Sunteți pe pagina 1din 7

,,Prof.

Zidaru Ionuţ Gabriel” ,,Organizarea militară în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504)”

-Tema referatului –
,,ORGANIZAREA MILITARĂ ÎN TIMPUL LUI ŞTEFAN CEL
MARE (1457-1504)’’

Prof: ZIDARU IONUŢ GABRIEL

LICEUL TEOLOGIC ,,ELIM”, PITEŞTI

COMISIA METODICĂ ,,OM ŞI SOCIETATE”

6
,,Prof. Zidaru Ionuţ Gabriel” ,,Organizarea militară în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504)”

Introducere. Trăsături ale organizării militare la români în sec. al XV-lea

Situat într-o zonă geografică cu neasemuite frumuseţi şi bogăţi, poporul român a avut de
înfruntat încă de la începuturile sale numeroase invazii de jaf şi cotropire, fiind nevoit să lupte
permanent pentru continuitatea sa şi pentru apărarea integrităţii teritoriale şi autonomiei statale.
Între instituţiile de bază ale organizării statale româneşti în epoca medievală, oştirea s-a detaşat
ca fundamentală. Numai prin cunoaşterea organizării militare din secolul al XV-lea, pot fi
înţelese strălucitele victorii ostăseşti care au asigurat în această epocă independenţa şi autonomia
Ţărilor Române. Organizarea militară considera marele istoric A.D. Xenopol – ,,este elementul
de căpetenie căruia ţara îi datoreşte fiinţa”. O trăsătură definitorie a organismului ostăşesc la
români a constat în nonagresivitatea acestuia, el devenind operant doar în cazul în care ţare era
invadată. De asemenea, specific luptei armate, pentru apărarea patriei, a fost ridicarea la luptă a
întregului popor în caz de primejdie. ,, La o trebuinţă neapărat sau când patria era în primejdie,
se chema – ridicarea gloatelor – jupanii (boierii) atunci, cu feciorii lor ..... se ridicau cu banierele
şi slujitorii lor ca să apere moşia (patria) ameninţată. Asemeni tot norodul era îndatorat să se
ridice la arme.” Obligaţiile militare erau diferenţiate după criteriul stării materiale. Mobilizarea
generală a oastei se făcea prin anunţarea poruncilor domneşti prin ,,strigare” în târguri şi sate: ,,
au dat vestea ţării de sârg să se strângă”. Sistemul militar românesc în perioada analizată, se
compunea din două elemente distincte: Oastea cea mare sau ţărănimea şi Oastea cea mică sau
boierimea. Oastea cea mare consta în ridicarea la luptă a ,,ţării”, adică a întregii populaţii
bărbăteşti, aptă pentru a purta armele. În general, aceasta era compusă din ţărănimea liberă; nu
puţine au fost însă situaţiile când, în cazul unor pericole externe, domnitorul a poruncit ridicarea
gloatelor, inclusiv a ţărănimii aservite. ,,Cei care nu sunt proprietari de pământ, nu merg la război
decât în cazuri excepţionale de mare primejdie, când se porunceşte ridicarea gloatelor.” Oastea
cea mică ar fi fost doar o sumă de cete boiereşti formată din ,,slugile boiereşti”, ,,oameni de oaste
călări de pe moşiile lor, care în schimbul unor scutiri ori acordate de pământ din domeniul
boieresc în folosinţă mergeau alături de stăpânii lor la război”.1 Prima menţiune despre
contingentul armatei Moldovei o găsim la Manole Neagoş, care spune că pe timpul lui Petru I
Muşat, domnul dispunea de o oaste permanentă de aproximativ 10000 de oşteni, aceştia
alcătuind oastea cea mică. Tot pentru această perioadă Radu Rosetti ne dă cifra care variază între
1
Dr. Constantin Olteanu ,,Evoluţia structurilor ostăşeşti la români”, Editura Militară, Buc. 1986, p. 76

6
,,Prof. Zidaru Ionuţ Gabriel” ,,Organizarea militară în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504)”

6000 şi 10000 în dependenţă de nevoile ţării. O intensă preocupare pentru întărirea continuă a
oştirii remarcăm la domnul Moldovei, Stefan cel Mare (1457-1504)
Structura armatei moldovene în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504)
Principiul de bază al formării oştirii, era apărarea ,,moşiei”. Toţi Românii fiind
proprietarii ai solului, aveau îndatorirea de a lua parte la apărarea ţării lor. Această îndatorire
generală era baza organizării armatei. Există documente prin care anumiţi indivizi sau categorii
de locuitori se scutesc de această îndatorire, şi aceste documente sunt astfel redactate, încât reiese
că obligativitatea luării armelor, în caz de chemare, era regula, iar scutirea de această
obligativitate este cu totul excepţională. Menirea organizării armatei era de a asigura ,,fiinţarea
satelor româneşti”.2 Aceasta nevoie exista şi în timp de pace şi deci trebuiau să existe şi atunci
forţe armate care să poată îndeplini această menire. Pentru alcătuirea acestor forţe, domnitorul
putea să alcătuiască anumite unităţi de oameni, care căpătând o simbrie, să execute serviciul de
pază în continuu sau tănând cont de obligativitatea serviciului militar, ,,să îndatoreze pe toţi
locuitorii ca, pe rând să vină să îndeplinească serviciul militar de pază”.3
Forţele armate din timp de pace sau pentru îndeplinirea unor sarcini administrativ-fiscale
sau pentru a face faţă unor ameninţări externe neprevăzute erau constituite din: Curteni călări,
viteji, slugi, voinici, hansari şi lefegii (mercenari) care formau Oastea cea mică impreună cu
cetele boierilor. Curtenii erau micii dregători din sate – păharnicei, vistiernicei, grupaţi în cete
sub comanda superioară a marilor dregători de care depindeau. 4 Existenţa cetelor boiereşti în
secolul al XV lea este dovedită şi de faptul că boierii formau, în concepţia voievodului, temeiul
oastei. La aceste cete se adăugau ,,curţile” – luptători destinaţi să apere reşedinţa (curtea) fiecărui
boier, atât împotriva unor invazii ale cetelor de războinici prădalnici, din afara ţării, sau chiar în
cazul unor lupte interne, de felul celor care se angajau adesea între marii feudali, dar şi împotriva
maselor asuprite, ridicate la luptă împotriva stăpânilor. Printre curteni exista o categorie numită
călăraşi,5 (ostaş de cavalerie), care reprezenta un corp militar de slujitori auxiliari ai domniei.
Mai exista o categorie de oşteni numită ,,dărăbani”6 sau ,,trabanţii”, termen de origine cehă, care
2
R. Rosetti ,,Istoria Artei Militare a Românilor până la mijlocul veacului al XVII lea”,Imprimeria Naţională, Buc.
1947, p. 120.
3
Ibidem, p.121
4
Alexandru I. Gonţa ,,Statul în Moldova Medievală Instituţiile”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedica, Buc. 1986,
p.204.
5
R. Rosetti ,,Istoria Artei Militare a Românilor până la mijlocul veacului al XVII lea”,Imprimeria Naţională, Buc.
1947, p. 121.
6
Ibidem, p. 122.

6
,,Prof. Zidaru Ionuţ Gabriel” ,,Organizarea militară în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504)”

la început înseamnă garda unui principe, apoi în genere lefegiu, mercenar care luptă pedestru. Un
element care aparţinea de Oastea cea mică era şi cel al lefegiilor (mercenarilor), ei au avut un rol
nesemnificativ în sec. al XV lea, deoarece din cauza lipsei de bani, puterea centrală nu putea
angaja decât un număr redus, apoi erau nesiguri în luptă. Ostaşii plătiţi, lefegii, sunt amintiţi în
documentele vremii; asemenea joldunari (de la jold, leafă) sunt totuşi pomeniţi în documente
încă din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş. Grosul armatei era format din
populaţia validă chemată la arme. Pentru această chemare Domnitorul trimitea călăreţi în toate
părţile Ţării fixând şi locul de adunare, care se numea atunci ,,beleag”.7 Odată chemaţi, locuitorii
erau numiţi feciori sau vornici şi se adunau în cete locale şi se îndreptau spre locul fixat. Odată
sosite la locul fixat, cetele se organizau în unităţi mai mari numite pâlcuri (tabără) şi se împărţeau
steaguri de oştire. Cuvântul de steag se folosea şi pentru a denumi unităţile: ,, au venit patru
steaguri de Moldoveni”. În cea ce priveşte conducerea, comanda supremă o avea Domnitorul.
Pentru executarea unor manevre sau misiuni de amploare strategică sau tactică se constituiau,
uneori, detaşamente cu misiuni independente, numite pâlcuri de oaste. În ceea ce priveşte
efectivul la care se ridica oştirea lui Stefan cel Mare este de 30.000 -40.000 conform
documentelor vremii. De exemplu în campania din anul 1475, care s-a încheiat cu marea biruinţă
de la Vaslui, oastea Moldovei a ajuns la circa 40.000 de luptători.8
Armamentul din dotarea Oastei Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504)
Preocuparea domnitorului Ştefan cel Mare, de a-şi întări capacitatea de apărare militară a
fost reflectată prin grija lui permanentă de a asigura un sistem unitar de fortificaţii şi de a înzestra
oastea cu armamentul ofensiv şi defensiv corespunzător epocii în care a domnit. Majoritatea
armelor utilizate, cu mici excepţii, care ţineau în general de unele comenzi speciale de arme albe
şi de foc făcute de domnitor peste hotare, se făureau în Moldova, Ţara Românească şi
Transilvania. Existenţa şi utilizarea armamentului ca mijloc esenţial de ducere a luptei, în
perioada lui Ştefan cel Mare, este atestată de toate tipurile de izvoare scrise, iconografice, sau
arheologice. Potrivit acestor izvoare în dotarea oastei Moldovei se aflau, în a doua jumătate a
sec. al XV –lea şi la începutul celui următor, toate principalele categorii şi tipuri de armament alb
şi de foc care erau cunoscute pe plan european, la acea dată.9 Astfel din categoria armelor albe şi
7
Ibidem, p. 124.
8
Dr. Constantin Olteanu ,,Evoluţia structurilor ostăşeşti la români”, Editura Militară, Buc. 1986, p. 81.

9
Carol Konig ,,Armamentul din dotarea Oastei Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504), Revista
Muzeelor, p. 45.

6
,,Prof. Zidaru Ionuţ Gabriel” ,,Organizarea militară în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504)”

a celor de foc au fost semnalate: arme albe de tăiere şi împungere (spade, săbii, cuţite, pumnale);
de aruncare şi împungere (lănci şi suliţe); de lovire şi tăiere (securi şi topoare de luptă,
halebarde); de lovire şi izbire (ghioage, măciuci, buzdugane); de aruncare la distanţă (arcuri şi
arbalete), la acestea adăugându-se armele defensive (scutul, cămaşa de zale, pieptarul, armura).
Arme de foc grele (bombarde, tunuri) şi portative (archebuze). Armele de foc folosite în această
epoca proveneau din comenzile asigurate prin grija domnitorului, din ajutoarele primite de la
aliaţi, dar şi din capturile luate de la inamic. Despre primele capturi de arme aflăm dintr-o
scrisoare a lui Ştefan cel Mare, datată la 1 ianuarie 1468. Astfel, în urma bătăliei de la Baia
(1467), se preciza că ,,……. şi carele şi corturile şi diferite bombarde, maşini şi tunuri mari şi
mici pe toate le-a luat Ştefan”.10 Un rol important în sistemul de apărare al ţării, l-a avut şi
sistemul de fortificaţii reprezentat de cetăţi, folosite în scopul supravegherii graniţelor. Ştefan a
adus o serie de noutăţi în modul de folosire a acestora. Astfel, a constituit toate cetăţile într-un
sistem unitar, formând o adevărată pavăză la hotarele ţării. În acest sistem unitar intrau cetăţile:
Tetina, Hotin, Orhei, Soroca, Cetatea Albă, Chilia, Crăciuna. Sistemul continua prin întăririle
organizate în trecătorile Carpaţilor Răsăriteni formând un brâu exterior de apărare. În interior,
curţile domneşti, o serie de curţi lae marilor boieri, cât şi cetăţile Suceava, Neamţ, Roman, o
serie de târguri ca Baia, Bârladul, Dorohoiul, Vaslui şi Siretul erau întărite pentru a putea rezista
unor atacuri date prin surprindere, constituiau sistemul interior al apărării. Totodată, Ştefan a
extins incinta cetăţilor şi a dezvoltat sistemul de obstacole ce străjuiau cetăţile şi le-a dotat cu
tunuri.11
În concluzie organizarea militară din timpul lui Ştefan cel Mare a reprezentat un moment
important în evoluţia statală a Moldovei.

Bibliografie:
10
Ibidem, p. 50.
11
R. Rosetti ,,Istoria Artei Militare a Românilor până la mijlocul veacului al XVII lea”,Imprimeria Naţională, Buc.
1947, p. 196.

6
,,Prof. Zidaru Ionuţ Gabriel” ,,Organizarea militară în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504)”

Alexandru I. Gonţa ,,Statul în Moldova Medievală Instituţiile”, Editura Ştiinţifică şi


Enciclopedica, Buc. 1986.

Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1968.

Carol Konig ,,Armamentul din dotarea Oastei Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-
1504), Revista Muzeelor.

Costăchel, V., P. P. Panaitescu, Al. Cazacu, ,,Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec.
XIV-XVII)”, Bucureşti, 1957.

Dr. Constantin Olteanu ,,Evoluţia structurilor ostăşeşti la români”, Editura Militară, Buc. 1986.

Gemil, Thasin, ,,Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI”, Bucureşti, 1991.

Grigore Ureche, ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”, Bucureşti, 1956.

Mustafa A. Mehmet, ,,Cronici turceşti privind Ţările Române”, vol. I, Bucureşti, 1966.

Nicolae Stoicescu, ,,Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armate iromâne”, Bucureşti, Ed.
Militară, 1968.

,,Portret în istorie: Ştefan cel Mare şi Sfânt (1504-2004)”, Sfânta Mănăstire Putna, 2003

R. Rosetti ,,Istoria Artei Militare a Românilor până la mijlocul veacului al XVII lea”,Imprimeria
Naţională, Buc. 1947.

6
,,Prof. Zidaru Ionuţ Gabriel” ,,Organizarea militară în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504)”