparentă a lumii. Aspirația către nemurire
datorată prezenței chipului lui Dumnezeu în om, ar fi devenit realitate dacă nevinovăția
inițială s-ar fi întărit prin fapte și prin statornicia liberă a omului în înaintarea către
Dumnezeu. Omul trebuia să păstreze sensibilitatea trupului, supusă spiritului rațional, prin
voința liberă, căci libertatea inițială era mult superioară celei de după păcat, însă cu mult
mai mică față de libertatea dobândită prin stăruință în bine. Sfântul Ioan Damaschin
definește starea în care a fost creat omul, astfel:„omul era fără de păcat în fire și liber în
voință, dar fără de păcat, nu inaccesibil păcatului, căci numai Dumnezeu este inaccesibil
păcatului, ci ca unul ce nu avea în fire pornirea spre păcătuire, ci avea aceasta putință în
libera alegere. Adică avea libertatea să stăruie și să progreseze în bine ajutat de harul
dumnezeiesc, dar tot așa, libertatea să se abată de la bine și să fie în rău. Dumnezeu a
îngăduit aceasta de dragul libertății, căci ceea ce face din silă nu este virtute1.

2. Libertatea morală

Libertatea omului implică pe lângă conștiința personală și o responsabilitate, o vocație


sădită de Dumnezeu, trebuind dezvoltată și urmată de om. Dumnezeu îl cheamă pe om
spre vocația îndumnezeirii, spre a deveni prin har asemenea lui Dumnezeu, ceea ce El este
prin natura Sa. Chemarea aceasta cere un răspuns liber, deoarece mișcarea înspre
Dumnezeu este un răspuns de dragoste la dragostea primită. Unirea fără dragoste ar fi
mecanică, iar dragostea implică libertatea, posibilitatea de a alege sau de a refuza. Pentru a
putea răspunde dragostei lui Dumnezeu, trebuie admisă în om și posibilitatea contrariului,
posibilitatea revoltei. Doar tăria libertății poate da sens unirii. Libertatea dialogului vine
de la Dumnezeu, este pecetea părtășiei noastre divine, capodopera Creatorului2.

Creat liber ca potențialitate, omul trebuia să devină liber deplin prin depășirea firii
sale și a întregii naturi, prin asumarea și eliberarea de aceasta, prin dăruire. În sine, omul
depăsește orice condiționare, fiind în stare să se elibereze de propria natură nu prin
abandonarea în voia ei, precum anticii, ci prin transfigurarea ei în Dumnezeu. Omul
trebuie să se ridice mai mult decât o participare oarbă, exclusiv naturală la Dumnezeu,

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al B.O.R:,București, 1978, p.412.
2
Vladimir Lossky, „Introducere în Teologia Ortodoxă”, trad. de Lidia și Remus Rus, Editura Enciclopedică,
București, 1993, p.97

3
trebuie să-și asume în mod conștient natura bună, să descopere în sine, în viață și în
univers, darurile iubirii divine și să răspundă acestora conștient și liber. Taina creației se
descoperă a fi taina libertății, a persoanei. Persoana este singura capabilă să-și asume și
să-și depășească natura, devenind prin liberă alegere și har, dumnezeu.

Libertatea atotputerniciei divine este pusă în lumină cu adevărat numai în creștinism.


Doar pentru creștin Dumnezeu crează ființele care pot să decidă și să aleagă, care pot
deveni ca și El3.

Persoana chemată la unirea cu Dumnezeu, la asemănarea firii sale cu cea


dumnezeiască, este deformată prin păcat, devenind oarbă, neputincioasă, nemaiștiind să
aleagă binele4.

Prin libertate i s-a dat omului capacitatea de a se forma singur din proprie decizie, spre
realizarea din ce în ce mai deplină a binelui, care realizare înseamnă totodată propria
desăvârșire și fericire supremă. Omul ajunge la forma desăvârșită a vieții sale, se
realizează pe sine deplin, nu prin creștere organică inconștientă, ci prin decizie liberă a
voinței sale. În aceasta constă noblețea omului: el este chemat ca să-și făurească singur
viața5. Dacă omul n-ar fi liber, n-ar putea alege între bine și rău așa cum rațiunea este
pentru adevăr, libertatea este pentru bine. A voi răul nu aparține libertății, ci este o
deficiență a libertății, un abuz, o pervertire a ei. De esența libertății ține capacitatea de a
alege între mai multe posibilități de realizare a binelui. Ea e îndreptată din fire spre bine.
Ea funcționează normal când se decide pentru bine. Alegerea răului nu ține de esența
libertății ci este o deficiență, o imperfecțiune, este un rod al libertății adică, îndreptată prin
amăgire într-o direcție opusă celei firești care nu duce spre binele după care năzuiește
toată ființa omului ci este opusul acestuia6.

Libertatea noastră în alegerea faptelor nu este o libertate absolută ci limitată.


Libertatea absolută există numai în Dumnezeu care este spirit absolut. Voința divină este
suverană și atotputernică ea e liberă de orice constrângere internă sau externă ci se
identifică deplin cu binele. Libertatea noastră este limitată.

3
Vladimir Lossky, „Introducere în Teologia Ortodoxă”, trad. de Lidia și Remus Rus, Edit Enciclopedică, București,
1993, p. 98
4
Dedes Staikos, „Teză de doctorat credință și transfigurare în teologia ortodoxă”, București 1997, p. 138
5
Pr. Prof. Dr. C. Cornițescu:„Antropologia Sf. Vasile cel Mare”, p. 85
6
Pr. Anton Dicu, „Conștiință și libertate morală în viața creștinului”, p. 107

4
În primul rând prin faptul că omul credincios fiind o creatură este dependent de
Dumnezeu. Limitele creaturii sunt și limitele libertății sale. Rațiunea libertății sale este de
a se dezvolta liber în conformitate cu chemarea lui creaturală, adică de a tinde spre bine.
El se poate decide și împotriva stării lui de creatură, cum a și făcut negând dependența lui
de Dumnezeu7. Omul credincios trebuie să-și dezvolte libertatea sa în privința faptelor
sale în dependență de Dumnezeu. Pe de altă parte, libertatea aceasta este condiționată și de
structura psiho-fizică a credinciosului și de mediu fizic și social în care acesta trăiește.
Costituția trupului, temperamentul, sexul, vârsta, zestrea sufletească, educație, natura
încojurătoare influențează asupra voinței și activității ei și fac ca libertatea să fie diferită
de la credincios la credincios. Totuși fiecare are în această libertate capacitatea de a-și
alege direcția vieții, de a-și stăpâni și a-și disciplina trupul, instinctele, memoria,
sentimentele, rațiunea formându-le într-un anumit fel. Pe puterea aceasta a voinței se
bazează posibilitatea educației și a autoformării. Voința însăși poate poate fi educată: ea
poate slăbi sau poate fi întărită, poate fi îndrumată spre bine sau spre rău8.

În măsura în care libertatea se decide pentru bine, în acea măsură voința noastră este
mai stăpână pe actele noastre și hotărârile noastre sunt mai libere față de orice
constrângere. Înălțată în Dumnezeu, ea este stăpână peste lucrurile create și deci și peste
sine. Am putea, deci, defini libertatea morală creștină „drept identificarea liberă și
permanentă a voinței noastre cu binele, deci cu voia lui Dumnezeu și prin aceasta,
suveranitatea ei deplină asupra acțiunilor noastre9.

Folosind greșit libertatea omul pierde comuniunea cu Dumnezeu și lipsit de har trece
de la starea de viață firească la alta nefirească . Rațiunea se slăbește, liberul arbitru se
pervertește iar distincția dintre bine și rău este confuză, căci din pricina înclinării spre
plăcere neglijăm cu totul viețuirea cea dreaptă. Prin libertate omul este chemat să înalțe
ființa sa integrală spre și în Dumnezeu. Astfel libertatea ține de însăși libertatea umană
creată, susținută și atrasă de natura divină cum au arătat Sfântul Maxim Mărturisitorul și
hotărârile Sinodului VI Ecumenic. În libertate stă demnitatea omului creat după chipul lui
Dumnezeu. Libertatea îl face pe om o ființă părtașă în mod deosebit la Dumnezeu ca
absolut. Omul vrea să fie prin sine însuși ca și Dumnezeu. Însă absolutul ontologic e
numai unul: Dumnezeu; omul e făcut să tindă și să se unească cu acest absolut.

7
XXX. Teologia morală ortodoxă, vol. 1, p. 242
8
Pr. Anton Dicu, „Conștiință și libertate morală în viața creștinului”, p. 108
9
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie: „Spiritualitate ortodoxă”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 59
5
În Iisus Hristos, libertatea morală nu cunoaște lipsuri. Iisus Hristos este libertatea
absolută întrupată. În El se manifestă deplinătatea libertății divine. Dar El este liber și ca
creatură. În primul rând datorită armoniei desăvârșite dintre voia omenească și cea
dumnezeiască10. Și necontenit voința omenească urma să se supună voinței dumnezeiești.
Astfel , voia omenească este îndumnezeită și participă la libertatea voii divine. În
libertatea omenească a lui se arată și deplinătatea libertății dumnezeiești. Nimic n-a putut
tulbura suveranitatea acestei libertăți. În Iisus Hristos avem modelul inaccesibil al
desăvârșirii libertății morale.

Noi suntem liberi să credem în El sau nu, să intrăm în comuniune cu El. Cel care
crede în El prin credință intră în comuniune cu El. Astfel se stabilește o relație între noi și
Iisus Hristos. Într-adevăr, relația cu Hristos înseamnă revărsarea iubirii Lui în noi, a
puterilor Lui divine, a harului divin prin Sfintele Taine11. Noi participăm astfel la viața lui
Hristos și prin botez, devenim o creatură nouă. În creștinul creat din nou prin har și voință
este înnoită, este întărită și capabilă de a realiza binele. Harul nu se dă spre a ridica
libertatea voinței, ci spre a o întări. Este ceea ce spune așa de lămurit Fericitul
Augustin:„Înlăturăm noi libertatea voinței prin har?” Nicidecum. Noi o temeinicim mai
adânc ca atare. Așa cum legea prin credință nu-i înlăturată tot așa și libertatea voinței nu
este ridicată, ci este întărită prin har12.

În al doilea rând aceasta este libertatea pentru Dumnezeu, mort față de păcat și viu
pentru Dumnezeu, aceasta este mărturia libertății creștinului. Voința înnoită prin har are
puterea și năzuința de a se uni din ce în ce mai strâns cu voința divină în așa fel încât să
ajungă să nu mai voiască altceva decât ceea ce vrea Dumnezeu. Astfel creștinul poate
exclama ca Sfântul Apostol Pavel „cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos ?
necazul sau strâmtorarea, sau prigoana sau foametea sau golătatea sau sabia?... Toate le
biruim cu prisosință, pentru cel ce ne-a iubit pe noi, căci sunt încredințat că nici moartea,
nici viața, nici îngerii, nici căpăteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare,
nici înălțimea, nici adâncul, nici o altă făptură oarecare nu va putea să ne despartă de
dragostea lui Dumnezeu care este în Iisus Hristos Domnul nostru”.(Rom VIII, 35-39).

10
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie: „Chipul lui Hristos în Biserica Răsăritului. Iisus Hristos, darul și cuvântul suprem al
lui Dumnezeu”, în Ortodoxia, nr. 1/ 1973 p. 30
11
Pr. Prof. Dr. D. Radu: „Semnificația soteriologică a Botezului Domnului”, În Ortodoxia, nr.4/1955, p. 36
12
Pr. Anton Dicu, „Conștiință și libertate morală în viața creștinului”, p. 110

6
Voința înnoită de har este stăpână pe toate mișcările firii și își arată dominația,
călăuzind toată firea noastră omenească pe cărările de lumină ale virtuții. Ea nu vrea să
nimicească firea noastră omenească, ci să o elibereze de orice robie, purificând-o,
sfințind- o, ridicând-o la o cât mai mare asemănare cu Dumnezeu13.

Astfel creștinul pășește progresiv cu de la libertatea de păcate grele la libertatea de


păcate ușoare, tinzând spre starea desăvârșită, când nu va mai putea păcătui, pentru că
voința lui va fi cu totul liberă de orice ispită și deplin dăruită lui Dumnezeu. Sub zările
vieții veșnice, libertatea morală creștină își va găsi desăvârșirea acolo unde voința va fi
ajuns în posesiunea Binelui, și se va bucura în mod liber de frumusețile Lui.

Singura ei dorință va fi de a se adânci din ce în ce mai mult în taina inepuizabilă a


libertății divine. Atunci libertatea credinciosului, eliberată definitiv de imperfecțiunea sa
(alegerea răului), își va atinge ținta și deci desăvârșirea14.

3. Viziunea Sfinților Părinți ai Bisericii cu privire la libertatea morală

Sfinții Părinți au abordat problema libertății chiar dacă în Sfânta Scriptură nu avem
explicații extinse cu privire la problema libertății. Avem destule dovezi în care se afirmă
libertatea de alegere a omului. Numai pătrunzând mesajul creștin în spațiul culturii greco-
romane, teologii creștini au trebuit să intre în modul de abordare a acestei probleme de
către cei în mijlocul cărora trăiau și propovăduiau mesajul creștin. Prin urmare au fost
provocați să cugete mai adânc cu privire la libertatea omului, în ce măsură omul este liber
sau nu între celelalte ființe de pe pământ.

Modul în care au răspuns Sfinții Părinți a făcut în așa manieră încât creștinismul să
aducă o noutate în abordarea problemei libertății. Așadar, Biserica susține faptul că prin
moartea și prin învierea Sa, Mântuitorul Hristos a înlăturat credința anticilor că omul nu
poate face nimic mai mult decât este scris. Creștinismul vine cu ideea noii ontologii care
presupune starea Mântuitorului Hristos cel înviat, o nouă ontologie în care omul intră prin
Taina Sfântului Botez, iar Biserica reprezintă spațiul în care se intră în noua ontologie prin
Botez și în care se intră într-un proces de eliberare continuă de tot ceea ce poate să
împiedice progresul fiecărui membru al Bisericii în perspectiva pe care el o are în
interiorul Bisericii.
13
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie: „Sfințenie și slujire creștină” în S.T.,nr. 1/1988, p.29
14
Pr. Anton Dicu, „Conștiință și libertate morală în viața creștinului”, p. 112

7
În Sfântul Botez, omul moare și înviază cu Hristos, primește aopi prin Taina
Mirungerii harul Sfântului Duh și intră într-un proces de creștere întru libertate, în
libertate care nu este străină de libertatea pe care omul a avut-o înainte de păcat. În ciuda
fatalismului antic, mesajul creștin venea cu afirmarea că omul poate să aleagă viața, că
poate și trebuie să facă aceasta, folosind condiția sa naturală, dar și speranța confirmată de
Mântuitorul Iisus Hristos cel înviat, că viața lui autentică este și în altă parte, nu numai
aici.

Părinții Bisericii au vorbit foarte mult despre libertatea omului, au vorbit și au scris
împotriva fatalismului antic, dar și împotriva gnosticismului. Ei au legat libertatea omului
de raporturile corecte existente între Creator și om. Părinții Bisericii au apărat înțelegerea
conceptului de libertatea a lui Dumnezeu, atunci când au vorbit despre providență. Tot
așa, ei au insistat asupra responsabilității omului în răspunsul acestuia la chemarea
dumnezeiască. Ei au scos în evidență faptul că Dumnezeu îl invită pe om la un anumit tip
de viață, la un anumit mod de a trăi neimpunându-i niciodată acest mod de viață.

Sfântul Grigorie de Nyssa s-a preocupat intens de înțelegerea devenirii omului în


Dumnezeu. În cadrul acestui efort, libertatea de voință și definirea ei joacă un rol central.
În lucrarea „Despre facerea omului”, Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă în mod răspicat
libertatea de voință a omului. Fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul
poartă în el pecetea divină. Dintre darurile primite la creație se numără și
libertatea:„Meșterul meșterilor i-a creat omului o fire care să-l îndreptățească spre fapte
cu adevărat împărătești atunci când l-a dotat nu numai cu calități spirituale superioare , ci
și cu alcătuire trupească indicată special spre a stăpâni lumea. Căci pe de altă parte
sufletul lui îi spune, chemarea lui împărătească îi spune că el trebuie să se ridice mult
deasupra nimicniciiunilor de toate zilele, iar pe de altă parte el are o superioritate vizibilă
prin libertatea sa neîngrădită, potrivit căreia el să poată hotărî și conduce singur, în mod
liber după voia sa”15.

Plecând de la tratatul despre libertatea voii omenești redactat de Origen, Sfântul


Grigorie lărgește și adâncește conceptul despre libertate, pe care-l socotește cel mai mare

15
Nestor Vornicescu,„ Învățătura Sfântului Grigorie de Nyssa despre chip și asemănarea”, în Studii Teologice nr.
9-10/1956, p. 602

8
dar făcut de Dumnezeu. Pentru el, libertatea voinței este cea mai înaltă expresie a ceea ce
credem că suntem și a ceea ce avem să devenim16.

Sfântul Grigorie combate pe cei care socotesc pe om un microcosmos și că în om nu se


cuprinde altceva nimic decât elementele care se află în lumea pământească. Astfel omul ar
părea drept golit de tot ceea ce are divin în el, fiind coborât în rândul lucrurilor.

Acestei viziuni, Sfântului Grigorie îi opune ceea ce spune Biserica despre om. De
observat că în timpul Sfântului Grigorie se poate deja vorbi de o antropologie creștină
bine conturată, delimitată de antropologiile eterodoxe și pentru care libertatea omului este
o idee centrală. Libertatea de care se bucură omul de la creație, ca și celelalte daruri
dumnezeiești sunt cuprinse în afirmația că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu.
Mulțimea tuturor acestor bunătăți este atât de mare încât nu știm dacă s-ar putea număra
ușor. De aceea, rezumându-le, Scriptura le-a descris în felul următor:„După chipul Său l-a
făcut Dumnezeu pe om”(Facere1,27). Așadar, în noi sunt ascunse tot soiul de bunătăți,
orice virtute, toată înțelepciunea și tot ceea ce poate concepe mai bun. Unul dintre aceste
bunuri constă pentru om în a fi liber de orice constrângere și de a nu fi supus nici unei
forțe din afară, ca să aibă o voință de sine stătătoare, care hotărește după cum crede ce-i
bine. De fapt, virtutea constă în a fi fără stăpân și a face ceea ce-ți place, tot ce faci din
constrângere sau din silă nu poate fi virtute17.

Pentru Sfântul Vasile cel Mare, Adam a fost posesorul unei voințe libere mult mai
puternice decât cea a omului de după cădere. În satrea paridisiacă, protopărintele nostru a
fost sus prin libertatea voinței sale, loc pe care însă l-a pierdut, păcătuind pentru că a
întrebuințat rău voința sa liberă și a murit din pricina păcatului.

În ce privește răutatea diavolilor, Sfântul Vasile cel Mare o plasează în aceeași arie
volitivă. El nu-i consideră nici pe aceștia răi în esența lor, ci doar după voință. Răul are în
sfera demonică, aceeași sursă precum în sfera umanului: folosirea greșită a libertății de
voință18. În acest sens Sfântul Vasile cel Mare este cât se poate de clar:„Din ce pricină este
rău omul ?Din propria sa voință liberă. Din ce pricină este rău diavolului? Din aceeași
pricină pentru că și el avea libertatea voinței și era în puterea lui să rămână lângă
Dumnezeu, sau să se înstrăineze de bine.

16
Vasile Răducă, „Voința și libertatea în gândirea Sfântului Grigorie de Nyssa”, în Studii Teologice, 1-2/1983,
p.51
17
Pr. Anton Dicu, Conștiință și libertate morală în viziunea patristică, p. 161
18
Pr. Anton Dicu, Conștiință și libertate morală în viziunea patristică, p. 166

9
Dacă libertatea este un dat ontologic al omului, prin chipul lui Dumnezeu în om, în
procesul ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu, libertatea de voință joacă de asemenea un
rol important. Asemănarea se dobândește prin voință, noi avem pe unul (chipul) prin
creație, pe cealaltă (asemănare) o dobândim prin voință. În prima alcătuire ni s-a dat să
fim născuți după chipul lui Dumnezeu, prin voință se formează în noi voința cea după
asemănarea lui Dumnezeu. Iar ceea ce ține de voință ne aparține în potență, însă ne-o
agonism prin lucrare.

La creație, Dumnezeu ne-a dat puterea și libertatea de a acționa, de a face, ceea ce


înseamnă că stă în puterea noastră să devenim sau nu asemenea cu Dumnezeu,
asemănarea pe care o avem în potență în chipul nostru. Astfe, în puterea de a lucra dată
omului prin chip, este cuprinsă libertatea de voință și acțiune19.

Un alt aspect al libertății, prezent cu itensitate la Sfântul Vasile cel Mare, este acela al
libertății sociale. Intensa activitate socială a marelui ierarh capadocian este bine
cunoscută. Printre multele ei aspecte, vom sublinia în cele ce urmează cum Sfântul Vasile
cel Mare s-a ocupat intens de apărarea oprimaților.

Cel mai bun exemplu în acest sens sunt epistolele sale, care exprimă preocuparea sa
pentru apărarea libertății omului dată de Dumnezeu, față de nedreptățile omenești. Scopul
epistolei 107 este de a liniști sufletul Iulitei, o văduvă, informând-o că au intervinit pentru ea
chiar la prefectul pretoriului și la un oarecare Heladios, prieten cu marele demnitar, în
încercarea de a repara nedreptatea pe care a suferit-o. Următoarele două epistole sunt adresate,
prima dintre ele tutorului moștenitorului Iulitei, iar a doua comitetului Heladios, toate având
scopul de a curma nedreptatea acestei văduve20.

Unul dintre teologii care tratează în scrierile sale problema libertății sale este Sfântul Ioan
Casian. În anul 426, Casian redactat a doua serie a „ Convorbirilor ”(ConvorbirileXI-XVII )21.
În convorbirea a XIII- a Sfântul Părinte face o analiză amplă a raportului dintre har și
libertatea de voință, nu numai în contextul efortului uman în vederea dobândirii mântuirii și
desăvârșirii, și în procesul convertirii. Sfântul Ioan Casian înțelege puterea lui Dumnezeu ca
fiind implicată la fiecare nivel al strădaniei omului spre sfințire și mântuire. Dumnezeu
inițiază dorința de a atinge noi nivele de desăvârșire. El invită și convoacă, inspiră și
19
Vichentie Punguță, Antropologia ortodoxă în revista omiliilor Despre crearea omului ale Sfântului Vasile cel
Mare în Revista Teologică anul 1, nr.3 ,1991, p. 30
20
Pr. Anton Dicu, Conștiință și libertate morală în viziunea patristică, p. 168
21
Teologie morala ortodoxa pentru facultățiile de teologie, vol I, Edutura Institului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, p. 54.

10
motivează. Haru lui Dumnezeu este necesar nu numai pentru începutul mântuirii
credinciosului, ci pentru întregul proces al mântuirii sale. Harul acesta reprezintă ajutorul lui
Dumnezeu unit întotdeauna cu voința liberă a omului. Casian spune următoarele: „ Noi nu
voim să tăgăduim libertatea omului de a alege, ci să întărim adevărul că harul și ajutorul lui
Dumnezeu sunt necesare omului în fiecare zi și în fiecare clipă”22. Contribuția Sfântului Ioan
Casian constă în evidențierea chemării universale a lui Dumnezeu și acordarea harului.
Chemarea aceasta se face în moduri diferite, ca răspuns la însușirea tezelor lui Augustin,
Casian aduce în sprijinul concepției sale, în măsură egală, textele scripturistice , demonstrând
nevoia harului lui Dumnezeu și altele care arată necesitatea liberei voințe umane. Convorbirea
a XIII- a începe cu afirmația că planul lui Dumnezeu după care l- a făcut pe om, nu ca să
piară, ci să trăiască în veci, rămâne neschimbat. Datorită acestui fapt, când bunătatea lui
Dumnezeu întrezărește în noi o scânteie cât de mică de bunăvoință, chiar dacă El Însuși o
scoate din piatră aspră a inimii noastre o îngrijește prin insuflarea sa. Sfântul Ioan Casian
întărește această susținere cu mai multe texte biblice: 1 Timotei 2,4; Matei 18,14; Ieremia 3,5;
Iezechiel 33, 11. Din aceste texte rezultă că Dumnezeu voiește cu orice preț să mântuiască
toată lumea, iar cei ce au pierit, au pierit după voia lor și împotriva voii lui Dumnezeu. Așadar
trebuie să existe în om năzuința spre mântuire, către transcendent, dorul de Dumnezeu, elanu
spre cele înalte fie ele chiar sub forma cea mai limitată de bunăvoință sau o scânteie cât de
mică de bunăvoință care se manifestă în colaborare cu harul. Făcut după chipul lui Dumnezeu,
omul năzuiește la asemănarea cu El. După învățătura creștină, înclinarea omului către
Ziditorul său își află împlinirea în colaborarea desăvârșită a funcțiilor sufletești, chipul lui
Dumnezeu în om, cu harul, spre a ajunge la asemănarea cu El23.

4. Concluzia

În concluzie, chipul și liberul arbitru sunt premisele faptului că omul poate dori sfințenia
și e capabil de a intra în legătură cu Dumnezeu. Este firesc să considerăm că acea scânteie de
bunăvoință de care ne amintesc Sfinți Părinți în repetate rânduri este mijlocul de a se reface
legătura organică între divin și uman, între Creator și creatură, de a oferi lui Dumnezeu teren
propice pentru a putea arunca sămânța mântuirii.

22
Așezămintele mînăstirești și convorbiri duhovnicești, trad, de Vasile Cojocaru și David Popescu, în colecția
Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, Edutura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1990, p.497.
23
ibidem

11
5. Bibliografie
 Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
București, 2001.
 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. 1, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R:,București, 1978
 Vladimir Lossky, „Introducere în Teologia Ortodoxă”, trad. de Lidia și Remus Rus,
Editura Enciclopedică, București, 1993
 Dedes Staikos, „Teză de doctorat credință și transfigurare în teologia ortodoxă”,
București 1997
 Pr. Prof. Dr. C. Cornițescu:„Antropologia Sf. Vasile cel Mare”
 Pr. Anton Dicu, „Conștiință și libertate morală în viața creștinului”

 XXX. Teologia morală ortodoxă, vol. 1


 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie: „Spiritualitate ortodoxă”, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992
 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie: „Chipul lui Hristos în Biserica Răsăritului. Iisus Hristos,
darul și cuvântul suprem al lui Dumnezeu”, în Ortodoxia, nr. 1/ 1973
 Pr. Prof. Dr. D. Radu: „Semnificația soteriologică a Botezului Domnului”, În
Ortodoxia, nr.4/1955
 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie: „Sfințenie și slujire creștină” în S.T.,nr. 1/1988
 Nestor Vornicescu,„ Învățătura Sfântului Grigorie de Nyssa despre chip și
asemănarea”, în Studii Teologice nr. 9-10/1956,

 Vasile Răducă, „Voința și libertatea în gândirea Sfântului Grigorie de Nyssa”, în


Studii Teologice, 1-2/1983
 Pr. Anton Dicu, Conștiință și libertate morală în viziunea patristică
 Vichentie Punguță, Antropologia ortodoxă în revista omiliilor Despre crearea omului
ale Sfântului Vasile cel Mare în Revista Teologică anul 1, nr.3 ,1991
 Teologie morala ortodoxa pentru facultățiile de teologie, vol I, Edutura Institului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București
 Așezămintele mînăstirești și convorbiri duhovnicești, trad, de Vasile Cojocaru și David
Popescu, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 57, Edutura Institului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990

12