Sunteți pe pagina 1din 5

1.

Apartenenta la gen liric si la simbolism

VII (Păunii verzi plecară în noaptea solitară) de Stefan Petica

Păunii verzi plecară în noaptea solitară


Cu strigăte de jale ca nota care trece
Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece
Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.

Și palidele trupuri de roze s-adunară


Pe marginea-n ruină încet să se aplece
Murind ca niște albe columbe-n noaptea rece.
O, visele, poema de vise-n noaptea clară!

Și noaptea cea muiată în aurul de lună


Părea apoteoza fantastică și vagă
Căzând pe frunți de ceară în taina lor nebună.

Poeme dulci de vise, poeme de petale,


Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!
Departe trec păunii cu strigăte de jale.

2. Apartenenta la simbolism si genul liric

Cântec de drum
de Ion Minulescu

Când am pornit, știam doar că-i departe


Și-i tare greu de-ajuns unde voiam;
Dar unde-i acel unde nu știam
Căci nu-l găsisem încă-n nici o carte.

Pe drumuri lungi și vechi, bătătorite


De-atâția mulți porniți ’naintea mea,
Am colindat călăuzit de-o stea ―
Icoana unei lumi întrezărite,

Dar într-o zi o fată ― bat-o focul ―


Mi-a-ntors din cale pasul obosit...
― Unde-aș fi fost de nu m-aș fi oprit
Și nu mi-aș fi vândut ei tot norocul?...

3. Apartenenta la genul epic si la realism.

Adam si Eva de Liviu Rebreanu

„De ce mi-au venit tocmai acum în minte toate vorbele lui?“ se întrebă bolnavul, cuprins deodată
de un cutremur.
O clipă întrebarea rătăci de colo până colo printre cutiuțele creierului. Un crâmpei mai chinuitor
o izgoni: „Dar dacă?...“ Gândul nu îndrăznea să se întregească. Inima lui Toma îl simțea însă
ispititor, mai dureros decât dacă ar fi fost sfârșit.
„Clipa supremă conține verificarea directă“ își aminti pe urmă, slab, ca o voce dintr-altă lume.
Amintirea îi stinse durerea din inimă, încât se simți iar mulțumit, încrezător. Își zise că poate
gândurile stranii ce i se vâltoresc în minte sunt aiurări pricinuite de febra care l-a doborât. Pe
urmă își zise totuși că nu poate fi vorba de aiurări.
Conștiința i-e foarte limpede, atât de limpede, că acuma aude chiar tic-tacul pendulului, ba și un
ciripit de păsări, de-afară, prin geamurile duble. Ar mai fi trebuit, ca să se convingă deplin, să
deschidă ochii, dar nu cuteza de frică să nu-l năpădească iar durerile. De când s-a trezit, acuma
parcă se simțea mai liniștit. Doar respirația îi era grea, fiindcă își auzea plămânii gemând.
Deodată un zgomot nou îi izbi urechile.
„Vine cineva... Cine-o fi?“ se gândi, auzind cum se scoală sora de caritate din jilțul de paie și
cum jilțul suspină ușurat de povară.
Zgomotul dăinui câteva clipe în coridor, apoi ușa se deschise larg în țâțâni unse. Doctorul
Filostrat, înalt, uscat, ras, cu părul bogat și creț, apăru în prag. Făcu un gest de cavaler medieval,
zicând curtenitor:
— Poftim, doamnă... Poftește și d-ta, domnule Aleman.
O doamnă zveltă, blondă, în rochie neagră simplă, cu pălărie mică neagră, intră șovăind,
murmurând ceva cu voce muiată în lacrimi. Tudor Aleman, în jachetă cenușie, cu cravată neagră,
cu joben cenușiu într-o mână și în cealaltă cu un bastonaș tineresc, se repezi în odaie parcă l-ar fi
împins cineva de la spate. Privirile amândurora căutau pe bolnav, fără măcar să observe pe
Dafina, rămasă cu gura căscată la doamna frumoasă în care bănuia pe însăși eroina dramei din
Strada Albă.
Doctorul închise ușa cu băgare de seamă, se apropie de pat, se uită la bolnav, îi atinse pulsul cu
un deget, întrebând pe sora de caritate:
— Ei?
— Nimic, domnule doctor, bolborosi Dafina încurcată mai ales de privirile doamnei. Adineaori a
deschis puțin ochii, câteva secunde, și de-atunci e mai neliniștit. Vedeți ce greu respiră!
— Ei da, mormăi Filostrat cu o ușoară strâmbătură. Ce să facem? Mare-i Dumnezeu...

4. Apartenenta la genul epic si la modernism.


Jocurile Daniei de Anton Holban
Mereu are o rochie nouă. Dimineața nici nu pot sta de vorbă cu ea (prin telefon). Este la
croitoreasă. Mai ales, cu prilejul îmbrăcăminții, face impresia de parvenită. Te întreabă
dacă îți place haina ei și-ți atrage atenția de la ce casă e, chiar de la una din marile case
din Paris. Când îi fac reproșuri că prea multă vreme își pierde cu hainele, ripostează :
„Numai pentru tine, iubite !" Poate că așa crede. Dar e sigur că nu și-ar întrerupe obiceiul
dacă ne-am despărți, dacă ar putea ști precis că nu-i voi vedea ultima toaletă. De
altminteri, numai cu gândul la mine, și-a mobilat camera, în care eu nu voi intra
niciodată. Mâine, poimâine, la anul... îi admir rochiile, toate făcute cu o simplitate de bun
gust, dar din pricina lor simt distanța între noi. Când o găsesc îmbrăcată la întâmplare, îi
sunt recunoscător. (A fost asta de două ori ?) Când o descopăr în aceeași rochie sunt
mulțumit că pot s-o recunosc. Este îngrozitor pentru mine că de câte ori mă gândesc la ea,
vreau s-o reconstituiesc, imaginea ei se tulbură, căci nu știu cum s-o îmbrac. Din
infidelitatea ei față de rochii pot să cred în infidelitatea ei față de oameni. Ea se mai
scuză: „Dacă ei vor !” Este atât de incapabilă să se împotrivească ? Mereu va fi așa, nimic
nu se va schimba ? Dar, desigur, asta îi face și ei plăcere, și găsește scuze numai pentru
neseriozitatea acestei plăceri. (Ea, care pretinde că e pasionată de idei oricât de grave).
Când îi spun bună dimineața la telefon, o întreb în ce fel e îmbrăcată ca să pot vedea
ceva, și nu numai auzi, și atunci ea întârzie, să-mi dea cât mai multe detalii. Și dacă
îmbrăcămintea ei nu este pusă la punct, și s-ar mai putea vedea unele dedesubturi, colțuri
de piele fierbinte, mi-o spune. își face iluzia unei orgii între noi. Bineînțeles, când ajung
acolo, trebuie să înving fiecare nasture.

5. Apartenenta la genul dramatic.

Chirita in provincie de Vasile Alecsandri

SAFTA: Și eu făceam dulceți în cămară, cumnățică.


ION: Și eu...
CHIRIȚA: Taci din gură... că ești încă cu ochii plini de somn... Ține calu...
ȘARL (apropiindu-se de Chirița): Madam cocona... sari în brați a me.
CHIRIȚA (cochetând): În brațele d-tale, monsiu Șarlă?... Ești foarte galant... însă mă tem...
ȘARL: O! non te tem... că sunt vurtos.
CHIRIȚA: Nu de-aceea... că și eu îs ușurică ca o pană; dar apoi... să sar în brațele unui cavaler...
nu știu de se cuvine?...
ȘARL: Dacă non vre la mine, sari la Ion... (În parte.) J’aime mieux ça.
CHIRIȚA: Ei, dacă vroiești numaidecât, monsiu Șarlă... aține-te că sar.
ȘARL: No... poftim... une, deux, trois.
CHIRIȚA (sărind): Hup.
ȘARL (în parte): Cristi! ușuric ca un pan... merci.
CHIRIȚA (în parte): Îi nostim franțuzu... (Tare.) Ați văzut agilitaua mea? Ioane... du calu la
grajd și-l adapă, dar să nu-i scoți șaua... Auzi?
ION (căscând): Aud. (Duce calul între culisele din dreapta.)
CHIRIȚA: Ho... că parcă-i să ne-nghiți... face-o gură cât o șură.
GULIȚĂ: Neneacă... las’ să mă sui și eu pe cal.
CHIRIȚA: Ce face?... ca să te trântească?... ba nu, Gulița mamei.

6. Apartenenta la traditionalism, genul epic, realism.


Ion de Liviu Rebreanu

on opri vitele cu plugul, pregătindu-se de muncă. Ochii lui însă rătăceau mereu pe partea lui
Simion Lungu, care odinioară a fost a lor. De jur împrejur câmpul era pustiu.
— Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu! se gândi deodată flăcăul, cu obrajii
aprinși de o poftă nestăpânită.
Apoi repede înfipse plugul dincolo de hat, în peticul vecinului, și porni să curme o nouă
despărțitură. Lutul gălbui scârțâia, se răsturna lucios, în bulgări aspri. Ion strângea dârz coarnele
plugului, apăsa fierul adânc în trupul pământului și, cu pălăria pe ceafă și cu fruntea umedă de
sudoare și de înfrigurare, îndemna blând și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri,
încovoindu-și spinarea.
După ce croi un hat nou și sfârși de arat câteva brazde din delnița lui Simion, astupând hotarul
cel vechi, flăcăul respiră adânc și ușurat. De acuma nu mai trebuia să se teamă. Inima îi tremura
de bucurie că și-a mărit averea. Trei-patru brazde nu e mult, nici nu se bagă de seamă.
Pe la prânzișor dădu drumul vitelor să mai pască ce-or găsi pe ogoarele dimprejur, iar el se așeză
să îmbuce din merindea ce și-o adusese, în tihnă, mulțumit și cu gândul numai la brazdele noi...
Când să isprăvească mâncarea, văzu pe Simion Lungu venind și dânsul ca să-și ogorească locul.
Ion tresări.
— Are să bage de seamă, își zise cu un zâmbet neliniștit. Într-adevăr, Simion văzu că delnița i s-
a îngustat și îndată începu să înjure, deocamdată însă fără a se uita încoace, ca și când n-ar fi luat
în seamă pe Ion. Flăcăul de asemenea se făcu că nu-l aude și strângea cu mare grijă firimiturile
de pâine în pânzătură, scuturându-le și privindu-le îndelung parcă cine știe ce adâncit ar fi în
gânduri. Numai când simți că Simion vine spre dânsul cu biciul în mână, răcnind și suduindu-l
de-a drep tul, numai atunci înfășură repede rămășițele de mâncare, le vârî în traistă și se sculă în
picioare.
Harța se încinse iute. Ion se jura pe toți sfinții că a brăzdat hatul numai pentru că nu se mai
cunoaște bine, dar că l-a tras în același loc. Simion, ocărându-l, îl duse între delnițe, îi arătă că a
intrat înadins cu plugul în pământul lui, îl sili să măsoare cu pasul, împreună, lățimea locurilor și,
din două în două vorbe, îi striga:
— Jumătate delnița mi-ai furat-o, tâlharule! Ion, văzând că nu-l răzbește cu vorba, începu să
înjure și apoi, ca să rămână deasupra, se năpusti la Simion cu pumnii.

7. Apartenenta la traditionalism

Apus
de Octavian Goga

Duminică. Nu-i nimeni pe alee,


Și-n împietrita pace vesperală,
Străvechiul parc îmi pare-o catedrală,
Altarul ei, un strat de orhidee.

Muiat în blânda florilor sfială,


Jos, soarele s-a mai oprit să steie,
Cele din urmă roșii curcubeie
Se frâng pe-o albă cruce sepulcrală.

Apune-apoi... Lin, una câte una,


Vin umbrele peste copaci să cadă,
Pân' ce, târziu, din lac răsare luna.

Lumina-i rece scaldă palmierii,


Când noi, ca doi eroi dintr-o baladă,
Sorbim imensul cântec al tăcerii...