Sunteți pe pagina 1din 17

ESECUL SOCIALIZARII – DEVIANTA SCOLARA SI DELINCVENTA JUVENILA

Structura temei:

1. Devianta, delincventa, delincventa juvenila - delimitari conceptuale


2. Raspunderea penala a minorilor
3. Teorii asupra deviantei
4. Forme ale deviantei scolare
5. Relatia dintre devianta scolara si delincventa juvenila
6. Variabile ale procesului educational si devianta scolara
7. Variabile ale vietii de grup si devianta scolara
8. Abandonul scolar si delincventa juvenila
9. Diminuarea deviantei scolare si a delincventei juvenile

1. Devianta, delincventa, delincventa juvenila - delimitari conceptuale

Functionarea societatii este cu putinta datorita consensului care se stabileste intre membrii ei in
legatura cu scopurile dezrabile si mijloacele legitime de realizare a lor. Socializarea are rolul de a
realiza acest consens relativ, prin internalizarea valorilor, normelor si a modelelor de
comportament acceptabile. Esecul major al acestui proces il constituie conduita antisociala a
tanarului, conduita definita ca fiind delincventa juvenila, forma majora a comportamentului de
tip deviant.

Termenul de devianta a fost utilizat pentru prima data in anul 1938 de catre sociologii americani
T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor indreptate impotriva normelor de conduita sau a
ordinii institutionale” si de catre R. Merton,care considera devianta drept „o reactie normala a
oamenilor normali in conditii anormale” (apud Radulescu, S.,1994, p. 9).

Cele doua definitii releva ambiguitatea acceptiunilor conceptului, cu accent pe incalcarea


normelor de conduita sau pe anormalitatea conditiilor. Acordand un sens foarte larg, in
conformitate cu care este deviant cel diferit de majoritate si devalorizat sau stigmatizat pentru
aceasta diferenta, E. Goffman (1963) include in categoria deviantilor alaturi de delincventi,
criminali, prostituate, consumatori de droguri si cantareti de jazz, boemi, impatimiti de jocuri de
noroc, lucratorii de circ, tigani, vagabonzi, homosexuali, saraci din mediul urban.

Din nevoia de minima rigoare, vom defini devianta in raport cu criteriul normativ si cu cel
statistic, astfel:

a) Dupa criteriul normativ, devianta reprezinta o conduita care incalca normele scrise sau
nescrise ale societatii, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristica pentru actul
deviant este incalcarea normei si drept consecinta, dezaprobarea sociala. Cand actul nu mai este
dezaprobat, el inceteaza a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant, depinde de
contextul normativ care reglementeaza comportamentele considerate ca fiind normale;

b) dupa criteriul statistic devianta este o abatere semnificativade la media


comportamentelormembrilor grupului sau ai societatii; media sugereaza „omul mediu”, caci
„tipul normal se confunda cu tipul mediu.” (Durkheim, 1974, p. 105).

Indiferent care dintre criterii ar fi utilizat, reprezentand un tip de comportament care se opune
celui mediu, normal, conventional sau conformist, prin incalcarea unor norme scrise sau nescrise
ale societatii, termenul devianta este utilizat in doua acceptiuni distincte: in raport cu normele
sociale si culturale (definitia sociala) si in raport cu codurile legale formale (definitia legala sau
juridica).

Actiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale si in cazul carora exista pedepse pentru
cei care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal, constituind clasa delictelor.
Autorul unui delict este un delincvent. Prin urmare, devianta legala reprezinta delincventa. Pe
langa delictele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, rapirea, violul, omorul sau furtul,
delictele minore difera de la societate la societate, in raport cu dinamica legislativa. Ceea ce este
considerat devianta in sensul legal variaza istoric si geografic.

Cand delictul vizeaza minorii, vorbim de delincventa juvenila in clasa careia intra pe langa acte
ce care definesc delicte in general si altele care sunt specific legate de varsta, cum ar fi“starea de
neascultare” sau “chiulul de la scoala”.

Termenul de delincventa juvenila (in sens larg) desemneaza conduite inadecvate ale tinerilor care
n-au implinit varsta majoratului, fiind aplicat celor care transgreseaza legea (delincventa in sens
legal, restrans), ca si celor care, abandonati fiind de parinti si educatori, se integreaza in anturaje
potential delincvente, avand un comportamentul de evaziune, celor care au fugit de la domiciliu
sau din mediul scolar, vagabondand, celor care au tulburari de comportament (delincventa in
sens social, larg). Punctul de vedere legal reduce delincventa la raportul cu norma penala si
urmarile vatamatoare ale actiunilor care sunt sanctionate juridic.

Conceptul psihosociologic de delincventa juvenila este foarte elastic si trebuie aplicat cu multa
precautie, caci de multe ori, comportamente ce ar putea fi etichetate drept delincvente nu sunt
decat forme de revolta ale adolescentului impotriva unei autoritati prea dure, inflexibile a
adultului. Refuzul autoritatii parentale, agresivitatea, imaturitatea afectiva, sensibilitatea excesiva
pot fi manifestari pasagere caracteristice varstei adolescentine. Pentru a evita etichetarile riscante
prin urmarile lor (asa cum vom constata), vom pune diagnosticul de delincvent adolescentului
care mani festa constanta in conduitele respective.

Cauza principala a unor astfel de conduite, considera unii specialisti (Davidson C. G.; Neale
M.J., apud Grecu; Radulescu, 2003) rezida in esecul dezvoltarii constiintei morale datorita:
· unei socializari morale deficitare;

· lipsei de moralitate a parintilor;

· agresivitatii acestora, care este imitata de copil;

· afectivitatii prea puternice si tolerantei excesive manifestatede parinti;

· pedepselor parentale extrem de dure, care nu urmaresc constientizarea greselii comise, ci doar
sanctiunea in sine;

· absentei sanctiunilor pozitive (a recompenselor) in educatie.

Conformism. G- B. Shaw „Individul rezonabil se adapteaza lumii, cel nerezonabil adapteaza


lumea la personalitatea sa, de aceea, intregul progres depinde de individul nerezonabil”.

Limitele dintre normalitate si devianta sociala sunt imprecise, conjuncturale si depind de multe
ori de privirea celui ce eticheteaza o conduita. Conduite care altadata erau etichetate drept
candide si inocente sunt etichetate astazi tampenie sau prostie. Intre devianta sociala si cea
penala, delincventa, limitele sunt mai riguros conturate, fara a fi insa absolute daca avem in
vedere dinamica sistemului legislativ.

Raporturile dintre termenii discutati, din punctul de vedere al extensiunii lor arata astfel:

AA = devianta sociala (sens larg)

BB = devianta penala = delincventa

C = devianta penala adolescentina =

Cdelincventa juvenila

Figura nr.Relatia devianta, delincventa, delincventa juvenila

Ca alternativa psihologica pentru a desemna fenomene cuprinse in conceptul sociologic devianta,


in anul 1950 s-a introdus din perspectiva psihopatologica conceptul de tulburare de
comportament, concept care desemneaza orice deviere de la normele psihomorale incluzand aici
manifestari neurosomatice, caracteriale, psihopatice si psihotice.

Dupa anii 1980, conceptul de tulburare de comportament a fost inlocuit treptat cu cel
de problema de comportament, pentru a sugera diminuarea incarcaturii psihopatologice. in
denotatia conceptului problema de comportament sunt incluse toate tipurile de deviante.
Domeniul comportamental acoperit de sintagma delincventa juvenila este extrem de divers, de la
infruntare a parintilor pana la jaful armat si omucidere. majoritatea conduitelor delincvente pot fi
incadrate in patru mari categorii:

· incalcare legilor de statut;

· furtul (principala cauza a proceselor penale in cazul minorilor);

· violenta;

· comportamentul de banda, receptat de ceilalti ca amenintator.

2. Raspunderea penala a minorilor

Varsta si existenta discernamantului sunt criterii de raspundere penala pentru minori.

Codul penal (art.99) stabileste trei categorii de minori[1]:

- minori sub 14 ani minorii nu raspund pentru faptele antisociale comise, intrucat in favoarea
lor exista o prezumtie absoluta de lipsa de discernamant;

- minori cuprinsi intre 14 - 16 ani, au raspundere penala numai daca se dovedeste ca au savarsit
fapta incriminata cu discernamant;

- dupa varsta de 16 ani minorii raspund penal.

- minorii sub 16 ani, care comit delicte fara sicernamant alcatuiesc predelincventa juvenila.
Varsta majoratului penal variaza intre 16 – 18 ani in majoritatea sistemelor penale, exceptii fiind
legislatiile scandinave (15 ani), Germania, Auistria si Ungaria (14 ani(, Franta si Polonia (13 ani)
(Cf. Banciu, D.; Radulescu, S., M., 2002, p. 78).

In cazul minorilor care raspund penal, in functie de gradul de pericol al faptei comise, de starea
psiho-fizica a minorului, de conduitele sale etc., legea prevede fie aplicarea unei masuri
educative, fie pedeapsa.

Masurile educative (art. 102 Cod Penal) sunt aplicate gradual, de la„mustrare”, „libertate
supravegheata”, „internarea intr-un centru de reeducare”, si „internarea intr-un institut medical –
educativ”.
Pedepsele pentru minori sunt amenda sau inchisoarea prevazuta pentru infractiunea savarsita.
Limitele pedepselor se reduc la jumatate, iar minimul pedepsei, dupa reducerea ei nu poate
depasi 5 ani. Pentru fapte in care legea prevede detentie pe viata, minorului i se aplica inchisoare
de la 5 la 20 de ani; incarcerarea poate fi suspendata conditionat si minorul incredintat
supravegherii unei persoane sau institutii; condamnarile pentru faptele comise in perioada
minoratului nu sunt urmate de incapacitati sau decaderi.

Comportamentele antisociale pot fi intelese mai bine daca ne explicam mai


intai comportamentele prosociale.

Comportamentul orientat spre ajutorarea celorlalti fara asteptarea unei recompense este numit
comportament prosocial. Comportamentul prosocial este invatat prin mecanismele de sanctiune
si premiere, interiorizat astfel incat ajungem sa ne simtim satisfacuti atunci cand atingem
standarde morale interne. Expunerea la modele prosociale sporeste probabilitatea
comportamentelor prosociale Masurandu-se atitudinile prosociale ale copiilor care au urmarit
filme cu mesaje altruiste, in raport cu cele ale copiilor din grupul de control, s-a verificat ipoteza.

Exista o corelatie intre credinta intr-o lume dreapta, ca trasatura de personalitate si


comportamentul prosocial. Persoanele care au fost socializate in ideea ca lumea e buna au o mai
mare disponibilitate de a-i ajuta pe altii. Daca asa stau lucrurile, si nu avem temeiuri sa ne
indoim ca asa stau, atunci ne explicam nivelul delincventei. Atat familiile, cat si societatea,
mijlacele de informare, profesorii dezamagiti de realitatile curente realizeaza o socializare in care
credinta intr-o lume mai buna este un accident fericit. Necazul nostru e ca nu mai credem in
utopii. Am descoperit ca utopia ne-a inselat si refuzam sa mai credem in ea; nu mai credem in
nimic, ori fara credinta, nimic nu e cu putinta. Spunea un contemporan ca „utopia, daca e
consumata cu moderatie, este un stimulent necesar, dar abuzul de utopie este periculos” (L.
Boia). Si avea perfecta dreptate.

3. Teorii asupra deviantei

Exista multiple teorii asupra genezei si functionalitatii deviantei, teorii pe care nu le vom trece in
revista aici, limitandu-ne doar la doua perspective generale din care poate fi privit fenomenul;
este vorba de perspectiva functionalista si de cea interactionista. Conform functionalismului,
sistemele sociale sunt optimale in situatia unui echilibru care defineste starea de normalitate;
echilibrul este reprodus prin mecanismele conformismului si obedientei, al formelor de control
social ce asigura omogenizarea si consensul. Din aceasta perspectiva, devianta destabilizeaza
sistemul si trebuie sanctionata in speranta reducerii ei.

Din perspectiva interactionista, normele sociale sunt vazute ca fruct al unor raporturi de forte, al
supunerii si compromisului, care sunt universalizate datorita raporturilor de putere. Din aceasta
perspectiva, devianta nu mai este raportata la conditia de disfunctie a sistemului, ci la cea de
raport de forte, datorita caruia unele conduite sunt etichetate ca fiind deviante. Prin urmare,
societatea este cea care creeaza devianta, prin limitele care definesc spatiul de libertate al
individului; norma este cea care genereaza devianta, la fel cum legea genereaza delincventa.
Daca legea este a celor puternici, atunci intrebarea nu este de ce se incalca legea, ci „a cui lege se
incalca”. Chamboredon conchide ironic: „in materie de morala, ca peste tot, nu ne incredem
decat in bogati” (apud Doise, op. cit., p. 75).

Enumerarea factorilor interni (ce tin de personalitate) si externi (ce tin de mediu), a celor
intelectuali si nonintelectuali ai succesului/esecului socializarii si educatiei (motivatie, nivel de
aspiratie, imagine de sine, norma de internalitate, toleranta la frustrare) sugereaza tot atatea teorii
asupra deviantei.

Cele mai generale teorii leaga devianta de fenomenele anomice, pe o linie interpretativa ce vie
de la Durkheim. Anomia desemneaza situatia caracteristica crizelor de crestere sau de recesiune,
in care actiunea regulatorie a grupului social nu se mai poate exercita, normele tipice care
ghideaza comportamentul ne mai fiind adecvate sau eficiente. Starea de deruta normativa este
insotita de suspendarea temporara a functionalitatii normelor si slabirea autoritatii controlului
exercitat de instantele abilitate. Efectul situatiei anomice consta in reducerea capacitatii societatii
de a structura un comportament adecvat. Absenta standardelor clare pentru a ghida
comportamentul face ca oamenii sa fie dezorientati, anxiosi. Anomia inseamna insuficienta
integrare si este o caracteristica a modernitatii; pe masura ce societatea devine tot mai complexa,
este tot mai dificila mentinerea coeziunii sociale. Dezorganizarea sociala, in marile crize sau
depresiuni, in procesul de urbanizare, sau postrevolutionare reduce functia de socializare si
control exercitata de comunitate si vecinatate, ceea ce genereaza devianta. Este si cazul
Romaniei de deceniului trecut.

Pe aceasta baza teoretica, R. K. Merton (1938) reformuleaza si dezvolta teoria aratand ca


devianta se naste dintr-o tensiune structurala, care rezulta din lipsa unei relatii clare
intre scopurile promovate cultural si mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor
scopuri. Conduita conformista inseamna atingerea scopurilor conventionale prin mijloace
recunoscute social ca legitime. Sub imposibilitatea atingerii scopurile aflate sub presiunea pentru
succes, din cauza lipsei de mijloace adecvate, individul cauta mijloace alternative, care pot
conduce la devianta.

Analizand raportarea la scopuri si mijloace, Robert Merton face distinctie intre cinci moduri de
adaptare a individului la situatia la care ia parte, redate schematic in urmatorul tabel:

Nr. crt. Moduri de adaptare Scopuri Mijloace


1 Conformitate + +
2 Inovatie + -
3 Ritualism - +
4 Evaziune - -
5 Rebeliune ± ±

Figura Modalitati de adaptare in viziunea lui Merton

Conformitatea este cel mai raspandit mod, cel care asigura stabilitatea obisnuita a societatilor.
Conformistul accepta atat scopurile culturale cat si mijloacele institutionalizate pentru atingerea
acestor scopuri.

Inovatia are loc atunci cand o persoana accepta scopurile culturale standard, dar nu accepta
mijloacele consacrate social pentru atingere a acestor scopuri .

Ritualismul se refera la situatii in care persoanele accepta mijloacele, dar refuza scopurile; este
cazul tipic al birocratul stereotipic, care se identifica intr-o asa masura cu norma, incat este mai
atent la a se asigura ca toate formularele sunt completate corect, decat la atingerea scopului
acestor formulare, impunand respect pentru autoritatea sa ritualica.

Evaziunea (retreatismul, din engleza, retreat = retragere) descrie situatia persoanei care a
abandonat atat scopurile, cat si mijloacele aprobate cultural, a individului care este in societate
fara sa fie: „bolnavi mintal, lunatici, paria, exilati, ratacitori, vagabonzi, cersetori, betivi cronici,
drogati etc.”[2]

In final, rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana respinge scopurile si mijloacele
aprobate cultural dar le inlocuieste cu alte scopuri si mijloace alternative, deseori radicale (e.g.,
revolutionarul care neaga definitia culturala a succesului si mijloacele conventionale, propunand
noi scopuri si mijloace).

Ca urmare, tinerii devianti nu sunt in mod necesar lipsiti de simtul moral, sau rezultatul unei
socializari ratate sau a unei socializari negative; ei pot fi persoane cu o judecata morala normala,
dar care reactioneaza la o situatie prin comportamente alternative.

Alte teorii considera ca delincventul este o persoana cu o judecata morala normala, care pentru a-
si atinge scopurile utilizeaza tehnici cognitive de neutralizare (Sykes; Matza, 1957):

a) negarea responsabilitatii;

b) respingerea raului produs;

c) negarea victimei;

d) acuzarea acuzatorilor;

e) supunerea la instante superioare

In toate aceste cazuri, standardele la care se raporteaza sunt cele morale, iar actiunea este
motivata prin apel la ele; aceasta inseamna ca normele morale sunt cunoscute, asumate si
constituie criteriu de judecata morala pentru actul deviant. Aceste tehnici pot fi considerate
mecanisme de reducere a disonantei sau disconfortului interior in raport cu norma. Interpretarile
de tip psihanalitic considera neutralizarea ca rationalizare, mecanism de aparare a eului, alaturi
de negare sau reverie-evaziune.

Teoria subculturilor deviante (Cohen, A., 1955) sustine ca deviantul este produsul unei
contraculturi, care inverseaza normele culturii dominante. Ca modalitate de protest la adresa unei
societati care ii marginalizeaza, bandele de tineri din suburbii cauta infractiunea pentru ea insasi,
non-utilitar sihedonist, sfidand normativitatea conformista, dar nedreapta.

In finalul acestor sumare sugestii privind etiologia sociala a deviantei, ne vom opri asupra teoriei
etichetarii, datorita relevantei sale in contextul activitatii educative.

Argumentul principal prezentat de teoreticienii etichetarii sau reactiei sociale de marcaj


(Lemert,Erikson, Becker, Goffman) este acela ca nici un comportament nu este in mod automat
deviat. Devianta reclama o definitie. Diverse societati (si diverse grupuri din cadrul unei
societati) eticheteaza diferite acte ca fiind deviate. In consecinta, sustine Edwin Lemert, nu
devianta produce controlul social, ci controlul social creeaza devianta.

Desi din cand in cand toti oamenii se angajeaza in acte care sunt definite ca fiind deviante, aceste
acte deviante nu sunt totdeauna observate sau, daca sunt observate, ele sunt considerate
comportamente gresite temporare (e.g. furtul dintr-un magazin al unui tanar dintr-o familie avuta,
considerat un accident banal, o expresie a nonconformismului adolescentin). Aceasta este
numita devianta primara (faptul de a incalca o norma in mod accidental). Ceea ce este important
pentru teoria etichetarii nu este actul insusi, ci devianta secundara (recunoasterea oficiala a
acestei incalcari de catre o instanta desemnata in acest scop, „criminalitatea contabilizata”),
etichetarea publica ca deviant si, ca urmare, acceptarea identitatii deviante de catre persoana care
a comis actul. Aceasta acceptare poate fi considerata ca un stigmat, care schimba in mod
substantial constiinta de sine a unei persoane si o duce la o “cariera devianta” (Goffman, 1963).
Un act de devianta secundara poate, de asemenea, duce la o etichetare retrospectiva a identitatii
trecute a unui individ, pentru a-l face sa se conformeze identitatii prezente deviante. Reactia
sociala in fata deviantului genereaza ca efect pervers o miscare centrifuga, cu indepartarea de
normalitate. Deviantii etichetati sau exclusi cauta solutii pentru a supravietui si sunt nevoiti sa
frecventeze mediul deviant. Marginalizarea si devianta sunt indisociabile, astfel incat reactia
sociala creste probabilitatea comportamentului deviant.

Pentru E. Goffman, identitatea sociala are doua dimensiuni, cea virtuala, atribuita de altul pe
baza unor aparente si una reala, care atesta adevaratele caracteristici ale persoanei.O identitate
reala este intotdeauna susceptibila sa ascunda caracteristicicare sa contamineze identitate
virtuala. Orice atribut care suscita o indoiala privind adecvarea intre cele doua identitati este
unstigmat, care face din individ o fiinta discreditata. Normalul si stigmatizatul nu sunt persoane,
ci puncte de vedere, afirma Goffman ; nu exista devianti, ci indivizi pusi in situatia de a purta un
stigmat. Etichetarea nu este un marcaj irevocabil pentru un destin, efectele ei putand fi
reversibile, dar, de cele mai multe ori, nu se intampla astfel. Distinctia propusa de sociologul
„dramaturgiei sociale” ne face sa intelegem afirmatia lui Cohen: noi suntem cu totii niste
contravenienti, afirma Cohen, dar ne deosebim intre noi dupa modelele in care se incadreaza
infractiunile noastre. Aceste modele difera dupa numarul diferitelor infractiuni comise, dupa
frecventa si dupa combinatiile lor, in care unele pot conduce la altele conform unei progresii
caracteristice.

Pe o linie asemanatoare, unii autori considera ca normalitatea nu este caracterizata de lipsa


motivatiei criminale, ci de stapanirea ei; rezistam tentatiei criminale, afirma Travis Hirschi
(1969), cu cat legatura noastra cu societatea este mai puternica. Rezistenta impotriva tentatiei sau
actului deviant este compusa din atasament puternic fata de ceilalti (familie, prieteni,
colegi), angajamentul sau investitia in construirea unei cariere legale, implicarea in activitati
legitime (loc de munca, scoala) si credinta impartasita impreuna cu alti membri ai comunitatii in
ordinea morala si valorile superioare.

Astazi, fuctionalismul, culturalismul si teoria etichetarii sunt cele trei cadre de analiza cele mai
frecvente la care ajunge sociologia (Oigen, A., 2002, p. 36).

4. Forme de manifestare ale deviantei scolare

Printre cele mai semnificative forme de manifestare ale deviantei scolare, Cristina Neamtu
analizeaza intr-o ampla lucrare consacrata deviantei scolare (2003) urmatoarele:

· copiatul, ca forma specifica si relativ generalizata de inselaciune manifesta in scoala


romaneasca, tolerata si uneori chiar incurajata de unele cadre didactice; printre motivatiile unei
astfel de conduite deviante, putem regasi presiunea parintilor in raport cu notele elevilor, revolta
la adresa volumului de cunostinte solicitat, profitabilitatea unui astfel de comportament, strateige
de supravietuire a copiilor intr-un mediu marcat de dominatia adultilor, carcaterul exterior al
normei constrangatoare, presiunea examenelor, moda etc.

· fuga de la scoala / de acasa, conduite de tip evazionist cu un mare potential delincventional;


cauzele pot fi legate de mediul familial conflictual, de mediul scolar preceput ca ostil, de dorinta
de libertate etc.

· absenteismul scolar si abandonul scolar, care coreleaza pozitiv cu saracia;

· violenta si vandalismul, fenomene cu o escaladare spectaculoasa in ultima perioada;

· toxicomania;

· suicidul.

Datorita vizibilitatii sociale pe care agresivitatea si violenta o prezinta astazi ne vom opri asupra
acesteia.
Eliot Sorel, Presedintele Asociatiei Internationale de Psihiatrie Sociala argumenteaza ideea ca la
sfarsitul secolului XX, cauza principala a mortii tinerilor intre 15 si 24 de ani nu este cancerul
sau alte maladii, ci violenta[3].

Un numar semnificativ de teorii psihologice (W. McDougall, 1908), psihanalitice (Freud, 2000),
etologice (Konrad Lorentz, 1998) considera agresivitatea ca fiind un dat instinctual, cu valoare
adaptativa. Alte teorii o leaga de mecanisme si procese neuropsihice, accidente neurologice in
timpul perioadei prenatale (Baker si Mednick, 1984), nivelul inalt al testosteronului sau altor
hormoni androgeni (Olweus D., 1986), nivelul redus de serotonina (Linnoila M., 1983), sistemul
limbic (Brandler R., 1985), tumori ale creierului (Mark V. H., 1978) etc. Nu lipsesc teorii
genetice care pun agresivitatea pe seama unor anomalii cariotipice (Jacobs P. A., 1965), sau a
unor atavisme (Lombroso C., 1992). Fara a nega posibila prezenta a unor astfel de factori
etiologici, teoriile psihosociologice pun accentul pe relatia dintre personalitate si factorii de
mediu, acordand o importanta majora invatarii sociale a comportamentelor de tip agresiv.

Conform acestora, procesul de socializare presupune si internalizarea unor raspunsuri agresive


prin invatare directa, prin sistemul recompensa-sanctiune, fie prin invatare indirecta, prin
observarea si imitarea conduitelor de tip agesiv din mediul social. Relevante in acest sens sunt
experimentele initiate de Albert Bandura si colaboratorii sai asupra invatarii comportamentului
agresiv de catre copii. Dupa ce au urmarit comportamentul agresiv al unui actor cu o papusa,
copiii s-au comportat si ei agresiv. Agresivitatea a crescut daca modelul de comportament a fost
recompensat, daca actorul avea acelasi sex cu copilul, daca era cunoscut anterior de copil.
Atitudinile agresive, sublinia Bandura, sunt invatate de la adulti, prin intermediul a trei surse
principale:

a) modelul de conduita preluat din mediul familial;

b) modele de conduita dobandite din mediul ambiental;

c) modelul de conduita dobandit prin intermediul mass-mediei. (Grecu; Radulescu, 2003,


p.109).

Concluzia acestor cercetari a fost aceea ca mediul familial, grupul de similaritate (cartier sau
scoala), mass-media sunt generatoare de scenarii agresive ce sunt interiorizate de catre copil si
tanar. Structurile cognitiv-comportamentale de agresivitate incep sa se intareasca in jurul varstei
de 8-9 ani si se consolideaza pana la maturitate (Ilut, 2004, p. 111).

In ultimii ani se discut tot mai mult despre rolul mass-media, in special a televizorului si a
jocurilor pe computer, in geneza comportamentelor agresive. Studiile scot in evidenta legatura
indubitabila intre violenta mass-media si comportamentul agresiv. Vizionarea programelor
violente provoaca o dezinhibare a conduitelor agresive, o orientare a gandirii si memoriei spre
actele de tip agresiv, desensibilizare emotionala, sugestie agresionala s.a. In schema de mai jos
este redata relatia dintre expunere la violenta si agresivitate, sageata puntata (catharsisul) avand
rolul reducerii agresivitatii.

Figura …. Efectele mass-


media asupra agresivitatii

(apud Ilut, 2004, p. 120)

Desigur ca alaturi de acesti factori intervin si altii, ce tin de structura de personalitate, de


contextul social general (teoria anomiei sociale, teoriile subculturilor delincvente, ale controlului
social) sau situatia concreta (provocare, frustrare).

Diminuarea deviantei scolare nu se poate realiza printr-un efort izolat al scolii, chiar daca aceasta
ar functiona perfect. Scoala nu reprezinta decat un subsistem al sistemului social global, care
poarta amprenta intregului. In privinta fenomenului deviant, intre scoala si comunitate relatia de
cauzalitate este de natura circulara, modelele de conduita devianta din afara scolii sunt aduse in
scoala si se manifesta atat in spatiul scolii, cat si in afara lor. Aceasta nu inseamna ca scoala nu
produce sau nu contribuie prin disfunctiile sale la geneza sau influenta actelor deviante. Ca
urmare, orice masura eficace de preventie a deviantei vizeaza legatura complexa dintre scoala si
societate. Nu vom insista asupra factorilor care nu depind in mod direct de scoala (nivelul de trai,
politicile sociale, saracie, somaj, masuri de protectie a familiei, copiilor etc), ci ne vom concentra
atentia supra institutiei scolare.

Reflectand sistemul social care il inglobeaza, sistemul scolar discrimineaza, ierarhizeaza,


selectioneaza, recompenseaza. La o astfel de competitie nu toti elevi au aceeasi sansa. Unii,
inevitabil vor fi expusi esecului in competitia scolara, situatie in care vor aborda strategii de
compensare a imaginii de sine. In situatia in care percepem inferioritatea in competitie, avem la
indemana mai multe posibilitati de reactie: tentativa de a-i ajunge si depasi pe ceilalti cu care ne
aflam in competitie, abandonarea concursului, renuntarea la comparatie, introducerea altor
criterii de evaluare pentru a deveni incomparabili. Daca vom constata ca nu putem castiga,
reactionam pentru a nu pierde, introducand noi criterii de evaluare. Cine se angajeaza intr-o
competitie cand jocurile sunt dinainte facute? Asa procedeaza elevul pentru a scapa de
consecintele psihologice ale insuccesului scolar, inlocuind criteriile reusitei cu altele, prin care se
obtine o remediere a stimei de sine. Noile criterii sunt cele pe care noi le etichetam drept
deviante. Intr-un anume fel, scoala, cu criteriile ei de evaluare si selectie, genereaza devianta si
chiar delincventa. Pentru a evita astfel de situatii trebuie sa-i cream elevului conditiile necesare
pentru o comparatie in masura sa ii asigure o imagine de sine psihosociologic acceptabila. Altfel,
afirma Monteil, „strain printre ai sai, elevul nu va inceta sa ceara un pasaport pentru a parasi
teritoriul. Fara bagaje, avand drept sprijin o reprezentare dihotomica a universului scolar si, de
aici, a societatii, un anume numar de copii intra astfel pe drumul care duce, in cele din urma, la
centrele de asistenta sociala. Institutiile educative le cer acestora sa rezolve de urgenta probleme
pe care ele insele le-au creat in timp” (Monteil, 1997., pp. 96-97).

Esecul scolare este urmat de abandonul scolar, unul dintre cei mai importanti factori criminogeni;
abandonul scolar este insotit de ancorareain grupuri delincvente, bande sau gasti de cartier, ce
comit acte de vandalism si alte delicte grave.

M. Cusson[4] (1990, p. 71) realizeaza urmatorul portret-tip al deviantului:

„Este un baiat crescut de o mama singura destul de ocupata, care l-a rasfatat, a cedat capriciilor
sale, dar nu i-a dezvoltat suficient dragostea de munca. Invata intr-o scoala profesionala in care
profesori fara prea multa experienta ii faciliteaza mai mult esecul scolar. La mijlocul ciclului
scolar, el abia stie sa scrie si sa citeasca. Este orientat atunci spre un program minimal, in care isi
pierde timpul. Capata obisnuinta de a lenevi, se initiaza in furt si incepe sa fumeze marijuana.
Abandoneaza scoala si isi cauta un loc de munca. Avand ambitii nerealiste, dispretuieste muncile
de jos care ii sunt oferite. Mai multi ani supravietuieste de pe o zi pe alta, subzistand datorita
ajutorului mamei, ajutoarelor sociale si putinilor bani obtinuti ocazional. Prin furt ajunge sa
traiasca destul de precar si sa-si procure uneori droguri.”[5]

Relatia dintre devianta scolara si delincventa juvenila

Scoala, alaturi de familie, reprezinta un agent important al socializarii tinerei generatii, facilitand
invatarea si interiorizarea modelelor normative recunoscute de societate. Disfunctiile manifeste
in functionalitatea ei contribuie intr-o masura semnificativa la geneza deviantei scolare si, prin
aceasta, la favorizarea conduitelor delincvente in randul copiilor si tinerilor.

Primele cercetari care au incercat sa inteleaga rolul scolii in incidenta delincventei juvenile au
avut loc in Marea Britanie la sfarsitul anilor ’60 (Cf. Neamtu, 2003, pp.82-83) si au avut un
design metodologic asemanator, coreland rata delincventei juvenile din diverse scoli cu aspectele
organizatorice si functionale ale respectivelor institutii educative. Concluziile unor astfel de
cercetari reliefeaza faptul ca un control mai putin rigid in scoala, cooptarea elevilor in
organizarea vietii scolare, o relatie mai apropiata intre scoala si parinti sunt factori
criminoinhibitivi puternici, in timp ce politica scolara incoerenta, lipsita de fermitate si
discriminatorie, sistemul de recompense subdimensionat, conducere incoerenta si ineficienta,
dependenta de finantarea publica, lipsa de prestigiu a scolii sunt caracteristici ale organizarii
vietii scolare asociate comportamentului deviant.

Marea majoritate a cercetarilor specialistilor in problematica delincventei juvenile subliniaza


stransa corelatie dintre delincventa si nivelul pregatirii scolare, delincventii avand, de regula, un
nivel de pregatire scolara redus. Copiii inadaptati scolar intra in categoria „copiilor problema” ce
se inscriu tendential pe linia delincventei. Formele initial usoare de devianta scolara se agraveaza
si se cronicizeaza, devianta scolara putand fi un indicator semnificativ al unei evolutii spre
devianta penala. „Devianta scolara, afirma Maurice Cusson (1997, p. 448), merge mana in mana
cu delincventa juvenila, corelatiile dintre aceste doua variabile fiind atat de puternice incat cu
greu pot fi disociate”.

Evolutiile recente semnaleaza contextul anomic al educatiei formale, care se confrunta tot mai
ingrijorator cu fenomene de inadaptare si abandon scolar. O astfel de situatie este pusa de unii
analisti pe seama distantei care exista intre cultura scolara si realitatea extrascolara, care duce la
pierderea motivatiei, la esec, etichetare si marginalizare. „In aceasta situatie, considera Cristina
Neamtu (2003, p.9), elevii pot avea doua tipuri de reactii: fie contesta legitimitatea, validitatea
etichetei, angajandu-se in conduite ofensive fata de reprezentantii/simbolurile scolii, fie recurg la
conduite evazioniste: fug de la scoala, ori, cand sunt prezenti, se refugiaza in reverii
compensatorii, intretinute sau nu de consumul substantelor psihoactive, si, in cele din urma,
abandoneaza scoala”.

Relatia dintre devianta scolara si delincventa juvenila a fost pusa in evidenta de numeroase
cercetari sociologice, care considera drept constante ale comportamentului delincvent:
absenteismul scolar, indiferenta fata de invatatura, atitudinea rebela fata de autoritatile scolare,
reactiile disproportionate si violente fata de colegi, tendinta de a se asocia cu elemente
delincvente, utilizarea precoce si frecventa a limbajului obscen, minciunile, furturile frecvente,
chiar inainte de 9 ani, preocuparile sexuale precoce s.a.

Studiile privind inadaptarea scolara confirma forta predictiva a deviantei scolare pentru conduita
delincventa, subliniind existenta unei puternice corelatii intre nivelul scazut al instructiei si
delincventa juvenila. Desi devianta scolara este „cel mai important indicator predictiv catre o
cariera delincventa” (Neamtu, 2003, p. 42), nu trebuie sa tragem concluzia ca deviantul scolar va
fi un delincvent. Ceea ce se poate afirma este faptul ca toti delincventii a fost devianti scolari, dar
numerosi devianti scolari nu ajung sa fie delincventi.

Devianta scolara constituie, uneori, un mecanism de aparare a elevului in fata constrangerilor


lumii adulte si, in particular, o forma de rezistenta la adresa institutiei scolare. Psihologul
american Th. Gordon (1981, apud Neamtu, 2003) schiteaza urmatorul tablou al mecanismelor de
aparare la care recurg elevii in functie de coloratura afectiva a situatiilor scolare:

Sentimente Mecanisme de aparare


Ranchiuna, manie, Revolta, rezistenta, neincredere
ostilitate

Frustrare Razbunare (principiul „ochi pentru ochi”)


Ura, aversiune Minciuna, inselatorie, disimulare
Jena, stanjeneala Blamarea altora, calomnie, barfa
Rusine, umilinta Frauda, plagiat, copiat
Teama, angoasa, neliniste Amenintare, intimidare, bravada
Tristete, deprimare Dorinta de a castiga totul, respingerea
pierderilor
Neputinta, apatie Supunere, conformare
Incapatanare, obstinatie Curtarea adultului, „perierea”
Emulatie, rivalitate Refuzul riscurilor, asigurarea sanselor de
reusita inainte de a actiona

Tabelul nr. 7. Mecanisme de aparare la care recurg elevii

Printre cele mai semnificative forme de manifestare ale deviantei scolare, Cristina Neamtu
analizeaza intr-o ampla lucrare consacrata deviantei scolare (2003) urmatoarele:

· copiatul, ca forma specifica si relativ generalizata de inselaciune manifesta in scoala


romaneasca, tolerata si uneori chiar incurajata de unele cadre didactice; printre motivatiile unei
astfel de conduite deviante, putem regasi presiunea parintilor in raport cu notele elevilor, revolta
la adresa volumului de cunostinte solicitat, profitabilitatea unui astfel de comportament, strategie
de supravietuire a copiilor intr-un mediu marcat de dominatia adultilor, caracterul exterior al
normei constrangatoare, presiunea examenelor, moda etc.

· fuga de la scoala / de acasa, conduite de tip evazionist cu un mare potential delincventional;


cauzele pot fi legate de mediul familial conflictual, de mediul scolar perceput ca ostil, de dorinta
de libertate etc.
· absenteismul scolar si abandonul scolar, care coreleaza pozitiv cu saracia;

· violenta si vandalismul, fenomene cu o escaladare spectaculoasa in ultima perioada;

· toxicomania;

· suicidul.

Importanta deviantei scolare si, in special, a violentei tinerilor in scoala si in afara ei este
subliniata de catre Eliot Sorel, Presedintele Asociatiei Internationale de Psihiatrie Sociala,
careargumenteaza ideea ca la sfarsitul secolului XX, cauza principala a mortii tinerilor intre 15 si
24 de ani nu este cancerul sau alte maladii, ci violenta (Sorel, E., 1999). Spre aceeasi idee
converg si rezultatele unui studiu efectuat in 1980 pe un esantion de 575 de profesori din Los
Angeles (apud Neamtu, C., 2003, p. 239), care arata ca majoritatea profesorilor apreciaza ca in
scoli vandalismul si violenta nu mai pot fi controlate, iar la perchezitia dulapurilor elevilor s-au
gasit droguri, dinamita, cutite, stilete, munitie, bate si arme de foc.

In finalul acestui subpunct, fara pretentia unei ierarhii precise, vom enumera, intr-o ordine
relativa a gravitatii abaterii, urmatoarele conduite deviante la elevi: lenea, egoismul, minciuna,
violenta verbala, copiatul, fumatul ostentativ, diferite atitudini nonconformiste, nesupunerea,
obraznicia, chiulul, absenteismul, abandonul scolar, vagabondajul, consumul curent de alcool,
violenta fizica, vandalismul, furtul, talharia, consumul de droguri, manifestari perverse,
prostitutia, suicidul. Unele dintre aceste forme ale deviantei scolare pot fi considerate conduite
predelincvente, iar altele constituie forme ale delincventei juvenile. Pentru o analiza detaliata a
fiecarora dintre acestea recomand lucrarea Cristinei Neamtu, Devianta scolara.

6. Abandonul scolar si delincventa juvenila

Cumularea insatisfactiilor generate de insuccesul scolar genereaza atitudini evazioniste,


manifeste in fuga de la scoala si, in ultima instanta, in abandon scolar. Abandonul scolar este
expresia inadaptarii elevului la cerintele vietii scolare, dar indica in acelasi timp si incapacitatea
scolii de a se adapta la cerintele si nevoile tanarului.

Studiile care incearca surprinderea relatiei dintre abandonul scolar si delincventa au ca


fundament teoretic teoria tensiunii sociale, in conformitate cu care abandonul scolar ar implica o
scadere a tensiunii, ceea ce ar avea ca efect scaderea frecventei conduitelor delincvente si, la
polul opus, teoria controlului social, care considera ca, dimpotriva, abandonul determina, prin
scaderea controlului social, o intensificare a conduitelor delincvente.

Unele cercetari longitudinale (D. Elliot si H. Voss, apud Neamtu, C., 2003, p. 206), care au
urmarit evolutia unor esantioane reprezentative pe durata a patru ani, valideaza teoria tensiunii
sociale, constatand ca:
- indicele delincventei este considerabil mai ridicat la tinerii care au abandonat scoala,
comparativ cu cei care si-au continuat studiile;

- natura experientelor scolare este motivul cel mai frecvent al conduitelor de devianta
scolara, al abandonului in mod special;

- indicele de delincventa al celor care abandoneaza scoala descreste in perioada imediat


urmatoare plecarii din scoala, tendinta de scadere ramanand constanta, in timp ce delincventa
tinerilor care nu au abandonat scoala cresteconstant in perioada celor patru ani de studiu.
Explicatia cercetatorilor ar fi aceea ca parasirea scolii ar reduce frustrarea si alienarea si, astfel,
s-ar reduce motivatia pentru delincventa.

La astfel de concluzii s-a putut ajunge prin cercetari pe termen scurt. Analizele desfasurate pe o
perioada mai mare de timp, reliefeaza faptul ca abandonul scolar, reducand controlul social
asupra individului, determina pe termen lung o crestere a activitatii infractionale. Cei care
abandoneaza scoala au sanse de reusita pe piata muncii si posibilitatea unor castiguri obtinute
prin mijloacele recunoscute social mult mai reduse in comparatie cu cei care isi termina studiile.
Asa se explica dificultatile economice, perioadele mai lungi de somaj, sansele ridicate de divort
si infractionalitatea sporita pe care o constata cercetarile desfasurate asupra celor care au
abandonat scoala.

Concluziile unor astfel de cercetari converg in a sustine ideea ca abandonul scolar, alaturi de
formele grave de violenta, reprezinta principalul indicator predictiv al orientarii indivizilor catre
o cariera delincventa. Vulnerabilitatea la abandon scolar poate fi identificata relativ usor, prin
estimarea unor factori semnificativi, cum ar fi combinarea agresivitatii cu esecul scolar si varsta
cronologica mai ridicata a elevului in raport cu cea a colegilor de clasa. La aceste elemente ce
vizeaza elevul, daca se adauga familia conflictuala sau dezorganizata, saracia si promiscuitatea,
obtinem indici de certitudine in privinta traseului delictogen al copilului. In astfel de situatii,
scoala este lipsita de mijloace, cazul trebuind a fi preluat de structurile de asistenta sociala.

7. Diminuarea deviantei scolare

Diminuarea deviantei scolare nu se poate realiza printr-un efort izolat al scolii, chiar daca aceasta
ar functiona perfect. Scoala nu reprezinta decat un subsistem al sistemului social global, care
poarta amprenta intregului. In privinta fenomenului deviant, intre scoala si comunitate relatia de
cauzalitate este de natura circulara, modelele de conduita devianta din afara scolii sunt aduse in
scoala si se manifesta atat in spatiul scolii, cat si in afara lor.Ca urmare, orice masura eficace de
preventie a deviantei vizeaza legatura complexa dintre scoala si societate. Aceasta nu inseamna
ca scoala nu produce sau nu contribuie prin disfunctiile sale la geneza sau influenta actelor
deviante.

Reflectand sistemul social care il inglobeaza, sistemul scolar discrimineaza, ierarhizeaza,


selectioneaza, recompenseaza. La o astfel de competitie nu toti elevi au aceeasi sansa. Unii,
inevitabil, vor fi expusi esecului in competitia scolara, situatie in care vor aborda strategii de
compensare a imaginii de sine. In situatia in care percepem inferioritatea in competitie, avem la
indemana mai multe posibilitati de reactie: tentativa de a-i ajunge si depasi pe ceilalti cu care ne
aflam in competitie, abandonarea concursului, renuntarea la comparatie, introducerea altor
criterii de evaluare pentru a deveni incomparabili. Daca vom constata ca nu putem castiga,
reactionam pentru a nu pierde, introducand noi criterii de evaluare. Cine se angajeaza intr-o
competitie cand jocurile sunt dinainte facute? Asa procedeaza elevul pentru a scapa de
consecintele psihologice ale insuccesului scolar, inlocuind criteriile reusitei cu altele, prin care se
obtine o remediere a stimei de sine. Noile criterii sunt cele pe care le etichetam drept deviante.
Intr-un anume fel, scoala, cu criteriile ei de evaluare si selectie, genereaza devianta si chiar
delincventa. Pentru a evita astfel de situatii trebuie sa-i cream elevului conditiile necesare pentru
o comparatie in masura sa ii asigure o imagine de sine psihosociologic acceptabila. Altfel, afirma
Monteil, „strain printre ai sai, elevul nu va inceta sa ceara un pasaport pentru a parasi teritoriul.
Fara bagaje, avand drept sprijin o reprezentare dihotomica a universului scolar si, de aici, a
societatii, un anume numar de copii intra astfel pe drumul care duce, in cele din urma, la centrele
de asistenta sociala. Institutiile educative le cer acestora sa rezolve de urgenta probleme pe care
ele insele le-au creat in timp” (Monteil, 1997., pp. 96-97).

Esecul scolar este urmat de abandonul scolar, unul dintre cei mai importanti factori criminogeni;
abandonul scolar este insotit de ancorarea in grupuri delincvente, bande sau gasti de cartier, ce
comit acte de vandalism si alte delicte grave.

Data fiind corelatia foarte stransa intre devianta scolara si delincventa, rezulta ca cel mai
important factor al reducerii delincventei este diminuarea deviantei scolare. Asa se face ca
scoaladevine nucleul activitatilor de preventie a delincventei. Investitia in calitatea activitatilor
scolare este o investitie nu doar in performantele intelectuale si profesionale ale viitoarelor
generatii adulte, ci, poate in primul rand, in calitatea umana a viitorului adult.