Sunteți pe pagina 1din 5

SFINTELE EVANGHELII SI FAPTELE APOSTOLILOR.

PREZENTARE GENERALA. AUTORI SI DESTINATARI

1. EVANGHELIA DUPA MATEI:

1. Autorul: apostolul Matei, fost vameș în Capernaum;


a) Marcu și Luca spun că Domnul a chemat de la vamă, ca să-i urmeze, pe Levi, dar cum în listele apostolilor
nu apare niciun Levi, rezultă că Matei și Levi sunt una și aceeași persoană (Matei = Cel dăruit, Teodor); de bucurie,
Matei a dat o masă în cinstea Mântuitorului, cu care prilej Iisus a fost acuzat că stă la masă cu vameșii și cu păcătoșii,
și că desconsideră rânduiala postului (Matei 9);
b) a propovăduit Evanghelia mai întâi în Palestina până la începutul persecuției lui Irod Agripa; tradiția spune
că pe când se gândea să părăsească Palestina, a scris o evanghelie în limba aramaică pentru comunitățile creștine de
aici (după Eusebiu și Ieronim, originalul Evangheliei ar fi fost descoperit de Panten, pe la anul 200, în India sau
Arabia răsăriteană, dus aici de apostolul Bartolomeu).

2. Autenticitatea:
α) autorul este iudeu din Palestina, căci cunoaște perfect țara, istoria, datinile, instituțiile și mentalitatea iudeilor din
Palestina, ca și cărțile Vechiului Teatament, din care citează deseori;
β) autorul trebuie să fi fost chiar un apostol, date fiind amănuntele pe care ni le oferă privind viața și activitatea
Domnului;
γ) autorul trebuie să fi fost chiar Apostolul Matei, din următoarele considerente: din smerenie se trece al 8-lea în lista
apostolilor, spre deosebire de Marcu și Luca, unde apare pe locul 7; își dă apelativul infamant de „vameș”, prin care
vroia să-și arate smerenia; folosește termeni exacți: „banul birului” (numit de Marcu și Luca doar dinar), „drahma
pentru templu”.

3. Limba: limba ebraică (de fapt în limba aramaică sau dialectul siro-haldaic).

4. Adresanții: dat fiind că Evanghelia a fost scrisă în limba aramaică, putem deduce că ea a fost adresată
iudeilor din Palestina, care vorbeau această limbă. Aceeași concluzie rezultă și dacă vom compara Evanghelia după
Matei (adresată iudeilor care cunoșteau topografia Țării Sfinte, datinile și profețiile Vechiului Testament) cu
Evanghelia după Marcu, adresată romanilor, necunoscători ai tradițiilor iudaice (de exemplu, vorbind despre spălarea
mâinilor înainte de masă, Matei nu dă nicio explicație, pe când Marcu dă explicații referitoare la acest ritual; tot așa
se întâmplă când ambii evangheliști vorbesc despre termenul „corban”, despre localități cum ar fi Betania, Betsaida,
Arimateea, etc.).

5. Timpul și locul scrierii Evangheliei:


a) timpul: în primăvara sau vara anului 43;
b) locul: Ierusalimul sau un alt oraș al Palestinei în care locuia Apostolul Matei în acel timp.

6. Cuprinsul:

a) împărțirea: are 28 capitole și se împarte în:


 partea I-a (Matei 1-4), care cuprinde genealogia lui Iisus, Nașterea Sa, activitatea lui Ioan Botezătorul,
Botezul Domnului, întreita ispitire;
 partea a II-a (Matei 4-18), care descrie activitatea Mântuitorului în Galileea;
 partea a III-a (Matei 19-28), care descrie activitatea lui Iisus în drum spre Ierusalim, la Ierusalim înainte de
Paști, apoi Patimile, moartea, Învierea și arătările Domnului după Înviere;

b) caracteristicile principale ale Evangheliei:


α) grupează în pericope compacte cuvântările și minunile Mântuitorului, în detrimentul ordinei
cronologice: predica de pe munte (Matei 5-7), o serie de minuni (Matei 8-9), predica de pe lac (Matei 13), o
nouă serie de minuni (Matei 14-15), etc.;
β) evenimentele mai importante din viața lui Iisus sunt legate de proorociile Vechiului Testament care
s-au împlinit în persoana Mântuitorului.

1
2. EVANGHELIA DUPA MARCU:

1. Autorul: Marcu (pomenit în epistole cu numele de Marcu, iar în F.Ap. cu numele de Marcu, de Ioan, ori
de Ioan Marcu), un iudeu din Ierusalim, în casa părinților lui, având loc Cina cea de Taină, iar mai târziu, tot aici
întâlnindu-se primii creștini; el pare să fie tânărul fugărit de ostași în grădina Ghetsimani. Marcu îi va însoți pe Pavel
și Barnaba în prima călătorie misionară, însă numai până în Perga Pamfiliei. Pavel se va opune să-l ia pe Marcu în a
doua sa călătorie misionară, de aceea Apostolii se despart, Barnaba luându-l cu el pe Marcu (nepotul său) în insula
Cipru.
În anul 63, Marcu se află alături de Pavel (Filimon, Coloseni), iar în 64 alături de Petru (1 Petru).
În anul 66, Pavel îl roagă pe Timotei ca, venind la Roma, să-l aducă cu sine și pe Marcu. Din tradiție se știe
că Marcu aparținea unei vechi familii preoțești (Barnaba, unchiul său, era levit), urmând să devină preot la templu,
astfel explicându-se legăturile sale cu marele preot și amănuntele pe care le dă în legătură cu procesul Mântuitorului,
la care a fost martor (tot el se pare că a fost și ucenicul care, cunoscut de Caiafa, l-a introdus pe Petru în curtea
arhiereului).

2. Autenticitatea:
 autorul cunoaște bine datinile, instituțiile și geografia țării, deci era un iudeu;
 amănuntele pe care le redă îl arată ca martor al activității Mântuitorului, deși nu tot atât de apropiat ca Sfinții
Apostoli;
 faptul că autorul istorisește îndeosebi acele momente în care Apostolul Petru era de față, îl arată un apropiat
colaborator al acestuia. Papias atrage atenția asupra dependenței Evangheliei a doua de predica lui Petru,
numindu-l pe Marcu tălmaciul lui Petru: nefiind de față la toate câte le-a spus și le-a făcut Domnul, el nu le
descrie în ordinea exactă, ci așa cum și le aduce aminte din spusele lui Petru, căruia i-a urmat, după cum
declară. Într-adevăr, observăm că deși redusă ca dimensiune, Evanghelia a doua nu omite niciun detaliu care
îl prezintă pe Petru și importanța sa, iar scopul ei este identic cu scopul predicilor lui Petru adresate
păgânilor, și anume, dovedirea dumnezeirii lui Iisus. În schimb, ocolește sau atenuează tot ce putea știrbi
prestigiul Apostolului Petru.

3. Adresanții: Evanghelia lui Marcu este adresată creștinilor din Roma, proveniți în majoritate dintre păgâni.
Biserica din Roma a fost consolidată de Ap.Pavel, pe când se afla aici în captivitate, și apoi de Ap.Petru, care venea
aici pe la anul 62.
Faptul că se adresează unor foști păgâni se vede din:
a) Autorul nu mai citează atât de des ca Matei din Vechiul Testament, care nu era cunoscut de păgâni;
b) explică în schimb datinile, obiceiurile și topografia Palestinei.
Faptul că se adresează romanilor se vede din:
a) Evanghelia cuprinde mai mulți termeni latini decât oricare altă scriere a Noului Testament;
b) autorul presupune că cititorii cunosc bine datinile și instituțiile romane; situația pe care Pilat o avea în
Palestina nu reclamă nicio explicație, la fel situația sutașului însărcinat cu răstignirea Domnului; de asemenea,
dreptul pe care legea mozaică îl dădea numai bărbaților de a desface legătura căsătoriei în caz de adulter (Matei 5),
este extins, potrivit cu legea romană, și asupra femeilor (Iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul,
săvârşeşte adulter);
c) vorbind despre faptul că Simon Cirineul a fost obligat să ducă crucea lui Iisus, autorul precizează că fiii
acestuia erau Alexandru și Ruf, persoane cunoscute de cititori, deoarece, așa cum spune Apostolul Pavel, locuiau la
Roma.

4. Locul și timpul scrierii Evangheliei:


a) locul: Roma;
b) timpul: sfârșitul anului 62 sau începutul anului 63.

5. Cuprinsul:

a) împărțirea: Evanghelia are 16 capitole și se împarte în:


introducere (1: 1-8), în care se vorbește despre Ioan Botezătorul;
partea I (cap.1-9), care prezintă activitatea Domnului în Galileea;
partea II (cap.10-16), care prezintă activitatea Domnului în Iudeea și Ierusalim;

b) pericope proprii lui Marcu: parabola seminței care crește de la sine (4), vindecarea surdo-mutului din
Decapole (7), vindecarea orbului din Betsaida (8), parabola referitoare la privegherea continuă (13).

2
3. EVANGHELIA DUPA LUCA:

1. Autorul: Luca, un grec încreștinat, colaborator al Ap.Pavel, „medicul” ce l-a însoțit în călătoriile
misionare;
a) Din Evanghelie aflăm că nu a fost martor ocular al activității Domnului. El și-a cules informațiile de la
Pavel și Barnaba, de la diaconul Filip, de la Iacov fratele Domnului, precum și din Evangheliile lui Matei și Marcu.
Astfel, Predica de pe munte (Luca 6) și vindecarea slugii sutașului (Luca 7) depind de Matei, iar capitolele 3-6, 8-9,
19-24, depind de Marcu;
b) Din F.Ap. aflăm că făcea parte, în anul 43, din Biserica Antiohiei, că îl întâlnește la Troas, în anul 52, pe
Ap.Pavel, aflat în a doua sa călătorie misionară, și îl însoțește până la Filipi, unde se întemeiază o comunitate în care
va rămâne până în anul 58, când Pavel, aflat în a treia sa călătorie misionară, va trece din nou prin Filipi și îl va lua și
pe Luca la Ierusalim. Descriind călătoria lui Pavel la Roma la persoana I plural, deducem că l-a însoțit pe Apostol la
Roma. Așa se explică faptul că în Ep.către Col., scrisă în anul 63, Pavel îi salută pe aceștia și în numele lui Luca,
„medicul său iubit”, pe care îl amintește și în Ep.către Filimon, dar și mai târziu, prin anul 66, în a doua Ep.către
Timotei, unde menționează că „numai Luca a rămas pe lângă el, pe când toți ceilalți au plecat”.

2. Autenticitatea: prologul Evangheliei, din care rezultă că nefiind martor ocular al vieții lui Iisus, autorul și-
a scris Evanghelia bazându-se pe mărturia a Apostolilor; limba greacă în care e scrisă Evanghelia, apropiată de
greaca clasică (Luca traduce supranumele lui Simon, zis Canaanitul, prin corespondentul său grecesc, Zilotis);
temenii medicali folosiți în descrierea bolilor vindecate de Iisus; asemănarea în idei cu epistolele Ap.Pavel
(instituirea Euharistiei, Luca 22, ni se comunică în termeni asemănători cu cei de la 1 Cor. 11; ideea că de iubirea lui
Dumnezeu se fac părtași și păgânii, nu doar iudeii, o găsim și în epistolele lui Pavel, dar și în Evanghelia după Luca,
în genealogia Mântuitorului dusă până la Adam, în lăudarea credinței sutașului păgân, a recunoștinței samarineanului
vindecat de lepră, în parabola Samarineanului milostiv, etc.).

3. Adresanții: Evanghelia după Luca este adresată „prea puternicului Teofil”; Origen și Epifaniu cred că
este vorba despre orice creștin, dar alți exegeți cred că Teofil este o persoană istorică, un înalt demnitar roman, deci
un păgân; așa se explică anumite amănunte pe care Evanghelia le prezintă, amănunte bine cunoscute de iudei
(precizarea topologiei localităților din Palestina, spre deosebire de cele din Italia, care se presupun bine cunoscute,
precizarea ducerii la templu a pruncilor iudei la 40 de zile de la naștere, faptul că Irod era regele Iudeii, că ziua întâi a
azimelor se numea Paști, etc.); Luca vrea să-l convingă pe Teofil că și păgânii sunt chemați să moștenească împărăția
lui Dumnezeu (pentru aceasta, Luca duce genealogia Domnului până la Adam, subliniază bunătatea și recunoștința
unor samarineni în parabolele și minunile lui Iisus, suprimând în același timp dialogul cu cananeianca sau porunca
Domnului dată apostolilor să nu meargă în calea păgânilor și să nu intre în cetățile samarinenilor, arată că Pilat nu a
găsit vinovat pe Iisus).

4. Timpul și locul scrierii Evangheliei:


a) timpul: la sfârșitul anului 62 sau la începutul anului 63;
b) locul: Roma, orașul în care locuia Teofil.

5. Cuprinsul:

a) împărțirea: Evanghelia are 24 de capitole și se împarte în:


 introducere (cap. 1 și 2);
 partea întâi (activitatea lui Iisus în Galileea – cap. 3-9 și în Pereea – cap. 9-19)
 partea a doua (activitatea Domnului în drum spre Ierusalim, patimile, învierea și arătările după Înviere – cap.
19-24)
 încheierea (Înălțarea la cer a Domnului, care mai apare doar la Marcu);

b) pericope specifice Evangheliei: binevestirea nașterii sfântului Ioan Botezătorul, binevestirea Nașterii
Mântuitorului, întâlnirea Fecioarei Maria cu Elisabeta, nașterea sfântului Ioan Botezătorul, Tăierea împrejur și
Întâmpinarea Domnului la templu de către dreptul Simeon și proorocița Ana, Iisus la vârsta de 12 ani; c) parabole
specifice Evangheliei: parabola celor doi datornici (7), parabola Samarineanului milostiv (10), parabola prietenului
îndrăzneț (11), parabola bogatului lacom căruia i-a rodit țarina (12), parabola fiului risipitor (15), parabola bogatului
nemilostiv și a săracului Lazăr (16), parabola vameșului și fariseului (18), etc.

3
4. EVANGHELIA DUPA IOAN:

1. Autorul: apostolul Ioan din Betsaida Galileii, fiu al lui Zevedei și Salomeea, și frate al lui Iacov;

a) Din Evanghelie aflăm că a fost mai întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, apoi devine ucenic al Mântuitorului,
participă la nunta din Cana Galileii. După pescuirea minunată de pe lacul Ghenizaret, devine ucenic permanent al
Mântuitorului. Cei doi frați, Ioan și Iacov, sunt aleși de Iisus Apostoli, cu numele Boanerghes (Fiii tunetului) și se
bucură de încrederea Domnului, făcând parte din grupul restrâns al celor trei Apostoli prezenți la Schimbarea la față,
la învierea fiicei lui Iair și la alte evenimente. Ioan se prezintă pe sine ca „ucenicul pe care îl iubea Iisus”; stă la Cina
cea de taină cu capul rezemat de pieptul Domnului; se află lângă crucea Mântuitorului care îi încredințează pe mama
Sa; aleargă împreună cu Petru la mormântul Domnului în noaptea Învierii, iar după Înălțarea Domnului la cer, el este
alături de Petru la vindecarea ologului din naștere, și tot împreună cu Petru este aruncat în temniță; părăsește
Ierusalimul în timpul unei persecuții dar revine în prejma sinodului apostolic, la care este socotit, alături de Petru și
Iacov, fratele Domnului, unul dintre „stâlpii” Bisericii din Ierusalim; după sinod părăsește din nou Ierusalimul, iar din
Apocalipsă rezultă că a fost exilat în insula Patmos;

b) Tradiția bisericească spune că Apostolul Ioan și-a petrecut ultimii ani în Asia Mică, la Efes, unde a venit, se pare,
după anul distrugerii Ierusalimului. Ieronim spune că obișnuia să zică celor din jur doar atât: „Copilașii mei, iubiți-vă
unul pe altul”.

2. Autenticitatea: limba greacă mai puțin elegantă decât la Luca, folosind construcții aramaice și chiar multe
cuvinte aramaice;
 cunoaște bine topografia, cultul, datinile, sărbătorile iudaice, raporturile între iudei și samarineni, între iudei
și galileeni, sectele iudaice existente și caracteristicile acestora; amănuntele pe care ni le dă în legătură cu
activitatea Domnului ni-l arată ca fiind dintre Apostoli;
 se pare că ultimele două versete ale Evangheliei au fost scrise de ucenicul său, Aristion, care spune despre
Ioan: „Acesta (cel care s-a rezemat la Cină de pieptul lui Iisus) este ucenicul care mărturisește despre acestea
și care a scris acestea, și știm că mărturia lui e adevărată” (Ioan 21);
 în fragmentul Muratori se spune că ucenicii l-ar fi rugat pe Ioan să scrie o Evanghelie, însă el nu voia să ia
asupra sa o însărcinare atât de grea; postind ei ca să li se descopere voia lui Dumnezeu, în acea noapte i se
descoperi Apostolului Andrei că Ioan e cel care trebuie să scrie Evanghelia în numele său, iar toți ceilalți să o
revadă;
 Clement Alexandrinul afirmă că știe din tradiție că Ioan a scris o „Evanghelie spirituală”, deosebită de
celelalte, ce redau numai partea trupească a istoriei evanghelice. Unii contestă autenticitatea cap.21 pe motiv
că Evanghelia pare a se termina cu cap.20; informațiile amănunțite pe care cap.21 le oferă (arătarea
Mântuitorului la Marea Tiberiadei, pescuirea minunată a celor 153 de pești, reintegrarea lui Petru în rândul
Apostolilor) nu puteau fi date însă decât de unul dintre Apostoli.

3. Adresanții: putem presupune că Evanghelia se adresează creștinilor ce aveau nevoie să fie întăriți în
credința lor în persoana Mântuitorului Hristos. Luând în considerare traducerea în greacă a unor termeni aramaici
(sărbătoarea corturilor, sărbătoarea înnoirii templului), explicarea datinilor și instituțiilor iudaice, descrierea situației
topologice a Palestinei, putem concluziona că Evanghelia este destinată creștinilor proveniți dintre păgâni. Din
limbajul elevat și noțiunile abstracte, putem deduce că ea se adresează unui cerc cult de cititori, care trebuia să fie
avertizat asupra concepțiilor greșite care începuseră să circule în legătură cu persoana Mântuitorului Hristos. Dar
învățături greșite începuseră să circule în Asia Mică, prin urmare Evanghelia se adresa creștinilor din Asia
Proconsulară, printre care Apostolul Ioan a petrecut ultimii 30 de ani ai vieții sale.

4. Timpul și locul scrierii: Efes, pe la anul 96,

5. Cuprinsul: Evanghelia are 21 de capitole și se împarte în:

a) prolog (1:1-18), în care se vorbește despre preexistența și atotputernicia Cuvântului lui Dumnezeu care s-a
întrupat;
b) partea I (1-12) prezintă activitatea Domnului mai ales în Iudeea și Ierusalim, desfășurată în decursul a mai multor
călătorii: prima călătorie la Ierusalim (1-4), în care alungă vânzătorii din templu, vorbește cu Nicodim; a doua
călătorie la Ierusalim (5-6), în care vindecă pe ologul de la Vitezda și e mustrat de farisei că nu respectă sâmbăta, a
treia călătorie la Ierusalim (7-10), în care vorbește despre apa cea vie, Lumina lumii, o iartă pe femeia prinsă în
adulter, îl vindecă pe orbul din naștere, iar iudeii vor să-L ucidă cu pietre; a patra călătorie la Ierusalim (10) cu ocazia
sărbătorii înnoirii templului, a cincea călătorie la Ierusalim (11-12), când îl înviază pe Lazăr și intră triumfător în
cetate, călare pe mânzul asinei;

4
c) partea II (13-21), în care se vorbește despre patimile, moartea, învierea și arătările Domnului.

5. FAPTELE APOSTOLILOR:

1. Autorul și autenticitatea cărții:

α) autorul spune în prolog că a mai scris o carte în care vorbește despre viața și activitatea Domnului până la
Înălțarea Sa la cer, și i-a dedicat-o lui Teofil. Cum despre Înălțarea Domnului se vorbește doar în Evangheliile lui
Marcu și Luca, iar despre Teofil doar la Luca, rezultă că autorul Faptelor Apostolilor este Luca;

β) limba greacă aleasă a cărții Faptelor Apostolilor nu mai este egalată decât de limba greacă a Evangheliei lui Luca;
γ) atât în Evanghelia lui Luca, dar și în Faptele Apostolilor, se vede același autor cult, care îmbină istoria
creștinismului cu istoria imperiului roman, amintind împărați romani, tetrarhi, proconsuli, procuratori, școli
filosofice, precum și mentalitatea diferitelor personaje și a grupurilor sociale;
δ) Luca a fost unul dintre colaboratorii apropiați ai Apostolului Pavel, și acest lucru se vede și în cartea Faptelor
Apostolilor, care îi dedică Apostolului Pavel 3/5 din cuprinsul său, folosind expresii comune cu Apostolul, dar și idei
fundamentale ale propovăduirii pauline, cum ar fi îndreptarea prin credință, fără faptele Legii mozaice,
universalitatea mântuirii, etc.; în plus, autorul folosește persoana întâi plural și redă amănunte pe care numai un
apropiat al Apostolului Pavel le putea ști;

2. Adresanții: cartea Faptelor Apostolilor este adresată lui Teofil, fiind a doua scriere pe care i-o adresează,
așa cum rezultă din primul verset; dacă în Evanghelie i se adresează cu formula de politețe „prea puternice”, semn că
era doar simpatizant al creștinismului, în Faptele Apostolilor i se adresează cu formula familiară „O, Teofile”, de
unde putem deduce că între timp se convertise.

3. Locul și timpul alcătuirii cărții:


a) locul: Roma, unde își avea domiciliul Teofil;
b) timpul: cartea nu a putut fi scrisă mai târziu de anul 63, pentru că în acest caz ar fi trebuit să consemneze despre
procesul și eliberarea Apostolului, dar nici înainte de anul 63, când a fost scrisă Evanghelia a treia, prima carte a lui
Luca adresată lui Teofil.

4. Motivele și scopul scrierii cărții: Fiind adresată aceluiași Teofil, căruia îi adresase înainte și Evanghelia,
cu scopul de a-l informa cât mai documentat asupra vieții și activității Mântuitorului Hristos, putem presupune că
scopul autorului este și de data aceasta de a-l informa pe Teofil cât mai amănunțit asupra istoriei Bisericii creștine,
accentuând caracterul universal al creștinismului, puterea și înrâurirea sa asupra iudeilor și a neamurilor.

6. Cuprinsul: Cartea are 28 de capitole și se împarte în două părți:

a) partea I (1-12), în care se expune faptul istoric al întemeierii Bisericii creștine și răspândirea creștinismului în
mediul iudaic;
b) partea II (13-28): răspândirea creștinismului în lumea păgână (greco-romană).

Istorisirea îmbrățișează un spațiu temporal de peste trei decenii, de la Înălțarea la cer a Mântuitorului și până
la sfârșitul primei captivități romane a Sf. Apostol Pavel (anii 30-63).