Sunteți pe pagina 1din 8

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ

SPECIALIZAREA: LITERATURA ROMÂNĂ ȘI DIALOG PLURI-IDENTITAR:


PARADIGME CULTURALE ȘI DIDACTICE CONTEMPORANE

REFERAT

„Critica psihocritică
(Charles Mauron)”

AUTOR:

SCUTELNICIUC (SMEREA) ELENA

ANUL DE STUDIU:

Anul univ. 2019-2020

1
Cuprins
1. Note generale asupra temei........................................................3
2. Charles Mauron – teoreticianul psihocriticii..............................4
3. Termenul cheie al psihocriticii – mitul personal
4. Valențe psihocritice în opera lui Blaga
5. Concluzii

2
Note generale asupra temei
Psihocritica este o metodă de cercetare literară derivată din psihanaliză, care
a fost expusă programatic în lucrarea de referință a lui Charles Mauron, De la
metaforele obsedante la mitul personal (1963). Autorul metodei, în comparație cu
critica clasică și cea medicală, manifestă o preocupare prioritară față de
personalitatea inconștientă a scriitorului, care se manifestă prin intermediul mitului
personal. În acest scop, el relevă patru operații de bază ale demersului său:
suprapunerea diferitelor opere ale unui autor pentru a reliefa existența unor grupări
favorite de cuvinte (“metafore obsedante”), observarea modului în care se repetă
structurile revelate de prima operație, interpretarea mitului personal și ale
avatarurilor sale ca expresie a personalității inconștiente și a evoluției acesteia,
verificarea în biografia scriitorului și în operele sale aferente a exactității acestei
imagini a personalității inconștiente.
La fel cum psihanaliza în genere şi-a propus descoperirea rolului esenţial al
inconştientului uman, iniţial în viaţa privată a individului, mai apoi la aria unei unei
întregi culturi, psihocritica îşi are drept miză fundamentală descoperirea
personalităţii inconştiente a scriitorului, prin cercetarea atentă a materialului
textual, care să ne facă să observăm constanţa unor reţele asociative în mai multe
texte. Acest lucru, în convingerea lui Ch. Mauron, trebuie să reprezinte nişte ipoteze
că resortul lor intim se regăseşte în zona inconştientă a autorului şi deci, în acest
scop, psihocritica e menită, cu ajutorul instrumentelor sale, să continue cercetarea
lor până la concluzia finală: identificarea mitului personal al scriitorului, pentru a
cărui confirmare se face recurs la datele paraliterare şi biografice.
Psihocritica lucrează cu textele şi cu cuvintele textelor. Faptul esenţial pe care
ea se întemeiază este prezenţa constatabilă în mai multe texte ale aceluiaşi a unor
reţele fixe de asociaţii. În acest sens, Ch. Mauron remarcă: „Suita operaţiilor ce
compun metoda nu are nimic mecanic şi implică un joc de relaţii vii între critic şi
text, cu toate adaptările pe care aşa ceva le comportă” [1, p. 12].
Charles Mauron – teoreticianul psihocriticii
Teoreticianul psihocriticii este psihanalistul francez Charles Mauron, în a
cărui lucrare de referinţă, Des metaphores obsedantes au mythe personnel (1963),
este expusă sistematic noua metodă de cercetare şi sunt efectuate câteva aplicaţii
în privinţa operelor unor autor francezi reprezentativi (Mallarmé, Valéry,
Baudelaire, Nerval, P. Corneille, Molière). Astfel noua orientare îşi legitimează
apariţia prin recursul la datele generale ale psihanalizei freudiene, parţial ale celei
jungiene, însă punctul de joncţiune cu acest curent în psihologie îl reprezintă
limbajul: psihocritica porneşte de la operă, mai exact de la textul ei; materialul
scriptic este câmpul acţiunilor empirice de cercetare, care apoi evoluează în

3
interpretări de ordin general, cu implicarea datelor din domeniile critice adiacente
(arhetipologia, viaţa socială a artistului ş.a.).
Charles Mauron îşi fundamentează demersul în mod prioritar pe principiile
psihanalizei lui Freud, deoarece, susţine criticul, opera este produsul unei
individualităţi.
Concepţiei lui Jung îi rezervă un rol atunci când cercetarea ar urma să se
încline asupra unui întreg gen (acel comic, de pildă pentru care a şi scris un studiu
aparte), în scopul de a justifica repartiţia unor motive specifice da la o epocă la alta.
În discursul lui Mauron, de altfel, se regăsesc termenii psihanalitici „transfer”, „mase
de energie”, „complex”, „pulsiune”, „regresiune”, „fantasmă” ş.a.
Într-un mod aparte trebuie să punem în discuţie şi raportul autor-operă.
Teoreticianul psihocriticii a lărgit, de fapt, grila de apreciere a operei prin relevarea
relaţiei autor- text-receptor, în vreme ce teoria literară era mai mult preocupată de
relaţia operă-cititor (R. Barthes, G. Poulet ş.a.). În ceea ce priveşte instanţa autorului,
Mauron înlocuieşte termenii tradiţionali – scriitorul şi omul – prin „eul creator” şi
respectiv „eul social”, ipostaze care întreţin relaţii datorită existenţei unui fond
inconştient comun, sursă a unui mit personal, prin intermediul căruia inconştientul
se manifestă în cele două ipostaze ale eului.
„Psihocritica (Charles Mauron) acceptă dihotomia proustiană (le moi créateur
şi le moi social), acceptă, bineînţeles, acţiunea inconştientului, dar introduce între
ele, ca factor modelator, mitul (fantasma), manifestat printr-o reţea de obsesii. Pe
acestea trebuie să le depisteze, în operă, criticul şi să le dea coerenţă şi
semnificaţie”1.

Termenul cheie al psihocriticii – mitul personal


Charles Mauron, la definirea mitului personal, utilizează preponderent
noţiunea de „situaţii dramatice”, „conflicte”. Însă înţelegerea acestor noţiuni, în felul
în care o are în vedere autorul francez, ţine de contextul din care sunt deduse, adică
de linia raţionamentului său. În convingerea teoreticianului psihocriticii,
„remarcabila constanţă a reţelelor asociative şi a figurilor sugerează, între altele, că
aceste conflicte trebuie şi ele să fie permanente, interioare personalităţii scriitorului
şi inerente structurii sale. Astfel suntem conduşi, prin studiul absolut empiric al
reţelelor asociative, la ipoteza unei situaţii dramatice interne, personale, modificate
neîncetat de reacţia la evenimente interne sau externe, dar persistentă şi
recognoscibilă. Pe aceasta o vom numi, într-adevăr, mit personal”2

1
Charles Mauron De la metaforele obsedante la mitul personal (ediţia românească din 2001)
2
Ibidem
4
Valențe psihocritice în opera lui Blaga
În cazul lui Lucian Blaga imaginile și grupurile imagistice obsedante
gravitează în jurul a două arhetipuri: tăcerea și satul-idee stabilind în multe cazuri
puncte de tangență.
Sigmund Freud analizând memoriile lui Goethe afirmă că “ trebuie să
presupunem că detaliul păstrat în memorie reprezintă aspectul cel mai important al
respectivei etape de viață, fie că el a deținut o astfel de importanță chiar în momentul
în care s-a petrecut, fie în sensul că a dobândit-o mai târziu, sub influența trăirilor
ulterioare.[…] Tratarea psihanalitică a unei biografii reușește […] să lămurească
sensul celor mai vechi amintiri din copilărie. De obicei se dovedește că tocmai
amintirea pe care cel analizat o redă mai întâi, prin care își începe istoria vieții, este
cea mai importantă; ea constituie cheia pentru compartimentele tainice ale vieții
sale”3. Hronicul și cântecul vârstelor debutează cu amintirea pregnantă a muțeniei,
o stare cu efecte semnificative asupra psihismului său. Criticul literar Corin Braga
reconstituie în teza sa de doctorat, Lucian Blaga. Geneza lumilor
imaginare, cauzalitatea tăcerii prelungite considerând-o “ simptomul unui
traumatism infantil care își pune cheia pe portativul dezvoltării ulterioare a
scriitorului”4.
Copilul își reorientează energiile vitale dinspre exterior spre interior,
dezvoltând o cunoaștere de tip introspectiv. Pentru Lucian Blaga, muțenia este un
refuz psihic, o formă de apărare în fața unei realități solicitante. Sigmund Freud și
Melanie Klein au demonstrat că refularea are drept cauză un puternic sentiment de
anxietate, de care copilul nu știe cum să se elibereze. Când are loc conștinetizarea,
anxietatea este controlată, refularea dispare, “iar energia blocată până atunci în
inhibiție poate investi noi centre de interes, stimulând o rapidă dezvoltare în
continuare”5, fapt dovedit și de manifestările micului Lucian după ce începe să
vorbească.
Tăcerea este consecința unui sentiment de vinovăție căruia Blaga îi conferă
dimensiuni metafizice. Trăirea este în raport cu Lelia, cea de-a doua dintre surorile
sale, care a murit cu două luni înainte ca el să vină pe lume. “ S-a nimerit să fiu cel
mai mic și să vin între cei de același sânge ai casei întâmpinat oarecum cu dor.
Trebuia să să umplu un gol. Acesta era sentimentul familiei înainte de a mă naște: o
nădejde fierbinte că voi putea să umplu un gol. Într-adevăr mă ivisem în lumea

3
Sigmund Freud, “O amintire din copilărie în <<Poezie și adevăr>>”, în Scrieri despre literatură și artă, București,
Editura Univers, 1980
4
Corin Braga, Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare, Iași, Institutul European, 1998.
5
Melanie Klein, Scrieri, vol.I, Iubire, vinovăție.Şi alte lucrări: 1921-1945, Binghamton-Cluj, Editura Sigmund Freud,
1994
5
luminii după o tristă întâmplare, asupra căreia Mama și cu Letiția, sfiindu-și ființa,
vărsau lacrimi, de câte ori inima lor se întorcea fără izbavire spre acele timpuri” 6.
Este vorba despre moartea Leliei, cel de-al optulea copil al familei Blaga, într-un
accident casnic. Lucian, care se năștea peste două luni, venea să înlocuiască în
sufletul părinților pe sora moartă prematur. Această condiție de substitut nu a rămas
fară urmări în formarea personalității viitorului scriitor.
Imaginea Leliei a fost idealizată de mamă și de sora mai mare, Letiția deoarece
exista un sentiment de vinovăție acutizat în cazul dispariției premature a acesteia.
Rolul lui Lucian, de a înlocui o ființă angelică, este dificil și tensionant. “ Lucian se
naște ca un dublu al fratelui dispărut; condiția care i se atribuie este cea de substitute.
Copilul simte că nu este iubit prin sine însuși, ci prin cel pe care îl reprezintă, prin
alticineva. Persoana sa nu contează în ochii mamei decât în măsura în care lasă să
transpară prin ea altă persoană. Este ca și cum băiatul nu ar fi venit pe lume ca să-și
ia în primire propriul loc, ci pentru a ocupa un loc gata ocupat și eliberat doar
accidental. În fantasmă, el riscă să se vadă ca un uzurpator care, pentru a-și face loc
în lume, a trebuit să-l înlăture pe predecesorul său”7. Lucian nu a cunoscut-o direct
pe Lelia ci doar prin intermediul mamei al carei interes era centrat pe imaginea fetiței
moarte, excluzându-l pe micul Lucian. O perioadă, părinții nu și-au deschis sufletul
spre noul venit, “energia lor emoțională rămânând investită în copilul dispărut”8. Din
această cauză Lucian Blaga a dezvoltat în prima copilărie un complex al copilului
nedorit.

Concluzii
Psihocritica este o metodă modernă de cercetare, de derivaţie psihanalitică,
apărută la mijlocul secolului al XX-lea, fiind expusă programatic de către francezul
Charles Mauron în lucrarea de referinţă Des metaphores obsedantes au mythe
personnel (1963). În virtutea specificului de cercetare pe care îl preconizează,
psihocritica reprezintă şi o tehnică de lectură. Aplicaţiile realizate de autorul
psihocriticii în cazul creaţiilor lui Racine (anterior studiului de referinţă citat),
Mallarmé, Baudelaire, Valéry, Nerval, Corneille, Molière îi conferă psihocriticii şi
titlul de direcţie de cercetare literară în cadrul demersului critic contemporan.
Psihocritica presupune patru operaţii, respectiv patru etape de cercetare:
1) Suprapunerea textelor unui autor, care să pună în evidenţă existenţa unor grupări
favorite de cuvinte („metafore obsedante”) şi care, în funcţie de tonalitatea lor
afectivă, formează reţele de asociaţii constante, trăsături structurale dominante.

6
Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor, București, Editura Tineretului, 1965
7
Corin Braga, Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare, Iași, Institutul European, 1998
8
Ibidem
6
2) Observarea modului în care se repetă reţelele, grupurile, structurile revelate de
prima operaţie; combinarea analizei diverselor teme cu analiza viselor şi a
metamorfozelor lor, ceea ce conduce în mod normal la imaginea unui mit
personal.
3) Interpretarea mitului personal şi a avatarurilor sale ca o expresie a personalităţii
inconştiente şi a evoluţiei acesteia.
4) Verificarea, ca o contra-probă, a exactităţii acestei imagini a personalităţii
inconştiente, în sursele aferente şi în biografia scriitorului.
Fiind o metodă, ale cărei contribuţii sunt totuşi complementare faţă de
critica tradiţională, psihocritica impune anumite criterii de aplicabilitate:
– existenţa unui motiv dominant al scriitorului, care se conţine în structuri
metaforice relativ unitare:
– stabilirea gradului de repetabilitate a structurilor metaforice observate;
– urmărirea modului în care textele cercetate se repetă la elaborarea
antologiilor scriitorului ;
– constatarea, în anumite cazuri, a intenţiei scriitorului de a-şi scrie Cartea
Unică;
– stabilirea unor prezenţe ale imaginilor considerate ca fiind obsedante în
creaţiile aferente ale scriitorului (jurnalul de creaţie, memorii, aforisme, eseuri
ş.a.), pentru ca ulterior cercetarea să se extindă;
– fixarea unor determinisme de ordin psihologic, biografic, social care ar
fi o cauză probabilă a înclinării scriitorului spre pretinsele metafore obsedante.
Toate acestea servesc la început ca ipoteze de lucru care apoi generează
demersul psihocritic în toate etapele sale de cercetare.

7
Bibliografie:

1. Charles Mauron, De la metaforele obsedante la mitul personal, Cluj-


Napoca, Dacia, 2001.
2. Corin Braga, Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare, Iași, Institutul
European, 1998
3. Corin Braga, Tăcerea inițială și complexul copilului nedorit,
în Contrapunct, II, nr. 34/ 23 august 1991
4. Eugen Simion, Întoarcerea autorului. Eseuri despre relaţia creator-
operă, Bucureşti, Cartea Românească, 1981.
5. Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor, București, Editura
Tineretului, 1965.
6. Melanie Klein, Scrieri, vol.I, Iubire, vinovăție.Şi alte lucrări.
7.Val. Panaitescu (cordonator), Terminologie poetică şi retorică, Iaşi,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1994.
8. Romul Munteanu, Metamorfozele criticii europene moderne, Bucureşti,
Univers,
1988.
7. Charles Mauron, De la metaforele obsedante la mitul personal, Cluj-
Napoca,
Dacia, 2001.
8. Sigmund Freud, “O amintire din copilărie în <<Poezie și adevăr>>”,
în Scrieri despre literatură și artă, București, Editura Univers, 1980.